NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Zoe Petre

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on Zoe Petre
O mare pierdere a culturii româneşti

De-a lungul a 12 ani, doamna profesor universitar Zoe Petre, senior editor al revistei „Balcanii şi Europa”, a publicat, număr de număr, eseuri şi articole ce au contribuit prin calitatea lor la crearea prestigiului pe care îl are revista noastră laureată de Academia Română în anul 2015.

 La redacţie s-au primit în ultimii ani zeci şi zeci de scrisori în care era menţionat numele distinsei Doamne profesor, pentru claritatea expunerilor sale, precum şi datorită stilului său deschis cititorilor, niciodată pătimaş sau exaltat într-o direcţie sau alta. 

 Deoarece mai mulţi cititori din Republica Moldova se interesau de mecanismele democratice ale modului cum funcţionează Uniunea Europeană, în suplimentul revistei „Balcanii şi Europa” din noiembrie 2011, dedicat acestui vechi teritoriu românesc, am publicat articolul „Mecanismele democraţiei europene”, semnat de doamna profesor Zoe Petre şi pe care îl republicăm în aceste zile triste când distinsa noastră colaboratoare ne-a părăsit.

 Ne amintim, de asemeni, cu respect şi recunoştinţă de prezenţa domniei sale la consfătuirile dedicate conceperii tematii revistei, de discuţiile competente şi de iniţiativele publicistice ale Domniei sale. Prof. univ. Zoe Petre rămâne înscris pentru totdeauna printre creatorii revistei „Balcanii şi Europa”, în inimile redactorilor şi a cititorilor săi. Prin dispariţia doamnei Zoe Petre presa românească de calitate a pierdut o personalitate eminentă, de neînlocuit.

 Carol Roman



O dispariţie imensă din viaţa universitară

Zoe Petre, istoric şi universitar, activ politic şi om al Cetăţii, a fost, cu siguranţă, una dintre cele mai frumoase inteligenţe pe care le-am întâlnit într-o viaţă de om. Descendentă a unui neam de intelectuali de mare tradiţie, fiica magistrului multora dintre noi, academicianul Emil Condurache, Zoe Petre s-a ilustrat încă din studenţie prin frumoasele sale aptitudini de cărturar. Cadru didactic al Facutăţii de Istorie Bucureşti a urcat toate treptele carierei până la titlul care a definit-o cel mai bine: profesorul care îşi capta studenţii prin inteligenţă culturală şi farmec spiritual. 

Decan al facultăţii unde fusese cândva studentă a devenit mai apoi consilier prezedenţial, implicată în politica internă şi externă a României pe care le-a gestionat cu destoinicie. 

Prin moartea acestei mari Doamne, viaţa universitară şi culturală românească a pierdut imens.

Fie ca amintirea sa să dăinuie prin timp!


Acad. Răzvan Theodorescu



Om politic cu profunde convingeri democrate

În această lume, care începe să devină din ce în ce mai cuprinsă de întuneric, s-a mai stins o lumină! A plecat dintre noi Zoe Petre, un istoric al vremurilor antice, un cronicar al vremurilor contemporane, un om politic cu profunde convingeri democrate, un pedagog cu viziune și iubire față de tinerele generații. Descendentă dintr-o ilustră familie intelectuală, Zoe Petre a continuat tradiția studiului academic fiind o recunoscută specialistă a istoriei vechi, a clasicității romane și grecești. Am avut ocazia să asist la nenumărate discursuri laudative la adresa Domniei Sale, cele mai multe în absență, pe vremea când, alături de acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga, mă aflam la conducerea Accademia di Romania in Roma. Inițiasem un proiect de mari dimensiuni pentru o descriere electronică a Coloanei lui Traian în colaborare cu reputați istorici și specialiști în problemă din Italia. Amleto Lorenzini, autorul marelui album despre Sumer, editat de British Museum, mi-a spus – Textul trebuie scris de Zoe Petre. Din păcate proiectul nu s-a finalizat. 


La un moment dat, Zoe Petre a decis să se avânte în politică și a pornit, decisă, cu toate forțele sale intelectuale, să construiască o platformă politică a opoziției democratice de atunci, din anii 90. A devenit unul dintre puținii teoreticieni politici care a enunțat un coerent program politic alternativ la programul F.S.N. Alături de profesorul Emil Constantinescu, a edificat o politică externă care a fost primul mare câștig al României în cursa pentru NATO și pentru Uniunea Europeană. Succesele României în efortul de a se integra lumii democrate, lumii europene, i se datorează și Domniei Sale. A văzut clar și a gândit bine – două calități care în politică te fac de neprețuit – iar judecățile sale au slujit Țara. 

Acolo unde este, Zoe Petre dă socoteală pentru o viață dedicată istoriei, prezentului și viitorului României. Are ce arăta! Sit tibi terra levis, Doamnă Zoe Petre!

Eugen Uricaru



Personalitate implicată în decizii majore…

În istoricul zilelor ce au urmat după anul 1989, doamna Zoe Petre a reprezentat o etapă importantă în calitate de consilier al președintelui, coordonator al activităților de politică internă și externă ale Administrației Prezidențiale în perioada 1996-2000. O perioadă de răscruce care a reprezentat „o etapă în înaintarea României spre formalizarea și desăvârșirea procesului de integrare europeană și euroatlantică”. Despre acei ani în care şi-a impus personalitatea sa de om politic cu tact şi înţelepciune își amintea întotdeauna cu plăcere, iar deschiderile și acțiunile politice externe întreprinse atunci le considera „un reper fundamental, fără de care nu ar fi fost posibilă evoluția României din anii care au urmat”

 O întâmplare fericită a făcut ca, timp de trei ani, să particip în echipa de experți care pregăteau vizitele în străinătate ale președintelui României, când am putut cunoaște mai îndeaproape pe distinsa doamnă Zoe Petre, consilierul prezidențial: un om onest, deschis spre dialog, atent și receptiv la informațiile relevante, un istoric cu o pregătire culturală vastă, dotat în același timp cu o viziune strategică atât de necesară pentru înalta funcție pe care o exercita cu demnitate și sobrietate. În mod firesc, un consilier este în primul rând un sfătuitor al președintelui. Doamna Zoe Petre și-a exercitat cu strălucire această calitate, iar așa cum mărturisea președintele de atunci al României, prof. dr. Emil Constantinescu, domnia sa „a fost profund implicată în toate deciziile majore de politică internă și externă într-o perioadă dramatică pentru România”.

Dr. Ioan C. Popa 

 



Prof. Dr. Zoe Petre – Noiembrie 2011 – articol publicat în Suplimentul revistei „Balcanii şi Europa” dedicat Republicii Moldova.


Mecanismele democraţiei europene


Când ne întrebăm cine decide în cadrul Uniunii Europene, nu trebuie să ne aşteptăm la un răspuns simplu. Nici în vremurile inaugurale, când acest răspuns privea doar șase state membre, răspunsul nu putea fi univoc: era oare posibil ca francezii anilor ’50 să accepte fără murmur ca Germania să participe cu un vot egal celui propriu în decizii care priveau direct Franţa? Marea Britanie a rămas până azi într-o măsură importantă în paradigma insulară, care îi aduce satisfacţii de orgoliu şi dificultăţi economice pe măsură.


Acum, când părtaşi la decizie sunt toţi cei 27 de membri ai Uniunii, raportarea fiecărei naţiuni la idealităţile şi valorile ei poate fi oricât de entuziastă, dar, în practică, asumarea deciziilor de către fiecare stat-membru rămâne o problemă. Şi asta nu doar atunci când e vorba de state mari şi foarte puternice, membri ai UE tradiţionali; recent s-a văzut că nici Polonia, nici Cehia nu sunt dispuse să abdice de la formele plenare de suveranitate în beneficiul comun. Ce să mai vorbim de Danemarca, ţară care a rămas cu îndârjire în afara zonei euro?

În timpul referendumului danez cu privire la moneda comună, eram la Luxemburg, la o reuniune pe temele lărgirii UE, provocată şi dirijată cu excepţională diplomaţie de regretatul Ghiţă Ionescu, una din vocile cele mai respectate ale teoreticienilor unităţii europene. Consternarea care i-a cuprins nu doar pe organizatori, ci şi pe funcţionarii europeni de la Luxemburg – în majoritatea lor tineri italieni şi spanioli, cu un entuziasm juvenil lipsit de orice rezervă faţă de identitatea europeană care le oferea şi idealuri, şi o carieră prestigioasă – avea aerul unui doliu colectiv. Eşuata Constituţie europeană a fost, de asemeni, o lecţie despre adevăraţii decidenţi în cadrul UE, când e vorba de probleme de fond: nu statele, ci naţiunile componente.

Aceasta este totuşi o tensiune constantă, căci, se ştie, rareori se întâmplă ca electoratul să fie mai puţin conservator, sau măcar mai puţin tradiţionalist, decât clasa politică. S-a întâmplat în România anilor ’90, când – cu unele excepţii, desigur – liderii FSN apărau statu quo în materie de alianţe externe, în vreme ce marea masă a cetătenilor dorea integrarea României în sistemul de valori democratice ale Occidentului. De aceea a şi câştigat CDR alegerile din 1996, pierzându-le apoi pe cele din 2000, fiindcă electoratul dorea integrarea, dar nu era dispus să şi plătească preţul acesteia.

În ce priveşte împărţirea competențelor între UE şi statele membre, Uniunea Europeană se deosebeşte atât de o confederaţie (care este o asociere liberă a unor state suverane), cât şi de un stat federal. Există domenii în care statele au transferat competenţa legislativă – complet sau parţial – Uniunii Europene. În altele, statele membre ale UE acţionează în mod inter-guvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. Uniunea Europeană nu-şi poate crea, aşadar, ordine juridică proprie, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul unora din drepturile suverane ale statelor membre, care dispun astfel, în schimb, de o suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE.

Dacă dificultăţile în relaţia dintre mecanismele de decizie ale UE şi cele ale statelor membre sunt îndeobşte vizibile şi recunoscute, nu aceeaşi e situaţia când ne referim la raporturile diferitelor instituţii europene între ele. Nu ştiu câţi dintre susţinătorii din România ai integrării au observat, de pildă, existenţa mai multor centre de putere la vârful UE, centre ale căror relaţii nu pot evita tensiunile şi chiar unele conflicte – sau cel puţin câţi sunt cei care au acordat importanţa cuvenită acestor fapte, considerându-le îndeobşte detalii tehnice fără prea mare relevanţă. În realitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acum mai puţin de trei ani, la 1 decembrie 2009 – când, e drept, România era în febra alegerilor prezidenţiale iminente şi nu-şi bătea prea mult capul cu Europa – cele mai greu de definit relaţii erau cele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European; sau, spus mai fără menajamente, rolul Parlamentului European era mai degrabă decorativ decât efectiv, în condiţiile în care, cum bine se ştie, Parlamentul este temelia instituţională fără de care nu există democraţie.

E drept, Uniunea Europeană plătea astfel tributul originilor ei în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial. Atunci era vorba de o piaţă comună, care reglementa în materiile referitoare la cărbune şi oţel, astfel încât Comisia Europeană şi miniştrii de resort puteau prea bine reprezenta şi interesul comun, şi interesele propriilor naţiuni. După Maastricht, însă, vocaţia de uniune politică a UE a impus o corelare mult mai riguroasă între diferitele instanţe decizionale – de unde şi dezbaterile referitoare la o Constituţie europeană, încheiate cu compromisul care a dus la Tratatul de la Lisabona.

Principala inovaţie a Tratatului nu este, astfel, cum s-ar putea crede, apariţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European (mă tem că, luaţi repede, prea puţini dintre compatrioţii noştri, întrebaţi cine este acest preşedinte, ar răspunde fără ezitare Herman Van Rompuy). Această inovaţie constă, simplificând, în creşterea semnificativă a competenţelor Parlamentului European în exprimarea voinţei cetăţenilor europeni în raport cu deciziile adoptate.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană, se aplică două principii de bază: principiul subsidiarităţii, care spune că orice decizie politică trebuie să fie adoptată la nivelul cel mai apropiat de cetăţenii care beneficiază de decizia respectivă: o decizie referitoare la canalizarea unei localităţi trebuie să depindă exclusiv de autorităţile localităţii respective; Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţa necesară. În schimb, o decizie referitoare la construcţia pe teritoriul statelor membre de conducte de gaz metan din regiunea caspică nu poate fi adoptată exclusiv la nivel naţional şi are nevoie de o decizie politică şi de finanţare la nivelul UE. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestuia, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit (aici ar fi, desigur, multe de discutat, mai ales la nivelul legislaţiei din România, dar e un subiect prea complex pentru a fi expediat aici şi acum).

Legislaţia UE se împarte, la rându-i, în legislaţie „primară” şi „secundară”. Tratatele, adoptate de toate statele membre în conformitate cu propriile reguli, consemnate de regulă în Constituţie, adică fie prin ratificare în Parlamentele naţionale – ceea ce e procedura cea mai frecventă – fie prin referendum, tot național, reprezintă legislaţia primară a Uniunii. Legislaţia secundară constă în reguli, directive şi decizii care decurg din principiile stabilite de tratate. Ele constituie un corp de legi în continuă dezvoltare, aşa-numitul „acquis comunitar”. Termenul francez acquis, denotând un bun câştigat, a intrat în această formă chiar şi în engleză.

În termenii Tratatului de la Lisabona, procedura obişnuită de adoptare a deciziilor în UE este codecizia: Parlamentul European, ales prin vot universal direct de cetăţenii tuturor statelor membre, ca şi Consiliul European – reuniunea şefilor de state şi guverne ale celor 27 de state membre – trebuie să aprobe proiectele propuse de Comisie, tot aşa cum proiectele de legi alcătuite de guvernele naţionale trebuie să fie aprobate prin vot de Parlamente la nivel naţional pentru a deveni legi. De asemeni, Parlamentul European poate bloca o propunere dacă este în dezacord cu Consiliul European.

În ultimă instanţă, aşadar, decizia în UE e tot mai mult de competenţa cetăţenilor Uniunii, prin aleşii lor la nivel european. Asta presupune, însă, ca alegerea parlamentarilor europeni să fie privită cu mult mai multă seriozitate de către electoratele naţionale, şi mai ales cu mult mai multă atenţie faţă de politicile europene pe care aceştia le propun. Până acolo mai e un drum destul de lung, şi asta în toate cele 27 de state membre.

Carol al II-lea – „un Brâncoveanu al culturii moderne”?

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Carol al II-lea – „un Brâncoveanu al culturii moderne”?

Citeam zilele trecute cartea lui Andrew Morton, cunoscut autor de biografii ale unor celebrităţi contemporane, 17 Carnations: The Royals, the Nazis, and the biggest Cover-Up in history”, Londra 2015. Cartea evocă nu doar aventura sentimentală dintre Edward al VIII-lea, rege al Angliei vreme de câteva luni, şi Wallis Simpson, faimoasa mondenă americană, ci şi dimensiunea politică a acestui scandal, care aruncă o lumină crudă asupra simpatiilor naziste în cercurile aristocratice de la Londra, şi asta chiar în pragul marii confruntări a Angliei cu Germania hitleristă.

Regele Carol al II-lea în anul 1938

Regele Carol al II-lea în anul 1938

Din cartea lui Morton rezultă o anumită similitudine între Edward al VIII-lea şi Carol al II-lea. Morton scrie că şi Edward, ca şi Carol, a fost poreclit „regele playboy”; ambii au abdicat cedând unei iubiri unice şi pasionate care le-a dominat întreaga viaţă; ambii s-au exilat, pentru un răstimp mai lung sau mai scurt, în Portugalia; ambii au navigat fără glorie în apele tulburi ale Europei asaltate de nazism pe de-o parte, de comunism pe de alta. Ambii, în fine, sunt şi azi judecaţi de posteritate mai ales prin prisma vieţii lor amoroase. Şi dacă pentru soţul d-nei Simpson, rege efemer, nici nu prea există o alternativă, în ce-l priveşte pe monarhul român, care a domnit zece ani, e nedrept şi limitativ să analizăm doar anecdotica vieţii private, oricât de elocventă ar fi ea pentru caracterul personajului şi al cercului său de amici.

Carol al II-lea, fiul cel mare al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria, născut la 15 octombrie 1893, a debutat în viaţa publică cu un enorm scandal: în timpul Primului Război Mondial, la 27 august/9 septembrie 1918, el dezertează din regimentul de vânători de munte al cărui comandant era şi trece în Ucraina, peste Nistru. Ceea ce agrava episodul era faptul că Odessa se afla sub ocupaţia Puterilor centrale, cu care România era în război. Carol apelează la ajutorul unor ofiţeri austrieci, care îl însoţesc inclusiv ca martori la căsătoria cu Zizi Lambrino, descendenta unei vechi familii aristocratice. Acest act încălca Statutul Casei Regale a României, care prevedea căsătoria membrilor săi numai cu persoane din alte case regale. I.G. Duca observa că „autorităţile inamice sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primeşte o atare lovitură”. Această neinspirată împrejurare a făcut ca principele, apoi regele Carol al II-lea, să dobândească renumele îndoielnic de rege-playboy şi să fie cunoscut pentru aventurile sale romantice mai mult decât pentru calităţile sale de monarh. Carol s-a căsătorit, la Atena, în 1921, cu Prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei, care i-a dăruit un moştenitor, născut la 25 octombrie 1921, Prinţul Mihai. Căsătoria nu a fost nici pe departe una fericită şi s-a deteriorat definitiv din pricina legăturii tot mai acaparatoare a regelui cu Elena Lupescu, iniţial soţia unui ofiţer. Ca şi vărul său britanic, Carol sfârşeşte, în decembrie 1925, prin a renunţa la tron, dar cinci ani mai târziu, în 1930, după moartea prematură a Regelui Ferdinand, Carol revine asupra abdicării. Întors în ţară, într-un context care îi redevenise favorabil, împotriva voinţei Partidului Naţional Liberal al lui Ionel Brătianu şi susţinut iniţial de Iuliu Maniu şi de PNŢ, Carol al II-lea a dus, vreme de un deceniu, o politică foarte personală, nu lipsită de strălucire, dar nici de aspecte în cel mai bun caz discutabile.

Vizita la sfinţirea Catedralei „Sf. Constantin şi Elena” (Bălţi, 1935)

Vizita la sfinţirea Catedralei „Sf. Constantin şi Elena” (Bălţi, 1935)

Regele îşi proclamă din primul moment programul de protector al literelor şi artelor. Vreau să fiu un Brâncoveanu al culturii româneşti, a spus Carol la deschiderea cursurilor Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, din 1930. „Îmi iau angajamentul să fiu şi un voievod al culturii româneşti”. Alături de celălalt punct central al politicii monarhului, cel care i-a adus eticheta de „Rege al Satelor”, angajamentul de a contribui la propăşirea şi modernizarea culturii naţionale a fost împlinit cu prisosinţă. În 1933 s-a întemeiat Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, sub direcţia lui Alexandru Rosetti, căruia pe drept cuvânt i-a rămas reputaţia celui mai de seamă editor pe care l-a avut România. Meritul Regelui a fost însă deosebit, nu doar finanţând această mare iniţiativă, ci şi lăsând oamenilor de cultură deplina libertate a opţiunilor; asta nu înseamnă, fireşte, că mulţi ditre beneficiari nu s-ar fi grăbit să elogieze fără rezerve personalitatea marelui lor protector.

În polemicile literare contemporane, care prilejuiau adesea fulgerele conservatoare ale Academiei, Regele s-a plasat fară echivoc de partea literaturii noi (pe care o susţinea direct prin Fundaţie). Momentul culminant l-a reprezentat cuvântarea sa cu prilejul discursului de recepţie al lui Lucian Blaga, la 5 iunie 1937. „Te felicit – îi spune lui Blaga – pentru că ai fost ales. Dar felicit mai cu seamă Academia, că te-a ales; căci şi-a făcut ea însăşi un bine, introducând sub cupolă literatura modernă şi vie a României de azi. Şi, salutându-te pe tine, Lucian Blaga, salut literaţii de astăzi ai ţării mele, care, chiar dacă îşi permit uneori licenţe în arta lor, sunt o generaţie de scriitori plini de avânt şi de talent”.

Cultura de vârf şi patronajul satelor s-au întâlnit, de altfel, în 1935, la congresul Căminelor Culturale, când, după cinci ani de domnie, suveranul spunea: „Cultura, mai ales a păturii celei mari a ţărănimii, este o operă de închegare a tuturor nevoilor din viaţa de toate zilele. Prin culturalizarea satelor, eu văd răspândirea cărţii, răspândirea a tot ceea ce este frumos. Dar văd şi ridicarea păturii ţărăneşti la un trai mai bun, la o mai bună pricepere a nevoilor şi datoriilor fiecăruia”. Pe cheltuiala Fundaţiei Regale au fost trimise la sate Echipele Regale Studenţeşti. După model occidental s-au construit cămine culturale (peste 2.000 până în 1938). A apărut revista populară „Albina” şi s-a iniţiat colecţia „Cartea satului”, care edita lucrări necesare bibliotecilor săteşti. La insistenţele lui Dimitrie Gusti, un apropiat al monarhului, se realizează o operă muzeistică de excepţie – Muzeul Satului. O mărturie plină de haz a transmis sociologul Henri H. Stahl, colaborator apropiat al lui D. Gusti: „Când lucram la Muzeul Satului, venea să vadă cum merg lucrurile. Şi îi spuneam atuncea: am vrea să ne întindem şi în locul cutare, însă este aici un gard, şi Dombrovschi – primarul – nu ne dă voie să-l dărâmăm. Vodă Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard şi l-a trântit pe pământ: «Să-i spui că eu l-am dărâmat!»”.

Muzeului Satului şi-a deschis porţile la 10 mai 1936, în prezenţa Regelui

Muzeului Satului şi-a deschis porţile la 10 mai 1936, în prezenţa Regelui

Se cuvine să adăugăm că ultimii ani ai domniei lui Carol al II-lea au coincis cu un puternic avânt economic, anul 1938 devenind pentru decenii anul de referinţă pentru progresul economic al ţării. Pe bună dreptate, aşadar, personalităţi contemporane de seamă – de exemplu Doina Cornea, într-un interviu din luna mai 1997 al Marilenei Rotaru – susţin că se impune să se analizeze mai corect activitatea Regelui, dând drept exemplu fondarea, în 1935, a organizaţiei de tineret Străjeria, menită să combată influenţa legionarilor.

Împreună cu Nicolae Iorga[/caption]Aici intrăm, însă, într-o zonă de echivoc, nu doar fiindcă tinerii legionari au sfârşit prin a acapara Străjeria, ci fiindcă tendinţele autoritare ale Regelui au dus în ultimă instanţă la întreruperea regimul constituţional. Pe de o parte, Carol s-a identificat cu politica de salvgardare a interesului naţional. Pe de alta, a abandonat tradiţia instaurată de Carol I şi urmată fidel de Ferdinand, a introdus regimul partidului unic şi a pus capăt libertăţii politice pe care o cunoscuse România de la 1866 până în 1938. E drept că tendinţa generală în Europa epocii spre regimuri dictatoriale i-a favorizat înclinaţia; mai mult, nu numai extrema dreaptă românească, mişcarea legionară, ci şi o parte din intelectualitatea epocii se manifesta zgomotos împotriva formulei democratice, a pluralismului şi a parlamentarismului. Uneori îmi pare că nu învăţăm nimic din istorie…

Împreună cu Nicolae IorgaPe 10 februarie 1938, Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice şi a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, declanşând avalanşa care va duce curând la disoluţia integrităţii teritoriale a României şi la aventuri politice totalitare. Sub acest aspect, oricât ar fi fost de înzestrat din fire şi de atent cu propăşirea culturii şi artelor, Carol nu a dus mai departe nobila tradiţie a înaintaşilor săi. România modernă fusese opera unei dinastii care şi-a onorat angajamentul fundamental – Regele domneşte, nu guvernează – şi a asigurat ţării un climat de libertate, întâlnind astfel zestrea creatoare a unei naţiuni care şi-a găsit posibilitatea de manifestare plenară a propriei vocaţii. Rod al acestei nobile tradiţii, înflorirea culturală a anilor ‘30 va fi mai trecătoare şi mai contradictorie decât o recunosc generaţiile care i-au urmat, tocmai fiindcă nu a ştiut, sau nu a vrut, să reziste pulsiunilor totalitare.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

 

 

Regele Mihai

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Regele Mihai

Eram în clasa a II-a când, la întoarcerea la școală după vacanța de Crăciun, s-a întâmplat un lucru care m-a afectat profund: chiar la începutul primei ore, doamna învățătoare, cu o expresie pe care n-o puteam descifra atunci, ne-a cerut să scoatem cărțile din ghiozdan, să le deschidem la prima pagină și să rupem cele două fotografii cu care începea orice manual: chipul Regelui copil, cu bucle blonde și expresia cuminte, și cel al Reginei Mame, incredibil de frumoasă și de distinsă.

Împreună cu Regina Mamă, Elena

Împreună cu Regina Mamă, Elena

Nu știu dacă scena asta s-a petrecut în toate școlile nou-proclamatei Republici, dar pe mine m-a marcat pentru totdeauna, mai întâi fiindcă nu o pricepeam de ce: de ce să fie condamnat Regele în efigie în acest fel? Pe de altă parte, eu eram copilul unor cărturari, știam că nu e voie să distrugi cărțile, și acum școala mă învăța – mai mult, mă obliga – să o fac?

Nu mi-aș fi închipuit nicicum, în acel nedumeritor ceas de ianuarie 1948, că voi avea, după mai mult de patru decenii, privilegiul inegalabil de a-l cunoaște personal pe Maiestatea Sa Regele Mihai. Dintre personalitățile istoriei noastre recente pe care le-am evocat în aceste pagini, Maiestatea Sa a fost unica pe care am putut-o întâlni, având onoarea și bucuria de a fi în câteva rânduri în preajma Regelui și familiei regale. Asta nu înseamnă o diminuare a discernământului critic, aș spune chiar dimpotrivă, dar înseamnă fără dubiu că evocarea mea de azi comportă o latură de căldură umană de neocolit pentru toți cei care am avut, mai rar sau mai frecvent, privilegiul de a-l cunoaște personal pe Maiestatea Sa.

Anunţul întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste (23 august 1944)

Anunţul întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste (23 august 1944)

Primul asemenea emoționant prilej a fost acela din primăvara lui 1992. Fusesem și eu, ca mai toți bucureștenii, în stradă, pentru a aclama cortegiul regal care a străbătut atunci o mare de mulțime adunată să-l întâmpine pe Rege, nu doar din devotament nostalgic, ci și, sunt convinsă, ca răspuns la revoltătorul incident provocat de autoritățile feseniste în stupidul lor refuz de a-i permite Regelui să revină în patrie.

Mihai I ceruse guvernului provizoriu, in ianuarie 1990, reintroducerea Constituției din 1923, ceea ce a sporit exponențial ostilitatea FSN față de Rege. În decembrie 1990, de Crăciun, Maiestatea Sa a încercat sa revină în țară. Inițial i se permisese să intre in România, însoțit de restul familiei regale. Având pașapoarte daneze, cu toții primesc vize provizorii pentru 24 de ore și pornesc către Curtea de Argeș, unde plănuiau să participe la slujba de Crăciun și să se reculeagă la mormitele strămoșilor. TVR și presa controlată de FSN prezintă însă „bomba”: familia regală ar fi intrat clandestin în România, forțând granița. Apare din neant denunțul unor așa-ziși ofițeri, iar Generalul Valeriu Rozoleanu, șeful de atunci al Direcției Generale pentru Pașapoarte, cere expulzarea Regelui și a familiei sale, ceea ce se și întâmplă.

Pe autostrada București-Pitești se organizează un baraj de poliție. Sub amenințarea deschiderii focului, mașinile în care se aflau membrii familiei regale și câțiva apropiați sunt forțate să oprească, le sunt confiscate pașapoartele și sunt obligați sa se întoarcă la Otopeni, sub escortă armată. Avionul charter închiriat de Rege a fost confiscat, sub pretext că piloții britanici ar fi fost găsiți în stare de ebrietate (!). În dimineața zilei de 26 decembrie, Regele Mihai și membrii familiei regale sunt îmbarcați într-un avion românesc, cu destinația Elveția.

Guvernul României a afirmat atunci că Regele se afla fără viză în țară și de aceea ar fi fost „nevoit” să-l expulzeze. Această propagandă a fost însă contrazisă flagrant de imaginea vizibilă a vizei românești, fie ea și temporară, pe pașaportul regal, astfel că acțiunea orchestrată de guvern, care ar fi trebuit să dea o grea lovitură de imagine, a avut efectul contrar: la 23 aprilie 1992, Regele și Regina au fost întâmpinați la București de peste un milion de persoane.

Întâmpinat de mulţimi de români, la întoarcerea în ţară (1992)

Întâmpinat de mulţimi de români, la întoarcerea în ţară (1992)

În după-amiaza acelei zile istorice, am avut privilegiul de a mă număra printre numeroasele personalități politice și academice cărora li s-a făcut onoarea de a fi prezentate Maiestății Sale. Sunt de două ori mândră de asta, odată fiindcă, pentru câteva minute, am putut percepe nemijlocit aura de blândă autoritate a Regelui, dar și pentru că am datorat acest moment luminos prețuirii studenților mei, dintre care câțiva – Simion Câlția, Petre Guran, poate și alții, neștiuți de mine – erau implicați direct în organizarea vizitei regale.

După acest eveniment însă, Ion Iliescu nu i-a mai permis Regelui Mihai să revină în patrie. Abia după alegerea ca președinte a lui Emil Constantinescu, în toamna lui 1996, Regelui i s-a redat cetățenia română, cu toate drepturile care îi incumbă. Mai mult, imediat după asta i s-a oferit calitatea de Ambassador at largeAmbasador cu însărcinări speciale, pentru a promova candidatura României la NATO.

Această misiune, pe care Maiestatea Sa a asumat-o cu același devotament mereu închinat patriei sale, fie ca monarh, fie din exil, avea temeiuri multiple pentru a contribui din plin la progresul cauzei României în îndeplinirea marelui proiect național de racordare la valorile de libertate și democrație ale Europei și ale lumii. Regele Mihai era ultimul șef de stat participant la victoria Aliaților din cel de-Al Doilea Război Mondial, și toate cancelariile occidentale știau și ce rol jucase cu acel prilej, și ce rezistență neclintită opusese comunizării țării. Dacă Maiestatea Sa afirma că România merită să devină membru NATO, nu doar monarhii Europeni care îi erau rude apropiate, ci și elitele politice ale Alianței Nord-Atlantice aveau să-i acorde tot creditul.

Regele Mihai, fiul principelul Carol și al principesei Elena, din familia regală a Greciei, s-a născut la 25 octombrie 1921 și a devenit rege al României încă de la vârsta de șase ani, ca urmare a renunțării tatălui său la prerogativele de moștenitor al tronului. Așa se face că, la 30 decembrie 1925 (ce crudă ironie a soartei!), Ferdinand a convocat un Consiliu de Coroană unde a cerut participanţilor recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României. La moartea Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, el urcă pe tron. Chiar dacă autoritatea regală, atâta câtă era ea prevăzută de Constituție, era exercitată de fapt de Consiliul de regență, această excepțională experiență din copilărie va avea, fără îndoială, o influență decisivă asupra personalității Regelui, căruia i-a indus un mare respect pentru propria-i misiune de garant al interesului național și al stabilității interne a României.

A doua sa domnie a survenit într-un moment tragic. După pierderile teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a trebuit să abdice din nou, iar Mihai a redevenit Rege al unei Românii căreia i se smulseseră trei provincii dobândite cu un preț de sânge încă viu în memoria contemporanilor. Nu cred că greșesc dacă afirm că, din acea clipă, toate gândurile și toate acțiunile regelui s-au concentrat asupra obiectivului esențial de a reface integritatea teritorială și suveranitatea țării sale. Pentru asta, Regele a fost dispus să-și riște fără ezitare nu doar statutul, ci chiar viața, organizând și realizând efectiv actul istoric al armistițiului unilateral cu puterile aliate, de la 23 august 1944.

Am fost întrebată de multe ori, mai ales în primii ani după răsturnarea regimului comunist, și din nou după ieșirea publică de neiertat a d-lui Băsescu împotriva Maiestății Sale, dacă, în analiza mea, ca istoric, armistițiul a avut urmări pozitive sau nu. Am răspuns ceea ce spun și aici: nu doar că întoarcerea armelor împotriva Germaniei lui Hitler a contribuit semnificativ la încheierea războiului în Europa; nu numai că a evitat ca teritoriul național să fie trecut „prin foc și sabie” de Armata Roșie înaintând spre Berlin – în condițiile în care Moldova era practic ocupată de ruși, Antonescu a acuzat armistițiul că ar fi împiedicat planul său de a transforma Carpații într-o fortăreață inexpugnabilă, ceea ce însemna în realitate expunerea întregului teritoriu al României la un război devastator și lipsit de șanse. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei a fost unicul act politic, condiția necesară pentru reintegrarea Ardealului de nord în teritoriul statului român.

Condiția necesară, nu și suficientă. Condiția suficientă a fost cea a instaurării unui guvern pro-comunist la 6 martie 1945, având drept urmare nemijlocită abdicarea forțată a Regelui însuși, la 30 decembrie 1947. Cei care își mai permit acum să afirme că Regele i-a adus pe ruși în țară și pe comuniști la putere falsifică fără jenă istoria României, a Europei și chiar a lumii în anii cumpliți ai celui de-Al Doilea Război Mondial.

După deceniile amare de exil, Regele și familia regală au putut să se bucure de patria lor regăsită în ultimii ani, ceea ce însă nu înseamnă că au fost întâmpinați cu aceeași respectuoasă afecțiune și gratitudine de toată suflarea românească. Dacă dl. Iliescu a părut să revină la sentimente mai adecvate în ultimul său mandat, FSN și apoi PD au vădit, cel din urmă chiar și în anii în care colabora la guvernare cu CDR, o ostilitate marcată față de tradiția monarhiei constituționale în România. Îmi amintesc cum, la 30 decembrie 1996, la recepția – care se transmitea în direct – la care Regele Mihai a anunțat abolirea Legii salice și a conferit Principesei Margareta calitatea de moștenitoare a tronului, Petre Roman, atunci președinte al Senatului a plecat furios.

Poate că aceste amănunte pot părea nesemnificative, dar le văd răsărind din nou cu otrăvită virulență în polemici fără obiect real, care țin morțiș să denigreze tot ce se poate în legătură cu o figură istorică de o inegalabilă noblețe a Regelui Mihai. Cred, de aceea, că se cuvine nu doar să-l respectăm, ci și să-l apărăm de detractori. E o minimă datorie față de personalitatea care a salvat efectiv România în ceasuri, numeroase și grele, de mare cumpănă.

 

Prof. dr. Zoe Petre

 

Un bun român: Regele Ferdinand

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Un bun român: Regele Ferdinand

Cel de-al doilea monarh constituţional al României, Ferdinand, a fost supranumit pe bună dreptate nu doar Întregitorul, datorită rolului său esenţial în realizarea Marii Uniri de la 1918, ci şi cel Leal, datorită neclintitei sale loialităţi faţă de ţara şi poporul la cârma cărora îl adusese soarta.

FerdinandSoarta, nu naşterea. La 24 august 1865, când se năştea la Sigmaringen Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al prinţului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen şi al Infantei Antonia, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei, viitorul care îi părea rezervat era cel al unui nobil prusac fără moştenire: în cel mai bun caz, o strălucită carieră militară. Un an mai târziu, totul începea să capete însă un alt contur. Unchiul său Carol devenea – oarecum pe neaşteptate – monarh al unei ţări prea puţin cunoscute în Principatul de Hohenzollern, pe malul Dunării superioare. Odată cu Carol, întreaga casă de Sigmaringen ajunge să cunoască şi Dunărea de Jos.

Ferdinand şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la reşedinţa familiei, spectaculosul castel de la Sigmaringen, menţionat în sursele istorice încă din 1077. A învăţat mai întâi acasă, sub îndrumarea unui profesor particular, pe nume Groeb(b)els. În 1881, destinul tânărului prinţ se modifica radical. Carol şi Elisabeta nu mai sperau să aibă urmaşi direcţi, iar articolul 83 din Constituţia României din 1866 prevedea ca, în acest caz, succesiunea tronului să se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881. Trei ani mai târziu, Ferdinand venea pentru prima dată în România, dar pentru scurt timp. El s-a întors în ţara natală pentru a-şi continua studiile liceale la Düsseldorf, apoi a urmat cursurile Universităţii din Leipzig şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, a urmat cursuri de limbă, literatură şi istoria românilor cu profesorul V. D. Păun, fostul director al Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti, trimis special de Regele Carol pentru a-i preda prinţului moştenitor elemente de limbă, cultură, geografie şi istorie a noii sale patrii.

Regele Ferdinand şi Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărăşeşti, (1917)

Regele Ferdinand şi Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărăşeşti, (1917)

La 18 martie 1889, Ferdinand era declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. În primii ani petrecuţi în noua sa patrie, principele a avut o mare iubire, Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta şi urmaşa unei vestite familii de boieri şi intelectuali, fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”, avea ea să scrie). Statutul Casei Regale interzicea însă căsătoria cu persoane de origine română, pentru a evita recrudescenţa disputelor pentru domnie dintre marile familii boiereşti, ceea ce a provocat o dramă în familia regală: Regina Elisabeta, care ar fi dorit ca Ferdinand să se căsătorească cu Elena Văcărescu, s-a retras supărată la casa părintească din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a întors la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea.

Raţiunea de stat a învins, în cele din urmă: Elena Văcărescu se auto-exila în Franţa, unde debuta în anul 1886 cu volumul de poezii Chants d’Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. A tradus în limba franceză numeroşi autori români, în frunte cu Eminescu, şi a devenit celebră ca scriitoare de limbă franceză şi română. În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918. În 1919, Regele Ferdinand a numit-o secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor, iar în anul 1925, devenea prima femeie din România membru de onoare al Academiei Române.

La 29 decembrie 1892, Ferdinand se căsătorea cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni, din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru ei Castelul Pelişor la Sinaia. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913) – care va muri la patru ani, de febră tifoidă. Un moment critic în familia regală fusese provocat de aceeaşi boală încă în 1897, când Ferdinand a fost la un pas de moarte. .Deşi principele şi-a revenit, el nu a mai avut niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare de tinereţe ca odinioară.

2

Monarhul participând la parada militară

Pe 27 septembrie 1914, după dramaticul Consiliu de Coroană care hotărâse neutralitatea României, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş, A doua zi, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământul în Parlament, unde a jurat „a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Textul istoric al discursului merită toată atenţia noastră: „Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, … găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. … Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”. Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat i-au curs lacrimile. Expresia „bun român”, care a devenit cheia de boltă a întregului discurs, fusese sugerată de Victor Antonescu, unul dintre apropiaţii noului rege, alături de Brătianu şi Barbu Ştirbey.

Expresia „bun român” a fost înţeleasă ca angajament de respectare a voinţei şi intereselor naţionale ale românilor în acel ceas de mare cumpănă. Regele Ferdinand a respectat acest angajament cu mari sacrificii personale. A renunţat nu doar la o mare iubire, ci şi la credinţa catolică, ceea ce i-a adus o imensă sfâşiere, fiind excomunicat de Papă; abia la 10 mai 1927 (cu două luni înainte de a se stinge din viaţă), când ministrul Vasile Goldiş a semnat „Concordatul” cu Vaticanul, ca un gest de bunăvoinţă, Papa a anunţat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand, astfel încât acesta a putut să-şi trăiască resemnat şi liniştit ultimele luni de viaţă. A sacrificat şi legăturile de familie: în 1916, când România declară război Austro-Ungariei, familia sa din Germania l-a renegat, la castelul Sigmaringen stindardul heraldic al familiei arborându-se în doliu. Fratele cel mare l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român apartenenţa la această dinastie. Abia după ce Regele Mihai a fost silit să abdice, familia l-a reprimit în rândurile ei.

Cu toate acestea, Ferdinand a izbutit ca România să traverseze nu doar întreagă, ci şi întregită marile furtuni ale Războiului Mondial. Mai mult, epopeea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz nu ar fi fost posibilă fără înţeleapta decizie regală care îi va aduce renumele de „rege al ţăranilor”.

Pe 23 martie 1917, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, cantonată la Răcăciuni: „Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

Pe 19 iunie 1917 se promulga proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului universal: românilor li se făgăduia astfel una dintre cele mai democratice Constituţii ale epocii, ceea ce, desigur, a contdibuit nu numai la sporirea efortului de război, ci şi la încrederea locuitorilor din provinciile care se vor uni cu ţara.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii avea loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca suverani ai României întregite. În 1914, când a urcat Ferdinand pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 de km², pentru ca în 1927, la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 de km²: într-adevăr, un bun român.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Carol I: O mare domnie

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Carol I: O mare domnie

La 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, se năștea Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, al doilea fiu al principelui Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen şi al principesei Josephine de Baden şi care avea să aibă un destin hotărâtor pentru România modernă.

Pacea de la Bucureşti (1913)

Pacea de la Bucureşti (1913)

Ne putem întreba dacă, înainte de anul 1866, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen auzise de Principatele Române; poate doar în treacăt, ca despre un vechi teritoriu al Imperiului Roman aflat sub suzeranitate otomană. La 11 februarie 1866 însă, lovitura de stat care îl obligase pe Alexandru Ioan Cuza să abdice punea problema unui principe străin. Românii au cerut ajutorul lui Napoleon al III-lea, care le-a recomandat pe Principele Carol de Hohenzollern, înrudit și cu Împăratul Franței, și cu Regele Prusiei. La 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a cere consimţământul tânărului principe, al familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I. Regele Prusiei îşi dă acordul: „Dumnezeu să te aibă în pază”. Pe 7 aprilie, Bismarck, cancelarul prusac, l-a sfătuit la rândul său fără rezerve pe principe „să ia hotărârea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România”. Carol accepta şi odată cu acest moment evoluţia României avea să se schimbe pentru totdeauna.

La 30 martie, Locotenenţa Domnească adresase o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Rezultatul fiind pozitiv, Carol I ajungea la Turnu-Severin, pe pământ românesc, unde, la 10 mai 1866, a fost întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, și aclamat frenetic de mulţimile strânse pe străzi să-l vadă pe noul suveran.

Regele Carol I în gara din Focşani (1912)

Regele Carol I în gara din Focşani (1912)

La Mitropolie s-a oficiat Tedeumul, după care, în fața Adunării Constituante, Principele depunea jurământul în şedinţa extraordinară care reunea ambele Camere, Guvernul, membrii Locotenenţei Domneşti şi Înaltul cler. Colonelul Nicolae Haralambie citea în limba română formula de jurământ, care i-a fost tradusă principelui în franceză: Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional. Carol a pus mâna dreaptă pe Biblie şi a declarat, în româneşte: „Jur!”. Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devenea domnitorul Principatelor Unite. În momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rostea câteva fraze istorice: „Punând piciorul pe acest pământ, am şi devenit român!”. A exprimat atunci „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună, ca şi cea rea”.

Amprenta benefică a regelui Carol I asupra României avea să se manifeste imediat. La 1 iulie 1866 era proclamată o nouă Constituție, prima lege fundamentală internă românească. Constituția a fost percepută în cancelariile europene, ca și la Istanbul, ca o manifestare a independenţei Principatelor, datorită prevederilor referitoare la ereditatea domniei şi la înseși atribuţiile Domnului, precum și faptului că nu amintea nimic de suzeranitatea otomană sau de garanţiile colective ale marilor puteri. Document de maximă importanţă, Constituţia proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. România devenea în acelaşi timp o monarhie constituţională.

În timpul Războiului pentru Independenţa României (1877-1878)

În timpul Războiului pentru Independenţa României (1877-1878)

În luna noiembrie a aceluiaşi an aveau loc primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o intensă campanie de reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne şi instituind încă de la început un drum monarhic care a însemnat în mare măsură modernizarea României. Este demn de remarcat faptul că regele şi clasa politică pe care el se baza au continuat edificarea unei ţări mai dezvoltate în spiritul reformelor lui Cuza, care au dat roade din plin în segmente importante cum ar fi agricultura, infrastructura de drumuri şi cale ferată de care dispunem, de fapt, până în prezent, dar şi a unei reţele bancare de la care a putut porni dezvoltarea industriei. Iar rezultatele au confirmat toate aceste măsuri: România a devenit în acei ani un important producător de materii prime. Tot de numele lui Carol I se leagă apariţia unor instituţii fundamentale şi perene, cum ar fi Parlamentul, Banca Naţională, Academia Română Filarmonica, universităţi, numeroase alte instituţii de primă însemnătate.

În plan extern, încă de la început, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de câştiga suveranitatea ţării; într-o primă etapă, în octombrie 1866, a făcut vizită oficială la Istanbul și obținea firmanul de numire din partea sultanului. A doua etapă, cea a Războiului de Independență din anii 1877-1878, este binecunoscută și se bucură pe bună dreptate de un răsunet care nu s-a stins nici azi. Această împrejurare a avut urmări dintre cele mai pozitive și pentru dinastie, și pentru România: independența cucerită de Carol I a fost întregită, datorită Regelui Ferdinand, de Marea Unire din 1918, care a așezat pe harta Europei o Românie unită „de la Nistru pân’ la Tisa”. De asemeni, este remarcabil un alt moment definitoriu pentru importanţa felului în care regele Carol I a ştiut să urmărească interesul naţional al României: momentul crucial al dobândirii unui nou statut internaţional al ţării după al doilea Război Balcanic. Conferinţa de Pace care avea loc la Bucureşti, în 1913, s-a desfăşurat doar între reprezentanţii ţărilor beligerante, sub preşedinţia lui Titu Maiorescu, primul ministru şi ministrul de Externe al României. Pacea semnată atunci în capitala României era un rezultat în premieră pentru statele medii şi mici din sud-estul Europei, care îşi discutau şi îşi rezolvau problemele într-o conferinţă proprie, fără intervenţia sau prezenţa marilor puteri. În acest fel, România regelui Carol I devenea un arbitru recunoscut al raporturilor de forţe din Balcani.

Se poate afirma fără teama de a greşi că într-o măsură covârșitoare, această Românie unită, modernă și puternică a fost moștenirea politică a Regelui Carol I, care și-a respectat cu sfințenie promisiunile inaugurale.

 

 

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Paris, oraşul frondei

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Paris, oraşul frondei

An de an, cel puţin două milioane de persoane vizitează Parisul, care este şi azi prima destinaţie turistică din întreaga lume. Pentru cei mai mulţi dintre aceşti vizitatori, Parisul rămâne un oraş fascinant prin multitudinea de monumente istorice – este un oraş remarcabil prin continuitatea sa, din sec. III î.Hr. şi până azi – prin viaţa sa culturală vibrantă şi plină de neprevăzut, prin lumina aparte în care se scaldă vara, dar şi prin bruma albăstruie care îl învăluie în zilele blânde de iarnă. Pentru un istoric al societăţilor europene însă, pentru sociologi sau antropologi, Parisul rămâne fără îndoială capitala cea mai frecvent turburată de mişcări sociale şi politice – adesea violente – din toată istoria Europei, dacă nu cumva şi mai mult de-atât. Desigur, turiştii care fredonează, visători, o şansonetă a lui Montand, Piaf sau Brassens închinată Oraşului Lumină nu au în minte neapărat imaginile acestor mai vechi sau mai noi confruntări, în care parizienii n-au mai ţinut seama de autoritate şi nici chiar de legi.

Oraşul Luminii

Oraşul Luminii

Încă din sec. XII-XIII, când Parisul era deja cel mai mare oraş al Europei Occidentale, datează primele ştiri consistente despre disidenţa pariziană: breasla negustorilor pe apă obţine încă în 1170 monopolul navigaţiei fluviale pe Sena: între căpetenia – prévôt – negustorilor şi reprezentantul regelui, numit tot prévôt, rivalităţi nenumărate, fricţiuni şi conflicte izbucnind adesea în stradă aduc Parisului faima unui oraş mereu rebel şi foarte greu de guvernat.

Pe malul stăng al fluviului se instalează, în sec. XII, prima disidenţă universitară şi intelectuală din multele care vor scanda istoria Parisului. Refuzând să se supună normelor rigide pe care cancelarul Catedralei Notre Dame încerca să le impună învăţământului, un număr important de profesori se instalează în anexele mănăstirii de pe colina Sfintei Genoveva. În 1250, aici funcţionau deja vreo 60 de colegii, care asigurau adăpost, hrană şi „repetiţii” pentru mai bine de 700 de escholiers. Dintre aceste colegii, cel întemeiat la 1257 de Robert de Sorbon avea să fie de departe cel mai celebru; reconstruită de Cardinalul de Richelieu în sec. XVII şi apoi refăcută în sec. XIX, Sorbona este şi azi una din marile universităţi ale lumii.

În sec. XIV, oraşul este un focar activ de mişcări populare, culminând cu răscoala condusă de Étienne Marcel împotriva Delfinului Franţei, revenind abia în 1436 sub autoritatea dinastiei de Valois; în sec. XV, emblema acestei condiţii marginale şi contestatare a Parisului rămâne marele poet François Villon, tâlhar, poate chiar asasin şi în acelaşi timp un geniu creator care deschide căi nebănuite poeziei franceze. În vremea regelui Francisc I, în sec. XVI, Parisul redevine capitala regatului, aşa cum e şi azi capitala Republicii. Oraşul participă cu elan la masacrul hughenţilor din noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, susţine Liga catolică împotriva regilor Franţei şi în 1588 îl detronează pe Henric al III-lea, fără să-l accepte drept rege legitim pe Henric al IV-lea înainte ca acesta să abjure şi să devină catolic. Cu acest prilej, realistul Henric de Bourbon a rostit celebra frază care, de atunci, a servit drept alibi unui număr incalculabil de compromisuri, „Paris vaut bien une messe”„Parisul face cât o liturghie”.

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Parisul continuă să fie rebel şi participă din plin la mişcarea numită Fronda – i-am putea spune „contestarea” în timpul regenţei Annei de Austria. Ludovic al XIV-lea nu i-a iertat pe parizienii care, răsculaţi, îl siliseră să se refugieze în adolescenţă la Saint Germain, şi a părăsit practic Parisul, mutând curtea regală la Versailles, ceea ce a agravat dramatic tensiunile între monarh şi parizieni. În vremea lui Ludovic al XVI-lea, răscoalele urbane ameninţă să izbucnească în fiecare clipă, iar colportorii împrăştie în întregul oraş pamflete crâncene contra „austriecei”, regina Maria Antoaneta; Parisul e gata de revoluţie. Şi într-adevăr, odată cu 14 iulie 1789, parizienii se lasă cuprinşi de febra contestării violente, făcând din Oraşul Lumină o capitală scăldată în sânge.

Parisul de azi păstrează cu pietate relicve ale Parisului Marii Revoluţii, după cum cultivă la fel de atent şi memoria revoluţiilor de la 1830 şi 1848, ca şi a marii revolte urbane din timpul Războiului franco-prusac, Comuna din Paris, a cărei violenţă revoluţionară i-a inspirat şi pe Marx, şi pe Lenin. Comuna a triumfat pentru câteva luni, în pofida faptului că oraşul fusese reclădit aproape din temelii după planurile Baronului Haussman, în bună măsură şi pentru a evita, prin largile străzi şi bulevarde care îi dau şi azi o măreţie aparte, posibilitatea ridicării de baricade. Aproape 100 de ani după Comună, febrilele mişcări studenţeşti din mai 1968 vor dovedi că se pot totuşi ridica baricade şi în Parisul lui Napoleon al III-lea, şi în cel al lui Charles de Gaulle.

Acestei îndelungate şi rebele istorii Parisul contemporan i-a adăugat mereu noi şi noi capitole. Câteva dintre ele se referă la mitologia urbană a banditului romantic, înfloritoare pe seama lui Villon, dar şi a bandelor din istoria recentă a oraşului, „banda lui Bonnot”, clanurile din Montmartre sau şi mai recentele imperii ale drogurilor din cabaretele „chic” ale oraşului. Dar această lume pestriţă şi pitorescă este de fapt în mare măsură controlată de excelenta poliţie franceză. Unde forţa acesteia se poticneşte însă este în cartierele mărginaşe de blocuri mizere şi stereotipe ale anilor ’60, populate şi controlate de emigranţi, mai ales musulmani, şi unde poliţia de fapt nici nu mai îndrăzneşte să pătrundă. Asemeni zonelor de maximă criminalitate din marile metropole americane, aceste enclave reprezintă marea problemă a Parisului contemporan. Ele sunt doar în parte efectul „islamizării” Parisului, fiindcă nimeni nu ne poate garanta, dimpotrivă, că opţiunile religioase sau originea nord-africană ar fi coextensive cu refuzul sistemului cultural şi edicaţional francez, în mod tradiţional generator de ascensiune socială şi de meritocraţie.

Revoltele din Parisul anului 1968

Revoltele din Parisul anului 1968

Manifestările violente ale acestei adevărate falii culturale s-au vădit încă acum aproape un deceniu, când, în mijlocul unor mişcări contestatare ale studenţilor contra a ceea ce s-a numit precaritate – încercarea guvernului de dreapta de a institui la început de carieră contracte de muncă pe durată determinată – grupuri extrem de violente, fără nici o legătură cu universităţile sau cu liceele pariziene, au năvălit în clădirile acestora, vandalizând săli de curs şi biblioteci, incendiind autoturisme şi chiar clădiri ale unor şcoli elementare. Privite de la distanţă, aceste acte de barbarie par o caricatură tragică a mişcărilor studenţeşti din 1968 şi vădesc un refuz destructiv al oricărei forme de educaţie şi chiar de activitate intelectuală. Grefarea lor pe trunchiul unor manifestaţii studenţeşti este de aceea cu atât mai semnificativă. Chiar la începutul acestui ani, tragedia de la Charlie Hebdo a însemnat cu stigmatul intoleranţei şi rasismului cea mai tolerantă capitală a lumii; marea manifestaţie populară din 11 februarie 2015 a exprimat refuzul indignat al parizienilor, dar şi al altor mari oraşe franceze, în faţa acestor forme moderne de barbarie. Doar că ecoul acestor evenimente se regăseşte azi nu doar în polemica acerbă care îl opune, zilele astea chiar, pe Emanuel Todd – care acuză ipocrizia liderilor politici în faţa evenimentelor din februarie, socotindu-le rod al unei manipulări – nu numai primului ministru Valls, ci şi unor intelectuali publici de talia lui Alain Finkielkraut. El, ecoul, se regăseşte deopotrivă în rezultatul alegerilor municipale, unde Frontul Naţional este iarăşi într-o îngrijorătoare creştere.

Parisul este parte integrantă a acestor procese. Pentru a da un singur exemplu: „centura exterioară” a capitalei, o zonă prioritar proletară, a fost decenii de-a rândul dominată de PCF. Dezastrul pe care marea majoritate a partidelor comuniste occidentale l-au suferit în 1989-1991, odată cu prăbuşirea sistemului comunist internaţional, a provocat aici un vid de putere care însă a fost foarte repede compensat tocmai de naţionaliştii lui Le Pen, care au în comun cu comuniştii acelaşi refuz al (post)modernităţii (post)industriale – căreia i se adaugă în ultima vreme generoasa susţinere logistică a Federaţiei Ruse.

Va rezista oare Parisul tradiţional – citadela universitară, capitala marilor dezbateri literare, politice şi intelectuale, oraşul republican al marilor revoluţii, fermecătorul oraş al luminilor – în faţa acestor multiple asalturi şi sfâşieri? Sau ar trebui să ne precipităm cu disperare să-l mai admirăm odată înainte de a fi înghiţit de istorie?

Prof. Dr. Zoe Petre

Londra, metropola cu o mie de feţe

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Londra, metropola cu o mie de feţe

Capitală de facto a Angliei, ca şi a Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Londra în nici un act oficial nu a desemnat vreodată explicit oraşul drept capitală, situaţie care continuă încă din epoca romană, când Londinium, târgul de la vărsarea fluviului Tamisa, a luat locul, în sec. II d.H. coloniei întemeiate de împăratul Claudius, Camulodunum (Colchester), prima capitală a provinciei cucerite în 43 d.H. Vestigii ale construcţiilor romane pot fi văzute şi azi în câteva puncte ale oraşului.

Londra bombardată

Londra bombardată

Turnul Londrei este cea mai veche construcţie încă funcţională a Londrei, pe malul nordic al Tamisei, şi ilustrează şi el, în felul lui, continuitatea la care mă refeream. Construcţia fortăreţei a început în vremea lui Wilhelm Cuceritorul, în 1078, puţin timp după victoria de la Hastings, din 1066, unde îl biruise pe Harold, urmaşul lui Eduard Confesorul. Folosit ca reşedinţă regală, Turnul primeşte în timp o mulţime de alte întrebuinţări, de la refugiu la închisoare, de la trezorerie şi monetărie la menajerie de animale exotice.

Poate cea mai vizibilă formă de continuitate, care e şi izvorul a nesfârşite complicaţii, se regăseşte în structura administrativă a oraşului şi în însuşi faptul că numele lui, „Londra”, are mai multe sensuri. Unul, cel mai uzual, desemnează marea conurbaţie la care ne gândim cu toţii când e vorba de această mare metropolă. Oficial însă, aceasta a devenit o realitate abia din 1889: înainte de această dată, numele de London desemna exclusiv centrul urban tradiţional, The City of London, mai cunoscut şi cu numele abreviat de City. De la sfărşitul sec. XIX, realitatea expansiunii spaţiului urban londonez este recunoscută oficial cu numele de Greater London, „Mai marea Londră”, care cuprinde 32 de burguri, boroughs – cândva mici orăşele autonome – plus City of London, cetatea sau oraşul Londra, adică centrul istoric din chiar centrul actualului spaţiu urban.

Locuitorii din City au dreptul de a-şi desemna primarul, the Lord Mayor, din 1189 cu acordul regelui şi din 1215 prin alegeri. De atunci şi până azi, ei îl aleg anual. Lordul Primar este şeful executiv al Consiliului Curţii Comunelor, un organism colectiv singular, fiindcă nu este ales cu reprezentarea partidelor şi e desemnat prin vot odată la patru ani dintre candidaţii – cetăţeni britanici sau europeni, locuitori liberi, freemen – ai Cetăţii, fie proprietari în spaţiul acesteia, fie măcar locuitori ai ei de cel puţin 12 luni consecutive anterioare alegerilor. Deoarece City este mai cu seamă un cartier de afaceri, numărul locuitorilor săi e cu mult mai mic decât jumătatea de milion care lucrează peste zi acolo în cele 529 companii multinaţionale, cărora li se adaugă societăţi de asigurare cu un capital de 330 miliarde de dolari (în 2013), sau fondurile de investiţii reprezentând 85% din fondurile europene. Surprinzător – şi elocvent pentru ce înseamnă cu adevărat Londra – rămâne faptul că, în statisticile oficiale ale administraţiei locale din City se semnalează faptul că, din cele 251 de bănci din City, nu mai puţin de 22 oferă „servicii financiare islamice”, iar cinci sunt fully Sharia compliant – „integral conforme cu legea islamică sharia” (TheCityUK, iulie 2014).

Turnul Londrei

Turnul Londrei

Greater London a încorporat, pe lângă valea Tamisei, arii extinse din comitatele istorice Middlesex, Kent, Surrey, Essex şi Hertfordshire, astfel că se întinde pe 1.583 kilometri pătraţi, cu o populaţie de aproape opt milioane de locuitori şi o densitate de locuire de peste 4.500 de locuitori pe km2. Tot Londra este însă şi Regiunea Metropolitană Londra sau Aglomeraţia metropolitană, cu o arie de 8.382 km2 şi o populaţie de 13.709 milioane de locuitori. Acest spaţiu urban cu o populaţie cât un stat nu foarte mic, reprezentând 12.5% din populaţia Regatului Unit, a fost cel mai mare oraş al lumii până prin 1925 şi este şi azi cel mai mare municipiu al Uniunii Europene, al doilea oraş al UE ca număr de populaţie, după Paris, (cu peste 9,7 milioane de locuitori) şi al treilea oraş al continentului european, după Moscova şi Istanbul. În acest spaţiu se vorbesc nu mai puţin de 300 de limbi diferite, la care ar trebui de fapt să adăugăm marea varietate de graiuri ale englezei insulare, de la Queen’s English şi Received Pronunciation – engleza literară specifică elitelor – la popularele graiuri cockney şi Estuar English, plus diferitele forme de engleză pidgin, pe care le vorbesc locuitori veniţi din cele mai diferite colţuri ale Commonwealthului.

Tower Bridge

Tower Bridge

Axa principală a tuturor acestor extinderi concentrice rămâne însă Tamisa, fluviul navigabil care a legat de-a lungul istoriei Londra cu toate continentele lumii. Înainte de sec. XIX, când cursul fluviului este îndiguit cu mari lespezi de piatră, apele puteau creşte şi de cinci ori, astfel că Londra risca mereu să fie inundată. Faptul că nucleul urban cel mai vechi nu conservă decât puţine vestigii se datorează calamităţii numite Marele Incendiu, the Great Fire, care a devastat Londra de duminică 2 până miercuri 5 Septembrie 1666, September 1666. Pornit de la cuptorul unei brutării, acesta a distrus practic întregul oraş din interiorul fortificaţiilor romane. Metropola se mândreşte în schimb cu fastuoasa operă a marelui arhitect Sir Christopher Wren, a cărui clasicizantă Catedrală Saint Paul domină cerul Londrei împreună cu Turnul Reginei Elisabeta, celebrul Big Ben.

Dar cea mai mare catastrofă urbană rămâne până azi cea a bombardamentelor germane din timpul celui de-al doilea război mondial, care au dat şi măsura excepţionalei discipline civice a londonezilor. Mai aproape de noi, aşa cum New Yorkul are ca zi de doliu 11/9, Londra a suferit o profundă traumă comemorată ca 7/7: atentatele sinucigaşe teroriste din 7 iulie 2005. Atunci, patru islamişti fanatici au detonat tot atâtea bombe în metroul londonez – cel mai vechi din lume – provocând moartea a 52 de civili, rănirea a peste 700 de persoane în primul atac sinucigaş din istoria metropolei. De atunci, mai multe încercări au fost dejucate de forţele de poliţie britanice.

Parlamentul si „ Big Ben”

Parlamentul si „ Big Ben”

Nenumărate alte înfăţişări ale marii metropole nu mai încap în limitele modeste ale acestui articol. S-au scris cărţi întregi doar despre teatrele londoneze, înainte, în timpul şi în posteritatea marelui Shakespeare şi a contemporanilor săi din epoca elisabetană; s-au scris monografii şi studii despre Londra lui Dickens, cu mahalalele şi nefericiţii lor locuitori. Umbra lui Sherlock Holmes se întâlneşte cu fantoma Annei Boleyn, nepoţii nevârstnici ai lui Richard al III-lea – pe care, documentele ne asigură, nu acesta i-a ucis – hălăduie în Turnul Londrei alături de descăpăţânatul Carol Stuart.

Londra conţine patru situri înscrise în patrimoniul universal – Turnul Londrei, Grădinile Kew, complexul format din Palatul Westminster, Abaţia Westminster şi biserica închinată Sf. Margareta. Se adaugă Observatorul Regal de la Greenwich, Palatul Buckingham, London Eye – marea roată care oferă o unică panoramă a oraşului, rotonda Piccadilly Circus, Catedrala Sf. Paul, Trafalgar Square, ca şi Castravetele şi Ciobul, pe care le-am amintit. Dar are şi cartiere mărginaşe destul de mizere şi de aglomerate, comerţ cu droguri şi infracţiuni de tot felul, care par să fie un veşnic blestem al marilor oraşe. Londra mai are şi peste 240 de muzee pe care le vizitează anual peste 42 de milioane de persoane: aproape dublul populaţiei României. O particularitate a muzeelor publice britanice este aceea că, aproape fără excepţie, ele sunt gratuite, ceea ce desigur contribuie pentru a le face încă şi mai atractive, dar vizitatorii sunt atraşi şi de colecţii fără egal în lume, cum sunt cele ale Muzeului Britanic – British MuseumNational Gallery, Tate Modern; are biblioteci celebre, cum e British Library, are în West End nu mai puţin de 40 de teatre, unde joacă actori de mare clasă, mulţi dintre ei cunoscuţi din filmele şi serialele americane, dar a căror vocaţie majoră rămâne teatrul clasic şi modern. Nu este timp aici nici măcar să le pomenim pe toate, cu atât mai puţin să le facem să trăiască sub privirea cititorului. Singura soluţie reală este o lungă, foarte lungă călătorie.

Prof. Dr. Zoe Petre

Bruxelles, capitala de facto a UE

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Bruxelles, capitala de facto a UE

Despre Bruxelles am putea scrie aceeaşi frază, care se înfăţişează în trei ipostaze: din 1830, capitala Regatului Belgiei, din 1989 Regiunea – capitală şi, din 1997, capitala de facto a Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene.

Bruxelles – capitala Belgiei – era la origine un târg întemeiat de urmaşii lui Carol cel Mare, cândva prin sec. IX-X, la vărsarea râului Senne în fluviul Escault. Îndelungata sa istorie conferă oraşului trăsături nu odată paradoxale, începând cu faptul că Brussels, oraş flamand, are acum o populaţie în proporţie de 80% francofonă şi doar de 15-20% vorbitori de neerlandeză (numită şi flamandă). Această situaţie reflectă complexa hartă lingvistică şi culturală a Belgiei, la rândul ei împărţită în trei regiuni – Flandra, locuită masiv de vorbitori de limbă olandeză, spre nord, Valonia, spre sud, preponderent francofonă, dar cu o enclavă de cca. 700.000 de vorbitori de limbă germană; şi Regiunea-capitală Bruxelles, cu cele 19 comune componente, centru francofon înconjurat de vorbitori de flamandă.

Spre deosebire de oraşe situate în centrul unor grave conflicte etno-religioase cu caracter istoric, cum e Ierusalimul, diferenţele lingvistice şi culturale care colorează – uneor destul de sumbru – harta oraşului Bruxelles sunt mai fluide, cu linii despărţitoare relativ permeabile; de aceea, nici nu e cazul să vorbim de conflicte inter-etnice, fiindcă, de-a lungul istoriei, o bună parte din populaţia valonă a adoptat limba şi cultura flamandă, pentru ca mai tărziu, procesul invers să ducă la „francizarea” unui mare număr de flamanzi. Asta nu diminuează totuşi surprinderea cu care un călător care revine după decenii la Bruxelles, ca mine, constată că, dacă se adresează în franceză unui funcţionar de la aeroport, riscă în cel mai bun caz un răspuns în engleză, însoţit de o privire mai degrabă neprietenoasă.

Încă de la întemeiere, Bruxelles a fost un centru bogat al unei regiuni prospere, comparabilă doar cu nordul Italiei din secolele XIV-XVI. Un al doilea veac de aur urmează instaurării monarhiei constituţionale, la 1830, când Belgia devine a patra putere economică a lumii datorită industriei şi comerţului pe care le practică şi azi cu o productivitate uimitoare chiar pentru vecinii lor, harnicii olandezi. În această perioadă de înflorire îşi are însă originea şi conflictul lingvistic şi cultural care a marcat destinul oraşului Bruxelles.

Sediul Parlamentului European

Sediul Parlamentului European

În timpul celor două războaie mondiale, şi mai ales în timpul ocupaţiei din 1940-1944, germanii au încurajat populaţia flamandă în direcţia unei politici şovine şi revanşarde, care a dus la persecuţii şi deportări. După război, conflictele mocnite devin tot mai flagrante, astfel că în 1961-1962 frecvenţa demonstraţiilor anti-franceze devine neliniştitoare.

Bruxelles – regiunea-capitală este astfel deplin constituită, cu patru parlamente locale, şase districte de poliţie, agenţii municipale şi 19 comune. Bruxelles este şi sediul Parlamentelor valon şi flamand, precum şi al Parlamentului naţional – Camera deputaţilor şi Senat – ca şi al Guvernului Belgiei. Cu preţul acestei complicate şi oneroase structuri multiple, riscurile pe care le prezentau înainte de 1989 relaţiile inter-lingvistice din Belgia în genere şi din oraşul Bruxelles în special au ajuns să fie mult mai reduse, confirmând prestigiul tradiţionalului „compromis belgian” şi virtuţile unui mediu politic şi cultural adesea caracterizat drept „o pacifică anarhie”.

O altă problemă, în parte general-occidentală, în parte însă specifică oraşului Bruxelles, este prezenţa aici a nu mai puţin de 50.2% populaţie migrantă. Aici intră şi refugiaţii marocani sau congolezi, taberele de romi veniţi din estul Europei, dar şi o populaţie migrantă de „gulere albe” – sau de „fat cats” („pisicile grase”, dacă e să le dăm porecla celor mai ostile medii în raport cu miile de persoane aparţinând instituţiilor Uniunii Europene).

Ca pretutindeni în Europa occidentală, integrarea imigranţilor musulmani e dificilă, ca şi cea a multora veniţi după anul 2000 din noile state membre UE, mai ales că adesea este vorba despre persoane fără calificare şi cu o cunoaştere precară a limbii şi culturii locului. De aici şi o rată mult prea ridicată a şomajului, mai ales în Valonia. Primul Consiliu al Comunităţilor Europene a intrat în funcţie la 1 ianuarie 1958, prezidat, în ordine alfabetică, de Belgia. De atunci, şi mai ales din 1997, Bruxelles a progresat constant către statutul său actual de capitală de facto a UE; despre o capitală efectivă, de iure, nici că poate fi vorba. Tratatul de la Amsterdam a oficializat Bruxelles ca sediu al celor două principale instituţii europene, Comisia şi Parlamentul European; acesta din urmă avea sediul la Strasbourg, dar s-a apropiat tot mai mult de Bruxelles, unde se întruneşte trei săptămâni din patru, în favoarea principiului de co-decizie Parlament – Comisie. Aşa a apărut în inima oraşului un centru european, dominat de Parlamentul European, unica instituţie europeană aleasă prin vot direct de cei peste 507 de milioane de cetăţeni ai Uniunii. Consiliul Uniunii Europene, format din reprezentanţii guvernelor statelor membre, are de asemeni o clădire superbă în această zonă a oraşului, imobilul Justus Lipsius, construit în anii ’90. Comisia Europeană, gardianul Tratatelor, funcţionează în imobilul Berlaymont, pe care îl vedem frecvent la jurnalele de ştiri; clădirea a fost construită în 1960 de arhitecţii Lucien de Vestel, Andre Polak şi Jean Gilson.

Se adaugă însă acestor trei instituţii foarte cunoscute şi importantul Comitet Economic şi Social European, un organism consultativ, partener al Comisiei şi vocea societăţii civile din ţările membre, ale cărei drepturi le apără. Nu mai puţin important este Comitetul Regiunilor, care trebuie să fie consultat în privinţa oricărei decizii care poate afecta autorităţile locale sau regionale din statele membre, cum ar fi politicile de sănătate, educaţie şi transport.

Cartierul General al NATO

Cartierul General al NATO

Tot aici funcţionează opt agenţii europene: Agenţia de Apărare, cea de Educaţie, Audiovizual şi Cultură, Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovaţie, Agenţia de control piscicol, Agenţia pentru Sisteme Globale de Navigaţie prin Satelit, Agenţia pentru Cercetare, Agenţia Executivă a Consiliul European al Cercetării şi Agenţia Executivă pentru Reţeaua de Transport Trans-European. În afara instituţiilor UE însă, Bruxelles este şi sediul Cartierului General al NATO, ca şi al EUROCONTROL şi al multor corporaţii multinaţionale, fiind al treilea centru de conferinţe internaţionale din lume şi găzduieşte mai mulţi diplomaţi şi jurnalişti decât Washington. Această concentrare de instituţii şi birouri, accentuată după 2004, a început să ridice probleme incomode municipalităţii şi locuitorilor capitalei. Desigur, belgienii au fost măguliţi de statutul oraşului lor de capitală a Uniunii Europene. Palatul Parlamentului European, clădirile care adăpostesc birourile Comisiei Europene, pletora de sedii ale celor mai diferite organizaţii şi firme cu interese variate gravitând în jurul acestora adaugă strălucirea lor unui ansamblu urban strălucitor şi el. Dar adevărul este că există aici şi germenii unor nemulţumiri, căci populaţia permanentă a oraşului se simte marginalizată faţă de cea temporară, cu mult mai puţine responsabilităţi decât localnicii, dar şi cu venituri incomparabil mai mari. Pentru un localnic mediu, nici magazinele, nici cabinetele medicale, nici alte comodităţi din zona „europeană” nu sunt accesibile, în vreme ce „europenii” au acces la toate facilităţile oraşului belgian – ale cărui impozite nu le plătesc.

Pentru cine cunoaşte şi apreciază oraşul Bruxelles, e destul de clar, totuşi, că anarhia pacifică a acestei capitale – melancolice ca Jacques Brel, suprarealiste ca René Magritte, visătoare ca o muzică de Maurice Maeterlinck, multicoloră ca un tablou de Pieter Bruegel – va depăşi cu un compromis inteligent hotarul dintre capitala Belgiei şi capitala Europei.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

„Toamna căpitanului” – interpretată chiar de autorul lucrării 

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on „Toamna căpitanului” – interpretată chiar de autorul lucrării 

Redacţia: În ce cheie trebuie să fie citite textele din volumul pe care l-aţi publicat?

Prof. Dr. Zoe Petre: Poate cea mai adecvată caracterizare ar fi cea de op-ed, cum le spun americanii – editoriale de opinie, adică nu neapărat editoriale de felul celor pe care ziariştii profesionişti le publică, şi care au datoria unei distanţări faţă de opţiunile partizane, ci editoriale care pornesc de la un parti-pris binecunoscut cititorilor şi onest asumat de autor, dar care se străduiesc să nu altereze faptele, ci doar să le interpreteze într-o optică personală.

Coperta carte_516_800_516_800Volumul intitulat „Toamna căpitanului” – ca un omagiu pentru „Toamna Patriarhului”, al lui Garcia Marques – încearcă să desluşească, adesea cu un zâmbet, sensul evenimentelor pe care le străbatem în ultima vreme. Pornind de la criteriul de inteligibilitate, am decis să public comentariile din ultimii cinci ani, precedate de o selecţie de articole din anul electoral 2009: prins între alegerile parlamentare de la sfârşitul lui 2008 şi cele prezidenţiale din anul următor.

Puţin timp înaintea turului II al alegerilor prezidenţiale, ziarul „Ziua”, în care publicam până atunci, a anunţat că-şi încetează apariţia, aşa că, după un răstimp de meditaţie tăcută, am inaugurat un blog, „Fragmentarium”, unde am publicat cea mai mare parte a comentariilor cuprinse în volum; câteva au apărut totuşi ca interviuri sau ca analize în revista care îmi face cinstea de a publica această prezentare, „Balcanii şi Europa”.

Am optat, aşadar, ca la încheierea ultimului cincinal Băsescu să republic cea mai mare parte a comentariilor pe care acest răstimp mi le-a inspirat. Înainte de asta, am verificat cu atenţie în ce măsură reacţiile mele „la cald” se mai susţin şi în momentul în care tragem, de bine, de rău, o linie finală a acestei etape. Aşa cum văd azi lucrurile, nu m-am înşelat. Neîncrederea mea inaugurală – exprimată, spre marea supărare a multor colegi şi chiar prieteni, încă din vara lui 2004 – în personajul care a exercitat în ultimii zece ani cea mai înaltă magistratură în statul român s-a confirmat. Am mai păstrat în volum toate textele critice la adresa succesivelor guverne ale României din ultimii cinci ani, începând cu guvernul Boc I, PD-L&PSD.

Recunosc, retrospectiv, că succesivele guverne USL nu sunt tratate cu aceeaşi măsură critică. Poate fi părtinirea mea faţă de alianţa politică îndreptată contra exceselor regimului Băsescu, fapt e că, în ambele sale înfăţişări, guvernarea USL mi s-a părut mai legitimă decât cea a PDL.

Profitând de întrebarea redacţiei îmi permit să aduc „interpretarea” mea la zi:

«Cum stăm acum? Greu de spus. PNL e azi sacrificat pentru a masca resturile imunde ale regimului Băsescu, cam tot aşa cum Securitatea se ascundea acum aproape 25 de ani în spatele Armatei Române, care mai avea chiar şi atunci un nume, dacă nu chiar o onoare – scriam în septembrie trecut. Pe de-o parte, nu-i rău că avem un preşedinte tăcut, problema e că am fost averitzaţi că „tace şi face”, aşa că vreau şi eu să ştiu nu numai „ce” tace. Nu mă pot împăca însă defel cu gândul că, asemeni Ungariei sub ferula lui Orban Viktor, după aproape 150 de ani de liberalism, ne-am convertit subit şi noi la creştin-democraţie şi populism. Iar faptul că acest sacrificiu s-a făcut pe altarul salvării PDL de la o pieire politică mai mult decât meritată mă înfurie de-a dreptul. Aşa am scris încă din vară, în ultimul text din culegere, şi, dacă nu aş fi scris atunci, scriam acum.»


Textele din acest volum fermecător aparţin unui spirit academic, ce descinde în iureşul realităţii curente. Zoe Petre coboară cărturăria din pod şi găseşte contraste spumoase între eroii mitologici şi nevolnicii noştri contemporani. Tonul doct şi vorba iute, scriitura savantă şi giumbuşlucurile stilistice se amestecă într-un soi amaretto: e niţel amărui, dar înveseleşte. Despre ultimii cinci ani într-o Românie a culorilor tari, într-o carte cu interpretări alese pentru gusturi subţiri.”

Radu Călin Cristea


Sunt mulţi oameni care-şi zic sau aşteaptă să fie recunoscuţi ca intelectuali publici, ceea ce implică o anumită responsabilitate faţă de România. Însă, la o privire atentă, pe parcursul anilor, realizezi că-şi poartă în spinare doar propriile interese, constant oportunişti. E plină mass-media de ei, precum intestinele de carbohidraţi. Doamna Zoe Petre e la antipod, un model pentru ceea ce trebuie să fie un intelectual într-o societate dezaxată. «Toamna căpitanului», dacă mai era nevoie, demonstrează încă o dată acest lucru.”

Alexandru Petria

Un geniu fondator al culturii noastre moderne

Reporter: editura February - 3 - 2015 Comments Off on Un geniu fondator al culturii noastre moderne

La 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti (sau la Botoşani), se năştea cel de-al şaptelea copil al lui Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi, născută Juraşcu, botezat Mihai. A trăit ceva mai puţin de 40 de ani, murind la 15 iunie 1889 la Bucureşti, dar în acest scurt răstimp a izbutit să revoluţioneze arta poetică românească şi să devină cel mai mare poet al românilor din toate timpurile.

eminescu1Statutul unic al lui Mihai Eminescu în istoria culturii româneşti şi chiar în istoria României trebuie apreciat, cu orice prilej: poeziile lui reprezintă o cezură imposibil de ignorat în întreaga noastră literatură, care nu poate fi citită altfel decât înainte şi după Eminescu, şi, oricât de înzestraţi vor fi fost cei câţiva mari poeţi din generaţiile ulterioare, nici unul dintre aceştia nu a avut cum să instituie asemenea hotare fără egal. Proza lui literară este şi ea unică, datorită îngemănării ei cu poezia, şi am aflat relativ de curând că a fost şi un autor notabil de drame în versuri. Publicistica lui, împătimită şi viforoasă, este cât se poate de contradictorie, mai ales din cauza conflictului inerent dintre seriozitatea extremă cu care se documenta pentru a scrie articole „tehnice” şi virulenţa nestăpânită a diatribelor sale.

Dacă aşa stau lucrurile, ne-am putea aştepta ca viaţa şi opera lui Mihai Eminescu să fie bine cunoscute în toate amănuntele şi semnificaţiile lor. Nu e aşa, din mai multe pricini, între care cea mai importantă rămâne, probabil, istoria operei înseşi, în cel puţin două moduri: pe de-o parte, din cauza numeroaselor accidente care i-au marcat istoria personală şi, implicit, opera scrisă în raport cu cea publicată; pe de altă parte, din pricina succesivelor încercări de apropriere a acestui imens simbol al culturii de expresie românească unică, anexat fără vină celor mai diverse războaie – virtuale şi nu numai.

În ce privește opera: datorăm eforturilor lui Maiorescu publicarea în volum a poeziilor apărute de-a lungul anilor – uimitor de puțini, de fapt, căci poetul compune și publică efectiv doar 11 ani, între 1872 când se stabilește în țară și 1883 când se îmbolnăvește; în ultimii șapte ani, el continuă să-și desăvârșească versurile, cum o făcuse toată viața, dar o face cu tot mai puțin spor.

constelatia-luceafaruluiAvând sub ochi integrala Eminescu, multe ierarhii de valori trebuie să fie corectate. Nu tot ce am considerat până acum a fi cele mai bune poezii mai rămân toate aceleaşi. Apar altele mult mai bune, din păcate necunoscute de marele public, dar care într-o ordine estetică ideală îl reprezintă în mai mare măsură pe poet. Un model al acestei posibile şi necesare restituiri este volumul pe care îl datorăm lui Petru Creţia, care a publicat în 1994 volumul intitulat „Mihai Eminescu. Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile”, regrupând în jurul Luceafărului finit şi al variantelor sale o adevarată constelaţie de poeme, unele complet necunoscute publicului şi chiar specialiştilor, dar care refac astfel un alt univers poetic decât cel recunoscut de manuale şi comentarii de uz şcolar.

Problema publicisticii e mai complexă. În 1998, un scandal ajuns până şi în Parlamentul României, a izbucnit pornind de la un grupaj de articole apărute în „Dilema” lui Andrei Pleşu – atunci ministru de Externe, ceea ce desigur a înveninat şi mai mult lucrurile. Dincolo de câteva teribilisme ale unor autori tineri, care au scandalizat opinia publică declarând că lor nu le prea place Eminescu, sau măcar statuia care îl reprezintă, marele scandal s-a iscat de fapt în jurul afirmaţiilor referitoare la cele aproximativ 300 de articole publicate de Eminescu în gazeta conservatorilor, „Timpul”. Considerate adevărate blasfemii afirmaţiile referitoare la caracterul paseist, chiar reacţionar şi xenofob, al multora dintre aceste înflăcărate proze, sau aserţiunea care le neagă caracterul conceptual şi valoarea unei filosofii politice, au provocat anatema mai ales din partea celor ce se considerau succesori ai poetului în materie politică. Or, dacă nu ne înscriem printre aceştia, nu putem nega faptul că textele în cauză fac parte integrantă, de fapt, dintr-o viziune care recuză sistematic valoarea civilizaţiei urbane a sec. XIX în favoarea unui univers rural idealizat şi pur. Nici Balcanii noştri nu se simt mai bine în această incandescentă viziune. Nu trăim într-o lume a cenzurii şi interdicţiilor, dar avem obligaţia de a înţelege mecanismele politice şi psihologice ale acestor excese şi de a le explica în aşa fel încât genialitatea poetului să nu servească drept paşaport tuturor acestor excese gazetăreşti.

mihai-eminescu-Dacă îl socotim într-adevăr pe Eminescu un geniu fondator al culturii noastre moderne, îi suntem datori o lectură făcută cu drag, fără fanatism, o lectură exemplară ca discernământ; o lectură care să refuze arestarea acestui om prin excelenţă liber de către orice facţiune interesată de alte ţeluri decât cele înalte ale cunoaşterii, o lectură atentă şi la detaliu, dar şi la întreg: o lectură, în esenţă, inteligentă.

Prof. Dr. Zoe Petre

Preşedinte „jucător” sau „reprezentativ”?

Reporter: editura September - 13 - 2014 Comments Off on Preşedinte „jucător” sau „reprezentativ”?

În primăvara lui 1997 mă întorceam de la un simpozion de la Paris şi am avut drept vecin în avion un distins magistrat, care făcuse parte dintre experţii însărcinaţi în 1990-1991 cu redactarea noii Constituţii. La un moment dat, interlocutorul mi-a explicat că, atunci când au definit instituţia Preşedintelui României, autorii textului s-au gândit în mod constant să evite un derapaj de tipul celui survenit în cazul lui Ceauşescu, care se substituise şi guvernului, şi Marii Adunări Naţionale, în numele calităţii lui de secretar general al partidului unic, dar mai ales în virtutea a ceea ce el considera a fi marea sa popularitate. De aceea, au optat pentru alegerea directă a Preşedintelui României ca să-i confere maximum de legitimitate, dar i-au definit competenţele şi atribuţiile limitativ, atât în raport cu Parlamentul, cât şi cu Guvernul.

Reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, de la Varșovia (22 iulie 2014) – unitate în diversitate reprezentativă De la stânga la dreapta: Miloš Zeman (Cehia), Rosen Plevneliev (Bulgaria) Dalia Grybauskaitė (Lituania), Traian Băsescu (România), Bronisław Komorowski (Polonia), Toomas Hendrik Ilves (Estonia), Andris Bērziņš (Letonia), János Áder (Ungaria), Andrej Kiska (Slovacia).

Reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, de la Varșovia (22 iulie 2014) – unitate în diversitate reprezentativă
De la stânga la dreapta: Miloš Zeman (Cehia), Rosen Plevneliev (Bulgaria) Dalia Grybauskaitė (Lituania), Traian Băsescu (România), Bronisław Komorowski (Polonia), Toomas Hendrik Ilves (Estonia), Andris Bērziņš (Letonia), János Áder (Ungaria), Andrej Kiska (Slovacia).

Cum se ştie în genere, Preşedintele României nu poate participa la şedinţele guvernului decât în condiţii precis stipulate, atunci când se dezbat chestiuni de mare importanţă pentru siguranţa naţională sau pentru orientarea pe termen lung a politicii României. De asemeni, Preşedintele nu poate decât adresa mesaje Parlamentului, şi nu participă decât ca invitat la lucrările acestuia. Totodată, Preşedintele nu poate desemna un nou prim-ministru fără consultarea partidelor parlamentare şi nu are dreptul să-l demită pe primul ministru, pe care doar Parlamentul îl poate scoate din joc prin moţiune de cenzură aprobată de majoritatea Camerelor reunite.

În aceste condiţii, atunci când dl. Traian Băsescu a anunţat că va fi un preşedinte-jucător, declaraţia sa a fost întâmpinată cu entuziasm de alegătorii care îi acordaseră încrederea lor. Aproape fiecare dintre aceştia era cu atât mai încântat de dinamismul acestei declaraţii cu cât îşi imagina că jocul prezidenţial va fi exact acela pe care el însuşi şi-l dorea: un joc acerb contra corupţiei şi a baronilor acesteia era aşteptat de toţi cei care nădăjduiau în campania electorală, contra „sistemului ticăloşit”; un joc decis şi decisiv contra numeroaselor reziduuri ale dictaturii şi comunismului era configurat deopotrivă de veteranii acţiunilor civice pentru deconspirarea Securităţii şi de tinerii care refuzau obliterarea memoriei colective şi ignoranţa despre trecutul apropiat, pe care le-o oferise cu atâta perseverenţă interesată preşedintele Iliescu vreme de aproape 15 ani.

Problema esenţială rămânea aceea că definiţia constituţională actuală a competenţelor instituţiei Preşedintelui României corespunde foarte precis rolului de arbitru, şi nu celui de jucător. Preşedintele e chemat să vegheze la buna funcţionare a instituţiilor (nu să intervină direct în funcţionarea acestora), să medieze eventualele conflicte între aceste instituţii (şi nu să privilegieze vreuna dintre ele) şi să arbitreze în cazul unor divergenţe majore între instituţii şi societatea civilă – ceea ce înseamnă că nu se poate niciodată identifica pe deplin cu vreuna dintre părţi, rămânând mereu o instanţă mediatoare şi, în principiu, neutră. Neutralitatea arbitrului nu e compatibilă cu angajamentul jucătorului.

O analiză obiectivă arată că nu a fost aşa, mai ales în ultimii ani. Suntem iarăşi în pragul alegerilor prezidenţiale. Tema profilului viitorului preşedinte a dominat dezbaterea publică. Ştim ce vrem şi vom alege în consecinţă, cu maximum de luciditate şi cu minimum de impact al afectelor asupra opţiunii noastre. Poate tocmai de aceea este salubru să prezentăm toate argumentele raţionale în sprijinul unei alegeri raţionale, înainte ca emoţia să ne copleşească.

În afara monarhiilor constituţionale din Belgia, Danemarca, Olanda, Suedia, Marea Britanie, Luxemburg şi Spania – modelul care predomină în mod absolut în UE este cel a democraţiilor parlamentare, în care un preşedinte ales direct are un rol executiv limitat şi un rol esenţial de reprezentare şi de garantare a unităţii şi integrităţii naţionale. Sub acest aspect, marea excepţie rămâne Franţa. Sub influenţa copleşitoare a generalului De Gaulle, Franţa a adoptat încă din 1958 Constituţia Republicii a V-a, cu un preşedinte ales direct pentru un mandat de 7 ani, care putea fi reînnoit o singură dată, ceea ce îl făcea, de facto cel puţin, la fel de puternic, dacă nu cumva încâ şi mai puternic decât preşedintele SUA. Chiar dacă, după încheierea mandatului lui Jacques Chirac, durata mandatului s-a redus la 5 ani (aceasta e durata cea mai frecventă în statele europene), faptul că preşedintele francez este abilitat să prezideze toate şedinţele de guvern şi să dizolve Parlamentul reprezintă sursa unei puteri executive forte până în zilele noastre.

Cazul poate cel mai interesant este cel al Cehiei. Deşi iniţial ales de Parlament, preşedintele ceh avea un rol considerabil în afacerile politice, chiar dacă multe dintre competenţele sale puteau fi exercitate atât direct, cât şi de către primul ministru, responsabilitatea fiind împărţită între cele două instituţii. În februarie 2012 s-a modificat legea, în sensul unei alegeri directe, astfel că modalitatea scrutinului este mai adecvată rolului preşedintelui în stat.

Austria este, în schimb, o democraţie reprezentativă parlamentară, chiar dacă preşedintele federal (Bundespräsident) este ales direct prin vot de către cetăţeni; întreaga putere executivă este în mâna cancelarului federal, numit de preşedinte în persoana şefului partidului care a câştigat cele mai multe voturi. Aceeaşi situaţie o regăsim în Bulgaria, Cipru, Croaţia – care a funcţionat ca sistem semiprezidenţial până în 2000, când a trecut la unul precumpănitor parlamentar. La fel, Finlanda era considerată o republică parlamentară semiprezidenţială, dar după adoptarea Constituţiei, cu modificările din 2012, Preşedinţia a devenit un post ceremonial, fără atribuţii executive. Preşedintele Irlandei, ales tot prin vot direct pentru 7 ani, are mai ales calitatea de model politic şi civic pentru cetăţeni. Lituania este o republică parlamentară în care preşedintele este ales prin vot direct pentru un mandat de 5 ani, ca şi în Letonia, în vreme ce puterea executivă este exercitată de un Consiliu de miniştri condus de premier şi votat de Parlament. Portugalia, Slovacia şi Slovenia urmează acelaşi tipar, cu unele mici variaţii specifice.

Probabil cea mai precisă definire constituţională a rolului preşedintelui într-unul din statele postcomuniste o găsim în Polonia. Aici, puterea executivă este clar împărţită între Preşedinte şi Consiliul de Miniştri. Preşedintele, ales prin vot universal pentru un mandat de 5 de ani, este reprezentantul suprem al statului în relaţiile interne şi externe, comandantul forţelor armate, care garantează inviolabilitatea şi indivizibilitatea teritorului statal, precum şi respectarea Constituţiei. Preşedintele desemnează Consiliul de Miniştri împreună cu primul ministru, care trebuie să obţină apoi votul Seimului. Principalele atribuţii ale preşedintelui Poloniei sunt: promulgarea legilor votate de Parlament (cu drept de respingere o singură dată), semnarea tratatelor internaţionale, numirea judecătorilor, acordarea cetăţeniei şi folosirea dreptului de clemenţă. Organul consultativ al Preşedintelui în probleme de siguranţă naţională este Consiliul Siguranţei Naţionale; în situaţii excepţionale, Preşedintele poate convoca Consiliul Cabinetului, format din Consiliul Securităţii Naţionale, împreună cu Consiliul de Miniştri.

Aşa cum cea mai importantă ţară a UE care îşi alege direct preşedintele rămâne Franţa, cea mai importantă republică parlamentară al cărei preşedinte este ales indirect de Parlament rămâne, fără doar şi poate, Germania. În conformitate cu art. 54 al Constituţiei, Adunarea Federală, Bundesversammlung, este instituţia care are drept unică funcţie alegerea Preşedintelui federal, fie odată la 5 ani, fie când e cazul, aşa cum s-a întâmplat recent, când fostul preşedinte a trebuit să demisioneze din cauza unor suspiciuni de trafic de infuenţă. Adunarea Federală este compusă din totalitatea Parlamentului federal, Bundestag, căruia i se adaugă un număr egal de delegaţi speciali, aleşi de fiecare land; se obişnuieşte ca dintre aceştia un număr destul de semnificativ să provină din lumea academică, a literelor, şi chiar dintre celebrităţile momentului. Adunarea respectă, însă, configuraţia politică a Bundestagului şi a celor 16 state germane. Candidaţii pot fi propuşi de orice membru al adunării, dar în realitate candidaţii grupurilor parlamentare au cele mai multe şanse. La recenta alegere a pastorului Joachim Gauck, şansele acestuia erau maxime, el fiind susţinut şi de grupul social-democrat, şi de CDU. Preşedintele Germaniei are mai cu seamă un rol de reprezentare şi de reper moral, aşa cum a rezultat foarte clar din recentele alegeri. Puterea executivă este rezervată Cancelarului federal.

Constituţia Italiei din 1948 a fost concepută explicit pentru a face imposibilă instaurarea unei dictaturi. Cele două Camere reunite, plus 58 de reprezentanţi regionali, aleg Preşedintele Republicii şi au dreptul corelativ de a-l pune sub acuzaţia de înaltă trădare sau de atentat la Constituţie pe acesta, de a alege o treime din membrii Consiliului Superior al Magistraturii şi o treime dintre judecătorii Curţii Constituţionale (articolul 135). Preşedintele este ales pe 7 ani şi reprezintă unitatea naţională, fiind garantul constituţionaliăţii politicii italiene. El numeşte pe preşedintele Consiliului de miniştri în raport cu rezultatul alegerilor, are dreptul de a trimite mesaje celor două Camere, poate dizolva una sau ambele Camere, este comandantul forţelor armate, prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, poate graţia sau micşora pedepse privative de libertate.

În Ungaria, preşedintele este ales de Parlament odată la 5 ani, are o funcţie precumpănitor reprezentativă sau simbolică, dar este comandantul armatei, promulgă legile – sau le poate ataca la tribunalul constituţional. În Grecia şi în Estonia, Parlamentul numeşte cei mai mulţi oficiali ai statului, inclusiv pe Preşedinte.

Concluzia care se impune în primul rând din acest sumar examen este aceea că, în majoritatea statelor din Uniunea Europeană, indiferent de modalitatea de alegere a Preşedintelui, acesta are, înainte de toate, rostul de a fi reprezentativ pentru patria sa şi de a constitui un reper politic şi moral pentru toţi cetăţenii; el este garantul statalităţii şi integrităţii statului, al suveranităţii şi securităţii, purtător mai degrabă al unei viziuni politice decât al unor politici anume. Figura lui este modelată după modelul monarhiilor constituţionale, care „domnesc, dară nu guvernează”, menită să fie un factor de echilibru şi de consens în susţinerea interesului naţional.

Prof. dr. Zoe Petre

O fantezie morbidă

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on O fantezie morbidă

Numărul precedent al revistei publica scrisoarea d-lui Vasile Stanislav, român din Valea Timocului, care se întreabă – şi ne întreabă şi pe noi – dacă nu cumva agresiunea Federaţiei Ruse asupra Ucrainei încurajează şi tendinţele secesioniste ale minorităţii maghiare din România.

Pe clădirile Parlamentului şi Guvernului din Simferopol s-au arborat steaguri ruseşti.

Pe clădirile Parlamentului şi Guvernului din Simferopol s-au arborat steaguri ruseşti.

Pentru că – scrie dl. Stanislav – în Ucraina, minoritatea rusă e pe cale de a izbuti ca, nesocotind legile ce guvernează întreaga ţară, să încerce să dobândească o aşa-numită autonomie, într-un anume fel dezlipindu-se de statul ucrainean şi proclamându-se stăpânul acestor zone, cu gândul, evident, la Rusia. Nu ştiu dacă nu mă grăbesc să afirm că la fel ar putea fi instigate şi autorităţile de la Budapesta, care de mai multă vreme aţâţă populaţia maghiar – secuiască să se rupă de România prin dobândirea unei aşa-numite autonomii, care în mod practic să o lege de Ungaria”.

Fără îndoială, dl. Stanislav are dreptate: orice secesiune acceptată de comunitatea internaţională, fie şi tacit, încurajează alte secesiuni. Mai grav, atunci când separatiştii primesc, asemeni celor din Kosovo, recunoaşterea internaţională, exemplul lor este imediat invocat de toţi cei care doresc să se desprindă dintr-un stat, fie pentru a fi autonomi ori independenţi din varii motive, mai mult sau mai puţin justificate istoric, fie – cum se întâmplă acum cu Crimeea – pentru a se integra în alt stat.

Tocmai pentru a preveni o asemenea cascadă de revizuiri ale graniţelor, acordurile internaţionale de la Helsinki, din 1975, au interzis reviziuirea hotarelor statelor suverane stabilite la Conferinţa de Pace de la Paris, care a pus capăt celui de-al doilea război mondial. Până la proclamarea independenţei kosovare, la 17 februarie 2008, toate separările care au avut loc în Europa, fie pe cale paşnică – aşa cum s-a întâmplat în 1991, la destrămarea URSS, sau între Cehia şi Slovacia – fie în urma unor conflicte armate, cum au fost cele din fosta Iugoslavie, au avut drept subiect state autonome din cadrul unor federaţii sau confederaţii, care deci au respectat principiile de la Helsinki.

Kosovo a operat, însă, cu un alt tip de secesiune, de vreme ce încă înainte de 1989 era doar o provincie autonomă în cadrul Republicii Serbia. Ca răspuns la anularea autonomiei de către Miloşevici, în 1989, în iulie 1990, albanezii din Kosovo declară independenţa provinciei, dar aceasta este recunoscută în anul următor doar de Albania; în 2008, în schimb, Rusia protestează, în numele solidarităţii slave, nu însă şi în numele principiilor inviolabilităţii frontierelor, invocat de România, alături de Spania, Cipru, Grecia şi Slovacia, dintre statele membre UE.

Întorcându-ne, însă, la situaţia actuală, este clar că agresiunea rusă încurajează tendinţele separtiste şi chiar iredentismul unor forţe politice retrograde din Ungaria şi desigur şi din alte ţări care se confruntă cu asemenea tendinţe. Asta cu atât mai mult cu cât, în cazul Crimeei, nici nu e vorba de o autonomie, măcar formală, ci de brutala trecere a unei regiuni din graniţele unui stat suveran în interiorul altui stat, după un simulacru de plebicist. Prin comparaţie, putem imagina, deşi absurd, în urma acţiunii separatiştilor maghiari din România sau din Slovacia desprinderea „regiunilor autonome” din actualele graniţe şi alipirea la Ungaria, cu revendicarea unor coridoare teritoriale care amintesc în mod direct de Dictatul de la Viena.

Luptele din estul Ucrainei

Luptele din estul Ucrainei

Lucrurile sunt, însă, mai complicate. Pe de-o parte, fiindcă Ungaria, prin vocea primului ministru Viktor Orban, a refuzat aplicarea de sancţiuni împotriva Rusiei, sub pretextul unor interese economice proprii, dar de fapt fiindcă precedentul ucrainean încurajează forţele politice iredentiste, cu care partidul FIDESZ, al premierului, colaborează la guvernare.

Sub semnătura lui Mitchell A. Orenstein, profesor de ştiinţe politice la Northeastern University, SUA, şi Peter Kreko, directorul Institutului de cercetări şi consultanţă pentru politici de capital de la Budapesta, un articol publicat în numărul din 29 mai 2014 al cunoscutei reviste Foreign Affairs” relata cazul unui personaj suspectat de a fi agent al KGB la Bruxelles, în persoana lui Béla Kovács, unul dintre liderii partidului de extremă dreaptă din Ungaria Jobbik, acuzat că ar fi spionat la Bruxelles în interesul Federaţiei Ruse şi că ar fi vehiculat fonduri provenite de la serviciile secrete ruseşti în favoarea propriului partid. Acest Kovács, cunoscut drept KGBéla în presa maghiară, a studiat la Universitatea din Moscova şi apoi s-a îmbogăţit spectaculos de pe urma unor afaceri cu firme ruseşti încă din anii ‘80. Ales deputat în Parlamentul European în 2009, a făcut lobby pentru interesele Rusiei la Bruxelles, ca membru al Comitetului de cooperare UE-Rusia şi ca trezorier al Alianţei Mişcărilor Naţionale Europene – o coaliţie de partide extremiste care susţin făţiş interesele Rusiei în Europa. Or, Jobbik este asociat la guvernare cu FIDESZ, partidul popular al primului ministru Orban, a cărui atitudine agresivă îngrijorează Uniunea Europeană, fără ca un regim rezonabil de sancţiuni să-i calmeze elanurile. Foarte recent, publicaţiile de politică internaţională din Occident au redescoperit un articol publicat încă în iulie 2012 de un tabloid rusesc, Express Gazeta”. Aici, autorul articolului, intitulat Rusia schimbă Caucazul pentru Belarus şi Ucraina”, Artiom Stoţkii, imaginează o Europă viitoare aşa cum şi-o doreşte Rusia. E greu de spus dacă e vorba de fantezia unor extremişti sau de elemente ale unei concepţii oficiale. Cunoscând practicile serviciilor secrete, putem bănui că e un balon de încercare*, dar e clar că asemenea vise geopolitice nu sunt departe de aspiraţiile multora dintre cetăţenii Federaţiei Ruse, de vreme ce popularitatea preşedintelui Putin după anexarea Crimeei a crescut vertiginos în sondaje. Tabloidul menţionat prevede, aberant, atât disoluţia UE, cât şi divizarea majorităţii statelor membre: Scoţia independentă, Irlanda unificată, lasă doar Anglia şi Ţara Galilor unei Britanii care nu mai poate fi numită „Mare”. Spania pierde Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa instituie un „Piemont Arab” autonom în jurul Marsiliei şi pierde nu doar Corsica, ci şi Alsacia şi Lorena, anexate de Germania. Belgia se rupe între nordul flamand şi Valonia francofonă, Italia între nordul prosper şi un sud prea sărac pentru a împiedica secesiunea Siciliei. Peninsula Balcanică se fărâmiţează, Bulgaria pierde teritoriile de lângă Burgas în favoarea Turciei, în vreme ce Ungaria sporeşte cu coridorul transilvan şi cu Voievodina sârbă. România primeşte, la schimb, un fragment din teritoriile de dincolo de Prut, inclusiv sudul litoral al Mării Negre, îngrădind accesul la mare al Ucrainei, în vreme ce Polonia este literalmente dezmembrată, mai ciopârţită decât în vremea Ecaterinei a II-a. Galiţia devine independentă, Estonia pierde districtul Narva, Lituania regiunea Dvinsk, Belarus e anexată şi noua Rusie imperială domină acest mozaic incoerent.

O fantezie morbidă, desigur, dar care ne poate indica anume apetenţe care nu pot fi contracarate decât prin solidaritate naţională şi solidaritate europeană. Popoarele Europei au nu doar dreptul, ci şi datoria de a milita împotriva oricărui neo-imperialism, oricum ar fi el deghizat.

* Ne amintim că şi serviciile externe americane au avut în revista „Newsweek” faimoasa rubrică „Periscop”, de sondare a opiniei publice faţă de viitoare acţiuni ale Departamentului de Stat.

Prof. dr. Zoe Petre

Între vestigii istorice şi cazmaua demolatoare

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Între vestigii istorice şi cazmaua demolatoare
Castelul Nălaţ, de la marginea Haţegului

Castelul Nălaţ, de la marginea Haţegului

Acum aproape jumătate de secol ajungeam pentru prima dată în Italia, la unul din strălucitele colocvii „Magna Graecia”, care se organizau anual la Taranto din 1961 – se organizează şi în prezent, din câte ştiu. Eminentul arheolog de origine română Dinu Adameşteanu, căruia noi toţi, tinerii arheologi şi istorici români care aveam burse la colocviu, îi datoram prezenţa noastră la Taranto, era foarte tulburat de un proces care i se intentase din partea unor dezvoltatori imobiliari. Ne-a dus după colocviu la Metapont, ne-a arătat teatrul grec de acolo, superb şi foarte bine păstrat, şi acolo, pe loc, ne-a povestit că adversarii lui în proces, care voiau să construiască taman pe locul teatrului un mare hotel, reuşiseră să facă astfel încât procesul să se judece la Roma, ca să poată pretinde că teatrul acela, pe băncile căruia stăteam, nu exista de fapt, era o invenţie a arheologilor care le sabotau iniţiativa din cine ştie ce interese obscure…

De atunci şi până azi am cules sute de exemple în care se vede conflictul perpetuu între cei care vor să construiască pe locul vechilor ruine şi cei care vor să le ocrotească. Problema nu e simplă, mai ales în Europa, unde pământul ascunde comori de istorie: aproape oriunde ai înfige cazmaua, rişti să distrugi vestigii ale trecutului. Aceste ciocniri iau adesea înfăţişarea unui conflict între lăcomia de bani a investitorilor şi nobilul devotament dezinteresat al iubitorilor de istorie, dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple: lumea modernă are nevoie de autostrăzi, turismul – singura activitate care poate transforma patrimoniul monumental dintr-o resursă simbolică într-o resursă aducătoare de profit – nu se dezvoltă acolo unde nu sunt hoteluri decente… De fiecare dată, o opţiune foarte dificilă între interesele pe termen scurt şi idealurile culturale, identitare şi valoroase simbolic, impune un sacrificiu dureros.

Gara din Brad, monument istoric

Gara din Brad, monument istoric

Dacă până la primul război mondial aceste bunuri erau exclusiv în grija fiecărui stat, şocul distrugerii unor monumente depozitare ale simbolurilor naţionale – cum a fost catedrala Notre Dame de la Reims, bazilica încoronării regilor Franţei, distrusă de bombardamentele germane din septembrie 1914 – a impus tot mai pronunţat ideea unei responsabilităţi transnaţionale pentru protejarea unor atari locuri şi monumente concentrând un capital simbolic major. Liga Naţiunilor, înfiinţată după încheierea războiului, a depus mari eforturi în acest sens. Un rol important a jucat în această direcţie şi România, nu în mică măsură şi datorită faptului că Nicolae Titulescu îl promovase la Geneva pe tânărul, pe atunci, George Oprescu, distins istoric de artă.

Conferinţa de la Atena, din 1931, referitoare la restaurarea clădirilor istorice, a pregătit adoptarea în 1933 a Cartei de la Atena, al cărei proiect, redactat de Le Corbusier, reflectă această conştiinţă crescândă a responsabilităţii internaţionale pentru patrimoniul cultural – o noţiune care acum este utilizată pentru prima dată. Patrimonium în latină înseamnă „moştenire”, şi limbile moderne folosesc tot mai frecvent echivalentul acestui cuvânt în mai multe limbi moderne, heritage, de bună seamă, pentru că numărul ştiutorilor de latină este într-o dramatică descreştere peste tot în lume.

După grozăviile celui de-al doilea război, ONU a generat o organizaţie special destinată culturii, UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, fondată în 1945 ca un organism complementar al Naţiunilor Unite. În 1954, Egiptul, sub dictatura lui Nasser, a decis o vastă operaţie de îndiguire a Nilului, pe modelul marilor şantiere sovietice. Proiectul era cu totul nepăsător faţă de perspectiva dispariţiei unor monumente istorice fără egal, vestigii ale arhitecturii sacre egiptene şi greco-romane. Un val general de emoţie în întreaga lume civilizată a evidenţiat atunci caracterul universal al bunurilor culturale ameninţate. UNESCO şi-a afirmat atunci pentru prima dată în mod spectaculos vocaţia de apărare a patrimoniului cultural al umanităţii: „Naţiunile Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură” au investit 80 milioane de dolari în transferarea templelor de la Abu Simbel şi Philai, reclădite în zone înalte de pe valea Nilului.

Considerată un enorm succes, acţiunea din Egipt a fost urmată de protejarea monumentelor şi lagunei Veneţiei, apoi a vestigiilor celei mai vechi civilizaţii din subcontinentul indian de la Mohenjo-daro şi a complexului sacru de la Borobodur. De atunci şi până în prezent, 962 monumente naturale şi culturale au intrat în patrimoniul pe care UNESCO îl protejează. Aceste iniţiative au fost sistematizate odată cu Conferinţa generală UNESCO din 1972, care a decis constituirea ICOMOS – Consiliul Internaţional al Monumenelor şi Siturilor – şi a elaborat Convenţia menită să protejeze proprietatea comună unică şi de neînlocuit – patrimoniul comun al omenirii.

Un coleg italian îmi spunea, la începutul anilor ’90, că „ar fi bine dacă aţi încerca să daţi o lege a rezervaţiilor arheologice înainte de a restitui proprietăţile”. N-a fost să fie, aş zice chiar dimpotrivă. Legea 18 s-a adoptat şi aplicat într-un vid legislativ destul de suspect, la drept vorbind. E adevărat că legile anterioare lui 1989, atât în privinţa patrimoniului istoric imobil, cât mai ales în privinţa patrimoniului mobil – obiecte de artă şi colecţii în proprietatea nominală a particularilor – erau extrem de constrângătoare. Patrimoniul construit era aparent protejat, de fapt, însă, era protejat doar în raport cu particularii, într-o vreme în care statul „multilateral dezvoltat” distrugea frenetic monumente, biserici, sate şi oraşe. Patrimoniul mobil era practic naţionalizat de o lege abuzivă, care a fost abrogată încă din primele luni de după revoluţie. Această eliberare nu a fost însă nici însoţită, nici măcar urmată repede de o nouă lege care să reglementeze acest domeniu atât de delicat. La conducerea noului Minister al Culturii, dl. Andrei Pleşu a iniţiat reînfiinţarea Comisiei Monumentelor Istorice, dar nici domnia sa, nici succesorii domniei sale din guvernele Stolojan şi Văcăroiu nu au înaintat vreun act normativ care să protejeze cea mai fragilă componentă a patrimoniului cultural, bunurile mobile. Drept care România a pierdut în acei ani inaugurali o cantitate greu de evaluat exact, dar fără nici o îndoială enormă, de bunuri culturale, care se exportau cu vagoanele şi au reprezentat baza multor averi – poate licite, dar fără îndoială nelegitime. Abia sub ministeriatul lui Ion Caramitru – probabil cel mai benefic pentru acest domeniu al patrimoniului, cel puţin până acum – s-a elaborat şi adoptat o lege care răspunde în bună măsură exigenţelor de protejare a obiectelor valoroase cultural.

Castelul baronului Franz Nopcea, din Săcel

Castelul baronului Franz Nopcea, din Săcel

Tot atunci, în 1999, a fost suplimentată considerabil lista monumentelor istorice protejate de UNESCO. România beneficia de susţinerea UNESCO pentru Delta Dunării, din 1991, şi pentru opt mănăstiri din nordul Moldovei şi Mănăstirea Horezu, ca şi pentru bisericile fortificate din Transilvania, din 1993. Li s-au adaugat, în 1999, ansamblul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, centrul istoric al Sighişoarei şi opt biserici de lemn din Maramureş. Recent, o încercare de a înscrie în lista UNESCO vestigiile minelor de aur de la Alburnus Maior – Roşia Montană nu a fost validată de UNESCO, deoarece monumentele de acolo nu sunt unice în lume, cum o cer normele acestei organizaţii.

Evident, la asta se adaugă lista, cu mult mai amplă, a monumentelor protejate la nivel naţional. Reînfiinţarea, după revoluţie, a venerabilei Comisi(un)i a Monumentelor Istorice – slujită, alături de alţi savanţi, şi de bunicul meu, Constantin Moisil, apoi şi de tatăl meu, Emil Condurachi – a salvat multe asemenea monumente. Comisiunea Monumentelor Istorice se infiinţase în 1892, având drept atribuţii evidenţa şi cercetarea monumentelor istorice; din 1923 până în 1940, a fost condusă de Nicolae Iorga, secondat de N. Ghika-Budeşti, Stefan Balş, Arthur Verona, Horia Teodoru. În 1948, şi această instituţie a fost desfiinţată. În 1952 s-a decis înfiinţarea unei Direcţii având drept obiect protejarea şi restaurarea monumentelor, mai cunoscută sub numele de Direcţia Monumentelor Istorice, desfiinţată după cutremurul din 1977, ca să nu mai existe piedici în calea demolărilor.

În 1990 se reînfiinţa şi Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice din Ministerul Culturii, iar ulterior Institutul Naţional al Patrimoniului, având ca principale atribuţii cercetarea, evidenţa, protejarea şi restaurarea monumentelor istorice.

De la un timp, un capitol foarte vast s-a adăugat monumentelor tangibile: este vorba despre patrimoniul invizibil, constând din tehnici şi practici tradiţionale, reprezentînd de asemeni un tezaur cultural, poate cel mai ameninţat de invazia modernităţii. Muzeul Ţăranului Român dezvoltă tradiţiile iniţiate de Muzeul Satului sau de Complexului muzeal ASTRA – Sibiu, organizând evenimente tematice care confruntă publicul cu acţiunea directă a creatorilor populari. Tot mai mulţi dintre contemporani sunt aduşi să-l descopere abia atunci cînd formele atât de diverse şi pasionante de creativitate tradiţională ajung în pragul dispariţiei: citeam recent într-o revistă de arhitectură franceză despre calităţile inegalabile ale construcţiilor din chirpici.

Ar mai fi de adăugat multe la acest capitol. Ezit între a evoca organizaţia Blue ShieldScutul Albastru, fondată în 1996, dar bazată pe Convenţia de la Haga, pentru protecţia patrimoniului cultural în eventualitatea unui conflict armat, echivalentul Crucii Roşii pentru monumente şi opere de artă – şi a cita o rezoluţie a ICOMOS, din 18 aprilie 2014, de Ziua internaţională a monumentelor şi siturilor, care exprimă îngrijorarea acestei organizaţii pentru salvgardarea patrimoniului arhitectonic al Bucureştilor. Din păcate, ambele subiecte sunt cât se poate de actuale, fie în ţară, fie în lume: amintirea Podului de la Sarajevo, dar şi îngrijorarea pentru oraşele Ucrainei sau pentru soarta cartierelor vechi ale Capitalei, unde clădiri de mare valoare culturală se degradează în aşteptarea demolării, merită toată atenţia noastră.

Prof. dr. Zoe Petre

Rusia faţă cu Ucraina

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Rusia faţă cu Ucraina
Noul parlament ucrainean

Noul parlament ucrainean

La începutul acestui an, Colegiul „William & Mary” din SUA a inaugurat un program de sondare sistematică a opiniei unor specialişti în Relaţii Internaţionale, de fiecare dată în legătură cu câte trei chestiuni arzătoare ale contextului global. Una din întrebări se referea la Ucraina, cerând participanţilor să anticipeze cum va arăta această ţară peste şase luni, şi dacă Rusia va interveni în desenarea acestui peisaj. Doar 14% dintre savanţii interogaţi au prezis corect intervenţia militară a Rusiei, în vreme ce 57.5% şi-au exprimat convingerea că Rusia nu va interveni.

Orice observator mai puţin calificat decât respondenţii acestui sondaj poate jubila acum în taină pentru că mai bine de jumătate din specialiştii americani în Relaţii Internaţionale au greşit fundamental în predicţiile lor. Chiar dacă asta nu are urmări prea importante în planul deciziilor politice – ca orice administraţie, şi administraţia americană se încrede mult mai mult în propriile analize decât în opinia specialiştilor, mereu acuzaţi de lipsă de pragmatism – e totuşi o întrebare interesantă aceea care se referă la cauzele acestei miopii. Nu e aici şi acum locul unei discuţii, prin excelenţă complicate, asupra problemei în ansamblu; mă limitez la a afirma că, măcar în parte, asemenea erori de evaluare derivă din lipsa orizontului istoric în analizele care privesc contemporaneitatea.

În cazul dat, cel al relaţiei dintre Rusia şi Ucraina, orice discuţie porneşte în mod necesar măcar de la viziunea lui Petru cel Mare asupra spaţiului Mării Negre. Dacă, de exemplu, colegii americani ar şti ceva mai multe despre Războiul Crimeei, ar înţelege mai bine şi mai repede şi de ce Rusia e dispusă la mari eforturi pentru a-şi asigura controlul asupra Crimeei şi regiunilor adiacente, şi de ce Europa ar trebui să fie cu mult mai atentă la procesele care au loc în acest spaţiu.

Poate că ar fi trebuit mai multă cumpănire de ambele părţi. După ce, în urma „revoluţiilor colorate” din 2004, se ajunsese ca, în vara lui 2008, administraţia Bush să clameze energic integrarea Georgiei şi Ucrainei în NATO, situaţia avea să fie răsturnată imediat de reacţia violentă a Federaţiei Ruse în Osetia. După asta, tema aderării celor două foste republici sovietice la NATO a dispărut practic de pe agendă, iar „resetarea” iniţiată de preşedintele Obama a închis atari perspective, cel puţin pe termen mediu, dacă nu cumva chiar mai mult decât atât. Mă grăbesc să adaug că dorinţa de aderare la NATO în rândurile cetăţenilor Ucrainei nu pare a fi majoritară, spre deosebire de ideea aderării la UE. Parteneriatul estic a deschis calea unei înaintări a Ucrainei şi a Republicii Moldova către Uniunea Europeană, dar şi acestă alternativă mai degrabă paşnică a provocat nemulţumirea Moscovei, astfel că, deşi semnarea Tratatului de aderare la Vilnius părea posibilă până în ultimul moment, ea nu s-a realizat. Având în vedere relaţiile speciale dintre Federaţia Rusă şi Germania, bănuiala că Berlinul ar fi cedat de fapt în această privinţă în faţa lui Putin nu e lipsită de un anume temei; oricum, chiar preşedintele Ianukovici, care refuza semnarea documentelor de asociere la Vilnius, ar fi spus partenerilor occidentali că asta se întâmplă fiindcă l-au lăsat singur faţă în faţă cu Rusia.

Înfruntare între soldaţi ucraineni şi militari ruşi

Înfruntare între soldaţi ucraineni şi militari ruşi

Cetăţenii Ucrainei nu au acceptat această situaţie, ceea ce a dus la izbucnirea unei mari revolte populare în favoarea apropierii de UE şi împotriva regimului Ianukovici, considerat responsabil de eşecul reorientării înspre Europa. Violent reprimate mai întâi la Kiev, apoi şi în alte oraşe, manifestaţiile au concentrat forţe politice foarte diferite, de la pro-europeni la extremişti, culminând, la sfârşitul lunii februarie, cu fuga preşedintelui Ianukovici, urmată de instituirea unui compromis între forţele politice parlamentare, care s-au regrupat, instituind o preşedinţie şi un guvern interimare, sub conducerea lui Olexandr Turcinov şi, respectiv, Arsenii Iatseniuk – ambii apropiaţi ai Iuliei Timoşenko.

Răspunsul Federaţiei Ruse a urmat deîndată: sâmbătă, 1 martie, camera superioară a Dumei, Consiliul Federaţiei, vota în unanimitate să permită preşedintelui Federaţiei să trimită trupe în Ucraina; realitatea este, însă, că în Crimeea, unde este staţionată flota rusă a Mării Negre, s-au aflat tot timpul trupe ruseşti, care au acţionat cel puţin de la 26 februarie. Încercarea, deloc convingătoare, de a atribui această intervenţie exclusiv civililor din Crimeea, precum şi construcţia unor structuri autonomiste ad hoc nu au cum masca rolul Federaţiei Ruse în această intervenţie, pe care Uniunea Europeană a calificat-o drept agresiune.

Această intervenţie încalcă nu doar legea internaţională generală, ci şi, în speţă, termenii Acordului de la Budapesta, din 1994, semnat de preşedinţii SUA, Federaţiei Ruse şi Ucrainei, împreună cu primul ministru britanic. În schimbul renunţării Ucrainei la arsenalul ei nuclear – care depăşea atunci capacităţile însumate ale Marii Britanii, Franţei şi Chinei, situând Ucraina pe al treilea loc în lume în armament nuclear – aceasta primea garanţii ferme de securitate din partea celor trei state participante. Azi, Moscova pretinde că acest Acord ar fi caduc, fiind semnat de alte guverne decât cel interimar, pe care nu-l recunoaşte. În fapt, acţiunile ruse în Crimeea reprezintă o violare flagrantă a Acordului de la Budapesta. De aceea, guvernul ucrainean a cerut, pentru prima dată din 1994, consultări cu reprezentanţii ţărilor semnatare. La 5 martie, Secretarul de Stat John Kerry, ministrul britanic de Externe William Hague şi ministrul interimar de Externe al Ucrainei Andrii Deşchitsia s-au întâlnit la Paris, unde se afla şi ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov; acesta, însă, a refuzat să se întâlnească cu omologii săi. Cum scria recent un ziarist american, în 1994, Ucraina şi Rusia au făcut un târg: bombe atomice contra suveranitate. Moscova a preluat cele 1.900 de bombe ale Ucrainei; 20 de ani mai târziu, vrea să-i ia şi suveranitatea peste o parte a teritoriului său.

E greu să avem în vedere considerente ţinând de etica relaţiilor internaţionale, mai ales când e vorba de Rusia, a cărei tradiţie de realism adesea cinic nu are prea mulţi concurenţi în lumea contemporană. În termeni realişti, trebuie să vedem de ce riscă Federaţia Rusă nu atât oprobriul comunităţii internaţionale, cât sancţiunile cu care e ameninţată, şi care, chiar dacă nu sunt direct contondente, nu sunt nici neglijabile. În mod special, ameninţarea cu închiderea sistemului bancar internaţional pentru întreprinderile şi companiile ruseşti este foarte precisă şi costisitoare pentru economia Rusiei, deja pusă în dificultate de suspendarea negocierilor pentru gazoductul South Stream. Adaug, în paranteză, că România ar putea fi avantajată indirect de această situaţie. În afara pagubelor efective, această sancţiune şubrezeşte „Antanta cordială” dintre preşedintele Putin şi oligarhii ruşi, care l-au susţinut până acum nu doar de frică, ci şi fiindcă le garanta imunitatea în schimbul obedienţei. Iar survolul spaţiilor aeriene ale României şi Poloniei de către avioanele NATO ar trebui să descurajeze capetele prea înfierbântate de ambele părţi.

ucrainaTocmai de aceea, trebuie să încercăm să măsurăm cât mai exact importanţa reală, dar şi simbolică, a controlului rus în Ucraina. Această fostă mare provincie, niciodată complet asimilată, a Impreiului Rus, a nutrit mereu aspiraţii de independenţă, care au dus, în 1919, la proclamarea Ucrainei ca stat suveran; fiind apoi cucerită de Armata Roşie, şi, după războiul civil, declarată republică autonomă, Ucraina a primit, odată cu înfiinţarea ONU, un statut cvasi-suveran în plan extern – nu însă şi în plan intern, dimpotrivă, pentru a asigura URSS încă un vot în organismele Naţiunilor Unite. Una din marile teme ale raportului Hruşciov care denunţa abuzurile lui Stalin a fost cea a opresiunii din Ucraina, dar situaţia nu s-a modificat radical până în 1991, când proclamarea independenţei statului ucrainean nu a surprins pe nimeni.

În viziunea preşedintelui Putin – împărtăşită de o majoritate consistentă dintre cetăţenii Federaţiei – disoluţia URSS a fost o catastrofă politică pe care încearcă acum să o compenseze cât mai consistent; asta înseamnă în fapt că, sub cuvânt că apără minorităţile rusofone din fostele republici sovietice, Rusia îşi rezervă dreptul de a interveni pentru a împiedica orice distanţare a noilor state independente de linia sa directoare. E adevărat că facţiuni extremiste şi destul de violente s-au alăturat manifestanţilor proeuropeni de la Kiev şi că deputaţii reprezentând în Radă partide naţionaliste au jucat un rol important în reconfigurarea majorităţii parlamentare care a dus la suspendarea preşedintelui Ianukovici şi la schimbarea de guvern de la Kiev. Asta nu înseamnă, cum încearcă Ianukovici şi susţinătorii săi să pretindă, că ne aflăm în faţa unei lovituri de stat; de altfel, reprezentanţii comunităţii internaţionale au recunoscut fără ezitare legitimitatea acestor acţiuni politice care au pus capăt violenţelor.

Am putea, de altfel, înţelege imediat caracterul antidemocratic al politicilor Moscovei observând că, în Belarus, dictatura personală a lui Lukaşenko se exercită fără limite de două decenii, sub oblăduirea paternă a Moscovei. Dar asta nu diminuează importanţa strategică pe care Rusia o atribuie controlului asupra spaţiului nordic şi răsăritean al Mării Negre. Încă Gheorghe Brătianu, în marea sa sinteză istorică referitoare la aceste spaţii, sublinia pericolele pe care le-a provocat pentru toate statele riverane închiderea Pontului ca lac turcesc după căderea Constantinopolului; pacea de la Adrianopole şi tratatele care i-au urmat în 1833 au pus capăt monopolului turc în Marea Neagră şi Strâmtori, pentru ca apoi victoria – scump plătită, dar foarte importantă – pe care au obţinut-o aliaţii, Anglia, Franţa şi Turcia, în Războiul Crimeei să pună capăt şi tentaţiei de monopol al Imperiului rus în Marea Neagră. Acum, după ce în 2008 Rusia şi-a reasigurat controlul asupra porturilor din est, o anexare brutală a Crimeei de către Rusia ar putea redeschide un ciclu periculos mai ales pentru securitatea celorlalte state riverane.

Prof. dr. Zoe Petre

Problema romă în actualitate

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Problema romă în actualitate

Cele mai numeroase minorităţi etnice din România sunt maghiarii şi romii. Din totalul populaţiei stabile a României la 20 octombrie 2011 – 20.121.641 persoane – populaţia de etnie maghiară este de 1.227.600 de persoane, reprezentând 6,5% din populaţie, iar numărul celor care s-au declarat romi este de 621.600 (3,3%). Pare cumva un arc reunind două situaţii extreme, două grupuri radical deosebite, unul care se revendică, pe drept sau nu, de la statutul său de stăpân ocazional din trecut, celălalt care descinde din robii vremurilor istorice. Unul priveşte la tradiţii şi mai ales la statul vecin, Ungaria, unde e majoritar; celălalt nu are nici măcar iluzia unei alcătuiri statale care să-i conforteze identitatea. Imaginea de sine a celor două grupuri minoritare este radical deosebită, cum radical deosebită este şi imaginea pe care ceilalţi, din interiorul şi din afara hotarelor României, o întreţin şi o vehiculează în legătură cu fiecare dintre aceste minorităţi.

Problema integrării populaţiei de origine romă s-a pus cu tot mai mare acuitate pe măsură ce prăbuşirea sistemului totalitar în sud-estul Europei a adus cu sine libertatea de circulaţie a bunurilor şi persoanelor. Din întreaga arie, începând încă din anii ’90, grupuri mai restrânse sau mai numeroase de romi s-au întreptat către ţările Occidentului european, cu mult mai bogate decât regiunile lor de baştină. Mă grăbesc să adaug că nu doar romi: o cercetare deosebit de interesantă a mai tinerei noastre colege de la Paris, Dana Daminescu, s-a ocupat de prezenţa în Franţa a unui grup important de ţărani din Oaş, veniţi acolo cum veneau înainte în Dobrogea la culesul sezonier al viilor. Cum spunea o bună prietenă a României şi a românilor, D-na Rose Marie Lagrave, profesor de sociologie la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale de la Paris, înaintea oficialităţilor, identitatea comună europeană a început să se construiască şi de jos în sus, nu doar de sus în jos.

Dacă nu toţi migranţii originari din România sunt de origine romă, e la fel de adevărat că nici toţi migranţii romi nu sunt originari din România: războaiele din fosta Iugoslavie, mai ales, au provocat deplasarea spre vest a multor romi originari din Bosnia, Croaţia, Kosovo ş.a.m.d. Dar percepţia pe care cetăţenii statelor occidentale o au în legătură cu aceşti oaspeţi nedoriţi e departe de a favoriza precizia şi nuanţele. Două tipuri de prejudecăţi s-au cumulat în ultimii ani pentru a transforma această migraţie într-o dramă europeană: pe de-o parte, vechile stereotipuri şi frici în faţa alterităţii, care dăinuie în orice societate dincolo de suprafaţa de multiculturalism şi corectitudine politică (political correctness) pe care o minoritate educată o propune; pe de altă parte, reacţia faţă de criză, care provoacă aproape inevitabil mişcări de un egoism greu de bănuit în vremuri mai bune.

În Anglia, parlamentarii conservatori care aşteptau la 1 ianuarie al acestui an valurile de emigranţi români la aeroport – într-o acţiune puternic mediatizată – au fost foarte dezamăgiţi: au venit doar două persoane, şi ambele aveau deja un loc de muncă asigurat în Marea Britanie: unul era medic la un spital din Essex, celălalt lucra la o spălătorie auto. Deci…

Deşi istoria se referă la trecut, problema romilor este însă foarte prezentă. Chiar dacă statele europene care s-au confruntat cu această problem, au o atitudine mai degrabă contradictorie, pe de-o parte făcând eforturi de integrare a grupurilor de romi din preajma sau din interiorul oraşelor lor, pe de alta – mai ales în perioadele din proximitatea alegerilor – cedând demonilor discriminării. Trebuie spus că Uniunea Europeană ca atare a înţeles că România nu se poate confrunta singură cu aceste probleme şi a pus la dispoziţie fonduri importante pentru incluziunea minorităţii romilor. Doar un singur exemplu: Agenţia Naţională pentru Romi de pe lângă Guvernul României este partener în cadrul proiectului „Programe eficiente pentru integrarea/incluziunea activă a romilor în Europa de Sud-Est – PAIRS”, finanţat din Programul de Cooperare Transnaţională pentru Europa de Sud – Est, al cărui lider de parteneriat este Serviciul de Caritate Maltez din Ungaria. Obiectivul principal al proiectului îl constituie reducerea excluziunii romilor în Europa de Sud – Est prin explorarea şi fructificarea practicilor de succes ale organizaţiilor societăţii civile şi autorităţilor locale şi transpunerea concluziilor în viitoarele politici şi programe la nivel naţional şi regional. Obiectivul prioritar al proiectului este elaborarea unui inventar al metodelor şi bunelor practici în asigurarea integrării pe termen lung a populaţiei de etnie romă. Rezultatul final al proiectului constă în fundamentarea recomandărilor privind îmbunătăţirea incluziunii sociale a romilor pentru următoarea perioadă de programare 2014-2020 şi prezentarea acestor recomandări Comisiei Europene.

anr_02
Această abordare nuanţată, care permite elaborarea de proiecte locale diversificate, singurele în măsură să rezolve probleme concrete de incluziune, reprezintă un progres major la nivelul comunităţilor de romi. O abordare diferită, dar tot eficace, este şi cea pe care a facilitat-o Programul Operaţional Sectorial de Dezvoltare a Resurselor Umane 2007 – 2013 (POSDRU), în cadrul căruia au fost elaborate şi finanţate 15 proiecte în domeniul educaţiei, 10 proiecte în domeniul ocupării forţei de muncă şi nu mai puţin de 77 de proiecte în domeniul incluziunii sociale. Acestora li se adaugă elementele de incluziune prezente în majoritatea proiectelor POSDRU care nu se referă nemijlocit la problemele romilor, dar care pot acţiona în atenuarea decalajelor şi în favorizarea incluziunii minorităţilor defavorizate.

Un exemplu de proiect menit să reducă stereotipurile negative referitoare la romi este cel al Muzeului mesteşugarilor romi, un proiect finanţat de Comisia Europeană; iniţial o colecţie itinerantă, care a circulat de la Iaşi la Cluj şi Constanţa, Muzeul s-a „sedentarizat” acum în Bucureşti. „Avem si o Cameră a Fricilor, de exemplu. Frica de înmulţirea ţiganilor, frica de numele ţigan, de numele rrom, că aduce cu numele român, frica de ţigan în general…”, declară antropologul Ciprian Necula, iniţiatorul acestui proiect. Poate că expoziţia ar merita să fie itinerată şi în Occident, acolo unde rezerva ori frica sunt mai acute şi mai agresive decât în România.

Nu că la noi ar fi dispărut: elemente de discriminare dăinuie în societatea românească cu destulă forţă distructivă, începând cu observaţiile adesea intolerabile ale unor comentatori anonimi ai articolelor din presa electronică şi culminând cu puncte de vedere, din păcate exprimate uneori la cel mai înalt nivel, ale oficialităţilor statului român.

Există, de bună seamă, o problemă de infracţionalitate şi în rândul minorităţii de origine romă, ca şi în rândul populaţiei majoritare ori al altor minorităţi; proporţiile sunt greu de stabilit, deşi un indiciu îl dă gradul diferit de calificare şi sursa mijloacelor de existenţă. Reţele transnaţionale de trafic de persoane şi de substanţe nocive există însă în toate ţările şi nu au neapărat caracter etnic ereditar, cum par să insinueze unii. Limitarea acestor fenomene e dificilă, dar trebuie tratată cu perseverenţă şi seriozitate.

În concluzie, e clar că, deşi nu există o soluţie unică pentru rezolvarea ca prin farmec a unei probleme care s-a acumulat în aproape opt veacuri de istorie, există totuşi o multitudine de soluţii diversificate, pe măsura particularităţilor şi specificului fiecărei micro-comunităţi. E nevoie însă de un angajament ferm şi perseverent al tuturor actorilor sociali pentru a reda compatrioţilor noştri atât de încercaţi de trecut întreaga demnitate care le asigură incluziunea armonioasă în societatea europeană.

Prof. Dr. Zoe Petre

De ce nu suntem agreaţi în Spaţiul Schengen?

Reporter: editura January - 26 - 2014 Comments Off on De ce nu suntem agreaţi în Spaţiul Schengen?

OLYMPUS DIGITAL CAMERADiscuţiile despre integrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen au început brusc, la mai bine de trei ani după intrarea ambelor state în Uniunea Europeană. Nu am urmărit decât intermitent presa bulgară, dar la noi mi-a fost foarte evident că, în momentul acestui debut, destul de puţini interlocutori ştiau de fapt ce este Spaţiul Schengen şi la ce foloseşte el.

Nu se ştia – nu se ştie, pare-mi-se, nici azi cu claritate – că intrarea în spaţiul Schengen nu e un privilegiu, ci o obligaţie consemnată ca atare în Tratatul de aderare semnat la 25 aprilie 2005. Devenit parte a „acquis-ului comunitar”, Acordul de la Schengen este imperativ pentru toate statele membre UE care nu au optat explicit să rămână în afara spaţiului reglementat prin acest acord şi prin convenţia care l-a completat ulterior.

O picătură de istorie este indispensabilă: în iunie 1985, cinci state membre ale UE – Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg – au încheiat, în localitatea Schengen, din Luxemburg, un acord prin care renunţau la prerogativa tradiţională a statelor suverane de a menţine controale vamale şi vize la graniţele dintre ele. Această măsură desăvârşea stări anterioare de fapt: Belgia, Olanda şi Luxemburg formaseră de mult încă o uniune vamală cunoscută sub numele de Benelux, iar graniţa franco-germană era deschisă locuitorilor din zonă. Acum, toate aceste facilităţi erau unificate şi sistematizate într-un singur acord. Cinci ani mai târziu, Comisia Europeană propunea şi reprezentanţii statelor-membre decideau ca termenii acordului încheiat la Schengen să devină operanţi în întreg spaţiul UE, cu excepţia a două state insulare, Marea Britanie şi Irlanda de Nord, care au uzat de dreptul lor de opţiune pentru a rămâne în afara Spaţiului Schengen. În schimb, state care nu fac parte din UE – Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia – au decis, în timp, să se alăture acestui spaţiu de liberă circulaţie a bunurilor şi persoanelor.

Dintre ţările recent primite în Uniune, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia sunt obligate prin Tratatul de aderare să intre în Spaţiul Schengen, dar nu există încă o dată stabilită de organismele competente ale UE pentru ca această obligaţie să fie îndeplinită. Lăsând la o parte Croaţia, care a aderat la UE doar de câteva luni, şi Ciprul – a cărui poziţie insulară şi divizare internă ridică probleme specifice – ne putem întreba în mod legitim de ce nu se ia o decizie clară în legătură cu România (şi Bulgaria).

2În primii trei-patru ani după aderare, se putea considera că România nu e pregătită tehnic să devină parte a graniţei exterioare a UE, fiindcă, din păcate, acesta este statutul ţării noastre, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, atât în privinţa graniţei maritime, cât şi în ce priveşte graniţa terestră de est. Recentele evenimente legate de summit-ul UE de la Vilnius par, tocmai, să amâne sine die orice perspectivă de acord între UE şi Ucraina.

Graniţa terestră răsăriteană a ţării noastre a fost, deliberat sau nu, tratată cu un laxism greu de imaginat. Nici o măsură tehnică de modernizare şi consolidare a graniţei cu R. Moldova şi Ucraina nu s-a văzut până în 1997, în timp ce un efort semnificativ de acest gen se făcea simţit, paradoxal, la hotarul cu Ungaria. Pornind de la metafora „podului de flori”, controalele la frontiera de est a României au fost, în primii ani după Revoluţie, superficiale sau chiar inexistente, în contrast cu severitatea, fie şi intermitentă şi dirijată, de la punctele de intrare în R. Moldova şi Ucraina.

Un efort important, început în anii 1998-2000, a fost reluat şi semnificativ amplificat după semnarea Tratatului cu UE, astfel încât în rapoartele UE referitoare la Spaţiul Schengen se consemnează, în ultimii doi ani, că România este pregătită tehnic pentru a-şi asuma responsabilitatea controlului la graniţa UE: o responsabilitate destul de apăsătoare dacă ne gândim că persoanele şi bunurile care trec de graniţa de est a ţării noastre nu mai au de înfruntat nici un alt control de vamă şi/sau paşaport până la Oceanul Atlantic şi la ieşirea din Islanda. Într-o epocă dominată de temeri cu privire la ameninţările neconvenţionale – de la terorism şi trafic cu substanţe nucleare la taficul de persoane, contrabandă şi comerţ cu droguri – încrederea autorităţilor, dar şi a cetăţenilor obişnuiţi din întreg spaţiul de 4.312.099 km pătraţi reglementat de acordul de la Schengen, în securitatea pe care le-o asigură graniţele externe ale Uniunii e pusă la grea încercare când aceste graniţe sunt încredinţate unor membri recent primiţi în marea familie europeană.

3Or, pentru cetăţeanul de rând din ţările cu mai mare vechime în UE, şi mai ales ai acelor state care se bucură ele însele de încrederea cetăţenilor lor, cum sunt Germania, Suedia, Finlanda sau Olanda, unde indicele de percepţie a corupţiei este foarte scăzut, încrederea în autorităţile româneşti şi bulgare e foarte redusă. Instituirea, odată cu aderarea acestor două state la UE, a unei măsuri neobişnuite, Mecanismul European de Cooperare şi Verificare (MCV), a răspuns acestei anxietăţi în cel puţin aceeaşi măsură cu unele aspecte tehnice în funcţionarea justiţiei în ambele ţări. Introdus cu titlu temporar, Mecanismul tinde să se eternizeze, devenind el însuşi, din efect al percepţiei unor disfuncţii, una din cauzele majore ale acestei percepţii. Sau, mai clar: imaginat pentru a linişti percepţia electoratului în legătură cu capacitatea UE de a controla situaţia din două ţări considerate corupte, MCV a devenit un motiv important şi o justificare perpetuată (arficial?) pentru ca electoratul din Occident să nu considere România şi Bulgaria drept membri egali în drepturi ai UE.

Amânarea admiterii în Spaţiul Schengen, prelungirea fragilităţii induse de MCV, care nu pare să mai aibă termene şi obiective precise, nu mai răspund în esenţă unor stări de fapt, ci doar unor stări de spirit. Dovadă: Olanda, de pildă, nu acceptă integrarea României în Spaţiul Schengen decât după un raport favorabil cu privire la Mecanismul de Verificare.

Românii şi bulgarii dau adesea vina pe deosebiri confesionale, dar uită ce s-a întâmplat acum un deceniu cu „instalatorul polonez”, incriminat de naţionalişti în ciuda fervorii catolice care nu i se poate nega. Avem dreptul să ne simţim discriminaţi? Poate da, poate nu, dar oricum nu avem dreptul să o facem înainte de a examina întreaga „contribuţie” a României şi a românilor la această stare de lucruri. Faptul că s-au operat câteva condamnări spectaculoase la nivelul miniştrilor – exclusiv din guvernele PSD şi PNL – nu e în măsură să ne convingă măcar pe noi, dacă nu şi pe alţii, în legătură cu diminuarea drastică a corupţiei în vămi. De ce ar trebui olandezii să nu vadă ce vedem şi noi? Faptul că, din 2002, am exportat nu doar genii, ci şi oameni fără căpătâi nu poate fi negat de nimeni. Şi, dacă asta nu are numaidecât o legătură cu admiterea în Spaţiul Schengen, nu se poate nega că i-a anticipat spectaculos efectele negative.

Sigur, nici guvernele statelor cu vechime în UE şi Schengen nu sunt inocente, cum nici Comisia Europeană nu este. Nici unii, nici ceilalţi nu au făcut vreodată vreun efort pentru a-şi convinge concetăţenii că primirea în UE a ţărilor din centrul şi estul Europei nu este un act filantropic, ci o garanţie de stabilitate, un proiect de securizare a Europei şi o extindere semnificativă a pieţei interne a UE, fără de care Occidentul ar avea probabil de două ori mai mulţi şomeri decât are azi. E interesant de observat cum toţi aceşti demnitari guvernează la ei acasă în funcţie de sondajele de opinie, dar au fost dispuşi să nesocotească rezultatul a trei scrutinuri populare succesive şi similare ca rezultat când a fost vorba de România, amintindu-ne inevitabil de morala fabulei lui Grigore Alexandrescu, „Câinele şi căţelul”.

Cum nu e drept ca toţi românii să fie judecaţi în funcţie de cei care îi dezonorează, indiferent de statutul acestora în societate, tot aşa nu avem voie să nedreptăţim întreaga Uniune Europeană pentru unii dintre reprezentanţii ei vremelnici. În vremuri de criză, soluţia cea mai facilă este să-i suspectezi pe ceilalţi, şi e clar că unii europeni – fie ei olandezi, britanici sau irlandezi – cedează acestui impuls arhaic care a generat atâtea drame în istorie. Marea majoritate a europenilor însă, şi în Occident, şi la noi, păstrează clar în minte şi obiectivele majore ale UE, şi itinerariul care ne poate duce la ele.

Prof. dr. Zoe Petre