NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Cine dirijează energia Europei

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Cine dirijează energia Europei

Uniunea energetică la nivelul blocului comunitar este mai mult un concept decât o realitate. În condițiile dependenței diferite de gazul rusesc, în spatele așa-numitului proiect unitar stau de fapt interese ale fiecărei țări în parte. 

Președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, și vicepreședintele CE, Maros Sefcovic

Reducerea dependenței Europei de gazul rusesc este o problemă care revine ciclic în prim-planul dezbaterii publice europene. De fiecare dată când se încheie câte un sezon rece cu record de profit pentru rușii de la „Gazprom”, decidenții europeni readuc în discuție alternativele care să scape continentul de ceea ce a devenit cunoscut drept „îmbrățișarea de fier” a alimentării dinspre Federația Rusă. Nu a făcut excepție nici seria de discuții recente între reprezentantul Comisiei Europene, vicepreședintele Maros Sefcovic, și președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, pe tema gazoductului TAP. Mai exact, o dată în plus, Bruxelles-ul încearcă să repună pe agenda de priorități alimentarea din Marea Caspică, prin intermediul furnizorului azer.  

Părțile implicate au căzut de acord, din nou, că este nevoie să fie susținută finalizarea celor 3.500 km de conducte, în valoare de circa 40 miliarde de dolari, care să micșoreze cota de peste 30% pe care gazul rusesc o are pe piața europeană. Orizontul de timp este anul 2020, iar TAP este ultima legătură a proiectului care va trece gazul din Azerbaidjan pe la granița Turciei, traversând Grecia și Albania, până în Italia. Demn de menționat este faptul că Uniunea Europeană face de zece ani eforturi de a finaliza acest deziderat. Până acum, de la interesele economice de tot felul ale companiilor europene (care fac profit pe traseul gazului rusesc spre Europa) până la… măslinii seculari din Italia aflați în calea gazoductului, motivele de întârziere au fost și de toate felurile.  

Proiectul TAP (UE – Azerbaidjan)

Planurile europenilor legate de gazul din Azerbaidjan au stârnit imediat atenția marelui furnizor rus „Gazprom”. Dat fiind faptul că anul 2016 a însemnat un record de exporturi de gaz către Europa (și un profit pe măsură, de 12,36 miliarde de dolari pe primele trei trimestre ale anului precedent!), gigantul energetic rus a anunțat deja că intenționează să intre „pe filiera” TAP. Mai exact, să participe la licitația liberă pentru transportul gazului prin acest sistem de conducte. Demn de menționat și aici este faptul că unii dintre acționarii TAP, cum sunt italienii de la „Snam” sau belgienii de la „Fluxys”, afirmă că ar fi binevenită intrarea „Gazprom” în proiectul TAP – menit în principiu pentru a reduce dependența de… „Gazprom” (?!). Chiar un oficial al Comisiei Europene a afirmat, la începutul lunii martie, la scurt timp după discuțiile cu partea azeră, că furnizorul rus „va putea folosi TAP pentru a transporta gaz”, notează „EurActiv”.  

Proiectul Nord Stream 2 („Gazprom”)

Unul dintre cele mai recente și elocvente exemple care atestă felul în care alimentarea cu gaz poate afecta politica unui stat este atitudinea Suediei vizavi de extinderea gazoductului rusesc „Nord Stream” folosindu-se portul suedez Karlshamn ca bază de operațiuni. Inițial, suedezii s-au opus cu vehemență unei asemenea perspective. Două luni mai târziu, lucrurile s-au schimbat radical; oficialitățile au acceptat ca „Gazprom” să opereze în portul suedez. În acest fel, ambiția „Gazprom” de a dubla capacitatea „Nord Stream” se apropie de realitate, cu atât mai mult cu cât dintre acționarii proiectului fac parte companiile germane „Eon”, „BASF” și „Wintershall”. În ce măsură se mai poate vorbi la nivel european de o reducere a poziției dominante în piață a gazului rusesc sau de o uniune energetică omogenă, cu acțiune direcționată spre asigurarea independenței Europei? Rămâne de văzut… 

 

Provocările anului 2017 – Europa, încotro?

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Provocările anului 2017 – Europa, încotro?

Europa traversează una dintre cele mai zbuciumate perioade din era post „război rece”. Efectele incipiente ale „Brexit”, încă nedevoalate în plenitudinea lor, criza refugiaților, ușor estompată față de anul precedent, dar pentru care nu s-au găsit încă soluții, terorismul care pândește hâd orice țără din Uniunea Europeană, orice oraș, orice cartier, lipsa unei viziuni pragmatice de dezvoltare economică, tangentă în orice moment cu o nouă – și spun unii, iminentă – criză bancară, „insurgența” partidelor populiste și extremiste, complicatele probleme geostrategice de pe flancurile estice și sud-estice, efectele încă nebănuite ale noii ere Trump, dar și permanenta zvâcnire de orgoliu expansionist a Rusiei sunt doar câteva dintre marile probleme ale anului în curs. 

Modul în care se vor gestiona pe termen scurt și mediu toate aceste serioase chestiuni depinde și de rezultatul alegerilor regionale, parlamentare și prezidențiale din câteva țări importante ale Europei. Cele mai așteptate sunt cele din Germania și Franța, două din principalele motoarele economice ale Uniunii Europene.  

Alegerile din Germania, cruciale pentru democrația liberală a UE

În Germania, președintele este ales pe o durată de cinci ani, în cadrul Convenției Federale, un corp constituțional format din membrii Bundestag-ului și dintr-un număr de reprezentanți din partea land-urilor, proporțional cu populația statelor respective. Mandatul actualului președinte, Joachim Gauck, expiră în martie 2017. Partidul cancelarului german Angela Merkel, Uniunea Creștin-Democrată (CDU), aflată la guvernare împreună cu CSU, au sprijinit candidatura ministrului de Externe social-democrat Frank-Walter Steinmeier la Președinția Germaniei. În ceea ce privește alegerile parlamentare din Germania, în urma cărora va fi desemnat un cancelar, favorit pentru această nominalizare și, implicit, pentru o confruntare cu Angela Merkel, candidatul CDU, este Martin Schulz, fostul președintele al Parlamentului European, reprezentantul SPD. Deși un sondaj de la sfârșitul anului trecut arăta că Martin Schulz și Angela Merkel se află la aceeași cotă de popularitate, actualul cancelar, chiar și erodat ca imagine în urma crizei refugiaților, păstrează încă prima șansă. Cu certitudine, însă, politica ușilor deschise adoptată de guvernul Merkel pentru valurile de refugiați din Siria și alte zone de razboi a avut ca efect și revigorarea mișcărilor naționaliste și populiste care vor beneficia de procente deloc neglijabile la proximul scrutin electoral. Conform măsurătorilor sociologice, pentru cei 80 de milioane de germani contează în anul de grație 2017 o mai mare predictibilitate economică, reducerea contribuției Germaniei la coșul comun european, siguranța în interiorul frontierei statale și păstrarea locurilor de muncă. Partidul care va putea să convingă că este apt să „livreze” un asemenea program de guvernare, va beneficia de sprijinul majoritar al electoratului german, convins că și într-o țară prosperă ca a lor, motor al Uniunii Europene, e nevoie de schimbare, de reîntoarcere la vechile valori și tradiții. 

Cele mai imprevizibile alegeri din acest an par să fie cele din Franța. Candidații cu cele mai mari șanse sunt François Fillon, din partea dreptei, Marine Le Pen, președinta Frontului Național, formațiune de extremă-dreapta, și fostul ministru al Economiei, Emmanuel Macron, care a refuzat să participe la alegerile primarele ale socialiștilor. Tabăra socialistă, conştientă de pericolul diviziunii, lansează apeluri în vederea unui dialog între principalii candidaţi, deşi perspectiva unei candidaturi unice rămîne utopică. În plus, stânga poartă povara extrem de complicată a celei mai scăzute încrederi pe care un președinte al Franței a înregistrat-o vreodată, având în vedere că François Hollande provine tocmai din rândul socialiştilor. 

Dreapta naționalistă franceză se ridică pe valul nemulțumirilor populare

Așa încât, cu două luni înainte de alegerile prezidenţiale din Franţa, toate scenariile par posibile, inclusiv acela al unei victorii a lui Marine Le Pen, lidera extremei drepte. Candidatul unic al dreptei François Fillon, în pierdere de viteză după scandalul declanșat ca urmare a angajării la cabinetul senatorial a soției și a doi dintre copiii săi pe post de colaboratori, încearcă să mute accentul campaniei pe câteva vizite internaționale, în speranța reacumulării de capital politic. Deplasarea la Berlin a lui Fillon nu a avut, deci, rezultatul mediatic scontat, capitalul său politic și de încredere fiind serios afectat. Şi candidatul independent de centru-stânga, Emmanuel Macron, s-a întors dintr-o vizită în Algeria suscitând o vie polemică acasă, întrucât a calificat istoria colonială a Franţei în această ţară drept o „crimă împotriva umanităţii”. Expresia în sine a tulburat atât de mult opinia publică din Franța, încât nimeni n-a mai ţinut cont de contextul utilizării sintagmei şi de faptul că Emmanuel Macron a pledat şi pentru deschiderea unei noi pagini în istoria relaţiilor franco-algeriene. La rândul său, Benoît Hamon, omul care a câştigat alegerile primarele organizate de socialişti, a făcut o vizită în Portugalia, acolo unde socialiştii, împreună cu o formaţiune radicală de stânga aflați la guvernare, au reușit performanţa să scoată ţara din austeritate şi să reducă în acelaşi timp deficitul bugetar. 

Atenţia mediatică franceză și europeană se concentrează, însă, asupra lui Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional, care de mulţi ani încearcă să deschidă uşile cancelariilor străine, până acum, fără succes. Controversata doamna Le Pen a încercat printr-o vizită în Liban să-şi creioneze o statură internaţională. Primită la cel mai înalt nivel la Beirut, ea a rostit un discurs emoționant, cerând protejarea creştinilor din Orientul Apropiat. Marine Le Pen îl sprijină în mod deschis pe preşedintele sirian Bachar al-Assad, considerându-l singurul lider din Siria capabil să asigure securitatea minorităţilor. Într-o Franță măcinată de mulți ani de valuri de migrație neincluse cultural, care nu a reușit să rezolve problematicile complicate ale periferiilor sociale, scenariile cele mai plauzibile pentru alegerile prezidențiale indică accederea în turul al doilea a candidatului partidului de extremă dreapta, Marine Le Pen, și a reprezentantul dreptei, François Fillon.  

Nu lipsite de interes vor fi și alegerile locale din Marea Britanie, din luna mai, când Theresa May va trebui să demonstreze dacă guvernul condus de ea este capabil să limiteze impactul „Brexit” asupra economiei din Regatul Unit, încercările Scoției de a-și căpăta independența față de Anglia, nemulțumirile Irlandei de Nord pentru de ieșirea din UE. Aceste alegeri vor fi și primul test electoral pentru noul premier Theresa May. Ultimele sondaje de opinie anunţă victoria Partidului Conservator cu până la 16 procente avans faţă de principalii rivali, Partidul Laburist aflându-se în criză de leadership după referendumul din iunie 2016.  

Componența Parlamentului albanez, strâns legată de continuarea reformelor

Alegeri parlamentare au loc pe 15 martie în Olanda, în aprilie în Bulgaria, în iunie în Albania, în septembrie în Norvegia, iar în octombrie în Republica Cehă. Prezidențiale vor mai fi organizate în aprilie în Serbia și în noiembrie în Slovenia. Rezultatele tuturor acestor alegeri vor creiona o nouă agendă europeană, în care vor trebui incluse nu numai viziunile și promisiunile enunțate în campaniile electorale, dar și provocările cărora bătrânul nostru continent trebuie să le facă față. Va reuși Europa să-și securizeze spațiul în fața amenințărilor teroriste? Vom găsi oare soluții viabile și umane pentru valul uriaș de imigranți pe care Europa l-a primit în ultimii ani? Vom putea noi, europenii, să facem față unei noi recesiuni economice? Vom fi în stare să evităm un asemenea scenariu? Va reuși Uniunea Europeană să găsească o formulă de colaborare cu Rusia, care să detensioneze relațiile politice și să creioneze o politică energetică sustenabilă pentru viitor? Dar o politică economică solidă și pragmatică cu principalul aliat SUA, care să impulsioneze creșterea economică și să reducă efectele nocive ale globalizării? Oare în „era” Trump fiecare țară a Uniunii Europene va trebui să-și negocieze acordurile economice cu SUA, sau vom avea la nivelul UE o viziune unitară de parteneriat economic trans-european? Se va destrăma oare Uniunea Europeană ca efect al „Brexit” sau își va strânge rândurile și va fi mai puternică, înțeleaptă și vizionară ca oricând? Sunt doar câteva din întrebările care preocupă leadership-ul european și care vor avea efect asupra a aproape 500 de milioane de locuitori ai bătrânului continent. 

Și pentru a încheia într-o notă optimistă, „Europa First” este concluzia la care am putea ajunge după declarațiile principalilor actori de la recent încheiata Conferință pentru Securitate desfășurată la München. Uniunea Europeană pare că vrea să preia rolul SUA de lider al ordinii globale liberale, propunându-și să investească în apărare, viziune de sorginte germană, conform căreia marile state europene ar putea să conducă nu numai economia continentului, ci și apărarea lui, profitând de fondurile alocate acestui domeniu. 

 

Anca Ştefănescu 

 

„Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on „Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Federalizarea Europei ţine de multă vreme capul de afiş al dezbaterii continentale. Presat de accentuarea crizei economice, care „centralizează” pe zi ce trece decizia financiară, acest proces este văzut ba ca o idee imposibilă, ba ca o salvare. Şi, în timp ce paşii concreţi se tot adună – vezi stadiul avansat al discuţiilor privind o uniune bancară la nivelul continentului – vocile contestatarilor spun că Europa înseamnă naţiuni atât de diverse, încât este imposibil de imaginat formula „statele unite ale Europei”.

Europa trebuie să evolueze către o „federaţie de state-naţiune”, consideră preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care adaugă că „acesta este orizontul nostru politic”. Argumentând cu lecţiile crizei economice, care, pe lângă efectele financiare, are şi alte periculoase urmări (ca exacerbarea populismului şi extremismului), preşedintele CE pune accent pe faptul că „ideile vechi nu vor mai funcţiona şi o uniune politică mai strânsă este necesară pentru a salva moneda euro”.

Această direcţie îşi are argumentele ei. Solidaritatea între ţările europene a fost pusă la grea încercare, iar sensibilitatea electoratelor naţionale la distribuţia costurilor şi a beneficiilor în cadrul UE a crescut. Susţinătorii federalizării invocă această tensiune din inima proiectului european atunci când afirmă că ea trebuie contracarată pentru ca Europa să aibă o şansă de a se afirma ca actor coerent şi puternic pe arena internaţională (este binecunoscut faptul că Europa a pierdut mult, pe toate fronturile – economic, geopolitic, strategic etc – sub loviturile declinului financiar). În plus, UE are şi responsabilităţi externe la înălţimea cărora trebuie să se ridice, lucru deloc de neglijat dacă ne gândim la combaterea terorismului sau menţinerea păcii. Aşadar, „muniţie” pentru susţinătorii federalizării, care afirmă că statele europene sunt prea mici pentru a conta singure la scară mondială şi prea mari pentru a se susţine singure în viaţa de fiecare zi (în termeni fizici, cea mai mare ţară din UE, Franţa, este abia numărul 43 mondial, în timp ce Rusia, numărul unu necontestat, este de peste 26 de ori mai mare, notează „Financial Times”). În schimb, dacă UE ar fi considerată o ţară, ar fi a şaptea pe lista celor mai mari şi a treia pe listă în ordinea mărimii populaţiei. Şi, aşa cum responsabilii din Bruxelles repetă frecvent, ar deveni prima pe lista celor mai mari economii.

Ce altceva ar mai aduce federalizarea? Un guvern federal mic, ales prin sufragiu direct, şi un anumit număr de guverne locale. O mare parte din problemele actuale ar dispărea, mai ales aflarea unui echilibru între statele mari şi state mai mici, între nordul reticent şi sudul care trebuie salvat, dar şi o îmbunătăţire clară a protejării teritoriului, menţinerii statului de drept, asigurării de îngrijiri medicale şi de educaţie, întreţinerii drumurilor şi pădurilor, precum şi a redistribuirii bogăţiilor. Se mai susţine că, de fapt, procesul este în curs. Statele fac de ceva vreme ceea ce este nevoie să facă pentru a satisface popoare din ce în ce mai exigente şi mai emancipate: descentralizare. Marea Britanie, Germania, Franţa, Spania, Italia, toate au cedat puteri către interior de-a lungul ultimelor decenii.

Nu în ultimul rând, susţinătorii amintesc că proiectul de integrare europeană a fost fondat bazându-se pe convingerea că naţiunea şi autodeterminarea naţională au fost cauzele principale ale războaielor care au ruinat Europa. Ca urmare, procesul a fost conceput cu o singură dimensiune: o unificare continuă într-o structură de conducere centralizată, fiecare creştere a puterii centrale trebuind să fie însoţită de o scădere a puterii naţionale, afirmă istoricul Thierry Baudet în publicaţia NRC Handelsblad”.

UE înseamnă naţiuni; naţiunile înseamnă popoare

Ne-am obişnuit într-atât cu actuala împărţire a teritoriului european, încât ideea federalizării pare de-a dreptul o utopie şi dacă privim înapoi, la istorie, dar şi la prezent, la felul în care, oriunde ar fi, minorităţile oricărui popor european strâng rândurile pentru a-şi conserva tradiţiile. Este suficient să ne amintim cât i-a costat pe mulţi această împărţire (la sfârşitul războiului din fosta Iugoslavie, unii europeni s-au trezit că noua graniţă le-a tăiat în două grădina de legume a casei; cartofii au ajuns în Croaţia, dovleceii în Slovenia, iar înainte de asta, mulţi italieni s-au trezit că Istria şi Dalmaţia au devenit slave şi mulţi tirolezi şi-au văzut Tirolul tăiat în două – Innsbruck în Austria, Bolzano în Italia”, notează „La Repubblica”). Argumente, aşadar, pentru cei care susţin că entitatea „statele unite ale Europei” nu va fi niciodată o realitate, cu atât mai mult cu cât des pomenita cedare de suveranitate trezeşte fiori de spaimă pentru mulţi politicieni europeni care trebuie să prezinte formula popoarelor lor. Asta pentru că sentimentul naţional este, pentru majoritatea europenilor, singurul motiv împărtăşit capabil să justifice sacrificiul pentru o cauză comună. Loialitatea naţională este, în esenţă, ataşamentul faţă de teritoriu şi de comunitatea care s-a dezvoltat pe el. Pe de altă parte, criza actuală este un exemplu clar al faptului că atunci când lucrurile merg rău, politicienii cer sacrificii şi se aşteaptă să le obţină. Dar cum poţi avea sacrificiu fără apartenenţă şi cum poţi avea apartenenţă dacă nu ai graniţe?…

Aceiaşi contestatari ai unei eventuale federalizări europene mai invocă faptul că mai-marii de la Bruxelles nu sunt aleşi direct şi, în general, deficitul democratic, adică dificultatea europenilor obişnuiţi de a fi părtaşi la decizie. „De ce europenii îi cunosc mai bine pe Obama şi Romney decât pe Barroso sau Van Rompuy? Pentru că ei nu îi pot alege pe liderii UE”, argumentează publicaţia suedeză Fokus.

Şi poate tocmai această diversitate determină reacţii atât de opuse. Germania este cunoscută ca o susţinătoare a federalizării, iar Franţa, marele ei partener şi unul din greii continentului, se alătură proiectului, prin vocea ministrului pentru Afaceri europene Bernard Cazeneuve, care arată că ţara sa este „pregătită să cedeze suveranitate către partenerii din zona euro”. De cealaltă parte, în timp ce eurozona tinde spre unificare, Marea Britanie nu ştie cum să se separe mai repede. În timp ce premierul Cameron doreşte să renegocieze termenii apartenenţei ţării sale la clubul european, ministrul britanic de Externe, William Hague, a mers şi mai departe, lansând un audit privind amestecul Bruxelles-ului în treburile interne al Marii Britanii! Relevantă este şi poziţia Cehiei, care, deşi membru mai nou al UE, nu se sfieşte să afirme, că ţara „a aderat la Uniunea Europeană, nu la o federaţie în care vom deveni o provincie fără importanţă”, după cum sună reacţia de respingere a preşedintelui Vaclav Klaus.

Alternative originale

Pornind de la aceste realităţi, în principal reticenţa faţă de proiectul federalizării, dar constatându-se că nici formula care a funcţionat până acum nu mai este viabilă în contextul financiar dificil şi prelungit, se lărgesc spaţiile de negociere şi unele iniţiative care până acum erau de neconceput. Există, în acest context, ceea ce mulţi numesc „alternative originale”, cum ar fi cea a unui club al Mediteranei sau o uniune latină. Iată un exemplu: Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Austria sau chiar doar primele trei ar putea fonda sau ar relansa un Club mediteraneean cu reguli proprii şi instituţii comune, care să rămână în Uniunea Europeană şi în zona euro nu doar ca state individuale, ci ca alianţă de state. Ele ar dezvolta la un alt nivel relaţiile de consultare şi prietenie la nivel economic şi politic cu alte ţări mediteraneene – Algeria, Maroc, Libia, Egipt, Israel, Turcia – dar şi cu întregul spaţiu latin din America Centrală şi de Sud (Argentina şi Brazilia au anunţat deja că doresc analizarea şi stabilirea unor astfel de relaţii).

Europa regiunilor, contrapusă Europei statelor, nu este ceva nou. De câţiva ani (mai exact din anul 2007, anterior declanşării crizei economice!), Parlamentul European a instituit formula Euroregiunilor, denumită GECT (Grupul European de Cooperare Teritorială). Italia, spre exemplu, este implicată în patru dintre cele 23 de euroregiuni existente şi care sunt recunoscute ca GECT, iar alte euroregiuni se referă la colaborări între Franţa şi Spania, Franţa şi Belgia, Franţa şi Germania, Belgia şi Olanda, Spania şi Portugalia, Ungaria şi Slovacia, Ungaria, România şi Serbia. Susţinătorii acestor formule invocă depăşirea graniţelor regionale şi naţionale, pentru a construi regiuni europene plurinaţionale, multiculturale, multilingvistice, al căror nucleu să fie ceea ce populaţiile vecine au în comun (economie, turism, ocuparea forţei de muncă, sănătate, transporturi, cultură etc). Fireşte, în tot acest tablou se invocă şi ştergerea convulsiilor trecute, prin faptul că euroregiunile ar respecta istoria fiecăreia dintre naţiuni şi implicit s-ar îngropa securea războiului.

Europenilor le trebuie timp pentru a concepe ideea că într-o zi şi-ar putea risca viaţa sub un steag comun. Şi, dat fiind faptul că tentativele de „unificare” au stat sub semnul unor Attila Hunul sau Hitler, este greu de presupus că Europa poate fi consolidată împotriva voinţei popoarelor sau într-un mod lipsit de transparenţă. Dar mai este timp pentru transferul „lin” al suveranităţii către o structură europeană? Oare nu cumva dificultăţile actuale ale zonei euro obligă popoarele europene să gândească, pe termen lung, într-o altă logică, iar pe termen scurt să se decidă urgent?

„Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on „Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Istoria atestă faptul că Rusia a avut întotdeauna dorinţa şi puterea de a susţine sârbii datorită originii slave şi a religiei creştin-ortodoxe. Sârbii au fost sprijiniţi în conflictele cu croaţii (catolici) şi bosniacii (majoritatea musulmani), în cadrul separării Iugoslaviei, dar şi în problema Kosovo. Ca răspuns la acestea, Serbia menţine relaţii strânse cu Rusia şi reprezintă, pentru aceasta, în opinia multor specialişti, o oportunitate de a-şi restabili influenţa în zona Balcanilor. În acelaşi timp însă, statul vecin nu pierde nici o ocazie de a-şi reafirma angajamentul pe drumul european, cu atât mai mult cu cât ţara tocmai a primit statutul de candidată la a intra în Uniunea Europeană.

În regiunea Balcanilor, implicit în Serbia, Federaţia Rusă are atât interese economice, cât şi geostrategice. Economic analizând, Rusia, prin construcţia gazoductului South Stream, poate să ajungă să livreze cantităţi mari de gaze, la preţ favorabil ei. Totodată, există factorul cultural şi religios care împinge Rusia să aibă cât mai multă influenţă în regiune, ţările ortodoxe – printre care şi Serbia – jucând un rol central în dezvoltarea unui coerent bloc rus în afacerile mondiale şi euroasiatice. De asemenea, Rusia îşi propune o cât mai mare prezenţă în Balcani pentru a contrabalansa extinderea Uniunii Europene şi NATO spre est şi tendinţa statelor balcanice de a colabora cu cele două organizaţii.

În acest context, există, ca de obicei în jocul geopolitic, două feţe ale monedei în ce priveşte relaţia Rusia-Serbia şi Serbia-UE. Jocul Rusiei, pe de o parte, include, alături de calculele energetice, funcţionarea pe teritoriul sârb a unui centru logistic „umanitar” pentru situaţii de urgenţă, situat în apropierea aeroportului din Niş, la 250 de kilometri de Belgrad (şi la 100 de kilometri sud-vest de frontiera cu România, ceea ce i-a determinat pe mulţi experţi să considere că ar putea fi utilizat pentru operaţiuni de spionare a României, dată fiind prezenţa pe teritoriul nostru a scutului american, care aţâţă spiritele în Rusia. Ministrul rus pentru Situaţii de Urgenţă, Serghei Şoigu, a dat asigurări că speculaţiile conform cărora centrul ar avea rolul de a spiona România sunt „pure invenţii”, dar ce putea spune?…). Tot Rusia a făcut presiuni asupra liderului Partidului Socialist din Serbia, Ivica Dačić, care a acuzat Moscova că-l împinge să formeze o coaliţie cu naţionaliştii din Partidul Progresist Sârb şi să rupă coaliţia cu Partidul Democrat, principalul partid din ţară cu orientare pro-europeană. Aşadar, nici segmentul politic nu scapă jocului. De altfel, cotidianul sârb „Politika” remarcă faptul că, în ultimul timp, prezenţa Rusiei în Serbia s-a majorat sistematic. Istoricul şi economistul Dragomir Andjelkovi, la rândul său, sintetizează, afirmând că interesele politice ale Rusiei s-au reflectat prin sprijinul principial acordat politicii sârbe în problema Kosovo, prin susţinerea statutului Republicii Srpska şi prin cooperarea în domeniul culturii, Rusia încercând permanent să reducă distanţarea politică şi socială a Serbiei. În plus, blocarea procesului aşa-zisei integrări euro-atlantice a teritoriului sârb are pentru Rusia o substanţială importanţă simbolică. „Aceasta înseamnă că, de dragul nostru, Rusia este dispusă să-şi strice relaţiile cu SUA şi cu alte câteva ţări occidentale, într-o anumită măsură, însă fără să rişte”, evaluează istoricul sârb.

Există şi voci care consideră că influenţa şi interesul Rusiei în ce priveşte Serbia sunt „umflate” artificial. Igor Novakovi, colaborator al Centrului de Securitate şi Relaţii Internaţionale (fondul ISAC), afirmă că Serbia nu se numără printre partenerii prioritari ai Rusiei, cum sunt în special fostele republici ale Uniunii Sovietice: Rusia vede Serbia în primul rând ca pe o ţară europeană, cu ajutorul căreia şi-ar putea amplifica influenţa economică, precum şi prezenţa în sectorul energetic al ţărilor din regiune. În afară de aceasta, Serbia îi este utilă Rusiei în calitate de stat neutru din punct de vedere militar, adică de ţară care nu face parte din NATO şi care va sprijini iniţiativele Rusiei în cadrul forumurilor internaţionale”.

Între oglinzi paralele”…

În tot acest timp, ce face Serbia? Îşi reafirmă angajamentul pentru Europa. Iar mai-marii de la Bruxelles o cred, din moment ce au acordat ţării statutul de candidată la integrare. „Serbia îşi va menţine calea europeană”, spune preşedintele Serbiei, Tomislav Nikoli.

De remarcat, însă, că acelaşi şef de stat nu şi-a ascuns niciodată simpatia faţă de Rusia. Dovadă faptul că a întreprins prima vizită oficială la… Moscova, unde s-a întâlnit cu preşedintele rus Vladimir Putin. Reacţiile nu au întârziat. „De obicei, prima vizită în străinătate a preşedintelui ales reprezintă un indiciu în privinţa orientării sale politice”, declară comentatorul de politică externă Predrag Simi.

Mai mult, actualul preşedinte sârb avea, la un moment dat, o intervenţie în Parlamentul ţării sale cel puţin controversată din perspectiva apropierii de Europa: „Serbia ar face mai bine să fie o provincie rusă decât să adere la UE”. Între timp, şi-a nuanţat discursul…

Şi premierul sârb Ivica Dačić afirmă că priorităţile guvernului său sunt aderarea la UE, redresarea economică şi reluarea dialogului cu Kosovo. „Obiectivul nostru este accelerarea procesului de integrare europeană, în special pentru obţinerea unei date pentru deschiderea negocierilor cu UE”, declară liderul socialist, al cărui guvern este format majoritar de politicieni naţionalişti din partidul preşedintelui Tomislav Nikoli, subliniind, totuşi, că „Serbia nu va recunoaşte independenţa provinciei Kosovo”. Este acelaşi oficial care avertiza nu demult că Europa ar comite o mare greşeală dacă Serbia nu va obţine statutul de candidat. Dacă Bruxelles şi Washington vor ţine departe Belgradul, va fi normal să se aştepte ca o formaţiune politică ce se va îndrepta spre Rusia să poată veni la putere în Serbia”.

Aşadar, Serbia se află în plin „balans” între UE şi Rusia, încercând, în paralel, să-şi atingă propriile scopuri. A obţinut statutul de stat candidat la aderarea în UE, dar „lasă loc de bună ziua” şi în relaţia cu Rusia, pentru că, totuşi, oficiali de la Kremlin au avertizat în mod repetat că, dacă Serbia va deveni membră a UE, legăturile tradiţionale dintre cele două popoare slave vor fi afectate, la fel şi relaţiile comerciale dintre cele două ţări. Iar oficialităţile sârbe ştiu foarte bine că, în fond, argumentul economic al prezenţei masivelor investiţii ruseşti este foarte serios în plină criză, în timp ce dorita intrare în marea familie europeană va mai dura ani şi va implica subiectul extrem de sensibil numit Kosovo…