NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Geopolitică şi credinţă

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Geopolitică şi credinţă

–         Corespondenţă specială

Când am sosit la Chişinău, ecourile vizitei în Republica Moldova (8-10 octombrie 2011) ale Sanctităţii Sale Kiril, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, erau încă foarte vii. Oarecum  surprinzător, dezbaterile pe marginea evenimentului continuau cu o şi mai mare intensitate decât înainte de începerea sa. De obicei, prezenţa, mai ales într-o ţară mică precum Moldova, a capului unei mari Biserici – iar Biserica Ortodoxă Rusă este, după numărul credincioşilor, a doua din lume, după Biserica romano-catolică –  aduce cu sine în inimile enoriaşilor, indiferent de confesiunea lor, o stare de împăcare, de profundă linişte sufletească. Aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu ocazia vizitei istorice întreprinse de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999).

Două vizite, două viziuni diferite. „Vizita Patriarhului Kiril a produs mai mult tulburare decât linişte. Preafericitul a stârnit nemulţumiri prin ceea ce a spus într-o serie de declaraţii făcute aici, care depăşesc cadrul canonic al unei asemenea acţiuni, dar şi prin ce nu a spus şi s-ar fi cuvenit să auzim de la Sfinţia Sa”, îmi spune o mai veche cunoştinţă, care a trăit o jumătate din viaţă în timpul când Moldova era republică unională „înfloritoare” în cadrul URSS.

Care au fost, aşadar, mesajele pe care Patriarhul Rusiei a dorit să le transmită moldovenilor? Încă de la sosire, după un „te deum” oficiat la Catedrala „Naşterea Domnului” din centrul capitalei, Patriarhul Kiril s-a adresat credincioşilor cu următoarele cuvinte: „Moldova are un loc deosebit în Europa, pentru că a fost mereu o verigă de legătură între două culturi şi civilizaţii puternice – cea latină şi cea slavonă”. Ocrotirea acestor tradiţii, adăuga înaltul ierarh rus, accentuează „originalitatea Moldovei, rolul ei aparte în viaţa Europei”.

Auzind asemenea fraze măgulitoare cu privire la statura europeană a republicii lor, mulţi basarabeni s-au dus imediat cu gândul la vizita la Chişinău, din martie a.c., a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, care a definit atunci un veritabil concept american asupra Moldovei. De această dată, avem o viziune rusă asupra Moldovei, conturată însă nu de un politician, cum ar fi fost firesc, ci de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu aceasta ar fi însă prima şi cea mai importantă diferenţă între cele două vizite. Înainte de orice, Joe Biden a dorit să marcheze suportul solid al SUA pentru tânărul stat Republica Moldova, la 20 de ani de la proclamarea independenţei. Un suport pentru integritatea teritorială, pentru dezvoltarea economică şi pentru integrarea sa în Uniunea Europeană. Vicepreşedintele american i-a îndemnat călduros pe moldoveni să rupă definitiv cu trecutul totalitar, să profite de epoca libertăţii, pentru a instaura definitiv democraţia şi prosperitatea în viaţa cotidiană a cetăţenilor. Ce a transmis, în schimb, Patriarhul Kiril? O publicaţie cu orientare democratică, „Ziarul de Gardă”, ca de altfel şi alte mijloace de informare de la Chişinău, au amintit cititorilor declaraţii făcute nu cu mult timp în urmă de ilustrul vizitator de la Moscova, edificatoare pentru poziţia sa şi a Kremlinului cu privire la viitorul Republicii Moldova. Astfel, cu prilejul unei întâlniri cu episcopii de la Chişinău, desfăşurată la 21 august 2010 la Mânăstirea Solovki, patriarhul Kiril afirma: „Ne rugăm pentru Republica Moldova, pentru prosperitatea poporului moldovenesc, ca orientarea politică a Moldovei să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”. Câteva luni mai târziu, la 26 decembrie 2010, cu ocazia hirotonirii episcopului moldovean Nicodim Vulpe, Patriarhul Kiril sublinia în mesajul său transmis din Moscova: „Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Belarusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii”. Aşadar, mesaje clare, fără echivoc: Patriarhul Kiril afirmă că Moldova este „verigă de legătură între două culturi şi civilizaţii puternice (latină şi slavonă)” şi, în acelaşi timp, declară că aceasta este „parte inseparabilă a „Sfintei Rusii”. Dar dacă este parte inseparabilă, atunci ea îşi pierde semnificaţia de verigă sau punte între două culturi şi civilizaţii, devenind parte a uneia dintre ele. Adică a lumii ruse, a civilizaţiei ruse, cum preciza fostul deputat creştin-democrat Vlad Cubreacov, un bun cunoscător al problemelor religioase din spaţiul basarabean, într-un amplu interviu acordat postului de radio „Europa liberă”, în contextul vizitei Patriarhului Kiril în Republica Moldova.

Logica înaltului ierarh rus nu se deosebeşte practic cu nimic de aceea liderului separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, care se pronuţa în urmă cu câţiva ani pentru „independenţa Transnistriei” (adică separare de Republica Moldova) şi „alipirea ei ulterioară la Rusia”. Adică o falsă independenţă. De altfel, Igor Smirnov, un fost inginer rus din URSS trimis la începutul anilor 1990 în Transnistria pentru a o menţine în sfera sovietică, este unul dintre preferaţii Patriarhiei ortodoxe ruse, fiind decorat cu nu mai puţin de şapte ordine bisericeşti (!). Patriarhul Kiril este cunoscut, ca şi predecesorul său Alexei al II-lea, pentru susţinerea pe toate căile a regiunilor separatiste, nu doar din Moldova (Transnistria şi Găgăuzia), dar şi din alte republici ex-sovietice, îndeosebi din Georgia.

Dezamăgire au produs în rândul multor basarabeni şi unele din declaraţiile făcute de patriarh la memorialul „Eternitate”, dedicat ostaşilor sovietici căzuţi în al doilea război mondial pe pământul Moldovei. El a amintit de pagubele imense suferite de Moldova, de miile de oameni care au murit „numai pentru că o voinţă malefică a dorit înrobirea acestui popor”, de sacrificiile aduse în „apărarea hotarelor Patriei sale”, dar nu a pomenit nimic despre opresiunea rusă împotriva aceluiaşi „popor moldovenesc” atât în timpul ţarismului, cât şi al domniei puterii bolşevice, nici un cuvânt despre suferinţele şi sacrificiile Bisericii sub puterea sovietică, adusă într-o stare de decădere şi batjocură nemaiântâlnită vreodată. O întreagă perioadă de largă şi profundă opresiune a fost trecută sub tăcere de patriarh şi acoperită sub o sintagmă total inofensivă: Biserica s-a dovedit „ocrotitoarea poporului, l-a ajutat să reziste în „cele mai grele condiţii istorice, să se păstreze ca naţiune, să-şi păstreze cultura, limba”. De fapt, patriarhul Kiril se face purtătorul de cuvânt al mitologiei sovietice, în consonanţă cu rolul asumat de Biserica rusă, care a însoţit de fiecare dată ocupaţia politico-militară a imperiului asupra unor teritorii străine cu ocupaţia religioasă a acestora. Aşa cum a fost în mai multe rânduri şi cazul Basarabiei. Din păcate, după cum preciza şi Vlad Cubreacov în interviul menţionat, Patriarhia rusă a ridicat „steagul ortodox” pentru a sprijini interesele politice ale Rusiei: „Este o biserică puternic aservită statului rus… Este elementul ideologic unificator al spaţiului fostei URSS”.

Recurs la memorie. Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată ocupaţia religioasă a Basarabiei înfăptuită de Biserica Ortodoxă Rusă mai întâi sub ţarism, apoi sub sovietici. A existat un moment, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când România, regăsită în tabăra aliaţilor, stabilea o relaţie care, pentru mulţi dintre români, părea promiţătoare cu Uniunea Sovietică, inclusiv în plan religios. Pe fondul unor asemenea aşteptări favorabile unei reevaluări şi relansări a raporturilor româno-ruse pe baza comunităţii valorilor ortodoxiei, în toamna anului 1946, între 23 octombrie şi 5 noiembrie s-a realizat vizita în URSS a unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu I.P.S. Patriarh Nicodim, iar în primăvara anului următor, între 28 mai – 11 iunie 1947, o puternică delegaţie a Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu I.P.S. Alexei al Moscovei şi al întregii Rusii, s-a aflat în vizită în România, prima de acest gen efectuată de un patriarh rus pe teritoriul românesc din dreapta Prutului. Primul mesaj adresat românilor de Alexei, la începutul vizitei, era pe măsura aşteptărilor ambelor părţi: „Păşind pe pământul prietenei noastre România,… sunt fericit să transmit binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Ruse Bisericii Române surori şi întregului popor român de aceeaşi credinţă cu noi, legat cu poporul rus prin sângele vărsat în luptele comune pentru libertate şi independenţă, dreptate şi pace pentru întreaga omenire”.

Cu ocazia recepţiei oferite, la 3 iunie 1947, de Ambasada URSS din Bucureşti, ambasadorul sovietic S.I. Kavtaradze îşi exprima bucuria de a-i avea oaspeţi „pe doi patriarhi, pe doi conducători a două Biserici egale”. În Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare, I.P.S. Emilian Antal, mitropolitul locotenent al Sucevei, nu se sfia să afirme că legătura sufletească stabilită de vizita patriarhului Alexei în România a reuşit să contribuie la o apropiere între poporul rus şi poporul român „mai mult decât au reuşit să o facă frăţia de arme, diplomaţii, politicienii sau diferite societăţi culturale”. Cine parcurge zecile de pagini dedicate de „Revista Bisericii Ortodoxe Române” vizitei Patriarhului Alexei în România rămâne marcat de sentimentul că atunci s-a consumat un moment istoric important, prielnic pentru ca în relaţiile ruso-române să se deschidă „un capitol nou şi de mari nădejdi pentru înfrăţirea popoarelor noastre vecine şi pentru ecumenicitatea ortodoxă”.  Nu a fost însă să fie aşa. Nu este de mirare că, la toate întâlnirile oficiale prilejuite de vizita patriarhului Alexei în România nu s-a rostit niciun cuvânt despre Basarabia şi Transnistria şi, cu atât mai puţin, despre activităţile religioase de acolo. Imediat după război şi mulţi ani după aceea, Basarabia şi Transnistria au reprezentat un subiect tabu în dialogul româno-sovietic.

În vara anului 1919, aflat pentru prima dată în Basarabia, la mai bine de o sută de ani de la raptul şi alipirea acestui teritoriu la Rusia ţaristă şi doar la un an de la unire, când „ne-am înfrăţit cei despărţiţi”, scriitorul Mihail Sadoveanu, viitorul „Patriarh al literaturii române”, era copleşit de emoţii în faţa mărturiilor pe care le întâlnea la tot pasul despre rezistenţa moldovenilor în faţa încercărilor de tot felul de a li se răpi „slobozenia”; era uimit, totodată, de  jalea cântecelor urmaşilor coborâtori din războinicii voievozilor de odinioară. Pentru ca în final să exclame: „Sfânt pământ al Moldovei, din munte la Nistru, oricât au încercat cei vicleni să te sfârtece, cei răi să-ţi strice rânduielile, cei întunecaţi să ridice duşmănii, tu eşti unul şi nedespărţit, ca un uriaş mormânt, în care dorm părinţii noştri…”. (M. Sadoveanu, „Vechea şi frumoasa Moldovă”, în volumul Note de drum – Chişinău, 1921 şi apoi în Drumuri basarabene Bucureşti, 1922).

Astăzi, când ne aflăm în pragul a două secole de la despărţirea Basarabiei din trupul vechii Moldove, acest teritoriu este iarăşi liber. Iar cuvintele înfiorate ale marelui scriitor parcă au fost rostite ieri.

Ioan C. Popa

„Romii au acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil”

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on „Romii au acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil”

-ne declară renumitul filosof şi scriitor francez André Glucksmann

Proeminentul filosof şi scriitor francez André Glucksmann a efectuat o vizită de documentare în România, pentru a lua contact cu realităţile vieţii etniei romilor.

Cunoscut pentru poziţia sa de apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, André Glucksmann a acordat un interviu în exclusivitate revistei noastre, prezentând concluziile vizitei, optica personală asupra chestiunii romilor, precum şi dimensiunea europeană a acesteia.

De ce v-aţi decis ca în opera dvs. să denunţaţi, uneori chiar cu vehemenţă, toate formele de opresiune, atât pe plan filosofic, cât şi în manifestările lor în contemporaneitate?

Provin dintr-o familie de evrei care a participat la Rezistenţă în Franţa, ceea ce m-a învăţat că adevărurile sunt mai degrabă relative. Aşa, de pildă, vorbeam germană în familie şi franceză în exterior, şi nu aveam voie să fac altfel deoarece aş fi întâlnit oprobriul general. Problema pentru mine nu se punea să iau poziţie, pentru că în acea vreme eram anturat de tineri care au adoptat poziţii curajoase.

Aveaţi legătură cu evenimentele din 1968, din Paris?

-Desigur, le-am trăit pe pielea mea. Studenţii nu erau dogmatici, orice s-ar crede. Era o luptă împotriva Guvernului, dar şi a Partidului Comunist, care avea o cotă de 25% în opţiunile electoratului. Îmi terminasem deja studiile de Filosofie, de aceea îmi aduceam aminte de Socrate, care aborda un subiect şi discuta cu toată lumea, iar tinerii atenieni se grupau în jurul lui, pentru că făcea o revoluţie a onoarei, trăind şi în eternitate, dar şi în problematica actualităţii lor, exact ca occidentalii. Mi se părea că participam la o mişcare socratică. Existau şi mituri aduse în prim-plan, se fixau imagini de revoluţionari, dar, lucrul cel mai important, a fost o mişcare antiguvernamentală, anticomunistă, antitotalitară.

 

În acest context, îmi permit să remarc că în lucrările dvs. afirmaţi – cum ar fi, de pildă, în „La Cuisiniere le Mangeur d`Hommes” – că atât crimele nazismului cât şi cele ale comunismului au o sorginte comună. Mă refer nu la evidenţa statistică a victimelor, ci la sensul filosofic-istoric, dacă se poate spune astfel.

-Este un adevăr istoric. Naziştii au instituit printre primele formaţiuni de tip comunist, iar Stalin a copiat modelul şi l-a perfecţionat. Între altele, amintesc de asasinarea mareşalului Tuhacevski. Din punct de vedere istoric, acestea se numesc „mişcări în oglindă”, care se aseamănă şi se imită. Chiar şi antisemitismul. Nu are chiar o origine bolşevică, însă atunci când a analizat această problemă, lui Stalin nu i s-a părut a fi o idee rea. Vreau să spun că fiecare luptă pentru putere este urmată de mişcări opozante, dar şi de imitaţii. În acest caz sunt imitatori prin agresiune. În acelaşi timp, remarc că în Rusia existau urme vechi antisemite, provenite din trecutul istoric. Vă amintesc cazul Birobidjanului, acea enclavă pentru evrei situată în Orientul îndepărtat, rupţi de lume, într-un regim de sclavie.

Vă afirm apoi că mi-am petrecut 15 ani din viaţă luptând împotriva Rusiei colonialiste, angrenată în conflictul din Cecenia. Acolo am început să regret că Europa occidentală îşi uitase scopul principal, democratic, deoarece războiul din Cecenia era unul colonial. Era un război de tip fascist.

 

Într-un important articol pe care l-aţi publicat în toamna anului 2010, în ziarul „Le Monde”, afirmaţi că „atât timp cât romii rămân persona non grata la masa bogaţilor, emanciparea europeană nu va avea fundamente solide”. Am dori să dezvoltaţi puţin subiectul, mai cu seamă că în pomenitul articol vă referiţi la problema ţiganilor şi din perspectiva României, deşi, drepţi să fim, este o problemă a întregii Europe şi, la urma urmei, o chesiune de mentalitate şi de securitate, care ne duce cu gândul la titlul pe care l-aţi dat acelui articol, „Teama de noi înşine”.

Resentimentele împotriva acestei etnii sunt foarte răspândite, cu precădere în Europa de est, dar fără îndoială nu sunt străine nici vestului. Arta secolului al XIX-lea – de la Victor Hugo la Verdi – trădează teama populaţiei sedentare faţă de colectivităţile non-teritoriale. Cerşetoria, bolile, infracţiunile şi chiar poveştile despre răpiri de copii au alimentat percepţia europeană de frică în faţa celor „care nu trăiesc ca noi”. Ducând la isterie aceste temeri, naziştii i-au trimis pe aceşti „sub-oameni” în camerele de gazare.

În ceea ce mă priveşte, am venit aici să înţeleg ce se întâmplă în chestiunea romilor. Denumirea de „romi” sau ţigani pentru mine sună la fel, dar pentru ei este foarte importantă. În general, sunt un susţinător al preşedintelui Sarkozy, dar mai presus de aceasta sunt un susţinător al adevărului. Şi cred că este scandalos ce se întâmplă cu romii.

 

Vă referiţi la expulzările din Franţa şi Italia…

Evident. Am să vă spun ceva: nu romii sunt cei care au declanşat discursul de la Grenoble şi nu ei au atacat Jandarmeria. Aşa şi-a început campania electorală Sarkozy, încercând să atragă voturi şi din electoratul de extremă dreapta, erijându-se în cel care vrea să protejeze Franţa în faţa migranţilor. Pentru că nu poate proteja ţara de migranţii din fostele colonii franceze, deoarece este un subiect delicat, a găsit ţapi ispăşitori în romii sosiţi în Franţa. Sarkozy i-a atacat încălcându-le drepturile de cetăţeni europeni; şi a făcut-o pentru că romii sunt puţini, slabi şi nu beneficiază de protecţie. Şi nu este doar o campanie electorală, ci este un curent general european. Sarkozy a imitat atacuri anterioare împotriva romilor, care au avut loc la Roma, din dorinţa de a câştiga voturi. Ştiu că a existat chiar un consilier al preşedintelui care a fost încântat de această abordare. Iar italienii, la rândul lor, i-au imitate pe englezi…

 

Lăsând la o parte aspectul electoral, care consideraţi că a fost efectul asupra opiniei publice?

-A fost cu totul invers faţă de cel scontat. Majoritatea francezilor au manifestat compasiune faţă de efectele prigoanei asupra femeilor şi a copiilor de romi. Acum, cei mai mulţi consideră că această situaţie este revoltătoare.

 

Consideraţi că Uniunea Europeană ca tot unitar şi ţările componente ca entităţi diferenţiate pot acomoda problematica ţiganilor cu exigenţele principiilor democratice actuale, ale libertăţii, egalităţii şi fraternităţii?

-Cred că este vorba despre o criză a Europei, care am impresia că uneori cam uită de ce s-a constituit. Romii sunt cetăţeni europeni exemplari de cel puţin zece secole, încă din epoca Bizanţului. Dacă ieri exista cu precădere problema romii, astăzi au apărut africanii. Persecuţia asupra romilor are o altă faţetă asupra africanilor. Italia îi primeşte pe sudanezi, ceea ce Franţei nu-i place. Şi românii vor să-i ajute, dar Franţa şi Germania nici nu vor să audă de aşa ceva. Dacă sudanezii vor să ajungă în Europa, este pentru că vor să muncească în Franţa şi în Germania. Europa spune că nu este treaba ei. Dar nu vorbim despre o situaţie similară, întrucât aceştia nu sunt cetăţeni europeni, ca romii. Este un simptom puternic, care are şi un rezultat – subiectul romilor stă la baza unei dispute între Franţa şi România, între Franţa şi Italia, între Italia şi România; aşadar, Europa dă semne de dezintegrare. Ministrul italian de Externe declara chiar că „dacă asta înseamnă Europa, prefer să rămân singur”. Nu putem uita că Italia a fost cea mai europeană dintre ţări şi devine periculos dacă începe să pună la îndoială coerenţa Europei. De aceea, este greşit să considerăm că este vorba doar de o problemă care se limitează la 15-20.000 de romi. La mijloc este însuşi simbolul Uniunii Europene, al cetăţeanului european.

După cum am mai spus, chestiunea nu este atât despre romi, cât despre cei pentru care romii sunt o problemă. Europa post-modernă adoră să încalce vechile tabu-uri care impun restrângeri ale libertăţilor cetăţeneşti, dar în acelaşi timp se coalizează împotriva imigranţilor. Şi este pietrificată în faţa romilor, oameni care se mută de colo-colo potrivit propriei voinţe şi propriilor tradiţii. Trebuie să înţelegem cu toţii că este vorba mai puţin despre refuzul în faţa altora şi mai mult despre refuzul în faţa noastră.

 

Aflat în România, aţi avut posibilitatea să discutaţi despre problemele romilor, să fiţi în contact direct cu reprezentanţi ai etniei. Cu ce impresii aţi rămas?

-În cele trei zile cât m-am aflat în ţara dvs., am vizitat comunităţi de romi în care am întâlnit oameni foarte deschişi, care nu au fost deloc dogmatici în explicaţiile lor. În primul rând, nu toţi sunt săraci; am cunoscut romi chiar foarte înstăriţi. În acelaşi timp, am aflat că aceştia nu se implică în rezolvarea problemelor etniei lor. De aceea, mi s-a sugerat ca atunci când tratez această problemă să nu mă refer la romi în totalitatea lor, ci ţinând seama de diferitele grade de incluziune socială. După cum am remarcat, de asemenea, că există şi români bogaţi care nici aceşti, la rândul lor, nu se ocupă de problemele celor cu venituri modeste. Este, aşadar, un stereotip să afirmi că doar romii bogaţi ignoră problemele romilor defavorizaţi. Apoi, este o generalizare scandaloasă afirmaţia că toţi romii sunt mincinoşi ori mafioţi. Nu este adevărat.

După cum este adevărat şi faptul că uneori romii inspiră teamă. A încerca să-i ascundem e ca şi cum am încerca să ne ascundem fraţii fără rădăcini, inevitabilă şi înfricoşătoare parte a destinului nostru comun. Teama de romi este de fapt o nerecunoscută teamă de noi înşine. Dacă vom refuza să recunoaştem dreptul romilor de a trăi ca nişte călători, dacă nu le vom oferi dreptul de a se mişca în condiţii acceptabile, vom intra sub incidenţa rasismului şi a obsesiilor xenofobe. Un minim de decenţă stipulează – exact ca legea franceză – că utilităţi corespunzătoare trebuie să înlocuiască taberele aşezate la întâmplare, aşezări dezgustătoare, jenante pentru întreaga Europă. Rămâne la latitudinea noastră, ţările prospere, să iniţiem o revoluţie intelectuală care să conducă la recunoaşterea şi legitimarea acestei populaţii cu tradiţii nomade vechi de sute de ani.

Acum, după ce am cunoscut comunitatea romilor din România, pot spune că există acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil. Incluziunea romilor îşi va găsi forme adecvate de rezolvare doar prin cooperarea tuturor factorilor europeni implicaţi. Când spun aceasta mă refer şi la responsabilitatea românească.

 

Carol Roman

*Andre Glucksmann este unul dintre cei mai importanţi gânditori francezi ai epocii pe care o traversăm, reprezentant de seamă al noii filosofii franceze, o personalitate cu mare audienţă în Europa. Este autor al unor volume memorabile – „Discursul urii”, „Bucătăreasa şi mâncătorul de bărbaţi”, „Vest contra vest”, „Prostia”, „Dostoievski în Manhattan” etc. – care l-au propulsat în fruntea marilor gânditori francezi şi universali.

Este un susţinător al acţiunilor Naţiunilor Unite din Afganistan şi Irak, se afirmă ca un critic acid al politicii externe a Rusiei faţă de Georgia, dar şi al independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud. Întreaga sa operă denunţă variatele forme de opesiune înscrise în gândirea filosofică, precum şi manifestările lor în contemporaneitate (totaliotarism, lagăre de concentrare, război nuclear, terorism).

Secretul urii trebuiecăutat la aceia pe care ea îi animă şi întărâtă”