NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Virtuţile modelului scandinav

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Virtuţile modelului scandinav

Ţările din nordul Europei au pus în practică cu succes un sistem bazat pe coeziunea socială, centrarea pe familie şi cea mai performantă educaţie la nivel mondial. Agreat sau uneori contestat, modelul nordic este, fără îndoială, unic.

Finlanda, în topul mondial al investiţiei în cercetare

Finlanda, în topul mondial al investiţiei în cercetare

Statul după model nordic este caracterizat de creştere economică stabilă, social-democraţie puternică, o mişcare sindicală solidă, un nivel scăzut al corupţiei şi universalitatea sistemului care ajută societatea să depăşească momentele dificile, explică specialiştii. Aceste repere majore, care se regăsesc în toate ţările din această parte a continentului, sunt suficiente pentru ca întreaga lume să definească sistemul ca „modelul nordic”.

O privire îndeaproape asupra felului în care funcţionează aceste state relevă mai multe componente principale. În primul rând, este vorba despre abordarea socială. Binecunoscutul nivel mare de taxare (progresivă, care poate depăşi 50% în cazul celor cu venituri mari) susţine întreaga societate, după principiul „un val înalt îi ridică pe toţi”. Aşadar, un raţionament cât se poate de simplu: mai mulţi angajaţi, sume mai mari din taxe. Ca urmare, protecţia socială din Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia şi Olanda se concentrează pe reintegrarea rapidă pe piaţa muncii a celor care îşi pierd slujbele. Iar banii din taxe se întorc la cetăţeni. Sindicatele puternice din nord au un important cuvânt de spus în redistribuirea echitabilă a câştigurilor pentru susţinerea educaţiei, sănătăţii şi a programelor sociale de cea mai bună calitate. Astfel, statul susţine sănătatea la standarde înalte, plăteşte ajutoare pentru chirie, utilităţi, mâncare şi alte nevoi pentru familiile aflate în dificultate. Toate aceste avantaje nu înseamnă că oamenii devin „asistaţi de profesie” – programele de asistenţă sunt astfel concepute încât să ofere ajutor pe perioade scurte, stimulând individul să-şi recâştige independenţa financiară. Ca urmare, nivelul şomajului în statele nordice este mic (3% în Norvegia, faţă de 7% în Marea Britanie, de pildă). Un element important în această ecuaţie este dimensiunea sectorului public, semnificativ mai mare decât în restul Europei, ceea ce permite ca mult mai mulţi cetăţeni să aibă venituri bune şi sigure. „În timp ce în Marea Britanie unul din cinci lucrători este bugetar, în Norvegia proporţia este de unul din trei. În 2008 li s-a acordat o mărire apreciabilă, deci toţi aceşti oameni au avut mereu bani în buzunar”, arată profesorul Espen R. Moen, de la „Norwegian School of Management”.

Copiii suedezi beneficiază de cea mai bună educaţie, asigurată de stat

Copiii suedezi beneficiază de cea mai bună educaţie, asigurată de stat

Aşadar, cetăţeanul care munceşte şi plăteşte taxe este conştient că nu are de ce să-şi facă griji nici pentru prezent, nici pentru viitor. Dacă are copii, sistemul îl sprijină masiv, în aşa fel încât să poată lucra în continuare (statul suedez permite părinţilor să îşi trimită copiii la şcoli private pe bani publici). Dacă rămâne fără loc de muncă, este ajutat o vreme şi reintegrat rapid. Două exemple: în Suedia, cel care îşi pierde jobul primeşte 80% din venituri în primele 200 de zile de inactivitate şi 70% în următoarele 100 de zile, iar în Norvegia 62% timp de doi ani. Cât despre Danemarca, deşi Codul muncii permite companiilor să concedieze cu uşurinţă angajaţii, ei sunt preluaţi imediat de organizaţii care oferă suport şi pregătire pentru reintegrare. Nordicul care se îmbolnăveşte primeşte cele mai bune îngrijiri, iar dacă îmbătrâneşte, nu este nici uitat, nici neglijat, nici silit să muncească până în ultima zi a vieţii. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că cetăţenii acestor ţări nu doar acceptă acest sistem „taxare mare – bunăstare mare” (în defavoarea opusului, practicat în mare parte din Europa), dar se şi mândresc cu el. „Azi, vedem că un stat puternic al bunăstării, împreună cu accesul liber la educaţie şi sănătate, a acţionat ca un stabilizator”, arată Kristin Halvorsen, fost ministru de Finanţe al Norvegiei.

Exploatările norvegiene asigură bugetul viitorului

Exploatările norvegiene asigură bugetul viitorului

Una dintre cele mai recente intenţii care reflectă limpede preocuparea continuă pentru bunăstarea celor care lucrează este instituirea, în Suedia, a unui nou model de activitate profesională, în care programul de lucru va fi redus de la opt la şase ore, fără reduceri de salariu. Aflat deja în faza de experiment, proiectul se bazează pe forţa de muncă productivă şi bine calificată, capabilă să se adapteze rapid noilor tehnologii. „Oamenii au cariere profesionale tot mai îndelungate şi trebuie să reflectăm la modul în care putem crea un mediu mai bun la locul de muncă”, este de părere un consilier municipal al oraşului Goteborg. Şi nu doar statul se implică în bunăstarea generală, ci şi sectorul privat. Astfel, „sistemul de asigurări sociale are un surplus, în timp ce în UE nu se mai înregistrează creştere economică din cauza asigurărilor”, explică profesorul universitar dr. Silviu Miloiu, de la Universitatea de Stat „Valahia”, din Târgovişte.

Această politică „totul pentru oameni” a vădit efecte benefice de necontestat. Mai mulţi angajaţi taxaţi au adus sume consistente la buget şi au generat „rezistenţa” acestor state în faţa furtunilor economice internaţionale. „Perspectiva acestor ţări este bună. Vor reveni la normal mai repede şi în formă mai bună decât altele din criza economică”, arată Christian Ketels, economist la „Stockholm School of Economics”.

Stabilitate şi coeziune

Lucrătorii islandezi, protejaţi şi sprijiniţi

Lucrătorii islandezi, protejaţi şi sprijiniţi

O urmare directă a politicilor sociale amintite este stabilitatea economică. Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda şi Islanda rămân prospere, axate pe coeziune şi cvasi lipsite de corupţie sau mişcări contestatare. Fiind conştienţi că banii din taxe se întorc la ei, nordicii nu sunt văzuţi protestând ca britanicii („Joburi englezeşti pentru englezi”) sau sechestrându-şi patronii de teama zilei de mâine, ca francezii. Într-un cuvânt, societatea rămâne stabilă, dedicată propriei bunăstări. În aceste condiţii, statele din nordul continentului au reuşit să atragă investiţii în valoare de aproximativ 288 de miliarde de dolari de la începutul crizei financiare, cu mult peste state precum Spania sau Italia, cu o populaţie mult mai mare. Care este „secretul”? Modelul economic porneşte, ca şi cel social, tot de la individ (nu de la stat!), promovând responsabilitatea fiscală, libertatea de alegere şi competiţia, nu îndatorarea. În acest fel, toate aceste state beneficiază de ratinguri de ţară maxime, datoriile publice situându-se sub media zonei euro (în Suedia, deficitul bugetar a ajuns la 0,3% din PIB, iar nivelul taxelor pentru companii este de 22%, cu mult sub nivelul din SUA). De altfel, aceste coordonate au făcut ca, în plină criză, în 2009, Danemarca şi Suedia să se claseze pe locurile trei şi patru mondial în raportul Forumului Mondial al Competitivităţii Economice, pentru ca un an mai târziu, aceeaşi Suedia să se claseze pe locul al doilea în lume.

Cu această „apărare” s-au prezentat statele nordice în faţa crizei economice mondiale. Când valurile recesiunii au început să doboare economiile din mare parte a continentului european, Danemarca, Suedia şi Norvegia aveau un sector sănătos al finanţelor publice, chiar cu surplusuri la buget. Nu prin metode miraculoase, ci prin aceeaşi coordonată socială majoră: interesul general şi naţional mai presus de orice. Un exemplu: Norvegia adună dividendele din exploatarea petrolului şi gazelor în ceea ce a devenit cel mai mare fond suveran din lume, evaluat la 760 miliade de dolari (taxele şi redevenţele încasate de stat din această industrie pun la dispoziţia fondului lichidităţi de aproximativ un miliard de dolari pe săptămână!). Urmarea? „Avem posibilitatea ca în vremuri tulburi să aşteptăm cu răbdare ieşirea din turbulenţe”, explică şeful acestui fond, Yngve Slyngstad. Ajungem astfel la o altă componentă majoră a modelului nordic: coeziunea politică. În cazul concret al fondului la care ne-am referit, se impune observaţia că toate forţele care s-au succedat la guvernare, indiferent de orientarea politică, au respectat regula ca profiturile obţinute de stat din hidrocarburi să fie investite în fond. Pe scurt, politicul nu „s-a jucat” cu viitorul economic şi avuţia naţională. De altfel, în linii generale, palierul politic din statele nordice este conştient că performanţele guvernului şi ale instituţiilor publice sunt urmărite cu atenţie de cetăţeni (Suedia oferă chiar acces liber la documentele oficiale). Transparenţa face aproape inexistentă corupţia, iar cuvântul de ordine este interesul cetăţeanului, pentru care lucrează statul, şi nu invers.

Amintitul principiu al coeziunii este aplicat nu doar în interiorul acestor ţări, ci şi în planul politicii externe. Scandinavii împrumută ideile bune unii de la alţii, înfiinţând chiar un Consiliu al Miniştrilor Nordici, din care fac parte Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Groenlanda şi Insulele Faroe şi care îşi propune „cooperarea interguvernamentală în beneficiul cetăţenilor statelor componente”. Departe de fricţiunile care mai afectează şi azi părţi ale continentului (vezi Serbia-Kosovo, România-Ungaria, Grecia-Macedonia, Rusia-Ucraina), ţările nordice au lăsat în urmă diferendele istorice (de pildă, graniţa dintre Suedia şi Norvegia a fost retrasată de multe ori de-a lungul timpului) şi fac front comun atunci când evoluţiile externe o impun. Acest lucru a fost evident în actuala criză din Ucraina, când suedezii şi lituanienii au conlucrat şi au fost fost foarte activi în încercarea de a preveni o escaladare militară. Un exemplu este şi politica suedeză de asistenţă pentru R. Moldova, care ţinteşte exact sprijinul necesar în procesul de integrare europeană şi care include o asistenţă financiară consistentă. „Există o strategie pentru R. Moldova, elaborată şi aprobată de Guvernul suedez”, arată Emil Druc, ambasador al R. Moldova în Suedia, Finlanda şi Norvegia.

Aceasta este, în linii mari, „radiografia” unui tipar de societate care porneşte de la principiul oportunităţilor egale, solidarităţii, echităţii sociale şi securităţii pentru toţi. Fireşte, nu este un sistem fără defecte. Cheltuielile publice sunt încă ridicate, iar nivelul taxelor încă determină unele companii să îşi mute afacerile peste graniţe. Dar lecţia care trebuie învăţată ţine de aspectele practice, pentru că dovada există: mecanismele pieţei se pot integra în sistemul social pentru a creşte performanţa şi bunăstarea tuturor, sintetizează „The Economist”.

Europa – încotro?

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Europa – încotro?

De vreme ce o mişcare civică de protest a cuprins întreaga ţară, întrebarea cea mai frecventă este “România – încotro?”.E caracteristic şi semnificativ totodată faptul că, spre deosebire de alte mişcări din ultimul an în UE – fie că ne referim la Grecia sau Spania, ori la mişcările Occupy all din Marea Britanie – revendicările din România au depăşit foarte repede, nivelul unor nemulţumiri sectoriale, cum ar fi scăderea salariilor sau politicile fiscale. Dimpotrivă, tenacitatea crescândă a cererilor radicale – demisia nu doar a guvernului şi a preşedintelui – deschide un drum dintre cele mai originale şi mai problematice, aşa că nu e prea clar în ce direcţie se îndreaptă azi România.

Acestor incertitudini locale li se adaugă însă mari necunoscute la nivel continental. Oricât ar încerca să prezinte lumii întregi o imagine senină şi încrezătoare în viitor, liderii UE nu ştiu nici ei prea bine ce soluţii să adopte.Temerea mea este că, dincolo de evoluţia foarte rapidă şi în mare măsură imprevizibilă a realităţilor economice şi sociale, aceste incertitudini sunt pricinuite, în ultimă instanţă, de lipsa unei viziuni îndrăzneţe despre propriile lor societăţi şi despre perspectiva comună europeană. Dincolo de criza economică, Uniunea Europeană în întregul ei suferă de o criză de leadership.

Şi mai adânc, cred că suntem şi în faţa unei crize de sistem politic european, a cărui reprezentativitate nu mai are gradul de legitimitate originar, cel din sec. XIX – secolul căruia de fapt îi corespund principalele instituţii ale democraţiei contemporane.

Construit în societăţi puternic industrializate, dar cu o masă majoritară de cetăţeni mai puţin sau deloc instruiţi, desăvârşit apoi prin adoptarea votului universal rezervat bărbaţilor majori şi lărgit, în fine, prin acceptarea dreptului femeilor de a alege ( decis în 1971 în Elveţia şi în 2005 în Kuweit), şi încă şi mai târziu – a dreptului de a fi alese. Între timp, numărul cetăţenilor de ambe sexe cu studii universitare a crescut exponenţial, gradul de tehnicitate al gestiunii instituţiilor statului – aşijderea, aşa că şi exigenţele acestui electorat educat cu privire la calitatea profesională şi intelectuală a celor care ar trebui să-i reprezinte, şi de care se simt rareori reprezentaţi, a scăzut dramatic.

După 1989, prăbuşirea drastică a stângii – nu doar a extremei stângi, ceea ce nu ar fi fost poate, în ultimă instanţă, o catastrofă politică, ci şi a stângii în genere – a dus la dezechilibrarea dramatică a spectrului politic, cu precădere în Uniunea Europeană. Aceasta a ajuns să fie dominată de o serie de formaţii care ocupă cam toate poziţiile din spectrul dreptei; lipsită de concurenţa unei stângi solide şi viabile, această dreaptă se îndepărtează tot mai mult de centru, şi, mai mult, se limitează la un conservatorism în cel mai bun caz redundant, când nu e agresiv şi cu accente de populism şovin.

Nu e nevoie să fii de stânga pentru a recunoaşte virtuţile centrului; anti-comunismul primar al unei drepte resurecţioniste, ca în Polonia fraţilor Kaczinski, se apropie periculos de dreapta xenofobă a Olandei pentru a ne rămâne indiferent. Nu e nevoie să fii de stânga, iarăşi, pentru a recunoaşte că dreapta nu e vizionară decât când se află în primejdie: aşa a fost dreapta europeană imediat după război, sub dubla presiune a consecinţelor dramatice ale dictaturilor fasciste şi a ascensiunii fără precedent a comunismului. Într-o situaţie în parte comparabilă, Statele Unite, bogate după ce războiul sărăcise lumea democratică a Europei, au crezut că se pot apăra de comunism prin restrângerea drepturilor democratice din vremea de apogeu a McCarthysmului. Europa Occidentală, dimpotrivă, a adaptat noului context atât viziunea Saint-Simonienă a unificării Europei, cât şi creştin-democraţia -echivalentul european al “conservatorismului plin de compasiune” de la începutul noului secol american.

Acele vremuri au apus însă. În SUA, GOP – republicanii – s-au radicalizat în asemenea măsură încât provoacă alunecarea electoratului majoritar de centru către Partidul Democrat: fără Sarah Palin, poate că victoria lui Obama ar fi fost imposibilă. În Europa, vântul bate încă în pupa partidelor de dreapta, dar acestea sunt tot mai conservatoare şi mai lipsite de imaginaţie, într-o vreme în care imaginaţia politică ar putea – ar fi putut, oricum deveni – principalul antidot al crizei economice.

Măsurile de austeritate pe care le-au impus sau sunt pe cale să le impună cea mai mare parte a statelor membre erau, poate, inevitabile; fără îndoială însă, ele aveau nevoie pretutindeni de o strategie compensatorie cu mult mai inteligentă. Încă din campania sa electorală, de acum cinci ani, Nicolas Sarkozy cerea o reducere drastică a aparatului instituţional alimentat de fondurile bugetului, dar o făcea “la pachet” cu anularea restricţiilor timpului de lucru din vremea guvernului Jospin, ceea ce permitea o sporire a veniturilor salariale pentru cei care suplineau absenţele: într-o vreme de creştere economică, el cerea ca, din două posturi care se vacantează – în primul rând prin pensionare – doar unul singur să fie ocupat. Doi ani mai târziu, Guvernul României adopta acelaşi principiu, dar interzicând diferite forme de cumul, şi într-un mod infinit mai sever, decizând concomitent desfiinţarea unor instituţii, eliminarea unor componente ale altora, epurări Şi înlocuirea doar a unei singure persoane odată cu disponibilizarea altora 7(şapte). Aceste măsuri, aplicate nu odată arbitrar, au aruncat domenii întregi de activitate – mai ales în educaţia de toate gradele, în sănătate, dar şi în poliţie sau justiţie – într-o situaţie şubredă şi paralizantă din cauza penuriei de resurse umane.

Dacă, la nivelul întregii Uniuni Europene, criza economică a lovit mai ales clasa de mijloc – cel mai important reazem al democraţiilor cum o spunea încă Aristotel în vremea democraţiilor directe din Antichitate, şi cum o trăiesc şi azi democraţiile reprezentative moderne – în România, politicile guvernărilor PDL-PSD şi PDL-UDMR-UNPR din ultimii ani au avut un efect dezantajos asupra unei clase de mijloc care abia se înfiripa şi se califică în această categorie socială nu atât prin venituri, cât mai ales prin aspiraţii. Aceste aspiraţii s-au spulberat.

De aceea, nu ştiu dacă aspetele cele mai vizibile ale crizei actuale – criza Greciei sau mişcările Occupy –sunt şi cele mai grave, sau dacă nu cumva acestea se află în însăşi structurile de profunzime ale societăţilor europene. Oricum, în confruntarea cu criza actuală, liderii UE nu au vădit nici ingeniozitate, nici viziune. Dacă, spre exemplu, Banca Centrală Europeană nu ar alimenta băncile comerciale în speranţa că acestea vor acorda creditele accesibile atât de necesare reluării ciclului economic, ci ar credita direct, cu o dobândă rezonabilă, guvernele aflate în dificultate, e clar că băncile comerciale ar învăţa imediat lecţia, şi-ar sacrifica un mic procent din marja de profit şi ar începe să practice şi ele dobânzi rezonabile. Aşa, se speră că vor avea bunăvoinţa de a o face, dar se acceptă implicit şi cu grave consecinţe ideea că statele pot să dea faliment ca orice firmă. Or, o ţară nu e o companie menită să asigure profitul pentru 1-3 % din populaţie; o ţară e o societate complexă, care nu funcţionează nici fără simboluri, nici fără solidaritate, nici fără compasiune.

Neîncrederea colectivă în aşa-numita “clasă politică” nu e un fenomen prea sănătos, dar reflectă totuşi îngrijorarea legitimă a cetăţenilor tocmai faţă de această închistare lipsită de generozitate a stăpânilor lumii actuale.Aceştia nu au prea înţeles din experienţa alegerilor prezidenţiale din SUA din 2008, când Obama a câştigat mai ales prin viziune şi generozitate; nu ştiu dacă le va mai câştiga şi anul acesta din aceleaşi raţiuni, dar există multe şanse să le câştige tocmai fiindcă, nici de data asta, competitorii lui nu vădesc nici generozitate, nici viziune.

Prof. Dr. Zoe Petre