NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Proiectele europene pentru zona de sud-est

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on Proiectele europene pentru zona de sud-est

Proiectele europene privind Balcanii ne readuc în minte perspectivele încurajatoare şi ambiţioase exprimate la Consiliul European din Grecia, în 2003. Se afirma ideea consolidării stabilităţii în regiune şi necesitatea extinderii instrumentelor europene de democratizare. Ce s-a realizat după 13 ani? S-au făcut paşi… dar insuficienţi pentru a atinge un nivel satisfăcător pentru speranţele de atunci.

Statele din vestul balcanic aşteaptă integrarea în UE

Statele din vestul balcanic aşteaptă integrarea în UE

Indiscutabil, evenimentele care au urmat au marcat evoluţiile politico-economice. În fața acţiunilor agresive ale Rusiei la adresa Parteneriatului Estic, situaţia a căpătat o altă evoluţie. Pentru Balcani, cea mai descurajantă perspectivă a fost, fără îndoială, declaraţia preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, la preluarea preşedenţiei Executivului de la Bruxelles: Nu va exista nici o extindere în următorii cinci ani”. S-a conturat, încet, dar vizibil, transformarea optimismului începutului în neîncrederea privind aderarea la o Europă unită. În aceste condiţii, apărea firească întrebarea: care mai este locul Balcanilor în construcţia europeană? De la început s-a putut spune că preocuparea Comisiei Europene privind această zonă nu a încetat: au fost elaborate rezoluţii privind reformele din Serbia, Kosovo, Muntenegru şi Macedonia, precum şi evaluări în legătură cu respectarea statului de drept, nivelul activităţilor împotriva corupţiei, discriminarea, gradul reformelor structurale. Intenţii necesare, dar, aşa cum rezultă după acești ani, nu suficiente; iar timpul a început să lucreze în defavoarea Balcanilor.

În cadrul reuniunilor europene, retorica a devenit o obişnuință, iar aranjamentele fără finalitate. La reuniunea de la Viena, dominată de problema migraţiei, au fost adoptate documente negociate înainte de Summitul respectiv, cum ar fi şase proiecte în domeniul transporturilor şi patru acorduri politice între Belgrad şi Pristina. Viitorul lor a devenit incert, pentru că, deşi era încurajată coperarea bilaterală între statele balcanice, a apărut tendinţa ca fiecare să contacteze separat membrii UE. Consensul din timpul reuniunilor se destrăma mereu le revenirea oficialităților în ţară. În aceste condiţii, acţiunile statelor care doresc să devină membre UE se individualizează din cauza neîncrederii în şansele aderării. Situaţia s-a resimţit la Bruxelles, şi asta în special după ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Angela Merkel a fost oarecum obligată să declare, la Paris: „Ce s-a întâmplat nu trebuie să afecteze perspectivele de aderare la UE a statelor balcanice”. O încurajare fără prea mult efect, totuşi…

Liderii a şase membre UE şi tot atâtea state balcanice s-au întâlnit la Paris, în cadrul celui de-al treilea Summit al Procesului de la Berlin, confirmând un proiect european lansat acum doi ani, cu scopul apropierii statelor balcanice, prin cooperare de tip regional. Tot la reuniunea menţionată, Albania, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Macedonia, Muntenegru şi Serbia au semnat un acord pentru înfiinţarea unui Birou de Cooperare al Tineretului Regional, cu sediul la Tirana, cu buget finanţat de ţările balcanice şi Comisia Europeană. Asemenea acţiuni sunt aşteptate, dar încă firave în contextul complicat al momentului. Proiectul german iniţiat în 2014 a supus atenţiei organizarea a cinci summit-uri până în 2018, pentru urmărirea progreselor înregistrate. În esenţă, se avea în vedere accelerarea proceselor de reformă şi sporirea oportunităţilor de natură economică, precum şi încurajarea cooperării în regiune. Aceste obiective sunt importante, dar ţările balcanice aşteaptă mai mult, mai concret, mai eficient, pentru că timpul promisiunilor a trecut. Până în 2020, Comisia Europeană are în vedere sprijin de 1 miliard de euro pentru conectarea reţelelor regionale principale de transport, pentru sporirea fluenței legăturilor europene. Ce se va întâmpla cu certitudine nu se prea ştie în Balcani, pentru că structura proiectului este legată de interesele şi de opţiunea politică a fiecărei ţări. Procesul de la Berlin poate fi o formă de integrare a Balcanilor în preocupările europene doar dacă se va depăși caracterul declarativ și de bune intenții.

După unii analişti, integrarea Balcanilor se confruntă în momentul de faţă cu două pericole: ameninţările create de migraţie și deringolada care a pus stăpânire pe deciziile de la Bruxelles. Situaţia existentă, și așa delicată, s-a complicat în plus prin examinarea, într-o serie de țări, în frunte cu Franţa şi Germania, a ideii unui sistem european dublu, în care unele ţări ar fi parte a unei integrări mai profunde, iar altele beneficiare ale unui alt fel de integrare. Este impus de realitate și acceptat faptul că nivelul diferit de dezvoltare a ţărilor din Balcani face că alinirea la standarele UE să fie inegală, dar ideea amintită a atras comentarii nefavorabile din partea statelor interesate de aderare. Totuși, se acceptă sau nu, performanţa în proiectele europene depinde de forţa şi capacitatea fiecărei ţări de a le implementa. Din aceste considerente, optimismul afişat la Bruxelles privind integrarea Balcanilor în familia europeană impune tot mai mult dublarea atitudinii încrezătoare de o nouă strategie, care să pornească de la situaţia actuală din spaţiul european.

Asigurările pe care oficialii UE încearcă se le dea pentru dispersarea temerilor ţărilor din regiune riscă să rămână fără ecoul scontat, din cauza situaţiei volatile din Europa. Posibilitatea îngheţării relaţiilor în procesul integrării a fost sesizată şi de un fin observator al spaţiului balcanic, fost ministru de Externe suedez, Carl Bildt, care prudent, afirmă că poarta europeană este deschisă Balcanilor, în ciuda faptului că s-au auzit zgomote diferite de la ţările societăţii vest-europene”. Analiza realistă a momentului arată clar că UE este mai preocupată de propria salvare și de atitudinea în fața unor provocări majore decât de integrarea Balcanilor în Europa. Disponibilitatea blocului comunitar pentru o nouă abordare nu se întrevede curând, în acest context. De altfel, o privire sumară privind stadiul apropierii de UE a ţărilor din Balcani dezvăluie o imagine deloc încurajatoare. Chiar dacă UE ar putea, printr-o întorsătură fericită de situaţie, să accelereze integrarea, ţările interesate sunt încă departe de standardele impuse de Bruxelles. Albania, candidat oficial din 2014, a aprobat târziu modificările constituţionale necesare aderării în luna iulie acest an şi a amânat discuţiile pentru luna decembrie a.c. Muntenegru are, pe lângă problemele cu justiţia, infracţionalitatea şi mediul, şi lipsa acordului Comisiei Europene privind adoptarea monedei unice europene, introdusă unilateral încă din 2002. Macedonia trăieşte într-o dispută fără sfârşit cu Grecia privind numele şi cu Bulgaria în legătură cu problema minorităţilor, rămânând cu satisfacţia… statutului de ţară candidat. Serbia este stopată în obţinerea calităţii de membru UE de problemele cu Kosovo şi neînţelegerile cu Croaţia privind minoritatea croată din Serbia. Bosnia şi Herţegovina are o serie de dificultăți create de disputele interne dintre sârbi şi bosniaci, dar şi de problemele cu organismul Înaltului Reprezentant de la Sarajevo. Turcia, după puciul nereuşit din iulie a.c., şi-a construit o altă poziţie privind aderarea, considerând că este nedreptăţită şi aşteaptă timpul când UE o va invita în marea familie europeană. Am prezentat succint situaţia ţărilor din Balcani care doresc integrarea la UE, cu sublinierea că de ambele părţi sunt probleme. Aceasta este realitatea, mai presus de orice declarații; orizontul de integrare a Balcanilor se află sub semnul nesiguranţei.

Către cine trebuie să se îndrepte speranţele Balcanilor? Tot spre Bruxelles, firește. Se aşteaptă o nouă strategie privind relaţiile UE cu Balcanii. Există conştiinta greutăţilor prin care trece Europa, dar se pornește de la ideea depășirii lor. Care va fi locul Balcanilor în marile proiecte europene, acum, când Europa comunitară pare mai divizată ca oricând pe foarte multe teme majore, deopotrivă interne și externe? Greu de estimat, dar rămâne întrebarea lui Henry Kissinger, de acum câteva decenii: „Eu dacă vreau să sun să vorbesc cu Europa, cine răspunde la telefon?”. Pe de altă parte, ce cale există pentru speranțele de dezvoltare ale statelor balcanice alta decât intrarea în UE?…

 

Vasile Leca

analist pe probleme balcanice

 

 

Articolul 5 din Tratatul NATO

Reporter: editura September - 10 - 2014 Comments Off on Articolul 5 din Tratatul NATO

1Evenimentele derulate după summitul de la Vilnius, de la sfârşitul anului trecut, şi până în prezent vor fi consemnate de istorie drept momente de referinţă pentru schimbarea cursului vieţii internaţionale. Miezul schimbării va fi, fără îndoială, Ucraina, denumită de un analist „marele elefant din colţul camerei”, care a precipitat întreaga situaţie, motivând necesitatea reevaluării întregului sistem de securitate europeană prins „în offsaid” de tupeul acţiunilor Rusiei. Întărirea flancului estic al NATO, concomitent cu reconsiderarea militară a situaţiei ţărilor membre ale Alianţei au devenit preocupări esenţiale. „Mutarea” Rusiei, prin anexarea Crimeei – folosindu-se de greşelile occidentului – a trezit şi a arătat fisurile, de acum vizibile, ale sistemului de securitate. Ceea ce era privit cu îngăduinţă s-a transformat în îngrijorarea ţărilor est-europene, care, după colapsul ucrainean, şi-au aţintit preocuparea către ce va face NATO. Până la sfârşitul anului trecut, cancelariile Europei nu vedeau posibilitatea ca Alianţa să se confrunte în viitorul previzibil cu o forţă asemănătoare cu cea sovietică din timpul războiului rece. Dar a urmat ce a urmat şi totul a devenit posibil.

Occidentul s-a întors, forţat de împrejurări, la prevederile Articolului 5 al Tratatului NATO, care oferă dreptul la apărare colectivă, dată din cel al auto- apărării, stipulate şi reglementate de Articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite. În faţa acestei stări de lucruri, administraţia americană a realizat că este timpul unor acţiuni de întărire a încrederii în Alianţă a ţărilor aflate în prima linie în faţa Rusiei dezlănţuite. Desantul preşedintelui Obama în Europa a venit într-un context în care bătrânul continent intrase într-o fază de nedumerire în faţa atitudinii preşedintelui Putin la Soci, care nu mai lăsa loc pentru dialog.

NATO 2013Mesajul preşedintelui american la aniversările de la Varşovia şi Normandia a fost obligat de situaţie să fie clar, pentru că Articolul 5 este expresia unui mecanism politic prin care SUA îşi „legimitează implicarea permanentă în problemele de apărare a aliaţilor”. În acest context, preşedintele american a respins distincţia făcută între membri vechi şi noi ai Alianţei, subliniind că pentru Washington „există doar membri NATO”. Istoric, articolul a mai fost invocat o singură dată în favoarea celui mai puternic membru al Alianţei, SUA, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001. Ca o ironie a istoriei, securitatea militară a Statelor Unite, împletită din Pacific până la Marea Neagră, a trebuit să se supună unei lumi din ce în ce mai complexe şi mai dificil de controlat. În fond, esenţa mesajelor înaltului oficial american s-a dorit a fi garanţia credibilităţii apărării colective stipulată de Articol 5, sau altfel spus, un angajament de respectare a inimii tratatului fondator al NATO.

Ce înseamnă de fapt credibilitatea NATO? Un sistem de descurajare credibil construit de SUA şi de statele membre, capabil să lichideze o agresiune. În această definire se ascunde, însă, o precizare – dipolmatic exprimată – şi anume, în spatele articolului 5 nu stau numai americanii, ci toate statele membre, altfel totul ar fi o construcţie iluzorie şi periculosă pentru securitatea Europei. Mai mult decât atât, în Articolul 5 – după cum spunea un analist militar – o serie de aspecte sunt „eclipsate” de frumuseţea unei vechi dar faimoase lozinci euroatlantice: „unul pentru toţi şi toţi pentru unul”, care se încadrează (chiar dacă nu place) în jurisdicţia Talionului.

Situaţia actuală – dacă există curajul de a fi acceptată – este foarte serioasă, pentru că trebuie refăcut un sistem de securitate care a construit o doctrină cu un sistem de previzibialitate cu o necunoscută deloc de neglijat, Rusia. Iar printre numeroasele probleme ale rolului NATO în asigurarea securităţii lumii democratice este, fără îndoială, şi modalitatea de răspuns la orice posibilă agresiune din afară. Aceasta motivare este strict legată de complexul de factori geopolitici care permit reactivarea Articolului 5, dar şi de posibilitatea realizării unor amendamente privind aplicarea sau nu a acestui important articol. Un reputat analist aprecia că „se poate găsi un artificiu tehnic pentru evitarea obligaţiei de a interveni military, dar NATO ar deveni Consiliul Europei, OSCE, sau altceva dar nu NATO, cel din 1949”. Sărăcirea Articolul 5 ar goli Tratatul de esenţă, de rostul de a exista într-o lume care ne-a demonstrat astăzi că totul este posibil. NATO şi-a construit infrastructura de apărare colectivă în occident, de unde a şi acţionat în cazul conflictelor regionale. Situaţia din Ucraina a schimbat puţin, dar esenţial, substanţa termenilor de securitate regională şi continentală, astfel că NATO a simţit, în timpul şi după evenimente, că este necesară revederea conceptului privind Complexul Regional de Securitate care nu se mai poate încadra nici în perspectiva neorealistă nici în cea globalistă, posibile la finalul războiului rece. Dacă în timpul procesului de integrare economică europeană se vorbea de o Europă cu două viteze, cu cetăţeni „de mâna a doua“, în cazul sistemului de securitate cu acoperire a flancului de est situaţia este mai complicată şi mai urgentă. Acum sunt în joc forţa şi credibilitatea NATO. Una din greşelile vizibile după anexarea Crimeei a fost aceea a menţinerii unui mit care considera Rusia o „docilă ascultătoare a poveţelor occidentale” în capitalul şi sprijinul unei Europe unite şi mari. S-a crezut că un anumit compromis, oferit tacit Rusiei, prin „regimul temporar şi accidental” al prezenţei trupelor NATO pe teritoriul noilor state membre „ar fi suficient pentru potolirea unor posibile pofte” de extindere. Altfel spus, NATO şi-a construit constrângeri care au împiedicat deplasarea infrastructurii spre est, mizând pe un comportament liniştit al Rusiei. Din păcate, nici varianta autorilor teoriei compexului regional de securitate (Barry Buzan şi Ole Waever) nu mai este de actualitate, pentru că Europa de sud-est nu mai poate juca rolul unui sub-complex de securitate al UE. Situaţia actuală a dezvăluit o altă stare, pentru care NATO nu a avut şi nici nu a prevăzut mijloace de contracarare. În această conjuctură, noii aliaţi au resimţit nevoia unor garanţii suplimentare la Articolul 5, prin amplasarea scutulului american antirachetă pe teritoriul naţional. Această opţiune a reprezentat, de fapt, o reasigurare strategică, pentru că întregul teritoriu sud-est european s-a trezit, după evoluţiile din Ucraina, fără garanţii de securitate, cu posibilitatea unor noi anexări ruseşti, şi asta pentru că bazele NATO (din timpul războiului rece) erau rămase la timpul vechilor confruntări cu Uniunea Sovietică. Nu a fost un secret că Balcanii şi întreaga Europă periferică aveau nevoie de un pivot de anvergură al NATO pe flancul estic. Miliardul de dolari anunţat de preşedintele Obama la Varşovia, pentru restructurarea apărării Europei, era necesar, dar nu suficient pentru ca pivotul de catifea să devină impulsul pentru protejarea noii Europe. Drama Balcanilor de la sfârşitul secolului trecut a lăsat lecţii suficiente (din păcate), dar a atras o serie de întrebări după anexarea Crimeei, în esenţă, după cum se exprima generalul James E. Cartwright: NATO are capacitatea de a face faţă unui scenariu care implică utilizarea forţei militare, dar are oare şi voinţa de a lua măsurile necesare? Asta este întrebarea la care se uită astăzi Rusia”. Constatarea vizează direct „mercantilismul şi motivaţiile decidenţilor din lumea Occidentală”, şi asta în condiţiile în care mulţi se întreabă: cum să ai încredere în garanţiile lor de securitate, în forţele lor de reacţie rapidă şi în interpretarea lor asupra Articolului 5? Eşecul NATO în problema construcţiei flancului de est a îngreunat mult situaţia Ucrainei, oferind Rusiei posibilitatea să-şi continue planurile de a menţine la distanţă forţele Alianţei şi implicit haosul din ţara vecină. Toate promisiunile secretarului general NATO din timpul vizitei în Ucraina, rămân încă promisiuni în faţa Europei, care acceptă cu greu cugetarea preşedintelui Estoniei: „Ne-am întors la starea de natură hobbesiană. Perioada de pace, iubire şi Woodstock a luat sfărşit (…) astăzi în Anul Domnului 2014”. Din păcate, este greu de acceptat această realitate, dar.. acesta este adevărul!

Vasile Leca

Alianţe sau simple asocieri ?

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Alianţe sau simple asocieri ?

Sintagma „butoiul cu pulbere ”, prin care Balcanii erau etichetaţi ori de câte ori se prefigurau evenimente tragice, avea să rămână până în zilele de astăzi. Acest „focar de insatisfacţii naţionale ” nu s-a liniştit nici până în prezent.

Eforturile europene de întregire a diverisităţii balcanice într-o uniune au fost şi sunt îngreunate de criza economico- financiară care se derulează într-un context în care globalizarea este confruntată tot mai des cu pasiuni naţionaliste care doresc separarea. Paradoxul central al Balcanilor este dat în prezent de amintirile înverşunării cu care a fost destrămată Iugoslavia şi dorinţa puternică de integrare în UE, adică schimbarea centrului de comandă de la Belgrad la Bruxelles. Desigur, dacă ne întoarcem la separarea iugoslavă, situaţia este mai liniştită, pentru că evenimentul s-a derulat nu de mult timp, iar teama de consecinţe încă persistă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre atmosfera din zonele „tradiţional “separatiste din Europa. Aspiraţiile de independenţă sunt exprimate tot mai mult de glasurile separatiştilor din Belgia flamandă, Tirolul de Sud, Catalonia şi din Scoţia. Argumentul lor central vizează, peste tot, neputinţa guvernului central în guvernarea crizei şi a problemelor statului, separarea fiind singura soluţie care, în ciuda perspectivelor globalizării, ar rezolva situaţia.

Joel Kotkin, profesor la Universitatea Chapman în Orange, SUA

Joel Kotkin, profesor la Universitatea Chapman în Orange, SUA

Un analist occidental surprindea un aspect interesant: „legătura de cauzalitate dintre fenomenele macroeconomice – cu care se confruntă statele – şi cele cu specific naţional este greu de explicat, pentru că multă lume nu înţelege criza în sine, dar simte consecinţele ei pe masă şi în buzunar . În faţa unui asemenea tablou, în Balcani este acceptată tot mai mult ideia preceperii crizei economice ca principal obstacol în calea integrării europene, iar perioada aşteptării se apropie de sfârşit. Pentru ţările balcanice, care sunt deja în UE, situaţia economică a devenit sufocată de neputinţă politică, dar şi de de perspectivele nefavorabile întrezărite.

În celelalte ţări din zonă a apărut ideea regionalizării Balcanilor, pe baza principiilor UE, ca una din posibilităţile pentru depăşirea impasului actual. Situaţia prezentă din Europa de Sud- Est dezvăluie o anumită îngrijorare, pentru că proiecţiile privind dezvoltarea şi bunăstarea, de la începutul acestui secol, nu şi-au găsit încă împlinirea.

EurpeanConceptul atât de frecvent -cel de extindere a Uniunii Europene – este golit tot mai mult de conţinutul necesităţii unificării Europei. Şi asta în condiţiile în care problema extinderii aşteaptă din cauza crizei economice, în paralel cu reevaluarea condiţiilor şi standardelor de admitere a noilor state, dar şi a condiţiilor în care au intrat ultimile ţări în UE. Iar exmplul cel mai elocvent este dat de Germania, care se întreabă dacă nu a existat o anumită grabă pentru admiterea României şi Bulgariei în UE. Da, a existat, dar nu din raţiuni economice, ci geostrategice, care schimbă mult datele problemei.

Dificultăţile economico-financiare actuale reaşează în atenţie analiza de noi modalităţi privind căile de extindere şi unificare europeană, evitând posibilitatea apariţiei altor crize, care ar putea să împiedice construirea unui spaţiu de încredere şi siguranţă pe tot continentul european. Una din direcţiile- după unii analişti europeni – este regionalizarea Balcanilor ca parte a Europei, sugerând o alianţă Belgrad –Zagreb –Lubliana. Realitatea nu prea îndepărtată îndeamnă, însă, la atenţie, pentru că problemele destrămării Iugoslaviei încă au rezonanţă.

Ideea unei uniuni regionale în Balcani, precum Beneluxul sau Scandinavia, bazată pe acorduri economice, este de viitor – afirmă profesorul Pedrag Simic, de la Universitatea de la Belgrad – dar are şi dificultăţi, datorită poziţiei SUA, care „nu a creat” Kosovo pentru o perioadă scurtă, ci pentru interese geostrategice îndelungate. În acest sens, SUA, pregătesc o nouă diplomaţie, adaptată secolului XXI, capabilă să controleze procese de globalizare apte să configureze un spaţiu global bazat pe legături şi ramificaţii între zone bine conturate şi controlate. Începutul acestei gândiri a fost făcut prin apariţia unei serii de organizaţii regionale, cu atribute bine definite, cum sunt Nafta, ASEAN, Organizaţia din Shanghai sau Uniunea ţărilor Africane. În acelaşi timp, UE a creat „European External Action Service”, autor al unor proiecte de regionalizare. Studiile de specialitate arată, însă, că trebuie avută în vedere o anumită diferenţă între regionalizarea de tip european şi politica globală americană, în condiţiile în care Balcanii sunt departe de a putea experimenta o politică globală diferită de cea a UE. Mary Sloter, profesor la Universitatea Princeton, are în vedere interesul promovării politicii globale americane în Europa, în condiţiile în care UE încearcă să dezvolte o direcţie nuanţată de alte perspective. În acest context, principiul american de menţinere a coerenţei interne este evident, în timp ce pentru restul lumii este promovată necesitatea alianţelor pentru formarea de regiuni. În spiritul celor de mai sus, este proiectată harta regiunii balcanice de Institutul de Balcanologie de la Washington, cu o structură adaptată pentru o legătură între regionalizare şi globalizare.

Modelul european, cel al regionalizării în cercuri concentrice, presupune crearea unei regiuni omogene cu rol important în securitatea europeană. Ideea apărută după războaiele din Iugosalvia exprimă anumite încercări de realizare a unor proiecte privind o Uniune Balcanică, şi asta după ce istoria a consemnat şi alte tentative.

Uniunea-balcanica2Încă în 1865, federalismul lui Saint-Simon, socialismul lui Marx şi anarhismul lui Bakunin stimulează cercurile stângiste din Belgrad să propună crearea unei Federaţii Orientale Democratice, de la Alpi până în Cipru. Cronologia evenimentelor marchează, în anul 1894, constituirea Ligii pentru Conferinţa Balcanică, pentru ca, în 1909, să se propună crearea Federaţiei Statelor Balcanice, cu sloganul „unificarea şi ajutorul reciproc al popoarelor din Balcani este singura cale spre eliberarea economică, naţională şi politică ”. Astfel de iniţiative au atras atenţia Europei, mai clar, asupra consecinţelor realizării unui astfel de proiect. Dezvoltările ulterioare au abordat din nou acest aspect, cu concluzia că problema balcanică poate fi rezolvată doar prin unificarea tuturor popoarelor care trăiesc pe acest teritoriu, lichidarea tuturor frontierelor create artificial şi garantarea colaborării reciproce, aspecte destul de utopice la vremea respectivă. În 1917, este înfiinţată „Federaţia Comunistă din Balcani”, care îşi propune unificarea, sub umbrela Moscovei, a României, Bulgariei, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei. Organizaţia se desfiinţează în 1939.

Ultima încercare a avut loc după al doilea război mondial, când Tito propune lideilor bulgari constituirea unei Federaţii a Statelor Balcanice, dar şi această iniţiativă eşuează, datorită sovieticilor, care se temeau de pierderea controlului statelor din Sud-Estul Europei. Evoluţiile după căderea comunismului au impus necesitatea găsirii unor mijloace adecvate pentru garantarea securităţii europeane. De aici au început procesele pentru integrarea Balcanilor în UE. Din păcate, eforturile de extindere au fost încetinite de criza economico-financiară şi de lipsa unităţii statelor membre în privinţa modalităţilor de depăşire a acesteia.

Într-un articol publicat în „NewsWeek “, profesorul american Joel Kotkin exprima un punct de vedere privind lumea balcanică şi dificultăţile acesteia, apreciind că „în viitorul apropiat, legăturile comunitare dominate de specificul rasei, etniei şi religiei vor deveni mai importante decât frontierele politice. Conceptele frecvente – precum ideologia verde, socialistă sau capitalismul de piaţă – însufleţesc elitele cosmopolite, dar nu-i motivează pe oameni. Autorul remarcă rolul comunităţii (acesta foloseşte termenul de „trib”), situată dincolo de orice ideologie universală, care ar putea juca un rol în regionalizarea Balcanilor.

Analiştii politici apreciază că în noul context geopolitic (legăturile speciale Paris – Berlin, rolul Rusiei pe plan internaţional, ascensiunea Chinei, SUA şi UE etc.), marcat şi de criza financiară mondială, problema rolului geostrategic al Balcanilor în ecuaţia europeană trebuie reanalizată.

Ultimele dezvoltări în domeniul energetic, penetraţia economică tot mai insistentă în spaţiul balcanic a Turciei şi Chinei sprijină o altă gândire în zonă. Din aceste considerente, termenul de Uniune Balcanică reapare pe masa analiştilor, cu concluzia că o alianţă poate fi posibilă numai în domeniul economic. Ideea ca Balcanii să devină, în cadrul global, o formă de regionalizare „încât naţiunile şi statele să fie tratate ca şi entităţi politice şi regionale fără frontiere, cu suveranitate limitată, deznaţionalizată, pentru a face parte dintr-o periferie a Europei” este fără viitor. Experimentarea strategiilor europene în spaţiul balcanic nu este o tentaţie pentru popoarele acestei zone, pentru că istoria oferă o serie de exemple care îndeamnă la o anumită atenţie. Asocierea creării unei alianţe balcanice cu o parte a periferiei Europei nu poate face legătura cu tradiţia, cultura, religia şi mândria acestei regiuni, indiferent de situaţii dorite sau impuse. Crearea unei Europe „în trepte” nu reprezintă o soluţie, pentru că, aşa cum Dimitrie Gusti observă, cu inteligenţa-i rafinată, „Europa nu este un termen corespunzător unei noţiuni ştiinţifice geografice. Geografia tăgăduieşte existenţa unui continent al Europei, care apare ca o prelungire triunghiulară a Asiei (…) Europa este însă un continent uman, o creaţie spirituală, o splendidă manifestare de voinţă şi gândire. Europa nu înseamnă deci un teritoriu, ci o idee social-spirituală”.

În orice caz, viitorul Balcanilor va avea parte de paradoxuri.

Dr. Vasile Leca

Noul extremism face paşi în Balcani…

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Noul extremism face paşi în Balcani…

În contextul crizei financiare europene, extremismul balcanic constituie atât o cauză, cât şi o consecinţă a situaţiei de neîncredere care încă există între comunităţile din Balcani. După un război care a bulversat Balcanii, manifestările extremiste încearcă rolul unei forţe sociale care promite liniştea şi siguranţa în această zonă.

Ce a determinat această situaţie? În primul rând, dificultăţile economice europene şi sistemul de management defectuos, incapabil să răspundă solicitărilor perioadei de criză. În al doilea rând, modelele propuse de principalele ţări europene nu au reuşit să fie implementate în ţările afectate de recesiune. Folosind această stare de fapt, mişcările extremiste au venit cu orientări destinate înlocuirii doctrinei unei clase politice depăşite de situaţia dificilă în care se zbate economia europeană.

O imagine concludentă a oferit şi scena balcanică, în special după alegerile din Serbia şi Grecia, dar şi după mişcările islamo-radicale din Macedonia, Kosovo şi Bosnia –Herzegovina. Situaţia economico-financiară grea din Europa a influenţat, cum era de aşteptat, şi Balcanii. În programele economice propuse de către ţările occidentale avansate, după conflictele sângeroase din fosta Iugoslavie, nu au fost regăsite elementele necesare stabilităţii şi încrederii în regiune. De această situaţie a profitat din plin mişcarea extremistă, aflată în proces de reconsolidare într-o zonă extrem de labilă. Alegerile din Serbia şi Grecia au adus sloganele naţionalismului şi extremismului din nou în actualitate, este adevărat, curăţate de praful istoriei, dar ajutate de situaţia creată de neputinţa clasei politice, depăşită de încercări şi nereuşite sociale.

Scrutinul parlamentar din 6 mai, din Serbia, a clarificat unele opţiuni. Lupta electorală a dat la iveală tabloul unei Serbii coagulate în jurul a două opţiuni – naţionalistă şi proeuropeană – dar şi al unei ţări mai divizate ca oricând. Sloganurile preşedintelui Tadici şi ale Blocului Democrat îndemnau atunci spre construcţia unei Serbii europene stabile şi prospere, în timp ce mesajul lui Nikolic (care a şi devenit preşedinte) solicita alegătorilor „să se prezinte la urne pentru a-l pedepsi pe Tadici, deoarece a făcut promisiuni pe care nu le-a realizat”. Aşadar, discursul lui Nikolic şi al partidului său cereau în mod clar schimbarea către o Serbie naţionalistă, independentă, orientată spre Europa, dar nu cu orice preţ. „Nu cu orice preţ“ a reprezentat, de altfel, şi motivul alăturării partidului lui Voislav Koştuniţa (adversar al aderării la UE) coaliţiei lui Nikolic. La noua platforma politică aveau să adere şi partidele mici de extremă dreaptă, chiar dacă alăturarea lor noului lider politic nu s-a făcut pentru sprijinirea acestuia, ci pentru cantonarea în spaţiul autorizat de votul electoratului, în sfera puterii, adică pentru posibilitatea de intervenţie legitimată în societate. Nikolic (fosta mână dreaptă a ultranaţionalistului Voijislav Seselji în cadrul Partidului Radical Sârb) a înţeles că după două înfrângeri în faţa lui Tadici, fără un discurs schimbat, pentru atragerea cât mai multor forţe politice, nu putea ajunge la putere. Pentru mulţi, schimbarea poziţiei acestuia de la„ Serbia ar mai bine să fie o provincie rusă, decât să adere la UE “ la afirmaţia că „UE este importantă pentru relansarea economiei sârbe” nu a fost o surpriză după preluarea puterii. Dar acestea au rămas nuanţe, pentru că extremiştii s-au văzut cu un spaţiu mult mai larg de mişcare decât înainte. În construcţia politică, noul preşedinte prezenta ciar problema Kosovo în alţi termeni, ceva mai convenabili extremiştilor.

Toate aceste dezvoltări de pe scena politică sârbă, după alegerea preşedintelui, au reactivat gândirea extremistă din această ţară. Grupurile Naşi şi Mişcarea Poporului Sârb (SNP) 1389 au devenit mai insistente cu programele lor, calificate acum ca fiind legale, chiar „necesare” societăţii. Analiştii apreciază că dizolvarea fostei Iugoslavii i-a arhivat pe vechii extremişti înrădăcinaţi în mişcările de eliberare naţională, dar i-a păstrat ca punte de referinţă pentru sofisticarea noului curent extremist. De remarcat că seminţele naţionalismului, după cum apreciază Raif Dizdarevic, fost ministru de Externe iugoslav şi unul din preşedinţii prin rotaţie după moartea lui Tito – au fost sădite în însăşi Constituţia din 1974. Fostul demnitar pune în dezbatere un paradox: o ţară puternic ancorată intern şi extern s-a destrămat într-un timp foarte scurt. Şi explică: Legea fundamentală din 1974 „a slăbit structura federală, fără a aduce însă reformele economice necesare. Descentralizarea nu a lăsat timp economiei, în schimb a lăsat timp republicilor, ceea ce a permis naţionalismului să reînvie şi să grăbească destrămarea.

Este adevărat că s-a creat o anumită presiune socială pentru scoaterea prezentelor grupări în afara legii, dar ea este întâmpinată cu un anume scepticism. Directorul de programe pentru Balcanii Vestici pentru Apărarea Drepturilor Cetăţeneşti arată că, în realitate, „guvernul nu are nici o intenţie de a implementa interdicţia, întrucât apelul biroului Procuraturii statului din Serbia către Curtea Constituţională, pentru a interzice grupările ultranaţionaliste, este o formă de legitimare a guvernului că face ceva”. În acelaşi timp, ombudsmanul Serbiei, Saşa Jankovic, se întreabă dacă „interdicţiile complete sunt cea mai bună modalitate de a gestiona problemele cauzate de grupările extremiste”. În opinia sa, o interdicţie impusă de Curtea Constituţională poate suspenda doar temporar activităţile grupurilor extremiste, dar nu ar rezolva problemele care fac ca aceste grupuri să atragă tinerii; în absenţa unor oportuntăţi sociale, aceştia devin vulnerabili la ideologii extreme, deci interdicţia nu ar rezolva mare lucru.

Înţelegerea extremismului din Balcani nu poate fi obţinută prin tratare segmentară, de aceea, analiza fenomenului cuprinde şi alte spaţii din regiune. Grecia, aflată de mai multă vreme în colaps economic, face faţă cu greu problemelor apărute din această cauză. Ca în alte părţi, grupările extremiste au profitat din plin de situaţie. Alegerile nu le-au adus victoria mult aşteptată, dar extremiştii cred în continuare că au o şansă de a răsturna construcţia partidelor tradiţionale obţinând o poziţie majoritară în parlament. Sunt mulţi cei dispuşi să taxeze faptul că timp de patru decenii Grecia a fost condusă de trei familii care nu au făcut altceva decât „să privatizeze viaţa politică”. Rezultatele alegerilor au arătat că poliţia, jandarmeria şi armata au votat în proporţie de 50% cu partidul neo-nazist Chrysi Avgi (Zorii Aurii). Pe bună dreptate apare întrebarea: dacă cei însărcinaţi cu ordinea votează cu o grupare neo-nazistă, care sunt perspectivele acestui stat? Dar nici sânga nu stă degeaba. Alianţa „SYRIZA” îşi continuă strategia, cu speranţa că societatea greacă va îmbrăţişa modelul propus de ei. Chiar dacă posibilitatea unei uniuni cu partidele ultra-socialiste şi comuniste şi formarea unui nou guvern a căzut, influenţa extremismului asupra percepţiei publice este exploatată din plin.

Aşadar, extremismul din ţările balcanice speră în continuare (şi activează tot mai vizibil) să poate impune un alt model. Sunt greu de prevăzut urmările „experimentului Grecia”, dar este limpede faptul că Balcanii nu sunt liniştiţi; iar acolo unde „nu merg” mişcările naţionaliste şi extremiste, apare radicalismul islamic. De aceea, înţelegerea fenomenului extremismului balcanic nu poate fi separată de a radicalismului prezent în zonă. Indiscutabil, sunt deosebiri între naţionalismul cu accente extremiste şi islamismul radical. Ultimul apare din lumea musulmană, celălalt din cea europeană. Dar conflictele din Balcani au adus la un loc cele două tipuri de manifestare, iar acestea nu s-au încurcat reciproc, ci, dimpotrivă, uneori s-au completat, de regulă când nu era vorba de teritoriul propriu. După terminarea războiului (sprijinit din afară), au apărut semnele şi efectele răspândirii predicatorilor musulmani fundamentalişti şi ale culturii conservatoare islamice. Motive de alertă au apărut şi în ceea ce priveşte islamismul radical, „wahhabismul” sau salafismul” (curent militant al islamismului sunit), bazate tot pe evoluţiile negative ale situaţiei economice, care a oferit cadrul propice stimulării radicalismului în Balcani. Deşi comunitatea musulmană tradiţională din regiune a fost caracterizată de o anumită moderaţie, răspândirea acestui curent „ţine pasul”, se pare, cu evoluţia generală. Teologia politică generală promovată de Islamism a găsit o societate balcanică ce a păstrat, în mare, perspectiva laică, dar în în care există şi politicieni care au început să folosească referinţele religioase pentru a „a încerca să-şi cârpească legitimitatea şi să-şi mascheze deficienţele în spaţiul politic“, după cum notează specialiştii. În acest context, dar şi al crizei economice europene, noua gândire religioasă din Balcani „wahabismul”, a devenit totmai activă. Cunoscută că latura ultra-conservatoare a ramurii sunnite a Islamului, bazată pe învăţăturile lui Muhamamad ibn Abd-al Wahhab (sec. al XVII-lea) şi promotoare a doctrinei unicităţii şi a unităţii lui Allah, mişcarea a adus în Balcani şi lucruri ce nu au de-a face cu Islamul sau cu ideea de comunitate religioasă, ci mai mult cu o mişcare politică. Exemplul cel mai concludent este protestul celor 3.000 de islamici radicali după uciderea celor cinci tineri macedoneni; s-a văzut clar că acţiunea a fost îndreptată împotriva societăţii, uitându-se perceptele religioase şi că protestatarii nu doresc coexistenţa, ci, prin sloganurile lor, promovează crearea unui stat pur etnic, ce ar duce, inevitabil, la conflict în regiune. Pe acest fundal activează în Bosnia–Herzegovina şi alte grupări cu programe de restructurare a societăţii bazate pe elemente religioase. Un exemplu relevant este de Mişcarea Mândriei Naţionale Bosniace, care se autocaracterizează ca având orientare naţional-socialistă, dar diferită de cele europene nu prin programe, ci prin faptul că majoritatea membrilor sunt musulmani!. Programul acestei organizaţii, conform unui manifesat răspândit generos, postează opoziţia faţă de comunism, capitalism sau sionism, menţionând că duşmanii Bosniei sunt „reprezentanţii Noii Ordini Mondiale, Uniunea Europeană şi NATO”.

Rezultă, aşadar, că mesajele nu sunt foarte departe de ale extremiştilor şi populiştilor care se dovedesc foarte vocali şi în restul Europei. Există, fără îndoială, un nucleu a legăturii dintre islamism şi extremism; ele se dezvoltă pe drumuri diferite, dar vădesc scopuri apropiate. În ultimă instanţă, deosebirea dintre extremismul european şi islamismul radical constă în mijloacele folosite, nu în obiectivele care sunt oarecum aceleaşi. Concret, situaţia prezentă din Grecia şi Serbia a edificat ceea ce poate fi denumit neo-extremism, în timp ce în Bosnia, Kosovo şi Macedonia a apărut o teologie politică ce urmăreşte, până la urmă, tot o formă de restructurare socială. Rezultă că per ansamblu, abordarea fenomenului extremismului în Balcani este o problemă extrem de complexă, pentru că factorul religios nu poate fi separat de cel etnic. Extremismul în Balcani nu este un fenomen de conjuctură, ci unul care foloseşte conjuctura, motiv pentru care trebuie manevrat cu atenţie şi rezolvat cu soluţii durabile. Cu atât mai mult cu cât între toate tipurile de extremism există o legătură care devine vizibilă în momentele de criză, iar uneori este prea târziu pentru contracararea unor grave urmări.

Ideologiile extremiste îşi pot găsi loc oriunde în lume, cu o condiţie: spaţiul să fie dominat de sărăcie, lipsă de speranţe şi teren favorabil conflictelor. Toate aceste elemente se reăsesc din belşug în Balcani. Ce se poate face pentru ca manifestările acestea să nu degenereze, iar formaţiunile care le propagă să nu ajungă să decidă soarta popoarelor lor? Unica şi cea mai bună cale, arată directorul Institutului de Politică Balcanică din Priştina, este îmbunătăţirea standardelor de trăi şi instituirea unor structuri viabile de siguranţă socială.

dr. Vasile Leca

Conflicte (încă) ascunse…

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Conflicte (încă) ascunse…

Uciderea a cinci macedoneni pe malul lacului Zhelezarsko, din apropiere de Skopje, în săptămâna dinaintea Paştelui ortodox, a şocat nu numai Macedonia, ci şi regiunea. Brutalitatea actului a readus sentimentul nesiguranţei, cu un potenţial de periclitare al securităţi ţării şi zonei. Moartea tinerilor a stârnit tensiuni între macedoneni şi albanezii din Kosovo şi Macedonia, deoarece, cu două luni înainte, la Gostivar, doi tineri albanezi au fost ucişi în condiţii necunoscute. Unii analişti de securitate din Macedonia apreciază că nu există nici un pericol ca relaţiile interetnice să se înrăutăţească. Totuşi în acest context, forţele paramilitare din Kosovo au avertizat pe primul ministru kosovar, precum şi pe reprezentanţii EULEX şi KFOR, că se vor mobiliza din nou, dacă va fi nevoie, pentru a-i apăra pe albanezii din nordul Kosovo.

Evenimentele din ultima perioadă dezvăluie latenţa unor conflicte etnice care se profilează în Balcani, în contextul crizei economice globale. Cu rădăcini ascunse în istorie, aceste conflicte apar surprinzător, într-o epocă a integrării europene. Contrar aşteptărilor, extinderea NATO şi UE nu a adus stabilitatea continentului. În Bosnia, după ani de conflict, urmaţi de pacificare sub umbrelă NATO, situaţia nu este încă stabilizată: bosniacii par să fi renunţat la pasiuni interentice şi confesionale violente doar ca urmare a miliardelor de euro investiţi de UE şi a petrodolarilor statelor musulmane, revărsaţi asupra coreligionarilor lor. Nici în Kosovo prezenţa KFOR şi EULEX nu schimbă situaţia încordată, dominată de o ură interetnică vie şi puternică. Superioritatea tehnologică a occidentalilor nu s-a fixat în mintea populaţiei suficient de profund pentru a aduce şi aprecierea superiorităţii valorilor şi normelor acestora. Occidentalii şi-au impus prezenţa fizică prin forţa armelor, dar nu şi prin cea spirituală.

Din păcate „dialogul surzilor” încă mai există în regiune, fiecare parte afirmă şi îşi impune, chiar şi prin mijloace violente, punctul de vedere. Recentele evenimente din Macedonia confirmă, fie şi parţial, preocuparea privind conflictele interetnice. 40% dintre macedoneni, 18% din sârbi şi 15% dintre muntenegreni au apreciat, în cadrul unui sondaj, posibilitatea ca în următorii 5 ani să reapară un conflict. Elementul esenţial al conflictelor din Balcani l-a reprezentat faptul că înfruntarea armată a fost dublată, deloc întâmplător, de cea culturală şi spirituală. Peste frământările locale şi instabilităţile create de interese diferite, emanate din creuzetul multiconfesional şi etnic al Balcanilor, a intervenit forţa euroatlantică, „cu autoproclamata sa misiune justiţiară şi pacificatoare, în numele unor valori şi norme adesea străine de cele recunoscute pe plan local”.

Într-un stat, Bosnia Herzegovina, în care s-au investit miliarde de dolari după acordurile de la Dayton, conflictul este prezent şi astăzi. Bosniacii sârbi doresc să se despartă de comunităţile croată şi musulmană, uzând de o gândire cel puţin ciudată, în care realitatea zilelor noastre nu mai are loc şi pentru astfel de experimente statale. Toate astea sub umbrela occidentală, care a construit acordurile de la Dayton pentru „folosinţă temporară”, transformată ulterior în permanenţă.

La peste un an de la alegerile generale din Bosnia şi Herzegovina, cu greutate s-a reuşit să se formeze un guvern central, boicotat de toate părţile care nu sunt interesate decât de a nu pierde fondurile financiare internaţionale. Micile conflicte locale devin vizibile şi îngrijorarea îşi face loc nu în conştiinţa celor care decid, ci mai cu seamă în sufletul celor care au suferit. Bosnia, Serbia, Croaţia şi Macedonia nu sunt state mutual ostile, deşi istoriile lor complicate cântăresc greu asupra relaţiilor dintre ele. Integrarea europeană le va aduce în acelaşi spaţiu. Toate aspiră la statutul de membru al Uniunii Europene.

Conflictele din Balcani sunt într-o stare latentă, vizibilă, fie că vorbim de relaţiile dintre Serbia-Kosovo, Grecia-Macedonia sau cele din Bosnia Herzegovina, fie că acceptăm neputinţa de a le soluţiona. Un fost ministru de Externe al Iugoslaviei şi unul dintre preşedinţii prin rotaţie după moartea lui Tito, Raif Dizdaravic, credea că „seminţele naţionalismului au fost sădite în Constituţia din 1974, care a slăbit structura federală, fără a aduce însă reformele economice necesare”. După moartea lui Tito, liderii republicilor bogate întrebau cu voce tare de ce trebuie să le subvenţioneze pe cele sărace. „Când am decis – spune Dizdaravic – să ne orientăm spre centralizare, nu am lăsat timp economiei, în schimb am lăsat timp republicilor. Este o reflecţie dureroasă, dar reală, pentru că situaţia după Tito a fost puternic încurajată de degringolada economică care, stimulată de reînvierea naţionalismului, a dus Iugoslavia pe un drum fără întoarcere.

Pentru a înţelege esenţa conflictelor, ascunse aparent şi astăzi, trebuie să ne întoarcem la concluziile unui raport al Biroului Naţional de Estimări al CIA, care, la 19 iulie 1971, afirma, sub titlul „Iugoslavia:o estimare informativă”, că atât timp cât va mai trăi Tito, Iugoslavia va rămâne unită, după care problemele naţionale o vor duce la dezintegrare, din cauza celor trei elemente intitulate de autorii de atunci „volatile”: animozitatea tradiţională dintre sârbi şi croaţi, îndârjirea albanezilor împotriva sârbilor şi discrepanţa de interese între regiunile bogate şi cele sărace din spaţiul comun. Dacă vom avea în vedere şi documentul din 1986, elaborat de Academia Sârbă de Ştiinţe, cunoscut sub numele de SANU, (abrevierea sârbă a numelui Academiei) privind situaţia economică şi politică a Iugoslaviei în acea perioadă, putem avea un tablou mult mai amplu a ceea ce înseamnă dispută şi conflict în Balcani. Practic, Memorandumul Academiei sârbe conclude că „situaţia obiectivă a Iugoslaviei sugerează o criză care foarte bine poate să culmineze cu tulburări sociale cu consecinţe impredictibile, ce nu exclud un rezultat catastrofic, cum ar fi disoluţia statului iugoslav, ce va permanetiza conflictele”. Relevant de remarcat: profeticele analize citate mai sus au prefigurat disoluţia şi conflictele, fără să preconizeze, însă, şi soluţii, ci numai cauze şi evaluări. Şi din acest considerent, conflictele balcanice au, din păcate, şi acum actualitate, deşi dorinţa de linişte şi siguranţă este vizibilă şi dorită. În timpul războiului din Bosnia, circula o legendă, care reprezenta starea de spirit a timpului: pe clădirea poştei centrale, ornamentată cu vulturi imperiali, din Sarajevo a apărut, într-o noapte, scris cu graffiti „Aici e Serbia“; a doua zi apărea „Aici este Bosnia“, iar a treia zi „Idioţilor, aici este o poştă”. Comentariile sunt de prisos… cu excepţia propunerii istoricului şi eseistului englez Timothy Garton Ash pentru un nou graffiti, care să aducă realitatea la zi: „Aici e Europa”. Un îndemn către pace, de care are nevoie o regiune atât de zbuciumată.

Dr. Vasile Leca

Analist diplomatic

 

Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Crearea unui stat supus legii şi reamenajarea juridică a regiunii au fost unele din obiectivele importate asumate de UE – în urmă cu câţiva ani – cu scopul declarat de pregătire a societăţilor balcanice pentru etapa finală: integrarea europeană. În principal, rolul Uniunii era de fondator de ordine prin „naturalizarea valorilor” şi instituţiilor fundamentale europene, respectiv: statul de drept, cultura normei juridice, democraţia multietnică, toate în zonele periferice ale Europei. Principiile, agreate cu interes la început în Balcanii de Vest, s-au stins încet, astfel că din anul 2008 începe atenuarea entuziasmului pentru proiectul european, rămas la nivelul menţinerii stereotipurilor relative faţă de realitatea balcanică şi umbrit forţat de criza economică a zonei euro. Planurile de integrare au evoluat sinuos, amânarea etapelor de primire a noi membri a devenit încă de la eşecul a Constituţiei Uniunii, din 2005, „Oboseala extinderii” („enlargement fatigue”), prezentă şi astăzi în opinia publică europeană, în plus amplificată de criza datoriei suverane, izbucnită într-o ţară balcanică. În încercarea de depăşire a momentului, Bruxelles semnează Tratatul de aderare cu Croaţia, considerând acesta un semnal suficient pentru celelalte ţări balcanice nemembre pentru continuarea reformelor şi a democratizării vieţii socio-politice. Din păcate, esenţa problemei aderării după admiterea Croaţiei a fost ocolită, cu motivaţia preocupărilor pentru găsirea celor mai optime soluţii interne pentru criza financiară ce traversa Uniunea. Definirea unei strategii pentru procesul de integrare ulterior a fost amânată, lăsând libertatea opţiunilor balcanice să fie redusă la interesul naţional.

Ce a creat această nouă situaţie? O idee veche, plăcută principalelor ţări occidentale, şi anume: realizarea unei Europe extinse pe mai multe cercuri concentrice, cu „centru şi periferie“. Astfel s-a creat o nouă formă de „periferizare“ (termenul aparţine unui analist român) a Balcanilor de Vest, greu de acceptat de ţările spaţiului, care aşteptau o altă perspectivă. Acest aspect poate fi exemplificat fie şi numai amintind de standardele duble la care sunt supuse România şi Bulgaria privind integrarea în spaţiul Schengen şi accesul pe piaţa europeană a forţei de muncă din cele două ţări. Disfuncţionalităţile au fost sesizate în preocupările oficialilor din Balcanii de Vest încă de la începutul anului trecut, însoţite de întrebarea: Aderarea Balcanilor la UE a trecut pe plan secund?

Imaginea de ansamblu a acestei situaţii a fost conturată mai bine în cadrul unei conferinţe ţinute la Priştina, cu tema: Europa de SudEst într-o Eră Multipolară“. Intervenţiile miniştrilor de Externe, politicienilor şi analiştilor în cadrul reuniunii au schiţat un tablou deloc plăcut pentru regiunea Balcanilor. În acest moment, zona nu mai reprezintă o prioritate pentru UE, pentru că oficialilor de la Bruxelles „le este greu să gândească la politica externă din cauza crizei financiare“. Declaraţia aparţine ministrului de Externe bulgar, Nikolay Mladenov, care a ţinut să mai precizeze că procesul integrării în Balcanii de Vest se confruntă cu două pericole: unul rezidă din relaţia dintre Kosovo şi UE, care rămâne singurul punct de pe harta Balcanilor al cărui loc în procesul de integrare rămâne neclar, iar celălalt pericol este oboseala faţă de extinderea din Balcani, euforia făcând loc naţionalismului şi xenofobiei la generaţia tânără“. Singurul care s-a situat pe o poziţie specifică a fost Songul Ozan, ambasadorul Turciei în Kosovo, care a ţinut să sublinieze că „Balcanii sunt inima Europei şi Europa nu este completă fără această regiune. În acest sens, toate ţările balcanice ar trebui să fie în UE în viitorul apropiat”.

O poziţie interesantă şi demnă de luat în seamă subliniază faptul că „actuala criză financiară a determinat unele ţări din UE, în principal Franţa şi Germania, să examineze ideea unui sistem european dublu, în care unele ţări ar fi parte a unei integrări mai profunde, iar altele beneficiare a unui anumit fel de integrare “. Nuanţarea acestor aprecieri a venit prin comisarul european pentru extindere şi politică de vecinătate Štefan Füle, care, la începutul acestui an, a ţinut să reamintească intenţiile UE de sprijin prin fondurile Instrumentului de Asistenţă pentru Preaderare (IPA) necesare integrării regionale a ţărilor candidate şi a celor potenţial candidate, prin proiecte zonale cu specific naţional. Comisarul Füle a ţinut, însă, să reamintească două condiţii: prima vizează ritmul reformelor şi a doua coordonarea acţiunilor după un set comun de standarde. Nivelul diferit de dezvoltare a ţărilor din Balcanii de Vest face ca alinierea la standardele UE să fie inegală, rolul principal revenind căilor de atingere specifice fiecărei ţări în parte. Din această cauză, statele vor primi, din miliardul de euro pus la dispoziţie prin fonduri IPA, sume diferenţiate. Distribuţia fondurilor pentru fiecare ţară a devenit subiect de dezbatere – şi implicit de critici – întrucât acestea nu sunt alocate în proporţie directă cu suprafaţa sau populaţia ţărilor. Croaţia, de exemplu, este de şase ori mai mare decât Kosovo şi primeşte doar dublul ajutorului primit de aceasta. Turcia, de trei ori mai populată decât totalul restului candidatelor, primeşte mai puţin de jumătate din ajutorul total. După Institutul UE al „Universităţii Marmara” din Istanbul, alocarea ajutoarelor are la bază evaluarea nevoilor ţărilor şi nu alte criterii.

Am prezentat exemplul de mai sus pentru a nu se crede că preocupările UE faţă de Balcanii de Vest au intrat într-un spaţiu de umbră, dimpotrivă, rămân la un nivel declarativ vizibil, dar fără rezonanţă trecută. Recent, în capitala Uniunii, Catherine Ashton, comisarul UE pentru politică externă, reafirma că „Integrarea Balcanilor de Vest în familia europeană rămâne una din ultimele provocări din calea construirii unei Europe democratice şi unificate“. O declaraţie generală, fără vreun efect deosebit. Balcanii au nevoie acum de o strategie nouă, bazată pe situaţia actuală din spaţiul european, pentru integrare europeană. Cu toate asigurările pe care oficialii UE încearcă să le prezinte pentru dispersarea temerilor ţărilor din regiune cu privire la faptul că problemele financiare cu care se confruntă Uniunea şi oboseala extinderii, resimţită în unele state membre, nu vor afecta perspectiva integrării, există în continuare o reţinere faţă de promisiunile UE.

Posibilitatea îngheţării relaţiilor dintre UE şi Balcanii de Vest a fost sesizată şi de un fin cunoscător al spaţiului balcanic, ministrul suedez de Externe, Carl Bildt, care a simţit nevoia să încurajeze menţinerea unui optimism balcanic, afirmând că poarta europeană este deschisă Balcanilor de Vest, în ciuda faptului că s-au auzit zgomote diferite de la ţările societăţii vesteuropene“.

Analiza realistă a momentului arată, totuşi, că UE se află în incapacitatea de a construi un nou proiect de extindere adaptat noilor condiţii, pentru că apetitul politic european este concentrat pe salvarea Uniunii şi mai puţin pe integrarea Balcanilor în Europa. Disponibilitatea UE pentru o nouă abordare nu se întrevede, menţinând vechile etichetări sterotipe mult mai comode decât efortul inovării. Credibilitatea UE în Balcanii de Vest se poate asigura prin originalitatea soluţiilor pe care instituţia europeană trebuie să le aducă crizei zonei euro şi problematicii balcanice.

Studiile recente apreciază că revenirea lui Putin la conducerea oficială a Rusiei va însemna şi reevaluarea doctrinei de politică externă faţă de Balcani. Intenţiile UE de a plasa Balcanii de Vest pe poziţie de aşteptare convin Rusiei şi deschid calea pentru revenirea acesteia într-un spaţiu la fel de strategic ca şi NATO. În aceste condiţii, retorica panslavistă a apărut în spaţiul balcanic, mizând pe revenirea Rusiei ca o contrapondere a UE în Balcanii de Vest, aspect ce poate duce la pierderea, fie şi parţială, a autorităţii Uniunii în regiune. Evitarea unui astfel de scenariu ţine de capacitatea UE de a construi un model regional pe care să-şi bazeze dezideratul de stabilitate şi prosperitate.

Pentru Balcani – aprecia un analist politic – a sosit, de acum, vremea să se întrebe dacă nu cumva influenţa UE în regiune nu va fi la fel de scurtă ca stăpânirea austriacă în Oltenia la începutul secolului al XVIII-lea. O comparaţie amintită în Balcanii de Vest cu umor, dar nu numai. Oricum, dezastruosul management de criză al liderilor UE lasă spaţiu tuturor posibilităţilor…

Dr. Vasile Leca

Analist pe probleme balcanice

 

Turcia, „putere pivot” în Balcani

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Turcia, „putere pivot” în Balcani

Dacă ar fi să analizăm politica externă a Turciei în ultimile decenii, am surprinde aspecte extrem de interesante, impuse de o logică pragmatică, apărută în momente deosebite atât în plan interenaţional, cât şi regional. Ar fi greşit să credem că orientarea după anii 90 nu a fost influenţată de administraţia de la Wasinghton. SUA, prin mijloace specifice, au creat în cazul Turciei imaginea unei ţări cu statut de lider regional, iar trecutul otoman a stimulat din plin această percepţie. Poziţia de membru NATO şi, puţin mai târziu, cea de aspirantă la Uniunea Europeană aveau să schimbe opţiunile în ce priveşte politica externă a Turciei, după 1989, când liderii au înţeles că globalizarea este ireversibilă, iar Turcia nu are decât o direcţie: deschiderea economică. Dar asta nu putea fi făcută oricum, pentru că societatea era marcată de doctrinele deloc de neglijat ale lui Turgut Özal şi Ismail Cem, ce propovăduiau, printre altele, retorica „războiului rece. Acest context a impus un exerciţiu interesant, prin care o ţară – până la urmă balcanică a început să construiască o strategie nouă de acţiune externă, întrun spaţiu marcat de criza economico – financiară, cu scopul de a deveni o nouă putere regională, cu un rol definit în lume”.

Există aprecierea că actualul ministru de Externe turc, Ahmet Davutoglu, promotorul acestei direcţii, a încercat să despartă preocuparea excesivă pentru aderarea la UE de necesitatea unei poziţii de influenţă zonală, din Balcani până în nordul Africii şi Asia Centrală. Căile pe care le propune şeful diplomaţiei sunt cele economice, culturale şi, nu în ultimul rând, politice, care, în opinia sa, trebuie să interacţioneze paşnic. Ceea ce se distinge este segmentul ajutorului pentru dezvoltare, pe care ţările din Balcanii de Vest îl aşteaptă. Agenţia de Cooperare Economică a Turciei (TIKA) a fost însărcinată cu un rol important în procesul construirii unei noi strategii economice pentru ţările non-membre UE din regiunea balcanică. Nici în planul cultural lucrurile nu au rămas pe loc, deoarece, prin creşterea numărului de centre culturale finanţate de Turcia în Balcani, s-a dorit continuarea unor vechi tradiţii în rândul populaţiilor de cultură islamică. Greutăţile cele mai frecvente în acceptarea unui sprijin cultural au fost legate de perceperea mesajului venit din partea unei ţări urmaşe a Imperiul Otoman, care a lăsat urme greu de şters într-un spaţiu în care vechile trăsături comportamentale sunt prezente şi acum. Dar aceste impedimente nu au descurajat diplomaţia turcă. Dimpotrivă. Mijloacele de asistenţă sau ramificat, cuprinzând cele mai diverse domenii. În ce priveşte elaborarea unei noi doctrine de politică externă, un rol deloc de neglijat l-au avut tendinţele geopolitice din regiune. Restructurarea Irakului după interese americane, poziţia specială a Iranului, mişcările fără precedent din ţările arabe sunt câteva dintre cele mai importante elemente care au configurat o nouă hartă politico-militară a regiunii, în care Turcia a reuşit să propună o matrice de politică externă destinată regiunilor apropiate. Schimbarea a fost posibilă în condiţiile în care Ankara şi-a dat seama că accederea la o poziţie de lider regional poate influenţa mult mai mult Occidentul, pe care l-a urmat decenii de-a rândul fără comentarii. Astfel, dintr-un stat la frontiera cu Europa, Turcia a declanşat procesul de construire a unei strategii de putere pivot în zonă. O demonstraţie în acest sens este faptul că Turcia a început să joace şi rolul de mediator în conflictele din Balcani, în paralel cu cea de investitor. Se vorbeşte, şi nu degeaba, că asistăm la o a doua sosire a Turciei în Balcani, cu o poziţie diferită de cea a Imperiului Otoman, întrucât acum apropierea este definită de dorinţa de a ajuta, de a stinge potenţiale conflicte şi de a construi sisteme de cooperare puternice, care să sprijine intregarea în structurile occidentale.

Din păcate, piaţa balcanică este prea puţin cunoscută, şi, cu toată dorinţa de cooperare economică manifestată în regiune, nu are datele necesare de a oferi Turciei anvergura pe care şi-o doreşte. Ori, în doctrina turcă de construire a poziţiei de lider regional, factorul economic ocupă un loc de primă importanţă, de care Turcia a început să ţină cont în mod evident în acţiunile sale din Balcani. În acest sens este edificator Forumul de Afaceri Saraievo 2011, organizat în capitala baosniacă la începutul lunii aprilie a.c. de Banca Internaţională Bosna şi Banca Islamică de Dezvoltare, în scopul conectării investitorilor din întreaga lume cu antrepenori din Bosnia şi regiune. Printre ţările prezente au fost Turcia, Kuweit, Arabia Saudită, SUA, Malaezia.

Apropierea de piaţa europeană, structura existentă, cu potenţial de dezvoltare, forţa de muncă calificată şi competitivă, moneda şi un sector bancar sănătos sunt avantajele acestei regiuni, dominată de legături istorice nu numai culturale, ci şi industriale şi educaţionale, arată Murat Yuleek, preşedintele consiliului de administraţie a băncii turceşti de investiţii TAIB. Forumul a fost organizat cu scopul declarat de a dezvolta o piaţă care să ofere bunuri şi oportunităţi tuturor investitorilor.

Interesant de remarcat este faptul că în regiune, ponderea investiţiilor este în educaţie. În privinţa potenţialului de investiţii din Europa de sud–est, unul din participanţii la Forum, şeicul Saleh Abdullah Kamel, un miliardar, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Islamică, aratăpentru realizarea planurilor educaţionale şi a altor planuri trebuie avută în vedere o imagine care trebuie combinată cu banilucru simplificat de sistemul bancar islamic”. Acest aspect subliniază, de fapt, că, spre deosebire de sistemul bancar convenţional, cel islamic nu vizează profitul, iar la baza relaţiilor economice stă postulatul, care interzice investiţiile în afaceri contrare principiilor Islamului.

În acest efort de restructurare a raporturilor cu lumea balcanică, există deopotrivă interesul Turciei şi al altor investitori din zona islamică, de a ajuta regiunea să devină un exemplu de dezvoltare economică de succes . Este demn de reţinut faptul că în poziţia oficială a guvernului turc se precizează că avem o strategie serioasă pentru Balcani, regiunea fiind una din principalele priorităţi ale politicii externe. În acest sens, Geybulla Ramazanoglu, consilierul premierului Recep Tayyip Erdogan, subliniazăTurcia va fi bucuroasă să contribue mai mult şi să medieze disputele bilaterale dintre ţările din Balcani”.

În contextul în care implicarea Turciei în zonă este aşteptată de majoritatea ţărilor balcanice, diplomaţia turcă prezintă o strategie interesantă. Unul din veteranii diplomaţiei turce în Balcani, ambasadorul Ali Engin Oba, preciza, în numele Ministerului de Externe că vrem să extindem politica noastră în întreaga regiune a Balcanilor, atât politic, cât şi economic, calificând misiunea Turciei drept o manifestare a unei puteri moderate.

Dacă în urma destrămării fostei Iugoslavii, Turcia nu a mai avut influenţa pe care şi-a dorit-o în acest spaţiu, iată că Ankara şi-a revizuit strategia. Iar noua politică lansată de ministrul de Externe Davutoglu a fost primită de ţările balcanice cu interes. Obiectivele diplomatice turce sunt consolidarea legăturilor economice, depăşirea diferenţelor şi relizarea securităţii pentru toată lumea. Turcia se declară pregătită să ajute ţările din regiune prin iniţiativele sale echilibrate şi prin mediere, se precizează în poziţia guvernului de la Ankara. În acest context, analistul german Dusan Reljic, specializat pe problemele relaţiilor internaţionale şi securităţii, apreciază că Turcia poate aduce mulţi investitori în Balcanii de Vest, ajutând astfel la restabilirea unei poziţii de frunte în zonă“. Acesta a adăugat totuşi că în plan politic, regiunea va continua să se adreseze în primul rând SUA, Europei şi Rusiei pentru sprijin, pentru integrarea în NATO şi UE, întrucât acest spaţiu are nevoie de suport politic şi securitate energetică, aspecte ce nu pot fi oferite în prezent de Turcia.

Un lucru este cert: viitorul prezenţei economice turceşti – în condiţiile în care Turcia nu este un partener în regiune la nivelul potenţialului de care dispune va fi decisiv pentru rolul de lider pe care această ţară îl poate juca în regiune, în măsura în care investiţiile vor deveni semnificative pentru zona Balcanilor.

Fără a fi o concluzie, se poate aprecia că această ofensivă diplomatică a Turciei este un demers demn de subliniat în condiţiile importanţei lumii balcanice pentru securitatea şi pacea europeană şi nu numai. Este greu de explicat de ce ţările balcanice membre UE privesc spaţiul balcanic din care fac parte ca pe ceva lipsit de interes sau se limitează la procuparea pentru soluţionarea unor dispute bilaterale. Liderul regiunii va fi recunoscut după implicări şi strategii precum cele făcute de Turcia în prezent şi nu după dorinţe şi planuri exprimate la reuniuni şi manifestări zonale.

 

 

Dr. Vasile Leca

Analist pe probleme balcanice