NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

România pe drumul ireversibil spre democrație

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on România pe drumul ireversibil spre democrație

La 1 ianuarie 2017 se împlinește un deceniu de când România a intrat în marea familie europeană. Era momentul încununării unui efort național mai presus de partide, de doctrine, de interese conjuncturale sau punctuale. Țara noastră demonstra capacitatea de a se mobiliza exemplar în numele unui mare proiect național, precum și orientarea ireversibilă spre valorile occidentale, democratice.

generica

Înainte de orice, aderarea României la Uniunea Europeană înseamnă apartenenţa ţării noastre la spaţiu de stabilitate politică, securitate internă şi externă, dezvoltare economică, protecţie socială şi solidaritate. Odată cu calitatea de membru obținută la 1 ianuarie 2007, România și-a asigurat sprijinul celorlalte state membre în plan extern şi, totodată, securitatea internă pe teritoriul comunitar. În plan economic, pentru țara noastră s-a deschis posibilitatea de a participa la cea mai mare piaţă unică din lume, cu toate oportunitățile derivate de aici, legate în primul rând de creşterea economică. Libertatea de mişcare a persoanelor, bunurilor, capitalurilor şi serviciilor a creat o largă deschidere și avantajul ca orice cetăţean român fie liber să caute de lucru pe teritoriul comunitar, să se stabilească sau să facă afaceri în condiţiile liberei concurențe oriunde în UE. Acestea sunt, pe scurt, marile avantaje ale intrării României în blocul comunitar cu zece ani în urmă. Cu atât mai relevantă este punctarea efortului național, pe etape, care a dus la acest fast deznodământ.

Sute de mii de români au sărbătorit intrarea țării în marea familie europeană (2007)

Sute de mii de români au sărbătorit intrarea țării în marea familie europeană (2007)

România a fost una dintre primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu Comunitatea Economică Europeană, precursor al Uniunii Europene, pentru dezvoltarea de relaţii comerciale. Imediat după căderea Zidului Berlinului, România stabilea, în 1990, relaţii diplomatice cu UE, semnând în acelaşi an un Acord de Comerţ şi Cooperare. A urmat depunerea de către România a cererii de aderare la Uniunea Europeană, în 1995. Patru ani mai târziu, Comisia Europeană recomanda începerea negocierilor de aderare a României.

Odată cu lansarea oficială, în anul 2000, a procesului de negociere a aderării, se făcea trecerea la o nouă etapă de consolidare a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană. Anii care au urmat au fost marcați, pe de o parte, de efortul național de îndeplinire a condițiiilor pentru aderare, iar pe de altă parte au demonstrat sprijinul statelor membre ale UE pentru finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare în 2005 şi aderarea efectivă în ianuarie 2007, dată la care România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare a României la UE (2005)

Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare a României la UE (2005)

Se împlinea astfel ceea ce a constituit un obiectiv strategic de maximă importanţă pentru întreaga societate românească, susţinut în mod constant de toate instituţiile statului, de forţele politice parlamentare, de societatea civilă. Vechea aspiraţie a națiunii române de apartenență la spațiul euro-atlantic și la valorile democratice era un fapt împlinit.

  • Semnarea Tratatului de aderare a venit după un proces dificil de negocieri, care a marcat transformări profunde în multe domenii ale vieţii economico-sociale. Acest moment a însemnat recunoaşterea faptului că România era pregătită să devină membră a Uniunii Europene, să se alăture unui spaţiu de valori definit de democraţie, stat de drept, economie de piaţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (Klaus Iohannis, președinte al României)

  • Procesul de aderare la UE reprezintă cel mai important obiectiv naţional din ultimii 25 de ani, care, alături de aderarea la NATO, a antrenat transformări ireversibile în ceea ce priveşte modernizarea societăţii româneşti, prin racordarea sa deplină la setul de valori şi principii europene şi euro-atlantice. Reuşita acestui proiect a avut la bază consensul întregii societăţi şi al clasei politice din România” (Bogdan Aurescu, consilier prezidențial, fost ministru de Externe)

Drumul Uniunii Europene prin secole

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on Drumul Uniunii Europene prin secole


– Un parcurs cu numeroase modificări, restructurări şi ajustări –

Cetăţenii Europei se întreabă tot mai des, în faţa provocărilor pe care le are în faţă proiectul european, cum a evoluat vechiul „vis” al iniţiatorilor Uniunii. În încercarea de a răspunde la unele dintre aceste dileme, ne propunem să abordăm felul în care conceptul iniţial a fost adaptat la realităţile celor şase decenii scurse de când Uniunea Europeană a prins primele contururi.

Jean Monnet şi Robert Schuman, „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene

Jean Monnet şi Robert Schuman, „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene

Când ţările Europei occidentale au decis să constituie împreună un spaţiu al păcii şi prosperităţii, acesta a fost un „vis”, născut din ruinele celui de-al doilea război mondial. În timp, s-a transformat într-o năzuinţă a întregii Europe după căderea comunismului, un deziderat al reunificării vechiului continent şi al construirii unei veritabile „case comune”. Milioane de europeni şi-au dorit cu ardoare să poată fi integraţi în blocul comunitar, să poată circula liber, să se simtă cetăţeni ai continentului.

Care a fost parcursul acestui un proiect devenit model de progres pentru întreaga planetă? Un scurt istoric al edificării Uniunii Europene ne duce în anul 1949, când diplomatul şi economistul francez Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa, a conceput ideea de Comunitate Europeană. Ideea sa a fost acceptată de Robert Schuman, ministrul de Externe al Franţei, iar proiectul a fost făcut public. Propunerea concretă viza plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. În urma acestei declaraţii, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au răspuns favorabil şi astfel s-a format „Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului”. Aşadar, nucleul edificiului s-a constituit pe considerente economice. Astăzi, după cum se ştie, unificarea europeană a cuprins şi palierele, social şi cultural.

Libertăţile şi aplicarea lor

Semnarea tratatului de la Roma, actul de naştere al Comunităţii Economice Europene (1957)

Semnarea tratatului de la Roma, actul de naştere al Comunităţii Economice Europene (1957)

Privind spre felul în care au evoluat conceptele de bază ale UE, ne vom referi la aşa-numitele libertăţi, care s-au stabilit dintru început: libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a capitalurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a persoanelor. Să le luăm pe rând. În ce priveşte circulaţia bunurilor, întreprinderile din UE pot vinde şi cumpăra mărfuri pe tot teritoriul Uniunii. Totuşi, începând cu anii 1980, UE a dezvoltat o nouă abordare, stabilind cerinţe pe care trebuie să le respecte produsele pentru a putea fi comercializate pe teritoriul său. Astfel, au fost publicate, până în prezent, circa 20.000 de standarde europene. În plus, în anumite condiţii, stabilite ca excepţionale, statele membre pot restricţiona libera circulaţie a mărfurilor. Aşadar, pe acest segment au intervenit ajustări. Libera circulaţie a capitalurilor este considerată cea mai largă libertate, dar şi în acest domeniu au fost operate modificări. Iniţial, tratatele UE nu prevedeau liberalizarea totală a circulaţiei capitalurilor, statele membre fiind obligate numai să elimine restricţiile în măsura în care acest lucru era necesar pentru funcţionarea pieţei commune, arată un document al Parlamentului European. Ulterior, întrucât situaţia economică şi politică din Europa şi din lume a evoluat, a fost nevoie şi aici de anumite reglări. Astfel, după ce Consiliul European a confirmat realizarea progresivă a uniunii economice şi monetare, în 1988, a fost introdusă o mai mare coordonare a politicilor economice şi monetare naţionale. În consecinţă, a fost instituită libertatea deplină a tranzacţiilor de capital, consacrată în Tratatul de la Maastricht: orice restricţii privind plăţile şi circulaţia capitalurilor, atât între statele membre, cât şi între statele membre şi ţările terţe, sunt interzise.

Libera circulaţie a serviciilor este strâns legată de libera circulaţie a persoanelor. Acestea două au fost, în timp – şi continuă să fie – teme de dezbateri aprinse în interiorul Uniunii. De ce? Serviciile au o importanţă crucială pentru piaţa internă comună a UE, deoarece acestea reprezintă între 60% şi 70% din activitatea economică a UE şi aproximativ acelaşi procent din forţa de muncă ocupată.  Principiul care guvernează piaţa internă a serviciilor a fost denumit generic „principiul libertăţi fundamentale” şi a fost reglementat prin Tratatul Comunităţii Europene. Potrivit acestui principiu, companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se stabili şi furniza servicii pe teritoriul altor state membre. Dar evoluţiile din realitate au generat numeroase bariere în calea aplicării acestei libertăţi, obstacole pe care UE se străduieşte şi astăzi să le depăşească. Şi asta pentru că multitudinea de servicii implicate variază de la cel mai obişnuit, cum ar fi frizerul, la cele mai mari activităţi, cum ar fi transportul. În anul 2000, un raport al Comisiei Europene atrăgea atenţia cu privire la obstacolele legale, administrative şi practice ale circulaţiei serviciilor peste graniţele Uniunii Europene, la prăpastia încă existentă, după decenii, între viziunea unei economii integrate şi realitatea experimentată de cetăţenii europeni şi de furnizorii de servicii. Cu toate reglementările, în domeniul circulaţiei libere a serviciilor nu s-a atins nivelul performanţelor la care se află circulaţia bunurilor. Şi astfel ajungem la legătura cu libera circulaţie a persoanelor. Atunci când, în 2004 o Directivă europeană în domeniul serviciilor a fost menită să îmbunătăţească sistemul, ea a devenit unul dintre motivele pentru care francezii au respins Tratatul constituţional al UE. Motivul? Aceştia au considerat că aşa-numitul (în mod generic) „instalator polonez” (prestatorul de servicii comunitar, cu drept de a circula liber şi a-şi oferi serviciile liber) era o ameninţare pentru propria piaţă a muncii. Dintr-o dată, două libertăţi nu mai erau… libertăţi. Iată, aşadar, cum marile idei imaginate la începuturile Uniunii au suferit modificări, unele chiar de substanţă. Nu putem omite faptul că Uniunea se vede nevoită şi astăzi să pedepsească state care încearcă să încalce aceste drepturi din motive rasiste sau pentru că, aşa cum am arătat şi în cazul Franţei, imigranţii sunt văzuţi ca europeni de mâna a doua care ocupă locurile de muncă ale localnicilor.

Aceste realităţi, cărora li s-au adăugat evoluţiile istorice şi efectele unei extinderi masive a UE, au generat efecte de diviziune pe care iniţiatorii Uniunii nici nu le-ar fi bănuit. Dacă timp de ani s-a tot vorbit despre vest şi est, despre zidul Berlinului şi „cortina de fier”, astăzi se vorbeşte despre nord şi sud, despre ţările care au rezistat mai bine crizei economice (sau chiar au profitat de ea) şi despre ţările din sud, care au fost lovite din plin. Mai există şi alte diviziuni europene – între zona euro şi restul ţărilor membre sau diferenţele de opinie asupra vitezei de integrare ori transferului de competenţe la Bruxelles.

Un model unic în lume

Parlamentul European: puterea legislativă, bugetară şi de control politic asupra instituţiilor europene.

Parlamentul European: puterea legislativă, bugetară şi de control politic asupra instituţiilor europene.

Am arătat în cele de mai sus felul în care evoluţiile contemporane au obligat Uniunea Europeană să se adapteze, păstrând totuşi reperele fundamentale creionate cândva de fondatorii săi. Mulţi dintre stâlpii care au servit construirii UE nu mai sunt în picioare; amintirea celui de-al doilea război mondial a pălit în timp, războiul rece s-a încheiat, năzuinţa spre prosperitate a fost zdruncinată de criza financiară, reducerea decalajelor dintre statele membre va mai întârzia multe decenii, iar edificarea statului social, parte integrantă din identitatea UE, face faţă cu greu concurenţei globale şi schimbării demografice majore în Europa. Dar, pe lângă inerentele greutăţi, există şi o distanţă mare în direcţia progresului. Putea oare Monnet prevedea că această construcţie continentală, imaginată pe un teritoriu distrus de un război nimicitor, şi-ar putea propune, după o jumătate de secol, să devină, de pildă, „cea mai competitivă economie a cunoaşterii din lume”? Şi totuşi, se întâmplă. Iată şi alte exemple: Uniunea Europeană este astăzi cea mai mare putere comercială din lume, primul donator mondial pentru dezvoltare (prin alocarea a zeci de miliarde de euro anual în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi reducerii sărăciei la nivel global), oferă un model de extindere, de cooperare între statele membre, luate fiecare în parte şi întreg ansamblul cu restul lumii, totodată fiind un garant al păcii. Europa continuă să fie în centrul atenţiei mondiale prin experimentarea unui model de integrare unic pe glob. De asemeni, UE a evoluat spectaculos şi în domeniul creării unei pieţe redutabile, primul exemplu de piaţă comună şi unică în acelaşi timp. Mai mult, este un model de libertate, de exercitare neîngrădită a drepturilor omului, de justiţie socială. „Părinţii fondatori” ai UE s-ar putea mândri…

Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, germani, voi, toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda împreună o unitate superioară şi veţi construi fraternitatea europeană” (Victor Hugo)

Republica Moldova – Aspiraţie pentru integrare europeană

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Republica Moldova – Aspiraţie pentru integrare europeană

Parlamentul de la Chişinău l-a ales pe judecătorul Nicolae Timofti, în funcţia de preşedinte al statului moldovean, prin voturile Alianţei pentru Integrare Europeană. Această alegere a fost făcută în contextul în care în ultimii doi ani s-a remarcat o efervescenţă a reformelor menite să consolideze statul de drept şi libertăţile democratice. A fost o perioadă fastă în relaţia Bucureşti – Chişinău, consemnându-se deschiderea a două consulate generale, la Bălţi şi Cahul, a unui birou consular la Ungheni şi inaugurarea Institutului Cultural ”Mihail Eminescu” la Chişinău. De asemeni, au fost lansate proiecte economice cu valoare strategică, printre care construirea unor poduri peste Prut, a gazoductului Iaşi – Ungheni, şi conectarea sistemului electric din Republica Moldova cu cel din România şi, implicit, cu cel din Uniunea Europeană.

În fotografia de pe copertă: Nicolae Timofti, preşedintele Republicii şi Marian Lupu, Preşedinte al Parlamentului.

 

„România este un important partener în drumul spre integrarea în Uniunea Europeană”

Reporter: editura March - 21 - 2012 Comments Off on „România este un important partener în drumul spre integrarea în Uniunea Europeană”

– ne declară E.S domnul Sami Shiba, Ambasadorul Republicii Albania la Bucureşti

-Am dori să ne prezentaţi principalele obiective ale dezvoltării Albaniei, în anul pe care-l parcurgem.

-În primul rând, aş vrea să afirm că anul 2012 înseamnă aniversarea a 100 de ani de la Proclamarea Independenţei Albaniei, un eveniment istoric important, care va fi sărbătorit în mod deosebit de naţiunea albaneză. Le suntem recunoscători popoarelor şi naţiunilor care au sprijinit marile strădanii şi sacrificii ale albanezilor pentru libertate şi independenţă, în acest context România ocupând un loc aparte. De altfel, cu ocazia aniversării a 100 de ani de independenţă, împreună cu instituţii româneşti şi cu asociaţiile albanezilor, vom organiza numeroase şi importante activităţi ştiinţifice, culturale şi artistice.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, menţionez că în anul 2012, pentru Albania, principalul obiectiv naţional îl reprezintă integrarea în Uniunea Europeană. Aproximativ 94% dintre albanezi susţin această opţiune. În context, guvernul s-a angajat în mod ferm la realizarea priorităţilor stabilite de Comisia Europeană pentru obţinerea statutului de candidat şi începerea negocierilor de aderare.

Transformarea visului poporului albanez în realitate – „Albania, o ţară dezvoltată” – constituie un alt obiectiv major pentru anii următori. Pentru aceasta, guvernul albanez este hotărât să continue reformele economice profunde, privatizările masive, creşterea economică rapidă şi revoluţia fiscală, să dubleze veniturile, să crească venitul mediu pe economie, să crească salariile şi pensiile, precum şi să continue războiul împotriva criminalităţii şi corupţiei.

Un alt obiectiv este ca Albania să devină o importantă ţară producătoare de energie regenerabilă. Amintesc că au fost finalizate 220 de contacte pentru construirea de centrale hidroelectrice, din totalul de 450 planificate. De asemenea, este încurajată producerea de energie eoliană, precum şi stocarea energiei solare şi geotermale. Printre alte obiective importante se află dezvoltarea educaţiei şi grija continuă pentru sănătatea cetăţenilor, precum şi preocuparea deosebită pentru valorificarea eficientă a excelentului potenţial turistic – litoralul, cât şi regiunile de munte. Dezvoltarea reţelei de internet şi îmbunătăţirea serviciilor şi a infrastructurii turistice sunt, de asemenea, alte obiective majore şi ambiţioase ale Guvernului albanez.

Ce ne puteţi spune despre perspectiva europeană a Balcanilor de Vest?

– Ţările din Balcanii de Vest au făcut progrese substanţiale pe calea integrării în Uniunea Europeană. Albania este şi ea parte a acestui proces, a acestui curent pro-european. În acest context, este important ca perspectivele europene ale ţărilor noastre să rămână pe agenda europeană şi uşile UE să ne fie deschise.

Acceptarea Albaniei şi Croaţiei în Alianţa Nord-Atlantică va fi urmată în curând de aderarea altor ţări din regiune, inclusiv a Kosovo. Albania crede cu tărie că extinderea NATO în Balcani constituie, în esenţă, întemeierea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi stabilităţii. Politica uşilor deschise promovată de NATO este singura politică dreaptă şi realistă, în beneficiul geostrategic şi geopolitic atât al NATO, cât şi al statelor care aspiră la aderare.

Albania are relaţii excelente cu vecinii săi şi cu întreaga regiune, precum şi voinţă politică pentru consolidarea acestor relaţii, în viitor. Continuăm să promovăm integrarea regională prin crearea unei infrastructuri regionale comune, înlăturarea barierelor de la frontieră şi asigurarea circulaţiei libere a populaţiei, bunurilor şi capitalului.

Câteva consideraţiuni asupra relaţiilor dintre Albania şi România.

– Relaţiile dintre Albania şi România sunt foarte bune, bazate pe legăturile istorice de prietenie dintre cele două popoare şi cooperarea actuală din toate domeniile. România este un aliat al Albaniei în cadrul NATO şi un important partener în drumul acesteia spre integrarea în Uniunea Europeană. Mulţi demnitari români pe care i-am întâlnit mi-au confirmat că România va sprijini Albania în procesul de integrare în UE, motiv pentru care le adresez mulţumiri. Având în vedere relaţiile existente, sperăm să consolidăm în continuare cooperarea bilaterală şi să păstrăm dialogul politic deschis pe care îl avem acum. Mai amintesc că între ţările noastre au fost semnate toate documentele de cooperare bilaterală, inclusiv Tratatul de Prietenie. Albania este decisă să extindă relaţiile cu România, în special în domeniul economic, să intensifice contactele instituţionale între structurile economice şi comerciale, între Camerele de Comerţ, forumuri economice, agenţii de turism etc.

Profit de prilejul acestui interviu şi doresc să-mi exprim aprecierea pentru revista „Balcanii şi Europa”, care ne oferă posibilitatea de a cunoaşte opinii, analize şi comentarii privind evoluţia evenimentelor recente din regiune şi din lume. Cred că este singura revistă care reflectă în mod realist, profesional şi nepărtinitor evenimentele din ţările balcanice şi perspectiva lor euro-atlantică.

• Relaţiile politice dintre Albania şi România sunt deosebit de bune, culminând cu vizita la Tirana, în anul 2011, a Preşedintelui României, E.S. dl. Traian Băsescu. Această vizită, precum şi vizita la Bucureşti a vicepremierului şi ministrului de Externe al Albaniei, E.S. dl. Edmond Haxhinasto, vor constitui în mod cert o bază pentru consolidarea şi instituţionalizarea colaborării noastre pe toate planurile.

• România, ţară prietenă, a găzduit şi l-a sprijinit pe primul prim-ministru independent al Albaniei, Ismail Qemali, care, împreună cu alte personalităţi politice albaneze, în ziua de 5 noiembrie 1912, la Hotel „Continental” din Bucureşti, a decis să declare independenţa Albaniei, care a culminat la Vlora, pe data istorică de 28 noiembrie 1912.

• Cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Proclamarea Independenţei Albaniei vor fi organizate „Săptămâna Culturii Albaneze”, la Bucureşti şi „Săptămâna Culturii Române” la Tirana, în cadrul cărora vor avea loc simpozioane ştiinţifice, lansări de filme, de carte etc.

 

Mecanismele democrației europene

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Mecanismele democrației europene

Cine dictează politica Uniunii Europene?

Cititori ai revistei noastre, provenind din diferite zone, dar mai cu seamă din R. Moldova, ne-au solicitat ca, în cadrul unui articol, publicaţia să abordeze modul în care este condusă Uniunea Europeană prin intermediul mecanismelor sale instituţionale. Deşi tema este oarecum de natură juridic-doctrinară, ne-am adresat d-nei Zoe Petre, reputat profesor universitar, căreia i-am solicitat o prezentare a modalităţii în care se iau deciziile la nivelul UE.

Când ne întrebăm cine decide în cadrul Uniunii Europene, nu trebuie să ne aşteptăm la un răspuns simplu. Nici în vremurile inaugurale, când acest răspuns privea doar 6 state membre, răspunsul nu putea fi univoc: era oare posibil ca francezii anilor ’50 să accepte fără murmur ca Germania să participe cu un vot egal celui propriu în decizii care priveau direct Franţa? Marea Britanie a rămas până azi într-o măsură importantă în paradigma insulară, care îi aduce satisfacţii de orgoliu şi dificultăţi economice pe măsură.

Acum, când părtaşi la decizie sunt toţi cei 27 de membri ai Uniunii, raportarea fiecărei naţiuni la idealităţile şi valorile ei pot fi oricât de entuziaste, dar, în practică, asumarea deciziilor de către fiecare stat-membru rămâne o problemă. Şi asta nu doar atunci când e vorba de state mari şi foarte puternice, membri ai UE tradiţionali; recent s-a văzut că nici Polonia, nici Cehia nu sunt dispuse să abdice de la formele plenare de suveranitate în beneficiul comun. Ce să mai vorbim de Danemarca, ţară care a rămas cu îndârjire în afara zonei euro?

În timpul referendumului danez cu privire la moneda comună, eram la Luxemburg, la o reuniune pe temele lărgirii UE, provocată şi dirijată cu excepţională diplomaţie de regretatul Ghiţă Ionescu, una din vocile cele mai respectate ale teoreticienilor unităţii europene. Consternarea care i-a cuprins nu doar pe organizatori, ci şi pe funcţionarii europeni de la Luxemburg – în majoritatea lor tineri italieni şi spanioli, cu un entuziasm juvenil lipsit de orice rezervă faţă de identitatea europeană care le oferea şi idealuri, şi o carieră prestigioasă – avea aerul unui doliu colectiv. Eşuata Constituţie europeană a fost de asemeni o lecţie despre adevăraţii decidenţi în cadrul UE, când e vorba de probleme de fond: nu statele, ci naţiunile componente.

Aceasta este totuşi o tensiune constantă, căci, se ştie, rareori se întâmplă ca electoratul să fie mai puţin conservator, sau măcar mai puţin tradiţionalist, decât clasa politică. S-a întâmplat în România anilor ’90, când – cu unele excepţii, desigur – liderii FSN apărau statu quo în materie de alianţe externe, în vreme ce marea masă a cetăţenilor dorea integrarea României în sistemul de valori democratice ale Occidentului. De aceea a şi câştigat CDR alegerile din 1996, pierzându-le apoi pe cele din 2000, fiindcă electoratul dorea integrarea, dar nu era dispus să şi plătească preţul acesteia.

În ce priveşte împărţirea competenţelor între UE şi statele membre, Uniunea Europeană se deosebeşte atât de o confederaţie (care este o asociere liberă a unor state suverane), cât şi de un stat federal. Există domenii în care statele au transferat competenţa legislativă – complet sau parţial – Uniunii Europene. În altele, statele membre ale UE acţionează în mod inter-guvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. Uniunea Europeană nu-şi poate crea, aşadar, o ordine juridică proprie, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul unora din drepturile suverane ale statelor membre, care dispun astfel, în schimb, de o suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE.

Dacă dificultăţile în relaţia dintre mecanismele de decizie ale UE şi cele ale statelor membre sunt îndeobşte vizibile şi recunoscute, nu aceeaşi e situaţia când ne referim la raporturile diferitelor instituţii europene între ele. Nu ştiu câţi dintre susţinătorii din România ai integrării au observat, de pildă, existenţa mai multor centre de putere la vârful UE, centre ale căror relaţii nu pot evita tensiunile şi chiar unele conflicte – sau cel puţin câţi sunt cei care au acordat importanţa cuvenită acestor fapte, considerându-le îndeobşte detalii tehnice fără prea mare relevanţă. În realitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acum mai puţin de trei ani, la 1 decembrie 2009 – când, e drept, România era în febra alegerilor prezidenţiale iminente şi nu-şi bătea prea mult capul cu Europa – cele mai greu de definit relaţii erau cele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European; sau, spus mai fără menajamente, rolul Parlamentului European era mai degrabă decorativ decât efectiv, în condiţiile în care, cum bine se ştie, Parlamentul este temelia instituţională fără de care nu există democraţie.

E drept, Uniunea Europeană plătea astfel tributul originilor ei în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial. Atunci, era vorba de o piaţă comună, care reglementa în materiile referitoare la cărbune şi oţel, astfel încât Comisia Europeană şi miniştrii de resort puteau prea bine reprezenta şi interesul comun, şi interesele propriilor naţiuni. După Maastricht, însă, vocaţia de uniune politică a UE a impus o corelare mult mai riguroasă între diferitele instanţe decizionale – de unde şi dezbaterile referitoare la o Constituţie europeană, încheiate cu compromisul care a dus la Tratatul de la Lisabona.

Principala inovaţie a Tratatului nu este, astfel, cum s-ar putea crede, apariţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European (mă tem că, luaţi repede, prea puţini dintre compatrioţii noştri, întrebaţi cine este acest preşedinte, ar răspunde fără ezitare Herman Van Rompuy). Această inovaţie constă, simplificând, în creşterea semnificativă a competenţelor Parlamentului European în exprimarea voinţei cetăţenilor europeni în raport cu deciziile adoptate.

În ce priveşte competenţele legislative ale Uniunii Europene în diferite domenii politice, se face diferenţa între competenţa exclusivă, dublă şi flancată. De exemplu, în politica comercială şi vamală, puterea legislativă o deţine exclusiv UE. În domeniul pieţei comune, al agriculturii, energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorilor se aplică o competenţă dublă: statele membre au dreptul să adopte legi proprii, în cazul în care UE nu prezintă nici o iniţiativă legislativă comună. În afară de aceasta, există anumite competenţe care pot fi delegate UE de către statele membre. În toate celelalte domenii politice, ţările membre deţin competenţa exclusivă.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană, se aplică două principii de bază: principiul subsidiarităţii, care spune că orice decizie politică trebuie să fie adoptată la nivelul cel mai apropiat de cetăţenii care beneficiază de decizia respectivă: o decizie referitoare la canalizarea unei localităţi trebuie să depindă exclusiv de autorităţile localităţii respective; Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţa necesară. În schimb, o decizie referitoare la construcţia pe teritoriul statelor membre de conducte de gaz metan din regiunea caspică nu poate fi adoptată exclusiv la nivel naţional şi are nevoie de o decizie politică şi de finanţare la nivelul UE. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestuia, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit (aici ar fi, desigur, multe de discutat, mai ales la nivelul legislaţiei din România, dar e un subiect prea complex pentru a fi expediat aici şi acum).

Legislaţia UE se împarte, la rându-i în legislaţie „primară” şi „secundară”. Tratatele, adoptate de toate statele membre în conformitate cu propriile reguli, consemnate de regulă în Constituţie, adică fie prin ratificare în Parlamentele naţionale – ceea ce e procedura cea mai frecventă – fie prin referendum, tot naţional, reprezintă legislaţia primară a Uniunii. Legislaţia secundară constă în reguli, directive şi decizii care decurg din principiile stabilite de tratate. Ele constituie un corp de legi în continuă dezvoltare, aşa-numitul „acquis comunitar”. Termenul francez acquis, denotând un bun câştigat, a intrat în această formă chiar şi în engleză.

În termenii Tratatului de la Lisabona, procedura obişnuită de adoptare a deciziilor în UE este codecizia: Parlamentul European, ales prin vot universal direct de cetăţenii tuturor statelor membre, ca şi Consiliul European – reuniunea şefilor de state şi guverne ale celor 27 de state membre – trebuie să aprobe proiectele propuse de Comisie, tot aşa cum proiectele de legi alcătuite de guvernele naţionale trebuie să fie aprobate prin vot de Parlamente la nivel naţional pentru a deveni legi. De asemeni, Parlamentul European poate bloca o propunere dacă este în dezacord cu Consliul European.

În ultimă instanţă, aşadar, decizia în UE e tot mai mult de competenţa cetăţenilor Uniunii, prin aleşii lor la nivel european. Asta presupune, însă, ca alegerea parlamentarilor europeni să fie privită cu mult mai multă seriozitate de către electoratele naţionale, şi mai ales cu mult mai multă atenţie faţă de politicile europene pe care aceştia le propun. Până acolo mai e un drum destul de lung, şi asta în toate cele 27 de state membre.

Zoe Petre