NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

UE: Refugiaților de război li se alătură un vast număr de migranți – se pare că nu există o soluție durabilă

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on UE: Refugiaților de război li se alătură un vast număr de migranți – se pare că nu există o soluție durabilă

Știri IH Octombrie 2016 Editorial

Politica migrației din Uniunea Europeană este în continuare caracterizată de o lipsă totală de coerență conceptuală, aspect punctat și în cadrul controverselor provocate din nou, la recenta Conferință balcanică din Viena. Direcția în zig-zag adoptată de cancelarul german generează tot mai multe nemulțumiri, fiind considerată de multe state membre ale Uniunii drept neproductivă, și este departe de a conduce spre o soluție durabilă. Stilul provocator adoptat prin utilizarea de slogane împiedică ajungerea la un consens în cadrul UE. atât de urgent și necesar pentru o soluție durabilă. Încă de la începutul acestui an a decis într-o manieră absolutistă: Nu există posibilitatea ca ceva anume să fie închis! și astfel a dezaprobat oficial închiderea rutei balcanice; prin urmare nu a fost adoptată la amintita conferință.

Karl H Koch

Karl H Koch

Conducerile statelor UE partenere au aflat, bineînțeles, de statistica oficială publicată de Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați (BAMF), document care numără, din ianuarie până în iulie 2016, un total de 479.620 de solicitări privind azilul în RFG, față de 216.221 din aceeași perioadă a anului 2015, ceea ce corespunde unei creșteri de 120 de procente (!) în anul curent. Solicitanții provin în mod deosebit din Siria (197.139), Afganistan (79.704), precum și Irak (66.625). Și în afara Germaniei se citează ziarul „BILD”, cel mai mare cotidian din Europa, care, pe 22.09.2016, a publicat pe prima pagină, sub forma unui titlu tipic balcanic: „549.209 solicitanți de azil refuzați, peste 400.000 trăind de mai bine de 6 ani la noi – o nouă nebunie în cadrul expulzării”.

Politica refugiaților UE a căpătat deja o semnificație importantă în cadrul formării opiniei politice, astfel încât, cu ajutorul experților în comunicare, a devenit obiectul unor cercetări extinse. În acest sens, sunt enumerați în mod interesant, în contextul problematicii privind discriminarea referitoare la impunerea cotelor de migrație, așa-numiții „Factori de tragere” (engleză to pull = a trage), care de altfel sunt potriviți pentru a motiva sau încuraja migranții în ceea ce privește intențiile acestora de a emigra în Europa.

IH Nachrichten Okt 2016

IH Nachrichten Okt 2016

În timp ce ruta balcanică a condus practic la o „izolare” a unor state balcanice, în baza unor măsuri de delimitare, fluxul migranților s-a divizat în pasageri și transportați de către bande organizate spre Egipt sau spre Libia. În locul tratării simptomelor, se face simţită nevoia unei intervenții riguroase în cadrul rețelei de bande organizate, nu doar în Turcia, ci și în Africa centrală și Mali: acolo ajung mii de refugiați din zonele sudice ale regiunii Sahel, pentru a fi apoi transportați spre Libia și alte state învecinate din Marea Mediterană. Printr-un raționament forțat reiese faptul că centrul internațional al bandelor organizate ar trebui demascat și distrus sistematic; mai greu, însă, se poate preveni un nou val de migrație pe coasta Europei.

Reacția imediată privind ineficiența sprijinului UE pentru dezvoltare acordat continentului african nu s-a lăsat mult așteptată. S-a manifestat prin numărul tot mai mare de refugiați. Aceștia au renunțat de mult la speranța unei îmbunătățiri privind situația economică din țările lor de proveniență și intră, între timp, cu miile în Europa. Se pare că oprirea valului de migrație nu este posibilă – dimpotrivă chiar: în tot mai multe state africane, Europa este privită de cei săraci drept singura cale de a putea ieși din propriile dezastre și din sărăcia lucie.

Legat de această problematică și-a spus părerea tânărul fost președinte al Germaniei, Dr. Köhler, încercând să solicite politicienilor europeni să-i recunoască pe cei din statele africane ca fiind parteneri egali, cu aceleași drepturi, și să nu mai considere că propriile lor avantaje sunt o prioritate. În acest sens, ar trebui făcute clar mai multe investiții, pentru a crea locuri de muncă în cadrul industriilor de procesare, și astfel pentru a genera creștere economică.

 

Karl H. Koch 

Președinte al „Internationaler Hilfsfonds e.V. ” (Bruxelles)

Bruxelles, capitala de facto a UE

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Bruxelles, capitala de facto a UE

Despre Bruxelles am putea scrie aceeaşi frază, care se înfăţişează în trei ipostaze: din 1830, capitala Regatului Belgiei, din 1989 Regiunea – capitală şi, din 1997, capitala de facto a Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene.

Bruxelles – capitala Belgiei – era la origine un târg întemeiat de urmaşii lui Carol cel Mare, cândva prin sec. IX-X, la vărsarea râului Senne în fluviul Escault. Îndelungata sa istorie conferă oraşului trăsături nu odată paradoxale, începând cu faptul că Brussels, oraş flamand, are acum o populaţie în proporţie de 80% francofonă şi doar de 15-20% vorbitori de neerlandeză (numită şi flamandă). Această situaţie reflectă complexa hartă lingvistică şi culturală a Belgiei, la rândul ei împărţită în trei regiuni – Flandra, locuită masiv de vorbitori de limbă olandeză, spre nord, Valonia, spre sud, preponderent francofonă, dar cu o enclavă de cca. 700.000 de vorbitori de limbă germană; şi Regiunea-capitală Bruxelles, cu cele 19 comune componente, centru francofon înconjurat de vorbitori de flamandă.

Spre deosebire de oraşe situate în centrul unor grave conflicte etno-religioase cu caracter istoric, cum e Ierusalimul, diferenţele lingvistice şi culturale care colorează – uneor destul de sumbru – harta oraşului Bruxelles sunt mai fluide, cu linii despărţitoare relativ permeabile; de aceea, nici nu e cazul să vorbim de conflicte inter-etnice, fiindcă, de-a lungul istoriei, o bună parte din populaţia valonă a adoptat limba şi cultura flamandă, pentru ca mai tărziu, procesul invers să ducă la „francizarea” unui mare număr de flamanzi. Asta nu diminuează totuşi surprinderea cu care un călător care revine după decenii la Bruxelles, ca mine, constată că, dacă se adresează în franceză unui funcţionar de la aeroport, riscă în cel mai bun caz un răspuns în engleză, însoţit de o privire mai degrabă neprietenoasă.

Încă de la întemeiere, Bruxelles a fost un centru bogat al unei regiuni prospere, comparabilă doar cu nordul Italiei din secolele XIV-XVI. Un al doilea veac de aur urmează instaurării monarhiei constituţionale, la 1830, când Belgia devine a patra putere economică a lumii datorită industriei şi comerţului pe care le practică şi azi cu o productivitate uimitoare chiar pentru vecinii lor, harnicii olandezi. În această perioadă de înflorire îşi are însă originea şi conflictul lingvistic şi cultural care a marcat destinul oraşului Bruxelles.

Sediul Parlamentului European

Sediul Parlamentului European

În timpul celor două războaie mondiale, şi mai ales în timpul ocupaţiei din 1940-1944, germanii au încurajat populaţia flamandă în direcţia unei politici şovine şi revanşarde, care a dus la persecuţii şi deportări. După război, conflictele mocnite devin tot mai flagrante, astfel că în 1961-1962 frecvenţa demonstraţiilor anti-franceze devine neliniştitoare.

Bruxelles – regiunea-capitală este astfel deplin constituită, cu patru parlamente locale, şase districte de poliţie, agenţii municipale şi 19 comune. Bruxelles este şi sediul Parlamentelor valon şi flamand, precum şi al Parlamentului naţional – Camera deputaţilor şi Senat – ca şi al Guvernului Belgiei. Cu preţul acestei complicate şi oneroase structuri multiple, riscurile pe care le prezentau înainte de 1989 relaţiile inter-lingvistice din Belgia în genere şi din oraşul Bruxelles în special au ajuns să fie mult mai reduse, confirmând prestigiul tradiţionalului „compromis belgian” şi virtuţile unui mediu politic şi cultural adesea caracterizat drept „o pacifică anarhie”.

O altă problemă, în parte general-occidentală, în parte însă specifică oraşului Bruxelles, este prezenţa aici a nu mai puţin de 50.2% populaţie migrantă. Aici intră şi refugiaţii marocani sau congolezi, taberele de romi veniţi din estul Europei, dar şi o populaţie migrantă de „gulere albe” – sau de „fat cats” („pisicile grase”, dacă e să le dăm porecla celor mai ostile medii în raport cu miile de persoane aparţinând instituţiilor Uniunii Europene).

Ca pretutindeni în Europa occidentală, integrarea imigranţilor musulmani e dificilă, ca şi cea a multora veniţi după anul 2000 din noile state membre UE, mai ales că adesea este vorba despre persoane fără calificare şi cu o cunoaştere precară a limbii şi culturii locului. De aici şi o rată mult prea ridicată a şomajului, mai ales în Valonia. Primul Consiliu al Comunităţilor Europene a intrat în funcţie la 1 ianuarie 1958, prezidat, în ordine alfabetică, de Belgia. De atunci, şi mai ales din 1997, Bruxelles a progresat constant către statutul său actual de capitală de facto a UE; despre o capitală efectivă, de iure, nici că poate fi vorba. Tratatul de la Amsterdam a oficializat Bruxelles ca sediu al celor două principale instituţii europene, Comisia şi Parlamentul European; acesta din urmă avea sediul la Strasbourg, dar s-a apropiat tot mai mult de Bruxelles, unde se întruneşte trei săptămâni din patru, în favoarea principiului de co-decizie Parlament – Comisie. Aşa a apărut în inima oraşului un centru european, dominat de Parlamentul European, unica instituţie europeană aleasă prin vot direct de cei peste 507 de milioane de cetăţeni ai Uniunii. Consiliul Uniunii Europene, format din reprezentanţii guvernelor statelor membre, are de asemeni o clădire superbă în această zonă a oraşului, imobilul Justus Lipsius, construit în anii ’90. Comisia Europeană, gardianul Tratatelor, funcţionează în imobilul Berlaymont, pe care îl vedem frecvent la jurnalele de ştiri; clădirea a fost construită în 1960 de arhitecţii Lucien de Vestel, Andre Polak şi Jean Gilson.

Se adaugă însă acestor trei instituţii foarte cunoscute şi importantul Comitet Economic şi Social European, un organism consultativ, partener al Comisiei şi vocea societăţii civile din ţările membre, ale cărei drepturi le apără. Nu mai puţin important este Comitetul Regiunilor, care trebuie să fie consultat în privinţa oricărei decizii care poate afecta autorităţile locale sau regionale din statele membre, cum ar fi politicile de sănătate, educaţie şi transport.

Cartierul General al NATO

Cartierul General al NATO

Tot aici funcţionează opt agenţii europene: Agenţia de Apărare, cea de Educaţie, Audiovizual şi Cultură, Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovaţie, Agenţia de control piscicol, Agenţia pentru Sisteme Globale de Navigaţie prin Satelit, Agenţia pentru Cercetare, Agenţia Executivă a Consiliul European al Cercetării şi Agenţia Executivă pentru Reţeaua de Transport Trans-European. În afara instituţiilor UE însă, Bruxelles este şi sediul Cartierului General al NATO, ca şi al EUROCONTROL şi al multor corporaţii multinaţionale, fiind al treilea centru de conferinţe internaţionale din lume şi găzduieşte mai mulţi diplomaţi şi jurnalişti decât Washington. Această concentrare de instituţii şi birouri, accentuată după 2004, a început să ridice probleme incomode municipalităţii şi locuitorilor capitalei. Desigur, belgienii au fost măguliţi de statutul oraşului lor de capitală a Uniunii Europene. Palatul Parlamentului European, clădirile care adăpostesc birourile Comisiei Europene, pletora de sedii ale celor mai diferite organizaţii şi firme cu interese variate gravitând în jurul acestora adaugă strălucirea lor unui ansamblu urban strălucitor şi el. Dar adevărul este că există aici şi germenii unor nemulţumiri, căci populaţia permanentă a oraşului se simte marginalizată faţă de cea temporară, cu mult mai puţine responsabilităţi decât localnicii, dar şi cu venituri incomparabil mai mari. Pentru un localnic mediu, nici magazinele, nici cabinetele medicale, nici alte comodităţi din zona „europeană” nu sunt accesibile, în vreme ce „europenii” au acces la toate facilităţile oraşului belgian – ale cărui impozite nu le plătesc.

Pentru cine cunoaşte şi apreciază oraşul Bruxelles, e destul de clar, totuşi, că anarhia pacifică a acestei capitale – melancolice ca Jacques Brel, suprarealiste ca René Magritte, visătoare ca o muzică de Maurice Maeterlinck, multicoloră ca un tablou de Pieter Bruegel – va depăşi cu un compromis inteligent hotarul dintre capitala Belgiei şi capitala Europei.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

„Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on „Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Istoria atestă faptul că Rusia a avut întotdeauna dorinţa şi puterea de a susţine sârbii datorită originii slave şi a religiei creştin-ortodoxe. Sârbii au fost sprijiniţi în conflictele cu croaţii (catolici) şi bosniacii (majoritatea musulmani), în cadrul separării Iugoslaviei, dar şi în problema Kosovo. Ca răspuns la acestea, Serbia menţine relaţii strânse cu Rusia şi reprezintă, pentru aceasta, în opinia multor specialişti, o oportunitate de a-şi restabili influenţa în zona Balcanilor. În acelaşi timp însă, statul vecin nu pierde nici o ocazie de a-şi reafirma angajamentul pe drumul european, cu atât mai mult cu cât ţara tocmai a primit statutul de candidată la a intra în Uniunea Europeană.

În regiunea Balcanilor, implicit în Serbia, Federaţia Rusă are atât interese economice, cât şi geostrategice. Economic analizând, Rusia, prin construcţia gazoductului South Stream, poate să ajungă să livreze cantităţi mari de gaze, la preţ favorabil ei. Totodată, există factorul cultural şi religios care împinge Rusia să aibă cât mai multă influenţă în regiune, ţările ortodoxe – printre care şi Serbia – jucând un rol central în dezvoltarea unui coerent bloc rus în afacerile mondiale şi euroasiatice. De asemenea, Rusia îşi propune o cât mai mare prezenţă în Balcani pentru a contrabalansa extinderea Uniunii Europene şi NATO spre est şi tendinţa statelor balcanice de a colabora cu cele două organizaţii.

În acest context, există, ca de obicei în jocul geopolitic, două feţe ale monedei în ce priveşte relaţia Rusia-Serbia şi Serbia-UE. Jocul Rusiei, pe de o parte, include, alături de calculele energetice, funcţionarea pe teritoriul sârb a unui centru logistic „umanitar” pentru situaţii de urgenţă, situat în apropierea aeroportului din Niş, la 250 de kilometri de Belgrad (şi la 100 de kilometri sud-vest de frontiera cu România, ceea ce i-a determinat pe mulţi experţi să considere că ar putea fi utilizat pentru operaţiuni de spionare a României, dată fiind prezenţa pe teritoriul nostru a scutului american, care aţâţă spiritele în Rusia. Ministrul rus pentru Situaţii de Urgenţă, Serghei Şoigu, a dat asigurări că speculaţiile conform cărora centrul ar avea rolul de a spiona România sunt „pure invenţii”, dar ce putea spune?…). Tot Rusia a făcut presiuni asupra liderului Partidului Socialist din Serbia, Ivica Dačić, care a acuzat Moscova că-l împinge să formeze o coaliţie cu naţionaliştii din Partidul Progresist Sârb şi să rupă coaliţia cu Partidul Democrat, principalul partid din ţară cu orientare pro-europeană. Aşadar, nici segmentul politic nu scapă jocului. De altfel, cotidianul sârb „Politika” remarcă faptul că, în ultimul timp, prezenţa Rusiei în Serbia s-a majorat sistematic. Istoricul şi economistul Dragomir Andjelkovi, la rândul său, sintetizează, afirmând că interesele politice ale Rusiei s-au reflectat prin sprijinul principial acordat politicii sârbe în problema Kosovo, prin susţinerea statutului Republicii Srpska şi prin cooperarea în domeniul culturii, Rusia încercând permanent să reducă distanţarea politică şi socială a Serbiei. În plus, blocarea procesului aşa-zisei integrări euro-atlantice a teritoriului sârb are pentru Rusia o substanţială importanţă simbolică. „Aceasta înseamnă că, de dragul nostru, Rusia este dispusă să-şi strice relaţiile cu SUA şi cu alte câteva ţări occidentale, într-o anumită măsură, însă fără să rişte”, evaluează istoricul sârb.

Există şi voci care consideră că influenţa şi interesul Rusiei în ce priveşte Serbia sunt „umflate” artificial. Igor Novakovi, colaborator al Centrului de Securitate şi Relaţii Internaţionale (fondul ISAC), afirmă că Serbia nu se numără printre partenerii prioritari ai Rusiei, cum sunt în special fostele republici ale Uniunii Sovietice: Rusia vede Serbia în primul rând ca pe o ţară europeană, cu ajutorul căreia şi-ar putea amplifica influenţa economică, precum şi prezenţa în sectorul energetic al ţărilor din regiune. În afară de aceasta, Serbia îi este utilă Rusiei în calitate de stat neutru din punct de vedere militar, adică de ţară care nu face parte din NATO şi care va sprijini iniţiativele Rusiei în cadrul forumurilor internaţionale”.

Între oglinzi paralele”…

În tot acest timp, ce face Serbia? Îşi reafirmă angajamentul pentru Europa. Iar mai-marii de la Bruxelles o cred, din moment ce au acordat ţării statutul de candidată la integrare. „Serbia îşi va menţine calea europeană”, spune preşedintele Serbiei, Tomislav Nikoli.

De remarcat, însă, că acelaşi şef de stat nu şi-a ascuns niciodată simpatia faţă de Rusia. Dovadă faptul că a întreprins prima vizită oficială la… Moscova, unde s-a întâlnit cu preşedintele rus Vladimir Putin. Reacţiile nu au întârziat. „De obicei, prima vizită în străinătate a preşedintelui ales reprezintă un indiciu în privinţa orientării sale politice”, declară comentatorul de politică externă Predrag Simi.

Mai mult, actualul preşedinte sârb avea, la un moment dat, o intervenţie în Parlamentul ţării sale cel puţin controversată din perspectiva apropierii de Europa: „Serbia ar face mai bine să fie o provincie rusă decât să adere la UE”. Între timp, şi-a nuanţat discursul…

Şi premierul sârb Ivica Dačić afirmă că priorităţile guvernului său sunt aderarea la UE, redresarea economică şi reluarea dialogului cu Kosovo. „Obiectivul nostru este accelerarea procesului de integrare europeană, în special pentru obţinerea unei date pentru deschiderea negocierilor cu UE”, declară liderul socialist, al cărui guvern este format majoritar de politicieni naţionalişti din partidul preşedintelui Tomislav Nikoli, subliniind, totuşi, că „Serbia nu va recunoaşte independenţa provinciei Kosovo”. Este acelaşi oficial care avertiza nu demult că Europa ar comite o mare greşeală dacă Serbia nu va obţine statutul de candidat. Dacă Bruxelles şi Washington vor ţine departe Belgradul, va fi normal să se aştepte ca o formaţiune politică ce se va îndrepta spre Rusia să poată veni la putere în Serbia”.

Aşadar, Serbia se află în plin „balans” între UE şi Rusia, încercând, în paralel, să-şi atingă propriile scopuri. A obţinut statutul de stat candidat la aderarea în UE, dar „lasă loc de bună ziua” şi în relaţia cu Rusia, pentru că, totuşi, oficiali de la Kremlin au avertizat în mod repetat că, dacă Serbia va deveni membră a UE, legăturile tradiţionale dintre cele două popoare slave vor fi afectate, la fel şi relaţiile comerciale dintre cele două ţări. Iar oficialităţile sârbe ştiu foarte bine că, în fond, argumentul economic al prezenţei masivelor investiţii ruseşti este foarte serios în plină criză, în timp ce dorita intrare în marea familie europeană va mai dura ani şi va implica subiectul extrem de sensibil numit Kosovo…