NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Cum a fost redesenată harta Europei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Cum a fost redesenată harta Europei

Franklin D. Roosevelt şi România

Evenimente comentate de reputaţi analişti

În zilele în care scriu acest text, se împlinesc exact 72 de ani de la deschiderea oficială a Expoziţiei Internaţionale de la New York, inaugurată de preşedintele Franklin Delano Roosevelt la 30 aprilie 1939, sub semnul unui viitor luminos, căci logo-ul expoziţiei era nu altul decât „The Dawn of a New Day”, „Zorile unei noi zile”. Considerată a reprezenta cel mai mare eveniment internaţional de după primul război mondial, (cu o participare mult mai impresionantă decât Jocurile Olimpice ale lui Hitler), Expoziţia  se deosebea de cele care o precedaseră prin subordonarea exponatelor unei teme unice, „Lumea de mâine”. Imaginată în plină criză mondială a economiei, aceasta ajunsese să manifeste triumfal sfârşitul crizei şi explozia de modernitate pe care anul 1938, an de vârf al creşterii economice interbelice, îl reprezintă şi azi. Acordurile de la München păreau invizibile din Manhattan…
Pe o suprafaţă de aproape 5 km pătraţi, forţele reunite ale naţiunilor prezente acolo clădiseră o adevărată lume de mâine, pe care peste 200.000 de oameni veniseră să o admire la 30 aprilie 1939, data la care se împlineau 150 de ani de la prima inaugurare a unui preşedinte American, în persoana lui George Washington. Preşedintele Roosevelt a rostit atunci un discurs vizionar de deschidere a Expoziţiei – discurs care nu a fost doar radiodifuzat în întreaga Americă de Nord, ci şi, pentru prima dată în istoria lumii, a fost televizat, fiind urmărit de cca 1000 de telespectatori pe cele 200 de aparate de televiziune existente la acea dată. Simptomatic, discursul preşedintelui american a fost urmat de cel al lui Albert Einstein, consacrat razelor cosmice.
România s-a prezentat atunci la New York atât cu însemnele modernităţii, cât şi cu cele ale tradiţiei, o îngemănare reflectată excelent în arhitectura Pavilionului românesc, datorată lui Octav Doicescu, şi în decoraţia interioară a acestuia, la care colaboraseră cei mai îndrăzneţi creatori din epocă. Cultura populară a fost reprezentată de Maria Tănase, acompaniată de formaţia instrumentală condusă de Fănică Luca şi de orchestra dirijată de Grigoraş Dinicu, care au cântat în faţa fostului preşedinte american Hoover, a lui André Gide, Yehudi Menuhin, Jascha Heifetz, ca şi în faţa lui Constantin Brâncuşi, care avea să-i preţuiască geniul în cea mai înaltă măsură. O tradiţie pe cât de persistentă, pe atât de indemonstrabilă susţine că marea cântăreaţă a fost trmisă înainte de termen acasă ca să se evite un incident diplomatic după ce lansase o strigătură inedită, „Saltă lelea cu Roosevelt!”
Dincolo de aceste momente de excepţie, relaţiile dintre România şi Statele Unite nu avuseseră, în întreaga perioadă interbelică, un impact cu adevărat notabil în afara contextului legat de încheierea primului război mondial. Nicolae Titulescu (1882-1941) vizita Statele Unite, între 26 noiembrie 1925 şi 8 ianuarie 1926, ca şef al delegaţiei române trimise  sa rezolve datoriile de război ale Romaniei. În toamna aceluiaşi an, Regina Maria a României (1875-1938) s-a aflat pentru cinci săptămâni într-o călătorie particulară în Statele Unite, vizitând New York-ul şi Washington-ul şi călătorind cu trenul în statul Washington pentru a dedica un muzeu care îi fusese dedicat. În drumul ei, regina s-a întâlnit cu Asociaţia româno-americană din Dakota de Nord, a vizitat numeroase ferme, a participat la un rodeo, ba chiar, mare amatoare de pitoresc, s-a întâlnit cu şeful tribului indian „Red Tomahawk”, care, potrivit tradiţiei indiene, i-a crestat reginei un deget cu un cuţit de silex, drept simbol al curajului acesteia.
Legăturile culturale româno-americane intrau totuşi într-o nouă etapă atunci când, la începutul anului 1929, cunoscutul istoric român Nicolae Iorga (1871-1940) întreprindea o călătorie de aproape patru luni în Statele Unite ale Americii. Iorga a ţinut  prelegeri  la universităţi renumite, a dialogat cu mulţi români americani şi a vizitat Biblioteca Congresului, în catalogul căreia a găsit multe dintre lucrările sale. La întoarcere, Iorga avea să publice o carte ce se va dovedi foarte influentă, „America şi Românii din America:  note de drum şi conferinţe de N. Iorga”, (Vălenii de Munte, „Datina Românească”, 1930).
Câţiva ani mai târziu apărea şi volumul „Homo Americanus”, de Petru Comarnescu (1933), marele traducător al lui O’Neil şi al multor alte opere din literatura americană, popularizată şi prin numeroase articole. În aceiaşi ani încep să apară în colecţii de mare tiraj tot mai multe romane poliţiste americane, în frunte cu cele ale lui Edgar Wallace, precum şi un număr crescând de romane traduse de „trustul” Jul. Giurgea, de la Craiova. Ceea ce nu înseamnă că marea literatură americană (Edgar Allan Poe, Walt Whitman, Emily Dickinson, Robert Frost etc) ar fi fost neglijată. Încă din 1930, Al. Philippide vorbea de americanizare, ceea ce era, desigur, prematur, dar nu mai puţin semnificativ.
Sub aspect politic şi militar însă, America rămânea foarte departe. De altfel, nu trebuie să uităm că în acei ani Statele Unite erau văzute, desigur, ca o forţă economică, dar nu mai reprezentau, ca în vremea lui Woodrow Wilson, o forţă dominantă în viaţa internaţională, mai ales datorită revenirii la politica izolaţionistă tradiţională a SUA. Din punct de vedere militar, de altfel, Statele Unite se situau în acei ani pe locul 18 în lume, mult în urma Marii Britanii sau Franţei, ba chiar şi după România. Războiul avea însă să răstoarne definitiv aceste clasamente.
Într-adevăr, faptul că România devenise, de voie sau de nevoie, aliată a Germaniei punea la dispoziţia Reichului o forţă militară suplimentară deloc neglijabilă şi mai ales mari rezerve de grâu şi de petrol. Rafinăriile de la Ploieşti produceau o treime din totalul combustibilului necesar pentru armata germană. Unii istorici militari au formulat chiar ipoteza conform căreia decizia lui Hitler de a ataca URSS ar fi fost precipitată de bănuiala că Stalin era pe punctul de a declanşa ocuparea României, adică a unei zone petroliere indispensabile pentru Wehrmacht.
Americanii cunoşteau perfect valoarea zăcămintelor româneşti de ţiţei, la exploatarea cărora participaseră activ, şi e foarte probabil că aceste informaţii au ajuns şi la cunoştinţa preşedintelui Roosevelt – comandant suprem al armatei americane. Generalii americani s-au concentrat asupra zonei petroliere a României încă din momentul intrării SUA în război, în decembrie 1941. Un bombardament american din ianuarie 1942, pornit din Orientul Mijlociu, nu a avut însă mai mult succes decât încercările sovietice anterioare, mai ales pentru că teritoriul  României se afla la limita extremă a razei de acţiune a avioanelor din perioada războiului. În vara lui 1943, americanii decid însă să organizeze Operaţia Tidal Wave – una dintre cele mai mari operaţii aeriene întreprinse de aviaţia SUA înainte de 1944. În zorii zilei de 1 august 1943, de la baza americană de la Benghazi, din Libia, la altitudine joasă, au pornit spre Ploieşti 177 de bombardiere grele B-24, sub comanda generalului de brigadă Uzal G. Ent. În frunte se afla Grupul de bombardament 376, cea mai experimentată unitate de bombardament a aviaţiei americane. Zburând peste insula Corfu, apoi peste teritoriile Albaniei şi Iugoslaviei, bombardierele au dezlănţuit un adevărat infern deasupra Văii Prahovei, distrugând un număr important de instalaţii de rafinare. Cinci piloţi americani, dintre care trei postum, au primit Medalia de Onoare – cele mai multe medalii decernate vreodată pentru o singură misiune de către Forţele Aeriene Americane.
Operaţia nu a fost însă un succes total: în afară de pierderea a 44 de avioane doborâte de tunurile anti-aerienei române şi germane şi a unui număr impresionant de prizonieri, ea a distrus, ce-i drept, 42% din capacităţile de rafinare de la Ploieşti, dar nu a avut nici un efect notabil asupra extracţiei de ţiţei, astfel încât producţia a putut fi reluată relativ repede. Soarta prizonierilor de război americani – în număr de peste 1.300 – a fost dintre cele mai revelatoare pentru adevăratele sentimente ale elitei româneşti faţă de SUA. Localnicii, îndrumaţi de Prinţesa Ecaterina Caradja (1893 -1993), stăpâna moşiei de la Nedelea, de lângă Ploieşti, i-au salvat pe militarii americani şi britanici ale căror avioane se prăbuşiseră. Odiseea prizonierilor americani din 1943 s-a încheiat triumfal abia în primele zile de după 23 august 1944, când prietenii lor români au realizat că nu e în folosul SUA ca un număr de peste 1000 de aviatori americani să ajungă la cheremul ocupantului sovietic. Vărul prinţesei Caradja, Constantin (Bâzu) Cantacuzino, pilot de încercare renumit, a fost atunci invitat de autorităţile române, în frunte cu generalul Sănătescu şi cu Iuliu Maniu, să zboare în Italia pentru a anunţa aviaţia americană că e imperativ să asigure transportul urgent al piloţilor şi ostaşilor din Operaţia „Tidal Wave” departe de Armata Roşie. Înfruntând riscuri enorme, pilotul român a zburat până în Italia şi înapoi, conducând avioanele de transport americane care i-au „extras” pe militarii americani.
Despre o raportare directă a Administraţiei americane la România nu avem date substanţiale. Ştim, totuşi, că serviciile de informaţii americane erau foarte prezente în Bucureşti. Încă din 1942, apare în SUA un roman-reportaj despre dramaticul an 1940 în România, „Athenée Palace”, scris „la cald“ de corespondenta săptămânalului american „Newsweek” la Bucureşti, Rosa Goldschmidt Waldeck. În 1943-1944, Frank Wisner – cel care va deveni în timpul Administraţiei Truman unul din stâlpii viitoarei CIA – este şi el prezent în România, ca agent secret al OSS, şef al secţiunii Sud-Est Europa a acestui seriviciu de informaţii, care nu mai este, astfel, lăsat exclusiv în grija britanicilor. Contactele lui Wisner cu mediile politice româneşti vor fi însă mai importante după război, când asistă personal la comunizarea forţată a României şi este, de aceea, unul dintre cei mai avizaţi critici ai expansiunii comuniste în Europa.
E clar că raporturile personale dintre Roosevelt şi Stalin – cu o influenţă directă asupra destinului Europei – reprezintă şi azi o problemă care afectează România. Am mai scris în paginile acestei reviste despre faptul că Roosevelt avea excesiv de multă încredere în promisiunile lui Stalin: în 1943, preşedintele american declara: „I think that if I give him everything I possibly can and ask for nothing from him in return, noblesse oblige –  he won’t try to annex anything and will work with me for a world of democracy and peace”.(„Sunt de părere că, dacă îi conced tot ceea ce îmi e cu putinţă şi nu-i cer în schimb nimic, noblesse oblige, nu va încerca să anexeze nimic şi va lucra împreună cu mine pentru o lume a democraţiei şi a păcii”). Simpla utilizare a expresiei noblesse oblige în legătură cu Stalin şi regimul stalinist ar putea stârni hohote de râs, dacă nu ar provoca plânsul. Roosevelt nu avea, nici la Teheran, în 1943, şi cu atât mai puţin la Ialta, în 1945, vreun proiect pentru Europa de est. La Ialta mai ales, Roosevelt era obsesiv preocupat de obţinerea unui angajament ferm al lui Stalin cu privire la intrarea URSS în războiul cu Japonia, ca şi de promisiunea de a adera la viitoarea Organizaţie a Naţiunilor Unite, fiind dispus să facă aproape orice concesie în schimb. Sub aceste auspicii de rău augur, raporturile româno-americane se îndreptau cu paşi grăbiţi, în 1944, către lumea întunecată a „războiului rece”.
În deceniile care au urmat, românii au auzit cu mult mai frecvent fraze despre cât e de inumană America, despre şomerii şi drogaţii de pe străzile New York-ului, decât cuvinte de laudă la adresa forţei creatoare a SUA; cât despre democraţia americană, aproape că nu se pomenea. Ar putea părea, de aceea, că anii de după prăbuşirea regimului comunist  au produs o paradoxală şi inimaginabilă răsturnare, de vreme ce românii sunt azi număraţi printre cei mai pro-americani dintre europeni şi îi aplaudă cu entuziasm infinit nu doar pe preşedinţii americani, de câte ori au prilejul – pe Clinton în 1997, pe Bush în 2002 – ci şi prezenţa bazelor militare americane pe teritoriul naţional.

Zoe Petre

Cum a fost redesenată harta Europei

Reporter: editura March - 19 - 2011 Comments Off on Cum a fost redesenată harta Europei

Gorbaciov şi România

O speranţă nuanţată de idealism şi chiar de utopie, în măsura în care se revendică de la o stângă ideologic succesoare a leninismului, care nu a existat niciodată: aşa se vede azi poziţia lui Mihail Gorbaciov. La 11 martie 1985 însă, când conducerea PCUS anunţa pe prima pagină a ziarelor oficiale desemnarea lui M. S. Gorbaciov ca Secretar General al PCUS – şi abia pe a doua pagină decesul predecesorului acestuia, Constantin Cernenko – nimeni nu-şi putea imagina că, după mai puţin de doi ani, Gorbaciov va declanşa o cascadă de evenimente care au schimbat faţa lumii.

Nu are rost, aici, să încerc o recapitulare detailată a acestor evenimente, care încep odată cu reformele economice şi administrative ce poartă şi azi eticheta de “Perestroika”, inaugurată în 1986, şi mai ales cu procesul – nici azi încheiat cu totul – de “glasnost’”, de obicei tradus prin “transparenţă”, dar care sugerează cu mult mai mult decât atât, transformând o societate dominată de teamă într-o lume liberă, unde oamenii îşi exprimă cu voce tare şi nemulţumirile, şi convingerile, şi proiectele: o lume a libertăţii cuvântului, a libertăţii religioase – oprimată de puterea sovietică într-o măsură pe care ţările satelit ale URSS nu au cunoscut-o nici în anii cei mai negri ai stalinismului triumfător.

Cu câteva excepţii – provenind din “vechea gardă” a activului de partid, în sensul cel mai larg al cuvântului, format sub influenţa directă a şcolilor de partid sau militare din URSS – românii nu aveau, în 1987, mai multă încredere în succesorii lui Stalin decât au acum în urmaşii lui Gorbaciov. La acea dată însă, opinia publică din România, strivită sub povara penuriei ceauşiste, ca şi a cultului personalităţii acestuia, aflase despre reformele iniţiate de Gorbaciov destul cât să le înlocuiască numele rusesc de “perestroika” cu cel, ironic şi tandru, de “ferestruica” – asemeni unei ferestre mici, modeste, dar capabile să lase să intre lumina şi aerul tot mai sufocant al “societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Or, regimul tocmai de asta se temea.

Fără îndoială, Moscova avea de unde primi informaţii cu privire la nemulţumirile românilor, nu-l aştepta pe Secretarul General al PCUS pentru a le afla de pe stradă. Oricum, în timpul vizitei lui Gorbaciov, Calea Victoriei era, la 6 dimineaţa, mai populată ca la 6 seara, cu tineri de ambe sexe, sportivi şi cu ochi albaştri. Ceea ce rezultă este o disparitate majoră între importanţa pe care autorităţile române credeau că o pot atribui preocupărilor lui Gorbaciov faţă de România şi de Ceauşescu personal, şi locul, de fapt foarte modest, pe care îl ocupă această temă în cariera şi reflecţiile unicului Preşedinte executiv al URSS. În anul vizitei la Bucureşti, Gorbaciov se confrunta cu Plenara CC al PC al URSS, din ianuarie 1987, considerată ca fiind începutul maturităţii procesului de reforme al lui Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus alegerile cu mai mulţi candidaţi, numirea nemembrilor de partid în funcţii guvernamentale şi adâncirea reformei economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie.

Mai 1987, luna vizitei în România, e, de fapt, dominată de o criză absolut imprevizibilă: un tânăr german, Mathias Rust, a reuşit să aterizeze cu un avion uşor în Piaţa Roşie din Moscova, fără a fi detectat, aşa încât Gorbaciov a trecut la schimbări masive în cadrul armatei, începând cu cele mai înalte eşaloane de comandă. Dmitri Iazov a fost numit ministru al Apărării, începând distanţarea grupului de susţinători ai reformelor de complexul militaro-industrial şi deschizând calea retragerii armatelor sovietice din Afganistan, după aproape doi ani, pentru ca, în 1989, acest conflict să poată fi stopat. Tot în 1987 continuă eforturile de gestionare a crizei declanşate de explozia de la Cernobâl, de la sfârşitul lui aprilie 1986. În iunie 1987, în fine, este votată o lege care dădea întreprinderilor de stat o anumită autonomie în raport cu “Gosplanul”.

Chiar şi în iarna lui 1989, după ce devenise clar că nu se poate spera de la Ceauşescu (şi nici de la Honecker) o mişcare către reformarea sistemului, aşa cum se vădea din plin încă din martie în Polonia, şi când Căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, avea drept replică la Bucureşti Congresul al XIV-lea şi realegerea aparent triumfală a lui Ceauşescu în fruntea PCR, conducerea superioară de partid de la Moscova are cu totul alte priorităţi decât aceea de a-l elimina pe Ceauşescu din ecuaţie. Tema care a dominat summit-ul sovieto-american de la Malta a fost reunificarea Germaniei, nu democratizarea României. Deocamdată, din partea rusă nu dispunem decât de memorialistică, niciodată pe de-a-ntregul credibilă; există însă, în domeniul public, arhivele americane, inclusiv cele ale CIA, or, acestea nici nu pomenesc de statele sud-est europene care rezistau încă valului de reforme, în frunte cu România.

În dialogul purtat de Valerii Leonidovici Musatov, prim adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS şi coordonator al sectorului Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia (1984-1991) cu Lavinia Betea (Jurnalul Naţional, 13 ianuarie 2009), istoricul rus spune, între altele: “Se pune întrebarea de ce Uniunea Sovie­tică nu s-a amestecat în evenimentele din România. Şi încă până la tragedia din 1989 nu a contribuit la înlăturarea de la putere a dictatorului N. Ceauşescu. Într-adevăr, la Moscova se cunoştea bine situaţia din România. Existau informaţii şi în legătură cu stările de spirit protestatare din cadrul elitei superioare, din cercurile armatei şi în opinia pu­blică. Mai mult, diferitele grupări din opo­zi­ţie, aşa cum scriu în memoriile lor M. Gorbaciov şi V. Medvedev, adresau cereri de ajutor. Răspunsul lui Gorbaciov a fost ne­gativ. Acesta considera că un amestec direct contravine principiilor politicii sale externe”. Şi tot el adaugă: “Doresc să subliniez faptul că, odată cu venirea la putere a lui Gorbaciov, partea română a început să fie ascultată cu mai multă atenţie la Moscova, încercându-se găsirea unor puncte de convergenţă. Aceasta privea, de altfel, şi alte sfere, precum activitatea Trata­tului de la Varşovia”.

Adevărul este că, în măsura în care suntem capabili să citim stenogramele şi relatările memorialistice din decembrie 1989 fără judecăţi de post-dicţie, nu putem face altceva decât să optăm între două concluzii care se exclud reciproc: fie interlocutorii sovietici ai lui Ceauşescu şi ai celor din jurul acestuia erau, fără nici o excepţie, nişte actori desăvârşiţi, capabili să ascundă integral toate intenţiile de a provoca vreo schimbare la vârf în România, şi aşa au rămas cu toţii până azi, fie această schimbare nu putea conta pe susţinerea URSS, cel puţin câtă vreme era doar un proiect. Pe 4 decembrie 1989, conducerea PCUS, în frunte cu Gorbaciov, propunea o rezoluţie de condamnare a intervenţiei Pactului de la Varşovia, în 1968, în Cehoslovacia. Evident, Ceauşescu a profitat de ocazie pentru a face opinie separată, repetând că el a refuzat de la bun început să intervină, deci nu are de ce să participe la rezoluţia autocritică propusă. Nu e însă mai puţin adevărat că toţi participanţii la reuniune au înţeles atunci că, dacă nu pot conta pe sprijinul lui Gorbaciov ca să se menţină la putere, nici adversarii lor nu pot spera ca URSS să intervină pentru a-i scoate din joc.

După – e o altă poveste. Cum spunea tot Musatov, “Uniunea Sovietică a fost printre primele state care au recunoscut noua putere din România întruchipată de Frontul Salvării Naţionale. Avem dreptul de a ne întreba ce s-ar fi întâmplat dacă în fruntea FSN nu s-ar fi regăsit nume foarte familiare pentru conducerea sovietică “de partid şi de stat”. Aşa însă, cum sublinia acelaşi expert în problemele României, cel puţin până în 1989, într-un interviu acordat publicaţiei “Vocea Moscovei”, cu ocazia celei de-a 14-a sesiuni a Comisiei mixte româno-ruse de istorie, în 2009: “S-a ajuns până acolo că, atunci când în Bucureşti se duceau lupte, americanii ne-au propus să introducem trupe, însă ambasadorul nostru la Washington şi adjunctul ministrului rus de Externe le-a spus că Uniunea Sovietică nu va face acest lucru”.

O ultimă observaţie: în marginea reuniunii liderilor din ţările (încă) socialiste de la Moscova, pe 4 decembrie 1989, Gorbaciov a avut întrevederi bilaterale cu Ceauşescu, fiindcă acesta condiţionase participarea sa la reuniune de această discuţie bilaterală, şi cu Petăr Mladenov, cel care de câteva zile doar îl înlocuise pe Todor Jivkov la conducerea Partidului Comunist bulgar. În “Avant-memoriile” sale, Gorbaciov reproduce discuţia cu Mladenov, cu care fusese coleg de studii universitare şi care putea atesta, în faţa stângii europene, autenticitatea proiectelor de reformă ale liderului de la Kremlin. Discuţia cu Ceauşescu o trece însă sub tăcere, şi ne putem întreba, retrospectiv, dacă nu cumva o convorbire cu Ion Iliescu nu ar fi avut aceeaşi soartă. Doar că această convorbire nu a avut loc în 1989.

Zoe Petre