NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

O privire lucidă asupra Transnistriei

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on O privire lucidă asupra Transnistriei

Evenimentele grave intervenite în ultima vreme în relaţiile ruso-ucrainene au readus în actualitate şi aşa-numita chestiune transnistreană, însoţită, fireşte, de numeroase întrebări. Una dintre ele ne interesează în mod deosebit: ce viitor îi aşteaptă pe românii/moldovenii reprezentând cea mai mare comunitate etnică compactă din Transnistria, mai ales dacă această regiune ar porni pe drumul Crimeii şi ar fi încorporată de Federaţia Rusă?

Relicve: Statuia lui Lenin, la Tiraspol

Relicve: Statuia lui Lenin, la Tiraspol

Recurs la memorie. Izvoarele istorice arată fără putinţă de tăgadă că mulţi români s-au stabilit în stânga Nistrului din vremuri îndepărtate, iar domnitorii moldoveni, inclusiv Ştefan cel Mare, atribuiau slujitorilor lor pământuri în această zonă liberă fără nici o oprelişte din partea nimănui. Ponderea populaţiei româneşti/moldoveneşti de o parte şi de alta a Nistrului era atât de mare, încât, pe la 1400, Nistrul era considerat „râu românesc” (N. Iorga). Regiunea din stânga Nistrului nu a fost revendicată niciodată de statul român; chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial a fost administrată de statul român ca teritoriu sub ocupaţie, cu un statut distinct de vechile provincii româneşti alipite (Basarabia, nordul Bucovinei). Expansiunea rusă a atins malurile Nistrului abia în 1791 şi 1793, când aşezările româneşti din această zonă erau demult întemeiate şi consolidate. În 1924, din motive politice, dar ţinând seama şi de numărul mare al românilor din stânga Nistrului, Moscova a decis să înfiinţeze aici o republică autonomă moldovenească, ce a funcţionat în componenţa Ucrainei până în 1940. Prin urmare, românii de peste Nistru sunt parte constitutivă, naţiune co-fondatoare a regiunii transnistrene, indiferent de forma de organizare administrativă a acesteia. În vara anului 1940, când a fost restabilită vechea graniţă ţaristă pe Prut, Moscova a ataşat Basarabiei o parte a republicii autonome din stânga Nistrului, formând împreună Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), de această dată în componenţa URSS. Concomitent, însă, trei judeţe ale Moldovei istorice (Hotin, la nord, Ismail şi Cetatea Albă, la sud) au fost atribuite abuziv Ucrainei, din considerente exclusiv politice, Basarabia fiind ciuntită teritorial şi lăsată fără ieşire la Marea Neagră. Proclamarea autonomiei (1990) şi apoi a independenţei (1991) a consacrat existenţa tânărului stat Republica Moldova în graniţele în care a existat în fosta URSS, deci înglobând o parte a teritoriului din stânga Nistrului, fiind recunoscută astfel de întreaga comunitate internaţională.

Elevi ai liceului „Lucian Blaga”, în România, la Palatul Cotroceni

Elevi ai liceului „Lucian Blaga”, în România, la Palatul Cotroceni

Războiul de secesiune din 1992. Odată cu avântul renaşterii naţionale din RSSM în ultimii ani de existenţă ai URSS, şi mai ales imediat după destrămarea acesteia şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, a luat amploare mişcarea separatistă a minoritarilor rusofoni din fosta RSSM, care a culminat cu războiul de pe Nistru, din prima parte a anului 1992. Un război sprijinit direct şi masiv de Moscova, declanşat, chipurile, pentru apărarea drepturilor identitare ale populaţiei rusofone. De fapt, populaţia rusofonă se bucura şi atunci, ca şi acum, de toate drepturile privitoare la limba şi cultura maternă; prin urmare, violenţele militare nu au restabilit drepturile populaţiei rusofone, care nu au încetat niciodată să funcţioneze, ci au adâncit discordia din societate şi au provocat multe suferinţe şi nedreptăţi, în primul rând românilor din Transnistria, care s-au văzut din nou marginalizaţi şi supuşi unui intens proces de rusificare, precum în perioadele ţaristă sau comunistă. Limba română a devenit pentru ei obiect de studiu ca o limbă străină, iar limba moldovenească, recunoscută formal de autorităţile separatiste ca a treia limbă oficială în regiune, alături de rusă şi ucraineană, este în realitate îngrădită şi acceptată să funcţioneze doar în vechea grafie chirilică. Despre dramele românilor transnistreni ne-a vorbit şi marele compozitor de pe aceste meleaguri Eugen Doga, originar din satul Mocra, străveche aşezare moldovenească din stânga Nistrului: „În timpul războiului din 1992, moldovenii au fost izgoniţi cu miile din propriile case în dreapta Nistrului, iar cei care au rămas acolo sunt umiliţi, oprimaţi, nu-şi cunosc limba maternă, vorbesc prost şi rusa. Sute de case au rămas pustii şi pustiite în aşteptarea stăpânilor lor adevăraţi, a gospodarilor care le-au ridicat. Această situaţie este foarte dureroasă pentru familiile noastre”. O situaţie anacronică pentru epoca în care trăim, observată şi de o echipă a canalului de televiziune american CNN, care s-a aflat recent în Transnistria: „Blocuri vechi şi fabrici în ruine te întâmpină de cum intri în această republică autoproclamată… De la secera şi ciocanul de pe stemă până la statuile lui Lenin din pieţele publice, simbolurile sovietice sunt încă foarte respectate aici”.

Premierul Victor Ponta şi omologul său, Iurie Leancă, marchează eliminarea vizelor europene pentru cetăţenii R. Moldova

Premierul Victor Ponta şi omologul său, Iurie Leancă, marchează eliminarea vizelor europene pentru cetăţenii R. Moldova

Experienţele tragice ale războiului ar trebui evitate. De aproape 12 ani, în Transnistria domneşte pacea interetnică, dovadă în plus că acel război din 1992 a fost provocat artificial. Cu toate acestea, populaţia rusofonă, minoritară la nivelul Republicii Moldova, dar majoritară în regiunea transnistreană, a continuat neîncetat să militeze pentru separare, pentru crearea unei enclave statale afiliată intereselor Rusiei. Folosindu-se de prezenţa celor circa 13.000 de militari ruşi din trupele de pacificare, separatiştii şi-au extins abuziv autoritatea administrativă şi asupra oraşului şi a cetăţii Tighina, din dreapta Nistrului, în detrimentul autorităţilor centrale de la Chişinău. În 2006, administraţia separatistă a organizat un referendum (ilegal, nerecunoscut de comunitatea internaţională) al cărui rezultat, datorită manipulării populaţiei, era cunoscut dinainte: circa 97% dintre votanţi au optat pentru „independenţă şi alipirea voluntară la Rusia”. O formulă contradictorie, în fapt, pentru că nu poţi să fii „idependent” şi, în acelaşi timp, „alipit” unui alt stat. Este o diferenţă notabilă faţă de precedentul Kosovo, chiar şi faţă de Crimeea. În pofida normelor dreptului internaţional, administraţia separatistă de la Tiraspol nu a ezitat să invoce cazul Crimeii şi să ceară alipirea la Rusia în baza referendumului din 2006. „Ne considerăm o parte din lumea rusească. Nu ne diferenţiem de ruşi şi de civilizaţia rusă”, a declarat Nina Ştanski, „ministrul de externe” al autoproclamatei republici nistrene. Diplomatul transnistrean ignoră însă faptul că numai o parte a celor circa 500.000 de locuitori din regiune sunt etnici ruşi, cu sau fără cetăţenia Federaţiei Ruse, în timp ce marea lor majoritate sunt de alte etnii, în primul rând români şi ucraineni, care ar trebui să se bucure de drepturi egale în privinţa accesului la valorile culturilor cărora le aparţin. Din păcate, realităţile din regiunea transnistreană sunt mult prea dureroase.

Reaprinderea pasiunilor separatiste în regiunea de est (transnistreană) a Republicii Moldova, stimulate mai mult sau mai puţin vizibil de Federaţia Rusă, implică riscuri evidente. „Suntem în inima unui aşa-numit conflict îngheţat, adică dispute teritoriale nerezolvate, pe care Rusia le-ar putea reaprinde”, constatau şi jurnaliştii occidentali prezenţi în zonă. Situaţia existentă în Transnistria, a spus preşedintele Vladimir Putin, este una dintre „cele mai complicate probleme moştenite după destrămarea URSS”. Un motiv în plus, spunem noi, pentru a face să primeze echilibrul şi raţiunea, iar experienţele tragice ale violenţelor militare din trecut să fie privite cu mai multă luciditate de responsabilii politici. Regiunea transnistreană a fost alipită Basarabiei chiar de către Moscova, iar ea este astăzi parte a Republicii Moldova, stat membru al ONU, recunoscut de întreaga comunitate internaţională. În plus, orice eventuală „rupere” a Transnistriei de Republica Moldova ar trebui însoţită, în mod logic şi necesar, de reîntregirea acesteia din urmă cu vechile teritorii, din nord şi din sud, care i-au fost dezmembrate cu premeditare. Locuitorii Transnistriei, indiferent de originea etnică, au dreptul să se bucure, alături de toţi cetăţenii moldoveni, de facilităţile obţinute în relaţia cu UE, cum ar fi libertatea de mişcare în spaţiul comunitar, intrată în vigoare de la 28 aprilie a.c. Este firesc să existe preocupare faţă de situaţia etnicilor ruşi din Transnistria, la fel şi faţă de cea a etnicilor ucraineni din regiunea respectivă. De altfel, turnura spre Europa intervenită odată cu rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina, de la sfârşitul lunii mai, dă speranţe „făcătorilor de pace” din zonă, toată lumea întrezărind astăzi o normalizare a situaţiei şi implicit o coabitare firească a tuturor cetăţenilor din această parte a continentului. Cu atât mai mult, România are drepturi şi responsabilităţi de a se preocupa de situaţia etnicilor români din regiunea transnistreană. O spunea recent şi preşedintele României, cu ocazia primirii la Palatul Cotroceni a unui grup de elevi ai Liceului cu predare în limba română „Lucian Blaga”, din Tiraspol: „Trebuie să facem mai mult pentru toţi cei care continuă să se autodenumească români şi locuiesc în Transnsitria, pentru toţi cei care înţeleg că limba română este limba lor”.

Ioan C. Popa

Transnistria la intersectie istorica

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Transnistria la intersectie istorica

O situaţie nouă. La sfârşitul anului 2011, administraţia din enclava separatistă transnistreană (regiunea de est a Republicii Moldova), condusă de peste două decenii de Igor Smirnov, a fost înlăturată şi s-a destrămat ca un balon de săpun. Totul s-a derulat paşnic, în cadrul unui proces electoral care, în variantele de până acum, părea mai degrabă o farsă menită să-l reconfirme necontenit pe veşnicul şi atotputernicul Igor Smirnov şi clanul său ce acaparase toate pârghiile de putere politică şi decizie economică de la Tiraspol.

Succesorul, Evgheni Şevciuk*, învingător împotriva unui contracandidat, Anatoli Kaminski, ce părea să se bucure de un suport mai mare din partea Moscovei, a spulberat din primele zile de la instalarea oficială întregul eşafodaj al coruptei şi învechitei administraţii smirnoviste: în primul rând a fost demisă în întregime conducerea Securităţii transnistrene în frunte cu şeful acesteia, Vladimir Antiufeev, un vechi ofiţer KGB acuzat de crime în republicile baltice în perioada perestroicii lui Gorbaciov, care-şi găsise refugiu în regiunea separatistă transnistreană ca unul din ultimele bastioane din ceea ce a însemnat regimul totalitar sovietic. Au fost îndepărtaţi, de asemenea, toţi miniştrii şi adjuncţii acestora, primarii oraşelor şi preşedinţii de raioane, în total peste 90 de înalţi demnitari şi funcţionari ai administraţiei republicii separatiste. Printre „victimele” schimbării s-a numărat şi Vladimir Smirnov, unul din fiii fostului lider, care ocupa bănoasa funcţie de şef al vămii din stânga Nistrului. Pentru prima dată a fost înfiinţată şi funcţia de premier.

Răspunzând unor vechi şi insistente doleanţe ale populaţiei din Transnistria privind libera circulaţie, noul lider a anunţat introducerea, de la 1 ianuarie 2011, a unui regim simplificat de trecere a frontierei interne moldo-transnistrene de către localnici şi mărfurile acestora în partea dreaptă a Nistrului. Decizie salutată imediat şi la Chişinău, dar din păcate o măsură, cel puţin în prima etapă, cu caracter unilateral: libertate de mişcare doar într-un sens, din regiunea separatistă spre restul teritoriului Republicii Moldova. Chiar în dimineaţa primei zile a Noului An, un tânăr basarabean de 18 ani a fost pur şi simplu mitraliat şi pulverizat de un militar rus din forţele de pacificare în timp ce încerca să treacă cu autoturismul său prin Zona de securitate în regiunea transnistreană. Un incident tragic, ce amintea de atmosfera incendiară a războiului de pe Nistru din 1992 şi care, fireşte, a inflamat din nou spiritele.

Aşteptări mari, dar prudente. Schimbările iniţiate de Evgheni Şevciuk după instalarea la putere, precum şi disponibilitatea de a depăşi izolarea de până acum şi de a încuraja contactele directe şi a spori încrederea între populaţia de pe cele două maluri ale Nistrului au fost primite favorabil nu doar de localnici, dar şi la Chişinău, Moscova, Kiev şi principalele capitale occidentale. Eugen Carpov, vicepremier în guvernul moldovean responsabil pentru problemele reintegrării, a exprimat un optimism moderat în legătură cu perspectivele care se deschid în contextul schimbării lui Igor Smirnov de la conducerea administraţiei Transnistriei. Demnitarul moldovean a accentuat că, pe măsură ce vor fi eliminate obstacolele, iar libera circulaţie între cele două maluri ale Nistrului va fi asigurată, va spori gradul de încredere reciprocă şi va permite realizarea de progrese în negocieri. În opinia sa, 2012 ar putea fi chiar un an de cotitură în dialogul cu Tiraspolul.

De altfel, reluarea – după şase ani de întrerupere – a negocierilor oficiale în format „5 plus 2”, mai întâi la Vilnius (30 noiembrie 2011), iar în curând în Irlanda, ţara care a preluat preşedinţia OSCE din ianuarie 2012, va permite repunerea în discuţie, pas cu pas, a tuturor chestiunilor care blochează de mai bine de două decenii restabilirea integrităţii şi suveranităţii Republicii Moldova asupra întregului teritoriu naţional. Reluarea acestor negocieri nu ar fi fost desigur posibilă fără eforturile neîncetate ale Misiunii OSCE din Republica Moldova şi de acordul, în cele din urmă, al Federaţiei Ruse şi al partenerilor săi occidentali – UE (în primul rând Germania) şi SUA.

Uniunea Europeană a salutat reluarea procesului de negocieri şi a semnat, la începutul acestui an, un acord de finanţare cu guvernul Republicii Moldova pentru consolidarea încrederii dintre Chişinău şi Tiraspol. În cadrul acordului, UE va furniza fonduri nerambursabile în valoare de 12 milioane euro, orientate cu precădere spre dezvoltarea societăţii civile în regiunea transnistreană. Federaţia Rusă, la rândul său, a anunţat încă de la sfârşitul lunii decembrie 2011 că va acorda Transnistriei un ajutor financiar în valoare de 300 milioane dolari pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a regiunii până în 2025.

Un conflict îngheţat la extremitatea estică a UE. Datorită mizelor geopolitice pe care le implică, noile evoluţii înregistrate în jurul problemei transnistrene reprezintă, fără îndoială, o provocare nu doar pentru Chişinău şi Tiraspol, dar şi pentru Rusia, Ucraina, România şi UE în ansamblul său, OSCE şi SUA. Potrivit relatărilor presei basarabene, Michael Sternberg, ambasadorul la Bucureşti (acreditat şi la Chişinău) al Danemarcei, ţară care deţine preşedinţia UE în primul semestru al acestui an, a subliniat de curând progresele rapide înregistrate în ultimii ani de reformele economice, politice şi democratice din Republica Moldova: Este probabil cel mai bun exemplu din Parteneriatul Estic şi încearcă din greu să se ridice la criteriile necesare pentru a face parte din comunitatea europeană extinsă. Până acum, însă, regiunea separatistă transnistreană a rămas în afara acestor transformări, iar conflictul din regiune, chiar dacă este îngheţat, reprezintă un obstacol major, ce grevează profund asupra perspectivelor de integrare europeană ale Republicii Moldova. Conflictul transnistrean este o problemă europeană… nu mai vrem conflicte îngheţate în UE… Nu mai vrem o ţară divizată, nu vrem un alt Cipru, a mai declarat diplomatul mai sus menţionat.

Aşa cum remarca şi postul de radio Deutsche Welle, Evgheni Şevciuk este o persoană mai raţională decât Igor Smirnov în ceea ce priveşte dialogul cu Chişinăul. Perspectiva dialogului va depinde însă de ceea ce îşi propune noua administraţie de la Tiraspol: o reintegrare reală a regiunii transnistrene în Republica Moldova, fie şi cu un statut definit de autonomie, sau o evoluţie complet separată, independentă, orientată spre spaţiul slav postsovietic? În timpul campaniei electorale, fostul şef al Securităţii transnistrene, Antiufeev, l-a acuzat deschis pe Şevciuk de intenţia de a susţine reunificarea şi că „va vinde” Transnistria Republicii Moldova. Pe de altă parte, Evgheni Şevciuk a declarat în mai multe rânduri că exclude orice fel de subordonare a Tiraspolului faţă de Chişinău, precum şi ideea statului comun moldo-transnistrean, întrucât, mai devreme sau mai târziu, regiunea din dreapta Nistrului se va uni cu România.

Agenţia americană de analize geopolitice Stratfor nu are nicio îndoială că Transnistria va rămâne în aria de influenţă a Moscovei, iar prezenţa militară a Rusiei se va menţine, în timp ce Tiraspolul nu va accepta reintegrarea. Nici cunoscutul editorialist Constantin Tănase, de la ziarul Timpul din Chişinău, nu este optimist în privinţa viitorului reintegrării Transnistriei cu ţara mumă –Republica Moldova. Şi aceasta, dintr-un singur motiv, scrie tranşant editorialistul: Republica Moldovenească Nistreană are altă ţară-mumă. Numele ei este Rusia.

La foarte scurt timp de la preluarea funcţiei, Evgheni Şevciuk a efectuat prima sa vizită oficială la Moscova. Dar nu acest lucru poate alimenta îndoieli. Semnele de întrebare se ridică atunci când Federaţia Rusă, care şi-a asumat rolul de putere garantă, continuă să aplice standarde duble în relaţiile cu Tiraspolul şi Chişinăul, avantajând pe primul şi discriminând pe cel de-al doilea. Preţul la gaze, de exemplu, este de patru ori mai mare pentru Republica Moldova în comparaţie cu cel livrat regiunii separatiste. Desigur, sunt şi alte elemente care demonstrează suportul Rusiei faţă de cursul separat urmat de mai bine de două decenii de Transnistria. A sosit oare vremea unor mutaţii cu adevărat reale în zona Nistrului? Evoluţiile viitoare vor arăta cât de întemeiate sunt asemenea aşteptări.

Ioan C. Popa

 

—————

*Evgheni Şevciuk (43 de ani), de profesie avocat, are studii agricole, juridice, comerciale şi diplomatice. A activat în MAI al URSS, apoi în poliţia transnistreană. În 2000 a foat ales deputat în Sovietul Suprem al Transnistriei, iar în 2005 preşedinte al acestui organism. În ultimii ani, ca lider al partidului Obnovlenie (Renaşterea) era considerat reprezentativ pentru noua generaţie de politicieni din Transnistria pregătită de Moscova şi Kiev să înlocuiască administraţia Smirnov.