NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Tradiţie de înaltă ţinută

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Tradiţie de înaltă ţinută

Una dintre cele mai importante instituţii pentru viitorul oricărei societăţi este liceul. Referinţă pentru educaţie şi performanţa ulterioară în profesie, liceul este acea pepinieră fundamentală pentru proiecţia valorii sociale a zilei de mâine. Printre liceele de marcă ale României stă la loc de frunte renumitul Colegiu Naţional „Matei Basarab”, care, la cei 157 de ani de la înfiinţare, se poate mândri cu o remarcabilă pleiadă de absolvenţi.

Colegiul National Matei BasarabDeschizând cartea de istorie a şcolii şi parcurgându-i filele, avem în faţă frumoasa tradiţie a unei instituţii de învăţământ considerată a fi de elită. Liceul a fost înfiinţat prin Decret domnesc de Al. Ioan Cuza chiar în anul Unirii Principatelor. Din anul 1885 funcţionează în inima Capitalei, în zona Mircea Vodă, în imediata apropiere a „kilometrului 0” al Bucureştilor, ca un simbol al continuităţii învăţământului de frunte. De altfel, aşa se explică faptul că la „Matei Basarab” au predat nume mari ale educaţiei româneşti şi nu numai. Punctăm aici bucuria cu care Ioan Slavici îşi amintea de activitatea de dascăl la acest liceu, unde a predat Limba română şi Filosofie: „A le da altora învăţături a fost pentru mine întotdeauna o mulţumire şi cele mai vii mulţumiri le-am avut (…) plimbându-mă cu elevii mei. Mai ales ca dascăl mi-am câştigat şi pâinea de toate zilele şi nu-mi aduc aminte să mi se fi întâmplat vreodată să fiu nemulţumit de învăţăturile ce le-am dat”. La rândul său, acad. D. Panaitescu – Perpessicius a predat timp de 25 de ani la „Matei Basarab”, aducând instituţiei renumele său şi valoarea operei sale de istoric şi critic literar, folclorist, eseist şi poet român, cercetător şi editor al operei eminesciene. Din galeria profesorilor de marcă ai prestigiosului liceu bucureştean fac parte, de asemeni, o serie de alţi membri ai Academiei Române, cum ar fi Sava C. Atanasiu, director al Institutului de Geologie al Universităţii Bucureşti, Nicolae Cartojan, cercetător şi istoric literar, pedagog şi publicist, Ion Băncilă, geolog renumit pentru sisteme de baraje, literatul şi filosoful Gabriel Ţepelea, un reputat om de cultură decorat cu Legiunea de Onoare a Franţei.

Faptul că liceul „Matei Basarab” a avut dintotdeauna un corp profesoral de elită a avut ca rezultat imediat şi notabil serii după serii de tineri absolvenţi care au făcut cinste instituţiei, devenind repere profesionale în toate domeniile vieţii sociale şi culturale româneşti. Stau mărturie personalităţi remarcabile care şi-au început drumul la „Matei Basarab”. Se remarcă astfel celebrul architect Ion Mincu, întemeietorul Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, reputatul cercetător în domeniul ştiinţelor medicale şi director al Institutului „Pasteur” Constantin Levaditi, membru al Academiei din Paris, marele scriitor Duiliu Zamfirescu, literatul de renume Constantin Banu, care a pus bazele revistei „Flacăra”, for de dezbatere ce şi-a câştigat un binemeritat renume în peisajul publicistic românesc. Tuturor acestora li se alătură nume de referinţă pentru spiritualitatea românească, cum ar fi dirijorul Voicu Enăchescu, fondatorul Corului de Cameră „Preludiu”, unul dintre cele mai titrate și apreciate ansambluri corale din România, apoi, regizorul şi omul de televiziune Al. Bocăneţ, cel care a revoluţionat divertismentul pe micul ecran, actorii Ion Lucian şi Mihai Fotino, repere ale scenei româneşti, compozitorul Cornel Fugaru şi mulţi, mulţi alţii. Dintre aceştia amintim nume de referinţă pentru nenumărate domenii ale vieţii publice şi culturale cum ar fi Saşa Pană, Ilarie Voronca, Lucreţiu Pătrăşcanu, acad. Nicolae Cajal, Aurel Baranga, soprana de renume internaţional Leontina Ciobanu Văduva sau artiştii Monica Anghel şi Florin Chilian.

Iar tradiţia de înaltă ţinută se încearcă să fie continuată. Astăzi, Colegiul Naţional „Matei Basarab” este o îmbinare ideală între standarde educaţionale redutabile, pe care le-a perpetuat în toată istoria sa, şi o adaptare notabilă la modernitate, ceea ce garantează performanţă viitoare şi o consolidare a renumelui uneia dintre cele mai prestigioase unităţi de învăţământ din România.

Prof. Viorica Popa
(fost director al liceului)

Tradiţie şi actualitate în Hunedoara

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Tradiţie şi actualitate în Hunedoara

Tendinţele de integrare zonală, continentală sau de globalizare determină relevarea, cu sporită atenţie, a elementelor definitorii, specifice pentru identitatea unei naţiuni sau colectivităţi. Avem la îndemână exemple recente, din demersul editorial susţinut cu sprijinul financiar al unui mecena hunedorean – dl. Emil Ilie Părău – care a înţeles că fenomenul complex al integrării, cu menţinerea valorilor zonale şi naţionale, implică o zestre ce trebuie cunoscută cât mai corect, cât mai larg în spaţiul său de manifestare şi de adopţie. Astfel au văzut lumina tiparului o seamă de importante lucrări dedicate istoriei, culturii şi oamenilor acestor tărâmuri.

traditii-1

traditii-2

Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate? Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană.

Regionalizarea  in dezbatereAtunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului, împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente, descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Comitetul Regiunilor, Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, Adunarea Regiunilor Europene). De altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.

O privire spre Vest

Regiunile Europei au o geneză şi o consistenţă foarte variate. Dar, indiferent că este vorba despre regiuni politico-administrative, cu personalitate istorică şi culturală sau de regiuni născute din raţiuni economice, funcţionalitatea este criteriul de bază. Prezentăm câteva exemple relevante de regionalizare.

Franţa este considerată ca fiind modelul tipic de stat centralizat (suprafaţă mare, omogenitate etnică dată de procesul istoric de integrare prin asimilare a minorităţilor, statutul capitalei etc). Din cauza faptului că sistemul administrativ francez s-a caracterizat mult timp printr-o mare fragmentare, în anii `50 a fost instituit un nivel administrativ superior – cel regional. Delimitarea regiunilor a ţinut cont de dezvoltarea economică a marilor oraşe, dar şi de antecedentele istorice, majoritatea regiunilor reluând vechile provincii franceze. Franţa a ţinut cont, de asemeni, de tendinţele din UE. Astfel, în anii `80, a intrat în vigoare legea descentralizării administrative, pentru implementarea autonomiei locale prin asociere intercomunală.

La antipod se găseşte Germania, stat clădit pe structură federală. Federalismul german are motivaţii istorice (interne – fărâmiţarea politică din Evul Mediu în numeroase entităţi mici cu un grad pronunţat de autonomie; externe – aliaţii învingători în cel de-al doilea război mondial au susţinut ideea unei Germanii descentralizate, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă dictatură militară). Tradiţiile regionale, dar şi necesităţile practice au concurat în organizarea internă a R.F. Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri. În schimb, autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat statul după un model centralizat, fără un fundament regional identitar. Reunificarea a corectat aceste diferenţe, iar modelul vestic s-a extins şi în fosta RDG. Astfel, structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare, realizează un echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendumuri”.*

Despre fragmentare de-a lungul istoriei se poate vorbi şi în cazul Italiei sau Spaniei. Organizarea lor administrativă a ţinut cont de statutul diferit al unor minorităţi sau de individualitatea insulară. Dar atât regiunile italiene, cât şi comunităţile autonome din Spania ţin seama de fundamentul unor vechi structuri feudale. Cu toate contrastele teritoriale şi demografice, regiunile din aceste două ţări posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune, în special datorită faptului că au apărut grupările de regiuni mari.

O împărţire vizibilă, prin delimitare oficială, apare în cazul Belgiei, model de organizare pe criteriu lingvistic, adevărat stat de „frontieră”, fragmentat între două comunităţi: flamandă şi valonă. Comunicarea dintre cele două se dovedeşte şi azi dificilă. De această realitate ţine seama modelul de regionalizare. Guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii `60 din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi, care au căpătat statut politico-administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au guverne şi parlamente proprii şi care tind să preia, în anumite domenii, atribute generalizte. Ulterior, în 1990, a fost delimitată şi regiunea Bruxelles. De acelaşi gen de prerogative statale extinse beneficiază şi cantoanele din Elveţia, care au propria Constituţie, propriul parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc. La polul opus se află Danemarca, stat care constituie în prezent una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96% din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura sa, neexistând contraste regionale majore. Ca urmare, cele 14 districte sunt rezultatul unor delimitări convenţionale, fără suport regional constituit din argumente istorice şi culturale. În schimb, Grecia, deşi compactă etnic (grecii formează circa 98% din totalul populaţiei), prezintă o mare fragmentare administrativă, ceea ce a determinat ca regiunile rezultate să fie relativ artificiale, dar respectând ansamblurile structurate de-a lungul istoriei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Marea Britanie, unde criteriul istoric a făcut loc, în organizarea regiunilor, priorităţii pentru atragerea de investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective economice şi sociale. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele engleze au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii în grupări medii şi regiuni de planificare economică extinse (restul coeziunii fiind dat de conservatorismul britanic…). Modelul a fost implementat şi în Irlanda, care are regiuni de planificare economică cu nivel superior celor 26 de comitate tradiţionale.

Se poate observa din aceste exemple că organizarea pe regiuni în occidentul european de astăzi poate avea ca bază, pe lângă decupajul administrativ, criteriul istoric, coeziunea economică şi omogenitatea etnică. Mai mult, poate fi susţinută prin legi şi reglementări la nivel naţional, întregul proces fiind unul liber. Un aspect se detaşează în mod evident: fiecare stat a abordat în funcţie de interesele şi datele sale interne concrete descentralizarea susţinută de către Uniunea Europeană.

Şi o alta spre Est

În statele din răsăritul continentului, structurile administrativ-teritoriale au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă, prin subminarea sau chiar prin negarea autonomiei locale, printr-o evidentă tendinţă de uniformizare a discrepanţelor sociale, culturale sau etnice. Numai ţările cu o structură federală bazată pe argumentul eterogenităţii etnice (Iugoslavia şi Cehoslovacia) au putut conserva unităţi regionale comparabile ca mărime cu cele din vestul continentului.

Reformele administrative din aceste ţări au început să „curgă” după cel de-al doilea război mondial, iar schimbările succesive au avut ca rezultat reducerea numărului nivelelor administrative, generalizându-se astfel sistemul departamental, lipsit de colectivităţi locale puternice, cu autonomie financiară. Consecinţa s-a văzut după căderea regimurilor comuniste: statele blocului răsăritean care au devenit membre ale UE au lacune mari de dezvoltare şi sunt nevoite să-şi reevalueze organizarea administrativ-teritorială, care nu face faţă noii configuraţii în care se găsesc. Nu este un proces uşor. Occidentul are un avans considerabil în timp, iar temelor nevralgice dintr-o zonă în care nu lipsesc frământările entice li se adaugă imperativul economic al dezvoltării. Toate acestea sunt de natură să genereze ample dezbateri.

Soluţia Poloniei

Campioană a absorbţiei fondurilor europene, această ţară care avea, înainte de 1998, 49 de unităţi administrative (similare cu judeţele din România), a trecut la aplicarea unei reforme profunde în domeniu. Astfel, Polonia este organizată pe trei niveluri – 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate). Fiecare diviziune are competenţe proprii, atribuite prin lege. Spre exemplu, regiunile (voievodatele), cele mai mari entităţi (suprafaţa cuprinsă între 9.412 kmp şi 35.589 kmp şi o populaţie între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori), cuprind un corp administrativ, ales prin vot direct şi un corp executiv, condus de un „mareşal” numit de premier. Au competenţe în principal în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice. Există, într-adevăr, decalaje datorate şi unor cauze externe (spre exemplu, regiunile care au avut o creştere susţinută în ultima perioadă sunt avantajate de schimburile comerciale cu Austria şi Germania, în schimb regiunile cele mai slab dezvoltate sunt situate în special în est, în vecinătatea Rusiei, Belarusului şi Ucrainei…). Se observă, totuşi, că regionalizarea din Polonia, susţinută de o lege puternică, poate duce absorbţia fondurilor europene la un nivel de 80%.

România – tradiţie şi actualitate

După Unirea din 1859, unitatea administrativă de bază a statului român a devenit judeţul. După unificarea teritorială de la finalul primului război mondial, România era compusă din 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Pentru numai doi ani, din 1929 până în 1931, România a aplicat o organizare regională: au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale, care respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Mai târziu, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Dar acestea nu respectau tradiţia istorică (Bucegi, Ţinutul Dunării de Jos, Olt, Ţinutul Mării, Nistru, Prut, Someş, Mureş, Suceava, Timiş). După 1947 au avut loc o serie de reforme menite să schimbe faţa administrativă a României potrivit cerinţelor socialiste. Astfel, au apărut 26 de regiuni, care au devenit 18, apoi, în 1968, s-a revenit la judeţe, municipii şi oraşe, organizare care există şi în prezent.

După căderea comunismului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Ca şi în cazul altor state din această parte a continentului (Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc), în România au apărut regiuni de dezvoltare (corespunzătoare cu diviziunile de nivel NUTS 2), create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi perpetuate până în prezent. Acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale, pentru coordonarea dezvoltării zonale. Astfel, există Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).

Noul proiect de regionalizare a României ar urma să ţină seama deopotrivă de faptul că teritoriul ţării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă, provincii a căror funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că organizarea pe regiuni, însoţită de o reală descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de imperativul economic al apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.

————————————————————————————-

* Dănuţ Radu Săgeată – Modele de regionare politico-administrativă”.

Impresii lapidare din Aşgabat…

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Impresii lapidare din Aşgabat…

Am ajuns la Aşgabat într-o dimineaţă destul de rece din această toamnă. Chiar de la început, ghidul pus la dispoziţie din partea Târgului Internaţional de carte şi reviste la care fusesem invitat mi-a descifrat, pe un ton binevoitor, semnificaţia oraşului. Mă aflam în „Oraşul iubirii”, potrivit traducerii. Şi într-adevăr, acest oraş, cu o populaţie de peste 600.000 de locuitori, te îndeamnă să-l iubeşti, ca să traducem în felul nostru denumirea. Centrul oraşului, fascinant, îndeosebi la orele înserării, acoperit de o iluminaţie insistentă, afişează o modernitate acomodată la gustul oriental. Alternează blocuri înalte, adevărate palate ce se întind pe suprafeţe impresionante, realizate mai cu seamă în anii de după obţinerea independenţei Turkmenistanului – anul 1911, când, printr-un referendum, turkmenii au votat în unanimitate pentru ieşirea din cadrul URSS. Amintesc aici, fugar, Parlamentul (Medjlisul), Ministerul Apărării, Teatrul Naţional şi, în mod special, Palatul Prezidenţial, ca şi sediul Guvernului.

Am întâlnit oameni aflaţi sub presiunea cotidianului. Preocupările tradiţionale se îmbină cu cele dedicate dezvoltării industriale a ţării, şi în primul rând mă refer la industria extractivă a gazului (un zăcământ gazeifer din Turkmenistan include rezerve de până la 21.000 de miliarde de metri cubi de gaze, situându-se pe locul al doilea ca mărime în lume). Drept să fiu, nu am întâlnit vreun chip mohorât ori abătut. Cineva m-a lămurit că, potrivit vechii tradiţii turkmene, oamenii sunt sfătuiţi să lase la o parte grijile şi supărările. În sediul Palatului Expoziţiei, în care a avut loc amintitul Târg internaţional, un panou plasat în centrul incintei glăsuia astfel: „Învaţă să scrii supărările tale pe nisip şi să încrustezi bucuriile tale în piatră”.

Imaginea străzii alcătuieşte un tablou divers. Bărbaţii tineri şi chiar vârstnici preferă portul european, în timp ce majoritatea femeilor poartă tradiţionala rochie lungă, pe al cărei piept se înşiruie meşteşugite lucrări din dantele viu colorate, asortate cu mărgele şi pietricele semipreţioase. Am întâlnit şi persoane mai în vârstă, bărbaţi înconjuraţi de masive bărbi albe impresionante, de sub care străluceau ochi vii, deschişi spre realităţile vieţii şi care, parcă, aduceau sclipiri de altădată. De altfel, în Turkmenistan, persoanele care au ajuns la vârsta de 63 de ani, considerată „vârsta proorocului”, sunt respectate în mod deosebit, deoarece se consideră că au acumulat în viaţă multă înţelepciune. Un asemenea venerabil om m-a întrebat, în timp ce vizita un pavilion, ce anume cunosc despre ţara sa. Am tăcut jenat. Sesizând momentul de suspans, a încercat să mă clarifice şi mi-a vorbit intempestiv despre arta covoarelor  turkmene, faimoasă în întreaga lume, parte a moştenirii culturale tradiţionale. Mi-a amintit o veche înţelepciune populară, ce spune că „apa este viaţa turkmenului, calul sunt aripile sale, iar covorul este sufletul turkmenilor”. Ne-am preumblat împreună în muzeul covorului din Aşgabat, unde erau expuse unele dintre cele mai reprezentative modele, covoare – unicat, peste 1.000 de exemplare. Am rămas profund impresionat de giganticul covor de 193,5 metri pătraţi, la care au lucrat 40 de femei în perioada anilor de război 1941-1942, şi care în 1992 a fost denumit „Turkmen kalbi” („Sufletul turkmenilor”). În 1996 dominaţia acestuia a fost depăşită de un al doilea covor gigant, de 266 de metri pătraţi, „Turkmenbashi” şi de un al treilea, de 294 de metri pătraţi, denumit „Preşedintele”, expus, însă, la Palatul Congreselor, „Ruhaet”, din Aşgabat. În Cartea Recordurilor, Guinness Book, este înregistrat „Campionul”, un covor de 301 metri pătraţi, de 1.200 kilograme, cu 304.000 de noduri pe metru pătrat. Ornamentele reproduc străvechiul model „Gushli”, în care predomină culoarea roşie, iar în partea de jos este înscris „Secolul XXI – secolul de aur al poporului turkmen”.

Cu altă ocazie, mi s-a vorbit despre faima calului turkmen pe nume „Ahaltekin”, calul deşertului, „bun naţional”. Se spune că chiar renumitul „Bucefal”, calul lui Alexandru Macedon, ar fi unul din strămoşii cailor ahaltekini… Legătura dintre om şi cal am întâlnit-o la tot pasul şi este evidenţiată mai cu seamă în folclorul local, ca de altfel şi în cel central asiatic. Se condideră că faima acestor cai a dus în lume numele turkmenilor. Astfel, Ţarul Petru I a avut un grajd în care dominau caii ahaltekini, potcoviţi cu potcoave de argint. Şi în vremurile moderne, caii din acestă rasă au fost dăruiţi unor personalităţi, printre care Stalin, Elţîn şi Putin. Şi regina Elisabeta a primit doi mânji în dar de la Nikita Hruşciov.

Nu pot încheia aceste rânduri fără să amintesc de superba Expoziţie a Cărţii, realizată la cel de-al VI-lea Târg Internaţional, în care, printre standurile puse la dispoziţie de organizatori, cu participanţi cu precădere din Europa şi din SUA, s-a aflat şi cel al revistei şi editurii „Balcanii şi Europa”, care a fost onorată cu o distincţie. Din păcate, impresiile noastre nu au putut fi formate şi din cunoaşterea altor obiective turistice, ci mai mult din frunzărirea unor cărţi, reviste şi pliante, deoarece aproape tot timpul ne-am aflat în somptuoasa incintă a acestei frumoase expoziţii, în care, pretutindeni, domina în fotografii mari, color, actualul preşedinte al ţării, Gurbanguli Berdîmuhamedov, în ipostaze din care se descifra admiraţia poporului său.

Carol Roman