NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Comunităţi româneşti în SUA şi Canada

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Comunităţi româneşti în SUA şi Canada

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

George Emil Palade

George Emil Palade

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

În decurs de circa un veac, un adevărat gigantic fluviu omenesc de 32.000.000 oameni s-a revărsat din Europa în Lumea Nouă. Între aceştia s-au aflat şi românii, mai exact oameni provenind din spaţiul românesc, căci în statisticile americane se consemna, de regulă, nu naţionalitatea, ci locul de origine. Astfel, în cele mai multe cazuri, în statisticile privind ţinuturile româneşti de plecare, alături de etnia majoritară românească sunt cuprinşi evrei, germani, ucraineni, armeni etc. Până la primul război mondial, sursa geografică principală a emigraţiei româneşti în SUA a fost Transilvania, urmată apoi de departe de Bucovina şi prea puţin reprezentată de Regatul României condus de regele Carol I. Emigrările din Transilvania cu intensitate variabilă, au fost un fenomen permanent în secolele XIII-XIX. La început, din Transilvania, destui au plecat vremelnic în zone mai apropiate, precum România transcarpatică, Dobrogea, Peninsula Balcanică, Crimeea, Caucaz etc. În acest context se înscriu, înaintea primului război mondial, şi emigrările unor români peste ocean. Au fost apoi emigrările definitive. Acestea au devenit frecvente în epoca modernă. Aceste emigrări definitive s-au datorat unor cauze complexe, ce au acţionat simultan. Unele au fost de natură economică, altele de natură politică şi naţională.

Anghel Rugina

Anghel Rugina

În anul 1910, recensământul nord-american consemna 87.724 persoane originare prin naştere sau părinţi, din România. Dintre aceştia, 20.707 erau persoane născute în America cu ambii părinţi născuţi în România, 1.093 persoane aveau doar unul dintre părinţi născut în România, iar 65.923 persoane erau imigranţi născuţi în România antebelică. După primul război mondial, în SUA au continuat să trăiască o serie de români. Recensământul din anul 1920 consemna 102.823 persoane născute în spaţiul românesc. Dintre acestea 93.456 trăiau în mediul urban, iar 42.225 dobândiseră deja cetăţenia americană. În anul 1930, în SUA se aflau 146.393 foşti imigranţi români, dintre care 26.102 veniseră în SUA după 1920.

Masa principală a grupului românesc continua să trăiască în principal în oraşe în statele New York, New Jersey şi Pennsylvania. A doua regiune de concentrare a românilor era în zona centrală în statele Ohio, Indiana, Illinois. Alţii erau împrăştiaţi până în California şi Oceanul Pacific.

În ajunul celui de-al doilea război mondial, episcopia misionară ortodoxă avea în subordine patru protopopiate în SUA – la Cleveland, Detroit, Chicago şi Philadelphia. Au continuat să existe o serie de societăţi de asistenţă socială şi de cultură. În cursul veacului XX, mai devreme sau mai târziu, peste ocean românii din SUA şi Canada au creat peste 150 de aşezăminte româneşti. Treptat, s-a manifestat şi o tendinţă a unificării acestora. Astfel s-a ajuns la creearea în anul 1928 a unei organizaţii centralizate unice a românilor americani: „Uniunea şi Liga Societăţilor Româneşti din America”.

Ciprian Foias

Ciprian Foias

Românii americani au fost vizitaţi în coloniile lor de o serie de personalităţi remarcabile din ţară. În anul 1923, apoi din nou în 1925, 1926, 1929, 1930, 1932, 1933 şi 1937, George Enescu a întreprins repetate turnee muzicale peste Ocean, susţinând concerte speciale şi având întâlniri cu grupul etnic român. În anul 1925 a vizitat coloniile româno-americane Nicolae Titulescu. La 27 ianuarie 1930 a ajuns pe continentul american marele istoric naţional Nicolae Iorga. El a fost primit la Casa Albă de preşedintele Hoover. A ţinut o serie de conferinţe şi a vizitat multe dintre centrele româneşti străbătând SUA de la Atlantic la Pacific. La întoarcerea în ţară a publicat o foarte interesantă lucrare: „America şi românii din America”.

În cursul deceniului IV s-au intensificat acţiunile antirevizioniste ca şi cele de prezentare a realităţilor româneşti ce au precedat implicarea activă a românilor din SUA şi Canada în acţiunea antifascistă şi pentru democraţie din timpul celui de- al doilea război mondial. Alături de toţi rezidenţii din America de Nord, şi românii de acolo s-au situat clar împotriva fascismului, pentru victoria Aliaţilor.

Petru Popescu

Petru Popescu

După intrarea României în război, în iunie 1941, în America s-a format un „Comitet Naţional al Românilor Americani”. Acesta a adresat o chemare pentru convocarea unei conferinţe naţionale a emigraţiei româneşti, în vederea susţinerii luptei pentru cauza românească. La 26 octombrie 1941, într-o conferinţă naţionala la Cleveland a americanilor de origine română, s-a votat în unanimitate crearea „Alianţei pentru democraţie a românilor americani”, care îşi propunea ajutorarea României în numele ideilor de democraţie şi libertate. A fost adoptată o declaraţie de principii şi a fost trimisă o telegramă preşedintelui Statelor Unite: „Jurăm cel mai deplin sprijin pentru poziţia dumneavoastră fermă contra hitlerismului. Ne angajăm din nou să apăram democraţia americană şi eliberarea ţării noastre de origine. Reprezentând peste două sute de organizaţii din întreaga Americă, ne propunem să raliem sprijinul tuturor americanilor de origine română la lupta comună împotriva spiritului de agresiune”.

Liviu Ciulei

Liviu Ciulei

Aproximativ opt mii de români americani, tineri şi tinere, au fost încadraţi în forţele americane terestre, aeriene şi navale. Au avut grade din cele mai diverse, de la soldat la maior. Au constituit şi un corp auxiliar feminin. Li s-au adaugat aproape două sute de români provenind din Canada. Aceşti militari s-au ilustrat în timpul războiului pe teatre de operaţiuni împrăştiate peste tot, dând între altele şi o serie de victime. Unii au luptat în nordul Africii, alţii au căzut în Italia sau deasupra Germaniei, precum şi cu ocazia debarcării din Normandia sau în alte părţi ale Europei. Nu puţini au fost cei care au luptat în insulele Pacificului (Hawai, Filipine, Okinawa). De exemplu, pilotul Alexandru Vraciu, provenind din Indiana. A doborât 41 de avioane japoneze, devenind cunoscut sub numele de „Şoimul Carpaţilor şi vulturul Pacificului”. S-au mai ilustrat în diverse feluri români americani precum John Florea, Marin Burcă, Augustin Anghel etc. Inginerul chimist Steve Bogolea a fost implicat direct în crearea primei bombe atomice.

Ionel Perlea

Ionel Perlea

Aşa cum s-a apreciat, lupta şi sacrificiile americanilor de origine română pentru libertate şi democraţie în anii celui de-al doilea război mondial se constituie într-o pagină pozitivă şi meritorie a istoriei românilor de pretutindeni.

După al doilea război mondial, spre continentul nord-american s-au îndreptat destui reprezentanţi de seamă ai exilului românesc. Ca şi mulţi alţi români care au vrut să îşi creeze o nouă viaţă, departe de „paradisul” comunist. Mulţi s-au ilustrat acolo ca personalităţi care au facut/fac deopotrivă onoare atât ţării de origine, din care au plecat, cât şi celor de adopţie.

Între personalităţile de seamă de dicolo de ocean, cca. 40% s-au afirmat în domeniul ştiinţelor, 30% în domeniul literelor, peste 20% în domeniul artelor şi mai puţin de 10% s-au consacrat unor activităţi politice, religioase etc.

Între oamenii de ştiinţă s-au remarcat, între alţii, medicul şi biologul George Palade, savantul şi literatul Mircea Eliade, economistul Anghel Rugină, demograful Sabin Mănuilă, matematicianul Ciprian Foiaş. Între oamenii din litere pot fi amintiți Petru Popescu, Aurel Sergiu Marinescu, Aristide Buhoiu, Petre Popescu, Zahi Pană etc. Printre artişti s-au ilustrat regizorii Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Jean Negulescu, dirijorul Ionel Perlea, interpreţii Şerban Lupu, Iolanda Mărculescu etc. În domeniul spiritualităţii pot fi amintiţi episcopul Valerian Trifu, monseniorul Octavian Perlea, Maica Alexandra, preotul Gheorghe Calciu Dumitrasa. Multă vreme s-au aflat în America, în calitate de membri ai Comitetului naţional român, adevarat guvern în exil, sau ca membri ai Ligii românilor liberi, importante personalităţi, precum generalul Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu, Alexandru Creţianu ș.a. Alături de aceştia, ilustraţi mai cu seama în SUA, s-au aflat şi alţii, în Canada, care s-au manifestat mai cu seamă prin „câmpul românesc” din Hamilton – Ontario, adevărat simbol al românismului, organizator, între altele, şi al Romfest-urilor, „forumuri de spiritualitate şi de cultură pan-românească”.

Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Cetăţenii din Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia au şi în prezent nevoie de vize pentru Statele Unite ale Americii, deşi pentru alte ţări membre ale Uniunii Europene acestea au fost eliminate…

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Un scurt istoric arată că Programul „Visa Waiver” (intrarea în SUA, pentru 90 de zile, fără viză, a cetăţenilor anumitor ţări) a fost creat în 1986, pentru a uşura condiţiile de intrare în SUA a britanicilor şi japonezilor. Ulterior, pe listă s-au adăugat şi cetăţenii altor ţări, toate caracterizate prin economii puternice şi regimuri politice stabile.

După extinderea UE, în 2004, între Bruxelles şi Washington au demarat discuţii privind posibilitatea ca toţi cetăţenii Uniunii să nu mai aibă nevoie de vize pentru SUA. În condiţiile în care legile americane din acel moment privind „Visa Waiver” favorizau statele care susţineau cu trupe efortul de război din Irak şi Afganistan, se părea că Polonia şi România (care nu era încă stat membru al UE) erau în fruntea listei. Au trecut zece ani şi, în ciuda unor „pusee de fermitate” din partea blocului comunitar, care a cerut şi în 2014 acelaşi tratament pentru toţi cetăţenii săi, Statele Unite au preferat să negocieze cu fiecare ţară în parte. Aceste discuţii s-au soldat cu eliminarea vizelor în ultimii ani pentru ţările baltice, Cehia, Slovacia, Grecia şi Ungaria. Iar Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia încă aşteaptă acest statut privilegiat.

Care sunt relaţiile bilaterale ale SUA cu aceste state şi ce şanse există ca cetăţenii lor să obţină eliminarea vizelor? Departamentul de Stat american arată că Polonia este un aliat cheie în Europa centrală, garantând securitatea şi prosperitatea transatlantică. Polonia contribuie cu trupe la Forţa de securitate a NATO din Afganistan, în Balcani, în special în Kosovo şi la Forţa de reacţie Rapidă a Alianţei”. Aceeaşi instituţie arată că şi Bulgaria este „un aliat de nădejde şi de importanţă strategică pentru SUA, care au acces la unele facilităţi militare de pe teritoriul bulgar”. Iar dacă în cazul Ciprului Statele Unite pot invoca problemele legate de divizarea insulei, iar în dreptul Croaţiei se poate nota că abia a intrat în Uniunea Europeană în urmă cu un an, nu aceleaşi motive sunt în cazul României.

O privire de ansamblu asupra parteneriatului ţării noastre cu SUA arată că, în acest an în care se împlinesc 135 de ani de relaţii bilaterale, Romania este partener strategic în cadrul NATO, contribuind semnificativ cu trupe, echipament şi asistenţă în cadrul operaţiunilor din Afganistan şi Kosovo. Eforturile României de a promova cooperarea la Marea Neagră în domeniile apărării şi dezvoltării economice completează scopul american de păstrare a stabilităţii în această regiune problematică. În plus, cele două state sunt legate de nenumăratele contacte economice şi umane, în afaceri, artă învăţământ şi multe altele”, arată acelaşi Departament de stat al SUA.

genericaDrumul până aici a inclus acordarea pentru România a „Clauzei naţiunii celei mai favorizate”, permanentizată în 1996, iar în 1997 a fost lansat Parteneriatul Strategic bilateral. De la lansarea sa, Parteneriatul Strategic a reprezentat un reper esenţial al politicii externe a României. După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a terorismului. „Rezultatele pozitive în planul reformei economice şi contribuţia României la războiul împotriva terorismului au constituit elemente majore în conturarea sprijinului SUA pentru integrarea României în NATO”, arată Ministerul român de Externe. Mai departe, în 2003, autorităţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în 2011, la Washington, a fost adoptată „Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI” între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării Declaraţiei Comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru – „Task Force” – în cadrul căruia există un Grup de lucru pe probleme consulare, inclusiv problematica vizelor.

Din cele prezentate mai sus rezultă că România îndeplineşte criteriile care au stat la baza eliminării vizelor pentru Statele Unite în cazul celorlalte ţări – stabilitate, contribuţie la securitatea regională şi la operaţiunile militare ale NATO, susţinerea intereselor SUA, precum şi un parteneriat strategic solid. Aşadar, de ce mai depinde intrarea României în Programul „Visa Waiver”? De continuarea eforturilor diplomaţiei româneşti, de un lobby eficient pe lângă Congresul Statelor Unite (promovat, de altfel, de cele 17 mari companii americane membre ale Consiliului de Afaceri Româno-American) şi, nu în ultimul rând, de cetăţenii români, care, îndeplinind condiţiile, pot reduce rata de refuz a solicitărilor de viză.

Roxana Istudor

Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Cine îşi mai aminteşte de „Războiul Bananelor”? Auzind acest nume, avem impresia că e vorba de o ficţiune cu un titlu incitant. Or, războiul bananelor a fost un lung şi aprig conflict vamal între Statele Unite şi Uniunea Europeană, în legătură cu importul de banane: Europa anilor ’80 acorda un tratament preferenţial importurilor de banane din ţări din Africa, din Caraibe şi din zona Pacificului, foste colonii ale statelor europene pe care astfel vechile metropole le ajutau. Statele Unite au declarat public că asemenea tarife preferenţiale încalcă principiile OECD şi păgubesc marile corporaţii americane care asigură importurile de banane din America Latină. Administraţia Clinton a impus, ca măsură de retorsiune, taxe foarte mari asupra  produselor de lux venite din ţări ale UE, parfumuri din Franţa, dar şi caşmir din Scoţia sau coniac din Cognac – locul de baştină al viitorului prim-ministru francez Jean-Pierre Raffarin, cel care va fi, câţiva ani mai târziu, acuzat că a venit în România „ să-şi ia tainul ”.

Am început cu acest episod recent – minor, şi în mare măsură deja uitat –  fiindcă el rezumă destule dintre particularităţile Alianţei Transatlantice care uneşte de mai bine de şase decenii SUA şi Europa. Nu e o alianţă lipsită de asperităţi; încă din anii celui de-al doilea război mondial, care au generat de altfel această alianţă, fricţiuni frecvente în raporturile dintre SUA şi principalele state europene aliate s-au manifestat periodic: ba Franţa era ofensată de neîncrederea Americii în forţele ei – generalul de Gaulle nu era degeaba suspicios – ba Churchill se vedea pus în faţa unei neaşteptate coaliţii sovieto-americane, cum s-a întâmplat în cazul proiectului britanic de debarcare în Balcani. Realismul europenilor s-a ciocnit adesea de idealismul declarativ şi de eticismul poziţiilor americane.

Dar, dincolo de toate acestea, SUA au reprezentat principala forţă politică şi militară care a asigurat rezistenţa europeană contra Germaniei naziste, şi care, alături de enorma forţă umană a URSS, au permis victoria aliată în cel de-al doilea război mondial. Acest fapt, precum şi incontestabila poziţie de lider a Statelor Unite în primii ani de după război, de la „Planul Marshall” la constituirea Tratatului Atlanticului de Nord, au asigurat raporturilor dintre SUA şi Europa, tot mai unită, o stabilitate de fond care a rezistat în faţa tuturor provocărilor şi crizelor. Chiar dacă Germania nu s-a împăcat prea uşor cu statutul ei postbelic, chiar dacă Franţa a încercat de câte ori era cu putinţă – şi chiar când nu era – să amintească tuturor că, între vinul de Bordeaux şi Coca Cola nu există termen de comparaţie, chiar dacă Marea Britanie şi-a digerat cu greu statutul de aliat secundar, alianţa transatlantică a rămas stabilă vreme de aproape cinci decenii, până la prăbuşirea comunismului, şi a continuat să fie cea mai puternică alianţă militară şi politică a lumii până în zilele noastre.

Formal, raporturile diplomatice dintre statele Europei occidentale şi SUA au fost reînnoite încă din 1953; în noiembrie 1990, cooperarea dintre SUA şi ceea ce, după Maastricht, devenise o uniune politică – Uniunea Europeană –  a fost definită în termeni formali prin Declaraţia Transatlantică, urmată, în decembrie 1995, de Noua Agendă Transatlantică. Ambele documente sunt importante prin prevederile lor concrete şi specifice, dar au o importanţă istorică depăşind detaliul mecanismelor de cooperare. Şi iată de ce: liantul esenţial al alianţei dintre SUA şi Europa de vest a fost, odată cu capitularea Germaniei, un pericol de altă natură, dar la fel de grav, anume tentaţia imperială a URSS victorioasă, în plină expansiune europeană, ceea ce a deschis era Războiului rece. Indiferent de momentele de destindere din anii lui Hruşciov şi Kennedy, ori de teoretizarea coexistenţei paşnice dintre cele două sisteme, SUA au considerat tot timpul URSS şi pe aliaţii săi ca fiind cea mai gravă ameninţare de securitate cu care se confruntau, iar URSS a considerat, la rându-i, că NATO în genere şi americanii în special erau cel mai mare pericol. În această confruntare, Europa Occidentală nu avea de ales: SUA au fost – cum au şi rămas – cea mai mare putere militară dintre statele democratice şi nici unul dintre acestea nu-şi făcea iluzia că ar putea să reziste de unul singur unei agresiuni a Pactului de la Varşovia. Or, între 1989 şi 1991, şi Pactul de la Varşovia, apoi şi URSS, s-au prăbuşit, aşa că pericolul ca Uniunea Europeană să se distanţeze de America în absenţa unui risc comun de securitate era cât se poate de acut.

Un număr important de factori au împiedicat însă, din fericire, destărmarea Alianţei Atlantice. Mai mult, la 12 septembrie 2001, Alianţa a activat pentru prima oară în istoria sa Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Aici trebuie să enumerăm atât considerente foarte prozaice, cum ar fi faptul că, împreună, SUA şi UE reprezintă de departe cea mai importantă forţă economică a lumii contemporane, care produce aproape 60% din PIB-ul mondial, acoperind 33% din comerţul mondial de bunuri şi  42% din schimbul de servicii. În acest context, a crescut în ultima vreme participarea UE la producţie şi schimburi, dar trebuie să remarcăm că, deşi aria conflictuală din raporturile transatlantice capătă adesea un relief nemeritat în presă, această arie conflictuală nu depăşeşte 2% din totalul schimburilor comerciale reciproce. Stimulat de crearea Consiliului Economic Transatlantic – TEC – în 2007, menit să dea un nou avânt economiilor de pe ambele maluri ale oceanului şi, fără să o declare, să vindece câteva din numeroasele răni pe care deciziile Administraţiei Bush le provocase în relaţia cu aliaţii europeni,  cooperarea economică dintre SUA şi UE se manifestă activ, inclusiv în eforturile reunite de limitare a efectelor crizei globale.

Această criză este şi ea plină de riscuri, nu doar pentru fiecare stat în parte, ci şi pentru alianţele şi uniunile politice de ambele părţi ale Atlanticului, fiindcă în situaţii de criză internă, orice administraţie este mai susceptibilă. Aşa se face că, de exemplu, se aud tot mai multe voci ale oficialilor americani care pun în vedere statelor europene că nu trebuie să mai conteze, ca în anii „războiului rece”, pe faptul că SUA oricum le vor apăra, şi că ar fi cazul să consacre cheltuielilor de securitate şi înarmare un procent ceva ma apropiat de cel la care s-au angajat ca membri NATO. La prima vedere, nu poţi să nu le dai dreptate americanilor, al căror deficit nu se poate corecta dacă vor continua să se înarmeze şi în contul aliaţilor europeni. La o scrutare mai atentă, lucrurile se complică: poziţia americană în NATO permite industriei militare a SUA să dicteze, de fapt, tipul de armament pe care NATO îl utilizează, drept care europenii nu pot să-şi utilizeze capacităţile de producţie şi sunt cantonaţi în poziţia de debitori neţi ai unei industrii care nu le aduce nici un loc de muncă. Tot astfel se prezintă şi problema atât de disputată a culturilor de plante modificate genetic: în aparenţă, europenii se împotrivesc iraţional progresului, doar că aceste plante au particularitatea de a nu produce seminţe, care trebuie să fie ele însele modificate în laborator pentru a permite o nouă recoltă. În aceste condiţii, şi cum laboratoarele americane au exclusivitatea patentelor, europenii ar fi obligaţi anual să cumpere de la un unic furnizor seminţele indispensabile reproducerii recoltei.

Un alt punct de discordie priveşte respectarea drepturilor omului şi justiţia, domeniu în care opinia publică europeană este mai radicală decât cea americană. În acest sens, la problema mereu acută a pedepsei cu moartea, pe care europenii au abolit-o – cu excepţia Lituaniei, în cazuri cu totul excepţionale – dar care continuă să fie legiferată şi activ utilizată în nu puţine dintre statele americane, în frunte cu Texasul, care deţine sub acest aspect un trist record, s-a adăugat în ultimii ani spinoasa problematică a tratamentului aplicat celor suspecţi de terorism. Într-adevăr, în urma şocului de la 11 septembrie, administraţia Bush a adoptat Patriot Act, o sumă de prevederi legale care au permis „Homeland Security” şi altor agenţii de securitate să exercite nu doar un control care încalcă sistematic libertăţile cetăţenilor, ci şi un număr de acţiuni represive, uneori foarte brutale, care au întunecat ultimii ani de guvernare ai lui George W. Bush, dar care nu par să aibă parte de o rezolvare clară nici azi, către sfârşitul mandatului lui Obama, câştigat în mare măsură pe baza promisiunilor de a pune capăt acestor practici. Or, s-a văzut în ultimii ani că preşedintele nu a putut să rezolve esenţialul în această privinţă. Poate că la Abu Ghraib nu se mai practică tortura prin înec, dar baza de la Guantanamo funcţioneazâ încă…

Cum se ştie, România şi Polonia – statele europene care au un parteneriat strategic activ cu SUA şi care au iritat în repetate rânduri parteneri europeni importanţi, cum este Franţa, prin atitudinea lor făţiş pro-americană – au fost acuzate de Amnesty International şi apoi de Raportul Martin al UE că au găzduit activităţi represive secrete pe teritoriile lor. În pofida protestelor energice ale tuturor factorilor responsabili, această suspiciune nu a încetat să planeze asupra celor două state, iar atitudinea sfidătoare a administraţiei Băsescu în multe chestiuni legate de cooperarea europeană nu a făcut altceva decât să sublinieze această ruptură.

Apropierea transatlantică realizată recent datorită fascinaţiei cu care europenii l-au adoptat pe candidatul Barak Obama pare azi aproape uitată. Incidente cum a fost scandalul care l-a implicat pe Dominique Strauss Kahn scot la iveală diferenţe foarte mari de mentalitate şi chiar de legislaţie. În ciuda acestor diferende, care vor continua să existe şi chiar să ridice unele obstacole în cordialitatea reciprocă a relaţiilor transatlantice, oricât s-ar confrunta UE şi SUA, ambele sunt condamnate la cooperare. Chiar dacă în SUA nu se vor mai mânca French fries, ci American fries, chiar dacă, în Europa, sănătoasele prejudecăţi împotriva fast food-ului vor prilejui şi în noul secol aceeaşi bombăneală ostilă americanilor de la MacDonald`s, parteneriatul transatlantic va continua să existe, pentru că este un parteneriat bazat nu numai pe interese comune, ci şi pe valori comune: libertate, egalitate de şanse, democraţie. Deocamdată cel puţin, nici SUA, nici Europa nu au cu cine se alia în numele acestor valori dacă nu se aliază între ele.

 

Zoe Petre

 

Congresul de Cultură Macedo-Română, în S.U.A

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Congresul de Cultură Macedo-Română, în S.U.A

Congresul de Cultură Macedo-Română, deja tradiţional, a fost organizat de Societatea Română de Cultură „Fărşerotul”, înfiinţată în 1903 la New York de macedo-românii emigraţi în America. Cu toate că precedentele ediţii ale Congresului au fost găzduite de Universitatea „Sacred Heart” din Fairfield – Connecticut, punându-se un accent deosebit pe latura ştiinţifică, academică a manifestării, cea de a zecea ediţie a Congresului de Cultură Macedo-Română din S.U.A., de la sfârşitul anului trecut, s-a desfăşurat la biserica ortodoxă română „Sfântul Dimitrie” din Easton – Connecticut, cu intenţia de a se evidenţia unitatea în spiritualitatea creştină.

Congresul a fost conceput ca un eveniment jubiliar, dar şi ca un forum aromânesc ce a avut menirea de a reafirma apartenenţa aromânilor şi a culturii aromâne la romanitatea balcanică şi la românitate, de a identifica măsurile necesare pentru conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural aromânesc, solicitând în acest scop sprijinul statelor balcanice, al U.E. şi în special al României.

Manifestarea se înscrie pe linia precedentelor congrese din S.U.A. şi a congreselor „Perenitatea vlahilor în Balcani”, de la Constanţa, rămânând consecventă principiilor enunţate în anii precedenţi la aceste congrese, fiind o continuare în plan spiritual a Congresului Aromânesc din 16-19 nov. 2009, de la Tirana, congres în desfăşurarea căruia organizaţia aromânească din S.U.A. a avut o importantă contribuţie.

Alături de gazde, au fost reprezentate la Congres Fundaţia şi Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa şi Societatea de Cultură Macedo-Română din Bucureşti, în calitate de co-organizatori ai evenimentului jubiliar şi Societatea de Cultură a Aromânilor din Albania, delegaţii lor susţinând comunicări ştiinţifice şi exprimând punctul de vedere al acestor organizaţii asupra problemei aromâne. A fost prezentată situaţia aromânilor din Albania şi a şcolii româneşti de acolo, prin intermediul comunicărilor expuse de conf. dr. Stoica Lascu, lector dr. Nestor Bardu, dr. Iulia Wisoşenschi, dr. Emil Târcomnicu, prof. dr. Aurel Papari şi, în final, a prof. dr. Aureliu Ciufecu, în calitate de preşedinte al Congresului.

Principalele concluzii formulate la finalul manifestării „reafirmă apartenenţa aromânilor la românitate” şi „cer statului român să-şi asume deplin răspunderea pe care o are faţă de românitatea balcanică… şi să intensifice sprijinirea în ţară a păstrării şi a cultivării dialectului, culturii şi tradiţiilor aromâneşti”.

Din păcate, nici profunda conotaţie naţională românească a evenimentului jubiliar, nici importanţa problemei aromâneşti şi nici eforturile reale ale membrilor comunităţii aromâneşti din S.U.A. pentru organizarea Congresului, sau ale celor care au făcut deplasarea din Europa sau de pe coasta de vest a Americii, nu au putut determina prezenţa la eveniment a unui reprezentant al Ambasadei României, al Consulatului sau al Guvernului României şi nici măcar transmiterea unui mesaj de salut din partea autorităţilor române.

Ar mai putea spera aromânii că apelul de ajutor adresat statului român va fi auzit de vreun funcţionar responsabil?

prof.univ.dr. Aurel Papari,

preşedintele Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna”