NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Reaşezări în echilibrele jocului global

Reporter: editura July - 7 - 2017 Comments Off on Reaşezări în echilibrele jocului global

Marea surpriză a politicii mondiale din ultima vreme este că alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite nu a adus, nici după primele 100 de zile ale noii Administraţii, considerate drept edificatoare, vreo surpriză de proporţii. Sau, poate mai corect spus, nimeni nu şi-a făcut încă o idee despre cum va fi condusă America – şi cum va merge lumea – în următorii patru ani. În momentul în care candidatul Trump a devenit preşedintele Trump, intenţiile primului din campania electorală nu s-au convertit automat în program de guvernare. O surpriză pare a fi, totuşi: noul şef al Executivului american pare să-şi fi găsit cât se poate de firesc locul în uriaşul şi complexul angrenaj al puterii de la Washington. Ceea ce nu înseamnă însă că nu trebuie să ne aşteptam în continuare la evoluţii palpitante şi în Statele Unite, şi în lume. „Sunt imprevizibil”, obişnuieşte să se mărturisească, dezarmant în sinceritatea sa, fostul om de afaceri şi teleast – de mare succes în ambele ipostaze – devenit, prin vot naţional, americanul nr. 1.

Trump: surprize fireşti

Donald Trump

Dincolo, însă, de traiectoria preşedintelui Trump, fie ea cât de spectaculoasă, interesul general şi în lume, şi în România, se concentrează în primul rând pe felul în care vor merge înainte şi America, şi relaţiile internaţionale, şi planeta – din ce în ce mai globalizată, dar şi din ce în ce mai complexă, mai complicată, mai dificil de înţeles în analize şi de gestionat în practică.

Cea mai pragmatică, dar şi mai simplistă imagine a vieţii internaţionale de astăzi se structurează pe trei centri de putere, de al căror echilibru de forţe va depinde starea generală a lumii. Şi cea mai simplă (de asemenea) descriere în materie o aduce la zi editorialistul ziarului francez „Les Echos”, Jacques-Hubert Rodier: „Xi, Trump, Putin. Un triunghi ale cărui rivalităţi – sau apropieri – vor modela primele decenii ale secolului XXI. Cei trei conducători au în comun naţionalismul lor hotărât. Visul chinez al preşedintelui Xi Jinping este un amestec de reforme şi naţionalism energic. Patriotismul lui Vladimir Putin vizează restaurarea unei puteri forţe la Kremlin şi întărirea influenţei Rusiei în lume. În ce-l priveşte, Donald Trump şi-a făcut slogan din America First”.

Vladimir Putin

Cu asemenea crezuri politice ferme, devenite politici de stat naţionaliste/populiste în primele trei mari puteri ale lumii s-ar părea că lumea este la un pas de a sări în aer. Numai că, vorba proverbului oriental, mâncarea nu se serveşte la temperatura la care a fost pregătită. Principalii lideri mondiali dispun de mecanisme ale puterii cu frâne puternice şi, nu mai puţin important, aceste mecanisme, asemenea marilor nave maritime, nu pot efectua devieri bruşte şi spectaculoase de direcţie fără a-şi asuma riscuri de proporţii planetare. Oricum, partida „în trei” a Washingtonului, Beijingului şi Moscovei se anunţă a fi una deosebit de strânsă, mai ales că fiecare dintre cei trei lideri ambiţionează să-şi conducă superputerea într-un stil total diferit de cel al propriilor lor predecesori, de care se disociază net, inclusiv în public: Xi de Jiang Zemin, Putin de Elţin şi Trump de Obama.

Deocamdată, fiecare dintre cei trei protagonişti îşi stabilesc locul pe eşichier şi etapa tatonărilor încă nu s-a încheiat. Încă înainte de a şti că va fi preşedinte, Donald Trump anunţa o deschidere spectaculoasă spre Rusia, iar anunţata apropiere ruso-americană începuse să dea frisoane nu numai în ţările est-europene trecute din Tratatul de la Varşovia în NATO (începând cu Polonia şi statele baltice), dar şi în capitalele vest-europene. În acelasi timp, Trump dezvolta o retorică anti-Beijing cu posibile efecte dezastruoase nu doar pentru relaţiile americano-chineze, ci pentru pacea şi stabilitatea globală. Dar aceste proiecţii de traiectorie au sărit în aer la prime contacte cu realitatea: noua echipă de la Casa Albă a trebuit să facă faţă campaniei de acuze şi suspiciuni privind posibilele sale contacte cu Moscova, precum şi gesticulaţiilor racheto-nucleare ale Coreei de Nord, ceea ce l-au determinat pe noul preşedinte american să se distanţeze de Moscova şi să-şi mlădieze atitudinea faţă de Beijing. În mod concret, summitul (dat aproape ca sigur) ruso-american a fost amânat pentru această vară, iar cel chino-american s-a produs pe neaşteptate şi a pus bazele unui dialog bilateral promiţător. Surpriză? Da şi nu. Jocul în trei e întotdeauna derutant.

Jiang Zemin

Surpriză şi nu prea a fost şi atacul aerian american asupra unei baze militare din Siria, după ce actualul lider de la Casa Albă anunţase că ţara sa va trece la o politică mai reţinută de implicare militară în lume (dar acelaşi declara explicit că Statele Unite nu au nici cea mai mică intenţie de a renunţa la proeminenţa mondială pe care o deţin). Abia din clipa când a ordonat acele bombardamente a devenit Trump, într-adevăr, preşedinte, comentau ziariştii de la Washington.

Surprinzător a putut fi şi calificativul de „anacronic” aplicat de preşedintele Trump Alianţei nord-atlantice, dar precizarea sa ulterioară, că NATO nu este o alianţă „anacronică” nu a mai surprins.

Comentatorii de la marile publicaţii americane, care sunt, în marea lor majoritate, (încă?) ostili actualei Administraţii se grăbesc să lămurească publicul că noul preşedinte începe „să înveţe” îndeletnicirea de şef al statului, dar afirmaţiile de acest tip sunt superficiale şi grăbite. Probele focului pentru noul preşedinte vor fi, mai degrabă, participarea şi activităţile sale la reuniuni internaţionale de vârf ca, de pildă, în perioada următoare, întâlnirile la vârf ale NATO, G-7, G-20 etc. Şi, să nu uităm, întâlnirea previzibilă cu preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, cu ocazia unuia din turneele preşedintelui american în Europa.

Realinieri strategice în Extremul Orient

Dacă prestaţia internaţională a preşedintelui Trump a deţinut capul de afiş în ultimele câteva luni, nici celelalte două laturi ale triunghiului celor mari nu au cunoscut stagnare. Comentatorii occidentali par să ignore, ori să minimalizeze, relaţiile ruso-chineze, cu toate că, în ultimii câţiva ani se produce „o nouă realiniere strategică”, atât între Rusia şi China, cât şi între Rusia şi Japonia. Astăzi China este primul partener economic al Rusiei, ceea ce dă relaţiilor lor o soliditate incomparabil mai temeinică decât aceea care ţinea, în trecut, mai ales de numitorul comun – tot mai precar – al ideologiei comuniste. De aceea, remarca sinologul David Gosset, directorul Academiei Sinica Europaea, speculaţiile potrivit cărora Trump s-ar putea folosi de o apropiere de Rusia pentru a contracara China nu au temei (s-au dus vremurile când Nixon şi Kisinger se apropiau de China pentru a se contrapune împreună URSS). „Este o mare diferenţă, explica specialistul menţionat, căci în timpul războiului rece Uniunea Sovietică şi China nu erau interdependente economic, schimburile lor comerciale erau foarte reduse”. Ori astăzi, cele două ţări dezvoltă relaţii economice vitale pentru fiecare dintre ele şi este greu de conceput că ele ar mai putea fi instrumentate una împotriva celeilalte.

Pe plan diplomatic, întărirea relaţiilor ruso-chineze poate fi exemplificată prin suita, proiectată pentru acest an, de contacte bilaterale la nivelurile cele mai ridicate: participarea preşedintelui Putin, în luna mai, la summitul Noului Drum al Mătăsii de la Beijing, vizita de răspuns, la Moscova, a preşedintelui Xi, în această vară şi, în sfârşit, întâlnirea între şefii guvernelor celor două ţări, către finele anului. Iar în materie de politică internaţională, testul relaţiilor ruso-chineze este poziţia Moscovei faţă de situaţia tensionată din zona Mării Chinei de Sud, pe care ambasadorul rus la Beijing a precizat-o clar: „Orice interferenţă străină ar avea un efect negativ, căci ar ameninţa neutralitatea strâmtorilor şi nu ar face decât să complice identificarea de soluţii între ţările direct interesate” (iar între aceste ţări Beijingul nu include şi Statele Unite).

Din acelaşi spaţiu extrem-oriental nu trebuie omis nici faptul că vizita premierului Japoniei Shinzo Abe la Washington s-a soldat cu punerea în lucru a unor proiecte economice consistente, dar faptul a avut loc după „apropierea spectaculoasă” ruso-niponă, realizată la întâlnirile recente Putin-Abe, încheiate, şi ele, cu importante acorduri de cooperare economică, care se speră că pot facilita şi dezamorsarea vechii dispute teritoriale privind insulele Kurile.

Un top şi o enumerare

La începutul anului, politologii americani Walter Russel Mead şi Sean Keeley publicau în „The National Interest” un clasament, intrat în tradiţie, al primelor opt mari puteri mondiale în 2017. Un top, desigur, discutabil şi amendabil, dar care ţine totuşi seama de o serie de criterii importante precum puterea militară, economia, tehnologia, high-tech, diplomaţia, inovaţia, materiile prime energetice, educaţia etc. Lista cuprinde, în ordine descrescătoare, Statele Unite, China, Japonia, Rusia, Germania, India, Iranul şi, pentru prima oară, Israelul. A fost omis oare cineva din listă? Cumva Uniunea Europeană? Politologii americani o echivalează oricum, chiar dacă în mod tacit, în analiza însoţitoare topului cu Germania (care, de altfel, a şi pierdut un loc în top anul acesta tocmai din cauza involuţiilor sumbre din Europa Unită).

Cât priveşte perenitatea supremaţiei mondiale a SUA, clasicul în viaţă al politologiei, Joseph S. Nye mărturisea într-un articol: „Ce le spun prietenilor mei americani” despre epoca deschisă de noul lor preşedinte. Din 1945, aminteşte el, America conduce ordinea internaţională liberală. Vreme îndelungată, SUA „au furnizat importante bunuri publice mondiale: securitatea, o monedă de rezervă internaţională stabilă, pieţe relativ deschise şi gestiunea resurselor comune ale planetei. (…) Dar nimeni nu poate afirma cu certitudine că aceasta va continua. SUA vor trebui să coopereze cu China, Europa, Japonia şi alte ţări pentru a gestiona problemele transnaţionale”. Iar, ca exerciţiu, dacă vom compara marile puteri din topul de mai sus cu lista ţărilor enumerate de Nye, vom ajunge, fiecare, la concluzii interesante.

Corneliu Vlad

Rivalii geopolitici şi interesele lor… convergente

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Rivalii geopolitici şi interesele lor… convergente

Competiţia între state și grupări este o certitudine, dar evoluțiile recente arată clar că există limite în această realitate. Atunci când intervine interesul, în special cel economic, țări antagonice în discursul politic știu să se așeze la masa negocierilor și să stabilească acorduri reciproc avantajoase.  

Cea de-a 14-a sesiune a Consiliului Italia-Rusia pentru Cooperare Economică, Industrială și Financiară (2016)

Poate unele dintre cele mai grăitoare exemple din perspectiva nuanțării unor poziții inițial rigide vin din state ale Uniunii Europene. La aproape trei ani de la impunerea sancțiunilor împotriva Federației Ruse pentru anexarea Crimeei, moment în care UE reacționa ferm și unitar, timpul s-a scurs în favoarea Moscovei, iar astăzi în mare parte tot blocul comunitar și-a schimbat mult poziția. La insistențele statelor membre care au avut de pierdut din cauza sancțiunilor amintite, liderii statelor Uniunii Europene au în vedere posibilitatea de a îmbunătăți relațiile cu Federația Rusă. În condițiile în care Italia, Grecia, Slovacia, Ungaria sau, mai nou, după alegerile din luna noiembrie 2016, și Bulgaria înclină spre o ameliorare a dialogului cu Moscova, se poate estima că acest lucru se va și întâmpla. Motivele sunt evidente: ministrul Economiei din Italia, Carlo Calenda, anunța, la mijlocul anului precedent, că țara sa va extinde relațiile comerciale cu Rusia chiar începând din 2017, dată fiind existența a sute de firme italiene care fac afaceri în Rusia; Slovacia exporta în Federația Rusă, la nivelul anului 2014, mărfuri în valoare de aproape șase miliarde de dolari; pentru Ungaria, Rusia este cel mai mare partener comercial din afara UE; Polonia, unul dintre cele mai vocale state în ce privește pericolul agresiunii ruse, depinde într-o proporție covârșitoare de petrolul și gazul din Rusia, la fel ca Lituania; Slovenia exportă spre Federația Rusă mărfuri care cumulează aproape cinci procente din totalul comerțului exterior al țării. Exemplele ar putea continua cu Bulgaria, pentru care Rusia a fost în ultimii ani principala sursă de importuri sau Cehia, care exportă pe relația bilaterală în valoare de circa șase miliarde de dolari, notează „Reuters”. În tot acest tablou est-european, doar România face o figură aparte, cu sub două miliarde de dolari exporturi la nivelul anului 2013. În cazurile amintite, politica Uniunii Europene a afectat interesele punctuale ale statelor, ceea ce a generat, în timp, o serie de încercări ale acestora de a ocoli vocea unitară a blocului comunitar și de a stabili relații separate, bilaterale, pe anumite teme, cu Moscova. Acest aspect este, de altfel, valabil și pentru țări din Occident: în cazul Germaniei, de pildă, Rusia este cel de-al 16-lea partener comercial, exporturile țării europene spre Federația Rusă atingând un maxim istoric în 2015, arată „tradingeconomics.com”. Așadar, la un an după invadarea Crimeei și impunerea sancțiunilor economice de către UE… 

Miniștrii Energiei din Turcia, Berat Albayrak, respectiv Rusia, Alexander Novak , la semnarea acordului „Turkish Stream” (2016)

Nu în ultimul rând, țara de hotar între Asia și Europa, Turcia, al doilea cel mai important membru NATO, a făcut pași energici spre est. Gazoductul „Turkish Stream” şi centrala atomică de la Akkuyu reprezintă două proiecte economice extreme de importante pentru Rusia. Ambele au fost învăluite de incertitudine, dar în anul 2016, după o întâlnire la cel mai înalt nivel, centrala nucleară de la Akuyu a primit statutul de „proiect de investiţie strategică”, iar două luni mai târziu era semnat acordul pentru „Turkish Stream”. 

Deschiderea canalelor de comunicare” 

Nu doar Europa pare pregătită să schimbe tonul în relația cu Moscova. În ciuda tensiunilor, Rusia și Occidentul au menținut strânsa cooperare în ceea ce privește planurile pentru zona Arctică. De exemplu, premierul Canadei, Justin Trudeau, care a urmat consecvent linia NATO pe de o parte, a relaxat, pe de altă parte, politicile precedentei administrații suficient încât să facă posibile negocieri cu Rusia pe subiecte alternative, în special pe cele vizând Nordul extrem. Ca urmare, a fost anunțată o conferință comună a Canadei și Rusiei, state care dețin împreună controlul a trei sferturi din Regiunea Arctică. De altfel, potrivit „EurActiv”, și UE este la rândul ei dornică să coopereze cu Rusia în chestiunile legate de viitorul regiunii, cu atât mai mult cu cât state europene ca Danemarca, Suedia sau Finlanda fac parte din Consiliul Arctic. „Să împiedicăm oamenii de știință din aceste țări să discute este profund irațional. Guvernul meu vrea să dea dovadă de rațiune și să deschidem, precaut, canale de comunicare cu Rusia. Considerăm că astfel servim și interesele canadienilor, și interesele rușilor”, explică Pamela Goldsmith-Jones, secretar parlamentar al ministrului canadian de Externe. La rândul său, ambasadorul UE Marie-Anne Coninsx specifică faptul că, în ciuda tensiunilor geopolitice, „cooperarea în interiorul acestui organism continuă, inclusiv cu Rusia, chiar dacă anumite poziții adoptate de această țară nu le agreem sau nu le acceptăm”

Reuniune a Consiliului Arctic (2016)

Cât despre est, China a ajuns la concluzia că este mai bine să discute cu Rusia decât să-i fie rivală. Așa se explică negocierile dintre cele două părți, din anul 2016, asupra extinderii proiectului de cooperare Eurasia, care vizează crearea unui „coridor comercial de la Beijing la Berlin” și la care deja s-au declarat dornice să participle și India, Pakistanul și Iranul.  

Nu putem încheia fără o privire asupra atitudinii SUA față de cel mai mare rival geopolitic. În ciuda competiției acerbe dintre cele două puteri, exporturile americane spre Rusia totalizau circa 11 miliarde de dolari în 2014. Era și anul în care cele două state își impuneau reciproc sancțiuni valabile și în prezent… 

Turcia în context balcanic

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Turcia în context balcanic

Anul 2011 a fost un an plin de tensiuni si dificultăţi pentru multe ţări din lume inclusiv pentru ţările Europei de Sud-Est. Balcanii intră în anul 2012 cu aşteptări fireşti, create de perspectivele oferite de Uniunea Europeană la începutul acestui secol.

Pentru anul 2012 atenţia specială va fi îndreptată către poziţia Turciei faţă de Balcani. Aceasta derulează de mai mult timp o politică externă multi-dimensională şi multi-regională în ciuda perspectivelor de aderare la UE care sunt supuse unui adevărat purgatoriu.Situaţia socio-financiară a Greciei, a permis Turciei să se manifeste pe un spaţiu mai mare,în condiţiile în care economia a fost afectată mai puţin de criza UE, avănd un PIB de 10.000 $ pe persoană . În acest sens, intenţia Turciei de a deveni lider regional nu mai este un vis ci o realitate.

Un analist politico-militar Petar Shkriba, sublinia pe bună dreptate că după destrămarea Iugoslaviei interesul strategic al Turciei s-a îndreptat din nou către Balcani, un fost teritoriu otoman. De această dată ,influenţa este economică şi culturală ,dar curănd va deveni geopolitică.Erdogan ştie – declara analistul amintit – că Europa are nevoie de Turcia şi nu invers. Principalele reţele de conducte de gaz natural şi petrol vor trece prin Turcia.

Politica către “vecinii de peste graniţe” din Balcani este atent monitorizată şi controlată, pentru că guvernul de la Ankara ştie că o implicare serioasă în Balcani poate deveni o carte de loc de neglijat de UE în contextul actualei crize .

Cooperarea politică si economică cu Turcia, a căpătat o semnificaţie deosebită pentru Macedonia , Bosnia şi Serbia . Investitori turci au consolidat legăturile economice ,în ultima perioadă, la un nivel nemai atins până în prezent.Iar coridorul Nr. 10 care face legătura între ţările balcanice şi restul Europei a captat atenţia oamenilor de afaceri turci care văd în acesta o conexiune de transport între Turcia şi Balcani şiTurcia şi UE. Pentru 2012, oficiali de la Ankara au în vedere şi alte aspecte delicate în relaţiile cu regiunea.

Un punct sensibil pe care liderii turci încearcă să-l “ ocrotească” este legătura cu comunităţile musulmane din Balcani.Turcia evită declaraţii tranşante în acest plan şi afirmă că prezenţa ei urmăreşte “ să angajeze toate etniile şi religiile în eforturile de creştere a stabilitătii în regiune”.

Turcia nu are ambiţii imperialiste ,” însă,încearcă să ajute ţările vecine cât poate” a declarat ambasadorul turc la Belgrad, ca răspuns la acuzaţiile Serbiei că prin vizita unei delegaţii militare turce în regiunea Sandzak, locuită de musulmani, Ankara se amestecă în treburile interne sărbeşti.

Un alt punct delicat pentru Turcia este relaţia cu Bosnia –Herţegovina, la fel de atent monitorizată, pentru ca “beneficiile –spune premierul Erdogan – sunt reciproce şi în interesul stabilizării regiunii “.Această declaraţie a stărnit de la început reacţia membrului sărb al preşedenţiei tripartite a BiH ,Nebojsha Radmanovic, care a apreciat că “aceasta poate fi o cauză a apariţiei problemelor politice între cele două entităţi ale ţării, cu efect asupra unităţii celor trei popoare constituente”.La Sarajevo, implicarea Turciei în BiH este văzută de partea bosniacă drept benefică pentru dezvoltarea ţării, în timp ce politicieni sărbi sunt rezervaţi, refuzănd asumarea unui rol politic venit din partea Ankarei în Balcani.

După vicepreşedintele Republicii Srbska, Emil Vlajki, “ambiţiile premierului Erdogan de a extinde ‘Diagonala verde ‘ ( extinderea înfluenţei islamice în ţări conectate cu populaţie musulmană ) în acest spaţiu au propiile limitări .“

Suspiciunile naţionaliştilor sărbi nu au fost îngăduitoare nici faţă de poziţia constructivă, de moderator al Turciei, care prin aducerea la aceiaşi masă a preşedinţilor BiH şi Serbiei au încurajat dialogul politic şi implicit securitatea regională.

Ar fi nepotrivit să se creadă că nu mai sunt probleme politice între Ankara şi Belgrad, dar evoluţiile bilaterale în plan economic, arată dorinţa de a creşte în anul 2012 cooperarea şi dezvoltarea relaţiilor în domenii de interes reciproc. În acest sens, este şi planul de cooperare strategică, care va permite în final realizarea unei companii aeriene naţionale comune.Activitatea economică a Turciei va continua să se extindă şi în 2012 şi în alte ţări din Balcani. Se aminteşte că în Macedonia s-au investit deja 200 milioane de dolari pentru modernizarea aeroporturilor existente de la Skopje si Ohrid. Pentru anul în curs sunt preconizaţi investirea altor 150 milioane de dolari în industria uşoara .

Din punct de vedere politic Turcia sprijină Macedonia pentru integrarea euro-atlantică, în ciuda disputei numelui cu Grecia.Nu este uitată nici dimensiunea emoţională dintre cele două ţări. Fondatorul Turciei moderne Kemal Ataturk şi-a petrecut tinereţea în Macedonia, cu educaţie în şcoala militară otomană de la Bitola, fapt care a permis constituirea unui cadru cultural permanent care face posibil întălniri anuale între reprezentanţi ai culturii din cele două ţări. În planul perspectivelor balcanice în anul 2012, problemele extinderii UE au rămas pe agenda preocupărilor prioritare.

Aderarea Turciei la UE continuă să fie o problemă destul de complicată . Fuele a ţinut să precizeze recent că “a fost lansată o nouă agendă pozitivă cu Turcia pentru a menţine avântul reformelor şi stimula discuţiile de aderare care sunt cel mai bun cadru pentru continuarea eforturilor interne”. Analiştii apreciază că afirmaţiile premierului turc că în viitorul apropiat” Europa va avea nevoie de Turcia şi nu invers” trebuiesc luate într-o perspectivă mult mai realistă din cauza problemelor energetice.

Dr. Vasile Leca

 

Prioritatea mea: să deblochez procesul de absorbţie a fondurilor europene pentru infrastructura de transport

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Prioritatea mea: să deblochez procesul de absorbţie a fondurilor europene pentru infrastructura de transport

-ne declară d-na Anca Boagiu, ministru al Transporturilor şi Infrastructurii

-Suneţi un ministru exigent şi vă bateţi pentru fiecare bănuţ investit în autostrăzi… Ce aţi putut realiza?

-Prioritatea mea în acest mandat de ministru a fost de la bun început să deblochez procesul de absorbţie a fondurilor europene pentru infrastructura de transport pentru că este inadmisibil ca o ţară cu o infrastructură ca România să nu profite de resurse de 5,7 miliarde euro alocate prin Programul Operaţional Sectorial Transport în perioada 2007-2013. Aceste fonduri sunt cu atât mai importante cu cât bugetul naţional a fost drastic afectat de criza economică, iar investiţiile în infrastructură pot şi trebuie să contribuie la revigorarea economiei. În acest context, lucrurile la Ministerul Transporturilor şi în companiile din subordine nu au putut fi mişcate din loc decât prin exgienţă sporită şi prin impunerea ordinii în sistem. Această exigenţă am manifestat-o şi faţă de responsabilii cu implementarea proiectelor din companii, dar şi faţă de constructorii care nu înţelegeau că România nu este locul unde să facă profit fără a-şi respecta termenele de execuţie din contract, fără a realiza lucrări de calitate, dar cerând în schimb plăţi suplimentare. Pe acest fond am reuşit din septembrie 2010 să semnăm contracte din fonduri europene de peste 2 miliarde de euro, făcând economii de 600 milioane de euro, dar şi să renegociem contracte păguboase cu statul român, aşa cum era cel pentru Autostrada Transilvania. Tot în această perioadă am reziliat contracte care aduceau deservicii statului român, aşa cum era cel pentru autostrada Cernavodă-Medgidia, şi am aplicat penalităţi de peste 40 de milioane de euro constructorilor care şi-au încălcat angajamentele contractuale.

-Ce situaţii aţi găsit în momentul în care v-aţi ocupat postul de ministru al Transporturilor şi Infrastructurii şi ce măsuri aţi luat pentru a reglementa eventualele neîmpliniri?

Atunci când am ajuns în minister, în septembrie anul trecut, unul din primele lucruri a fost să cer o situaţie cu problemele care au cauzat întârzieri şi soluţiile necesare. Aşa am reuşit să venim cu o nouă lege privind exproprierile care reduce termenele, dar instituie şi un termen de referinţă la calcularea valorilor de expropriere, adică cel înscris în Codul Fiscal. Tot pentru exproprieri am semnat protocoale cu autorităţile locale, iar prefecţii sunt actori determinanţi în acest proces. În ceea ce priveşte legislaţia pe achiziţii publice şi aici am venit cu modificări astfel încât să nu mai avem cazuri care trenează ani de zile în instanţă, ci prima instanţă să fie Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, care dacă nu găseşte neregularităţi poate da drumul la semnarea contractului. În plus pentru condiţiile de contractare avem regulile FIDIC, care conferă protecţie şi beneficiarului, nu doar constructorului, ca până acum. În cadrul acestui tip de contract beneficiarul poate interveni pentru stabilirea unor clauze care să îl protejeze în cazul în care antreprenorul nu îşi respectă obligaţiile contractuale în privinţa termenelor de execuţie: cheltuieli neprevăzute (contingency) de 10%, prin care o lucrare nu poate costa cu mai mult de 10% faţă de valoarea cu care s-a licitat, introducerea graficelor de eşalonare a lucrărilor, constructorul este obligat să îşi refacă programul de execuţie a lucrărilor în funcţie de fronturile de lucru disponibile, plăţile vor fi făcute pe măsură ce se finalizează o lucrare, garanţia de bună execuţie este de 15% (10% garanţia iniţială şi încă 5% reţineri din contract). Cât de curând vom rezolva şi problema terenurilor pe care trec trasee de autostrăzi şi unde nu este făcută descărcarea arheologică pentru că nu este normal ca astfel de contracte să mai fie câştigate la preţuri exorbitante de orice firmă de apartament care mai apoi subcontractează la Muzeul de Istorie. Vom preveni situaţii ca cele de pe tronsonul Cernavodă-Medgidia unde am fost nevoiţi să modificăm traseul pentru a debloca construcţia autostrăzii în urma descoperirii ulterioare întocmirii proiectului tehnic a unor situri arheologice. Am găsit în minister o rată de absorbţie de 1,76% pentru fondurile post-aderare şi riscul unor corecţii financiare pentru programele ISPA de pre-aderare de 300 milioane de euro, dar care puteau ajunge până la 1 miliard de euro, pentru că orice obiectiv neîndeplinit duce la anularea întregii măsuri. Pentru fondurile post-aderare explicaţia e una destul de simplă de ce avem această rată ruşinoasă de absorbţie: nu am avut proiectele pregătite deja în 2007. Dacă pentru Programul Operaţional Regional în 2006 deja aveam proiectele pregătite, când eram la Ministerul Integrării, şi programul a fost aprobat la jumătatea lui 2007, la POST procedurile de aprobare şi acreditare s-au finalizat în 2008, iar proiectele au început să fie depuse spre aprobare la Comisie în 2009, majoritatea însă în 2010. Deci o întârziere de 3 ani practic. Ce am făcut în ultimele luni este să arătăm că în sfârşit putem avea la MTI un program clar multi-anual de investiţii în infrastructură, unde prioritatea zero este absorbţia fondurilor europene şi nu risipirea banilor de la bugetul naţional pentru lucrări care nu aduc valoare adăugată în economie. Rata din bugetul MTI alocat investiţiilor este în 2011 de 72% şi va creşte în anii următori.

-La ce lucrează în prezent constructorii?

Am semnat în mai şi iunie 2011 8 contracte din fonduri europene pentru coridorul IV, cel care ne leagă de Uniunea Europeană. Au o valoare de 1,12 miliarde de euro pentru 158,17 km, care urmează să intre în execuţie până la sfârşitul acestui an şi să fie finalizaţi în 2013. După semnarea şi a ultimului contract (Timişoara – Lugoj lot 2 – 25,6 km) vor intra în licitaţie alţi 72,1 km, pe tronsonul Dumbrava-Deva, cu o valoare estimată de 945 milioane euro. Am scos la licitaţie şi tronsonul Cernavodă – Medgidia, cel unde am reziliat contractul cu francezii de la Colas. Ei aveau o soluţie tehnică nouă, cu 5 milioane de euro mai ieftină, dar veneau să ne ceară 16 milioane de euro în plus. În septembrie sper să avem contractul semnat, vor avea 3 luni pentru proiectare şi 12 luni pentru execuţie, iar vara viitoare vom avea cel puţin o variantă provizorie, cu o bandă pe sens, funcţională. În ceea ce priveşte cealaltă secţiune, Medgidia – Constanţa, la sfârşitul lunii iulie am deschis traficului, pe câte o bandă pe sens, între Basarabi şi Constanţa şi pe ocolitoarea Constanţa spre Agigea, astfel încât traficul spre staţiuni să evite oraşul. Despre finalizare vorbim pentru 2012 din păcate. În 9 luni nu am putut suplini întârzierile din ultimii 2 ani (ordine de începere a lucrărilor din martie 2009). Mai avem în execuţie şi autostrada Arad-Timişoara şi varianta de ocolire Arad. Aici pentru autostradă vom avea deschiderea traficului la sfârşitul acestui an, iar pentru ocolitoare 10 km anul acesta şi restul până la mijlocul anului viitor. În ceea ce priveşte secţiunea Moara Vlăsiei-Ploieşti, CNADNR a trimis notificarea de reziliere în 29 aprilie şi ei aveau 30 de zile la dispoziţie să ne demonstreze că nu este nevoie să reziliem pentru că se pot mobiliza. Ceea ce într-adevăr au făcut şi, mai mult, au semnat un act prin care se angajează să termine la termen, adică la sfârşitul acestui an, şi fără a cere acea suplimentare a contractului de 47%. Îi monitorizăm atent în continuare pentru ca lucrările să fie finalizate aşa cum s-au angajat. Nu îmi place să fac afirmaţii superficiale cu câţi kilometri inaugurăm anul acesta pentru că un proiect de autostradă nu se poate termina în câteva luni sau 1 an.

Pentru modernizările de drumuri naţionale am declanşat un program amplu, cu finanţare BEI care vizează reabilitarea a peste 1000 km în valoare de aproximativ 900 milioane de euro. Anul acest vom avea finalizaţi aproximativ 500 km de drumuri naţionale reabilitate de pe DN 66 Petroşani-Baru-Haţeg-Simeria, DN 19 Oradea – Satu Mare, DN 12 Chichis – Topliţa, DN 15 Reghin – Topliţa, DN 79 Arad-Oradea, DN 2 D Focşani – Ojdula, DN 6 Drobeta Turnu Severin.

În ceea ce priveşte lucrările la calea ferată, prioritatea este modernizarea Coridorului pan-european nr. IV care face legătura Europei Centrale cu ţara noastră până la Constanţa, cel mai mare port la Marea Neagră. Finalizarea lucrărilor de modernizare a liniei de cale ferată Bucureşti – Constanţa este foarte apropiată după ani buni de greutăţi privind transportul feroviar de marfă şi călători pe această relaţie foarte importantă din România, generate în principal de mărirea timpilor de parcurs datorită lucrărilor de modernizare. Aceasta va permite circulaţia trenurilor pe această relaţie cu viteze de până la 160 km/h pentru traficul de călători şi de până la 120 km/h pentru traficul de marfă în concordanţă cu standardele europene AGC şi AGTC. Lucrările sunt avansate şi pe secţiunea Câmpina – Predeal şi urmează să se finalizeze până la sfârşitul acestui an, reuşind astfel să salvăm astfel finanţarea ISPA pe care în septembrie 2010 am găsit-o aproape pierdută. Pentru secţiunea Frontieră – Radna, cererea de finanţare prin Programul POS-T, fonduri de coeziune a fost depusă la Comisia Europeană, iar licitaţia a fost lansată. Până la sfârşitul anului vor fi semnate contractele şi pentru secţiunile Simeria – Coşlariu şi Coşlariu – Sighişoara, urmând a începe lucrările anul acesta. Simeria-Coşlariu este estimat la 613 milioane euro, iar Coşlariu-Sighişoara la 868 milioane euro.

În ceea ce priveşte reţeaua de metrou din Bucureşti, pentru Magistrala 5 , Drumul Taberei – Pantelimon, secţiunea Drumul Taberei – Eroilor, a început execuţia de sondaje geotehnice pe toată lungimea traseului ca parte a execuţiei proiectului. Se lucrează la proiectele de detaliu privind devierea circulaţiei în zonele de lucru şi a puţurilor de lansare a scuturilor. Proiectul are o valoare totală de 1,7 miliarde euro, din care 50% BEI. În octombrie vom scoate la licitaţie şi tronsonul până la Pantelimon.

 

 

-Ce programe în derulare aveţi pentru următorii ani?

-Toate proiectele mai sus menţionate trebuie continuate indiferent de cine va ocupa scaunul de ministru la Transporturi. Odată cu finalizarea lor se pot demara şi alte proiecte de amploare, finanţate din fonduri europene sau prin parteneriate public-privat, şi mă refer la autostrăzile Sibiu-Piteşti, Comarnic-Braşov, ocolitoarea în regim de autostradă a Bucureştiului, finalizarea tronsonului Suplacu de Barcău-Borş de pe Autostrada Transilvania, începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Bucureşti, la linia de metrou care va lega aeroportul Otopeni de Gara de Nord, la magistrala 7 de metrou Bragadiru-Voluntari, continuarea lucrărilor de modernizare la aeroporturile Henri Coandă şi Aurel Vlaicu, pentru a da doar câteva exemple. Din păcate, s-a făcut foarte puţin pentru infrastructură în ultimii 20 de ani şi decalajele pe care trebuie să le recuperăm pentru a fi mai competitivi în Uniunea Europeană sunt uriaşe. De aceea focusarea pe absorbţia fondurilor europene alocate pentru infrastructura de transport este esenţială până la finalizarea exerciţiului financiar 2007-2013, dar şi pentru programarea 2014-2020. Pregătim deja proiectele pe care le vom include în noul Program Operaţional astfel încât în 2014 să putem deja contracta fără a mai pierde ani buni ca în actualul exerciţiu financiar.

(sublinierile aparţin redacţiei)

 

 

„Realizarea Codului patrimoniului cultural naţional, o prioritate a mandatului meu”

Reporter: editura October - 16 - 2010 Comments Off on „Realizarea Codului patrimoniului cultural naţional, o prioritate a mandatului meu”

ne declară dl. Kelemen Hunor, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în cadrul interviului special acordat revistei noastre –

Care sunt priorităţile dvs. în funcţia de ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional?

– În plan legislativ, una dintre priorităţile mandatului meu este realizarea Codului patrimoniului cultural naţional, care va intra în dezbatere parlamentară până la sfârşitul anului. Este o muncă grea, fiindcă trebuie să găsim capacitatea de a include într-un singur corp tot ce înseamnă patrimoniu naţional: de la muzee până la arheologie, monumente istorice şi monumente de for public. Dorim o reglementare unitară şi, sperăm, exhaustivă a problemelor pe care le implică patrimoniul cultural. Din păcate, înaintăm în această muncă mai greu decât ne-am aşteptat. Sunt necesare avize, interpretări, puncte de vedere de la diverşi specialişti (arheologi, muzeografi, critici) şi, pe de altă parte, jurisdicţia este spinoasă, pentru că acest Cod trebuie corelat cu celelalte legi ale ţării. Tot în domeniul legislativ, în această toamnă vrem să înaintăm Parlamentului şi modificările la Legea dreptului de autor, Legea monumentelor de for public şi la Legea timbrului cultural. În fine, un lucru mai puţin spectaculos, dar foarte important, este realizarea Normelor de funcţionare a instituţiilor culturale. Este vorba de despre norme care asigură proceduri de management, iar rezultatul punerii în practică a acestor norme va consta într-o administraţie coerentă, transparentă şi eficientă a instituţiilor culturale.

În ceea ce priveşte activitatea „curentă”, Ministerul Culturii gestionează două direcţii: patrimoniu şi creaţie contemporană. Dacă ne referim la patrimoniu, din circa 30.000 de poziţii ale Listei Monumentelor Istorice, cel puţin o treime necesită intervenţii mai mult sau mai puţin urgente. Din păcate, bugetul este total insuficient: în acest an, din 307 de obiective aflate în lucru, vor fi finalizate 36. Am încercat, însă, să dirijăm banii în aşa fel încât să finalizăm obiectivele aflate în faze avansate sau cele de o importanţă excepţională, sperând ca în anii care vin să atragem mai multe fonduri.

În direcţia creaţiei contemporane, am reuşit, în 2010, repornirea ciclului cultural. În cinematografie, CNC a organizat concursul de proiecte pentru finanţare şi, după ce se vor rezolva contestaţiile, vom intra în normalitate. Administraţia Fondului Cultural Naţional a început să funcţioneze, am reuşit să susţinem câteva proiecte importante ale Ministerului Culturii – Festivalul de la Sibiu şi Festivalul de la Craiova, dedicat marelui Shakespeare, un unicat nu numai în România, dar şi în această parte a Europei. Desigur că au fost şi alte proiecte importante, dar cel mai bun lucru a fost că am reuşit să repornim cu foarte puţini bani acest ciclu cultural. Şi o menţiune: prezenţa noastră în spaţiul cultural european a fost foarte importantă – amintesc activitatea Institutului Cultural Român sau pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneţia.

Am dori să cunoaştem câteva din realizările pe care le consideraţi a fi mai importante în mandatul ministerial primit.

– În afară de festivalurile amintite deja, în ceea ce priveşte investiţiile, s-au finalizat lucrările la Muzeul Colecţiilor de Artă, la Muzeul Naţional de Istorie Naturală « Grigore Antipa », în octombrie se va finaliza şi restaurarea Palatului lui Alexandru Ioan Cuza, de la Ruginoasa. Şi la Palatul Culturii de la Iaşi, în continuare, lucrările de restaurare merg bine. Nu în ultimul rând, lucrările la noul sediu al Bibliotecii Naţionale sunt în grafic şi sper ca la anul să inaugurăm acest obiectiv, care are o importanţă majoră nu doar pentru Minister, ci şi pentru România, ca naţiune europeană.

Amintesc, apoi, acceptarea Mănăstirii Suceviţa pe lista monumentelor UNESCO, ca o extensie a mănăstirilor din nordul Moldovei, realizare foarte importantă.

În fine, deşi nu se încadrează în ceea ce ar trebui să fie o acţiune normală, consider că o reuşită a fost, după apariţia Ordonanţei 63, intervenţia pentru salvarea unor instituţii de cultură, instituţii de spectacole şi concerte şi a unor muzee aflate în subordinea unor autorităţi locale care, poate, nu au înţeles exact ce înseamnă reducerea personalului.

Veţi reuşi să duceţi la bun sfârşit proiectele Ministerului cu actualul buget?

– De la începutul anului am spus că am pornit la drum cu un buget insuficient. În ceea ce priveşte cheltuielile de personal, sper că ne vom încadra în această restructurare, care afectează şi instituţiile de cultură. Urmează să continuăm licitaţiile la Opera Naţională, la Muzeul Ţăranului Român şi la Muzeul “George Enescu”, în aşa fel încât anul viitor să începem lucrările şi acolo. Deci, în ceea ce priveşte investiţiile, încercăm să ne descurcăm, chiar cu acest buget mic.

Nu am putut, din păcate, susţine toate proiectele consistente tradiţionale sau unele noi, care ar merita sprijinul Ministerului Culturii. Eu aş dori să avem toate monumentele restaurate, dar într-un singur an nu se poate. În 2010 reuşim să mai încheiem câteva şantiere şi atunci vom putea deschide altele. Important, aici, ar fi să avem posibilitatea de a pune în valoare acele monumente care sunt deja (sau care vor fi) restaurate, în aşa fel încât întreţinerea lor să fie asigurată.

Din cauza bugetului mic, facem o echilibristică dificilă şi, de aceea, apar şi multe contestaţii. Când ai foarte puţini bani, trebuie să iei o decizie: ori dai foarte puţin la fiecare şi atunci nimeni nu poate să-şi ducă până la capăt proiectul, ori dai la câteva proiecte importante o sumă mai consistentă şi atunci apar tot felul de nemulţumiri.

Ceea ce este clar este că pentru bugetul de anul viitor mă voi bate pentru o sumă mai mare decât anul acesta. E neplăcut, dar trebuie să se ştie că, dintre ţările UE, România cheltuie cel mai mic procent din PIB pentru cultură : 0,14% ! Prin comparaţie, Bulgaria cheltuie 0,72%, Ungaria cheltuie 0,53%, Polonia – 0,58%, iar Austria – 1,17%. Cred că a venit timpul să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de cultură.