NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Puternică afirmare a României în viața internațională (III)

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on Puternică afirmare a României în viața internațională (III)
Marea Unire din 1918 a creat premisele unei mai puternice afirmări a României în viaţa internaţională, a unei mai eficiente valorificări a vocaţiei poporului nostru de pace şi cooperare cu toate popoarele lumii.

Harta Romaniei in 1918

Principala preocupare a diplomaţiei româneşti în anii 1918—1920 a fost obţinerea confirmării pe plan internaţional, prin tratate, a făuririi statului naţional unitar român — expresie a voinţei liber exprimate în adunările plebiscitare din cursul anului 1918. Inițial, Conferinţa păcii de la Paris s-a dovedit a fi dominată de reprezentanţii S.U.A., Angliei şi Franţei.


Delegaţia română, ca şi cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze tratatul de pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără ca măcar să-l fi putut studia în întregime. Consiliul a acceptat să prezinte, la 30 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu Austria, ţară învinsă, amânarea pentru 2 iunie a remiterii proiectului către delegaţia austriacă. Documentul conţinea unele clauze inacceptabile pentru România. Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, Ion I. C. Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Conferinţa păcii. La 10 septembrie, marile puteri au semnat la Saint Germain tratatul de pace cu Austria.

La 10 decembrie 1919, guvernul prezidat de Al. Vaida-Voievod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul are o importanţă istorică, deoarece consfinţea dezagregarea monarhiei habsburgice şi recunoştea unirea Bucovinei cu România. La 18 decembrie 1919, marile puteri au trasat frontiera dintre România şi Polonia, care a fost acceptată de cele două ţări.

Conferinta de Pace de la Paris 1919

La 10 decembrie 1919, România a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, potrivit căruia hotarul dintre cele două state era cel fixat în 1913.


Vii discuţii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegaţia maghiară refuza să recunoască hotărârea Adunării naţionale din 1 decembrie 1918 şi cerea menţinerea „Ungariei milenare“. La rândul ei, delegaţia română a demonstrat — pe baza argumentelor etnice, istorice, etnografice ş.a. — faptul că Transilvania este un străvechi teritoriu românesc, care în cadrul impresionantei adunări de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918 hotărâse unirea cu patria mamă. În afirmarea drepturilor sale naţionale, România a colaborat cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, fapt ce se va dovedi extrem de util pentru evoluţia relaţiilor dintre cele trei ţări.

La 19 martie 1919, Ungariei i-a fost înmânată hotărârea Comitetului militar interaliat de la Paris („nota Vyx“) privind retragerea trupelor maghiare din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu Mare — Oradea — Arad, până la încheierea tratatului de pace, care urma să hotărască noile graniţe.

Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la Trianon în ziua de 4 iunie 1920, recunoştea actul istoric al unirii Transilvaniei cu România.

La 28 octombrie 1920, România pe de o parte şi Anglia, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă, au semnat Tratatul de la Paris prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Tratatele de pace încheiate — cunoscute şi sub numele de „sistemul de la Versailles“ — au purtat amprenta marilor puteri învingătoare, rămâne pozitiv faptul că ele au recunoscut dreptul popoarelor la autodeterminare, prăbuşirea imperiului habsburgic, pe minele căruia au apărut noi state, iar altele — între care și România — şi-au desăvârşit unitatea naţională.

Tratatul de la Trianon, Versailles, 1920

În mod firesc, România avea dreptul la despăgubiri din partea statelor foste inamice, care i-au jefuit teritoriul în timpul ocupaţiei din 1916—1918. Deşi autorităţile române au stabilit că pierderile se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparaţiilor a recunoscut doar 31 miliarde lei aur. Conferinţa de la Spa (iulie 1920) a hotărât ca România să primească 1% din reparaţiile germane, procent ridicat ulterior la 1,1%, echivalând cu aproape două miliarde lei aur, la care se adăugau 3 miliarde pentru bancnotele puse de ocupanţii germani în circulaţie pe teritoriul României în 1916—1918, şi bunurile sechestrate în Banca Reichului. România trebuia să primească, drept „reparaţii“, 250 milioane franci aur de la Austria, 500 milioane franci aur de la Ungaria şi 68 milioane franci aur de la Bulgaria. Acordurile ulterioare — planul Dawes (1924), planul Young (1929), conferinţele de la Haga (1930) şi de la Lausanne (1932) — au făcut ca România să nu primească din partea nici unui stat fost inamic suma integrală a despăgubirilor ce i se cuveneau.


După ratificarea internaţională a actelor de unire din 1918, politica externă a tuturor guvernelor române a fost orientată — în întreaga perioadă interbelică — spre apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem de alianţe vizând menţinerea păcii şi combaterea politicii de revizuiri teritoriale şi a războaielor revanşarde. Această orientare politică corespundea intereselor fundamentale ale poporului român.

România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor, organizaţie internaţională creată în iulie 1919 în scopul evitării unei noi conflagraţii mondiale şi al apărării păcii. Ţara noastră a acţionat în sensul creşterii rolului acestei organizaţii, militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forjelor revizioniste. Ca o expresie a preţuirii de care se bucura politica externă a României, reprezentanţii acesteia au fost aleşi în conducerea unor organisme ale Societăţii Naţiunilor, iar Nicolae Titulescu a îndeplinit, în 1930 şi 1931, funcţia de preşedinte al Adunării Generale a acestui mare for internaţional.
 

Aşadar, în perioada interbelică, România a participat activ la viaţa internaţională — contribuind, în cadrul unor organisme şi reuniuni de mare importanţă, la cultivarea principiilor noi, de echitate şi dreptate, de pace și securitate pentru toate statele. Ţara noastră a avut un rol important în făurirea micii înţelegeri şi a înţelegerii balcanice, alianţe cu caracter regional care aveau ca bază apărarea păcii şi statu-quo-ului teritorial. De asemenea, prin alianţele încheiate cu Polonia şi Franţa, prin progresie înregistrate în relaţiile cu toţi vecinii, România putea spera că îşi asigurase integritatea teritorială, obiectiv căreia-i consacrase, în mod prioritar, activitatea diplomatică.
 
 

Consolidarea statului unitar român (I)

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Consolidarea statului unitar român (I)

Anul 1918 marchează o dată memorabilă în istoria poporului nostru: după o luptă plină de abnegaţie, desfăşurată timp de mai multe secole, a fost înfăptuit statul naţional unitar român. El a însemnat încheierea unei etape şi începerea alteia noi, cu multiple valenţe, în istoria poporului nostru. Act profund progresist, Marea Unire din 1918 a ridicat pe o treaptă superioară comunitatea statornicită de-a lungul veacurilor între toate provinciile româneşti, a realizat cadrul naţional şi economico-social pentru dezvoltarea mai rapidă a ţării. 

Harta României în anul 1918

România întregită în hotarele sale fireşti avea o suprafaţă de 295.049 km² (faţă de 137.000 km² înainte de 1918); în 1930 populaţia României era de 18.052.896 locuitori (faţă de aproximativ 7.250.000 locuitori înainte de 1918), fiind a opta ţară, după numărul populaţiei, din Europa. România era un stat naţional unitar, întrucât majoritatea covârşitoare a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naţionalităţi. Conform recensământului din 1930, din totalul populaţiei, 71,9% erau români, 7,9% — maghiari, 4,1% — germani, 4% — evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% — ruşi, 2% — bulgari, 1,5% — ţigani, 0,9% — turci, 0,6% — găgăuzi, 0,3% — sârbi, croaţi şi sloveni, 0,3% — polonezi, 0,1% — tătari, 0,1% — greci, 0,3% alte neamuri. 

Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei naţionale. Între întreprinderile şi ramurile economiei naţionale s-au stabilit legături directe, stimulate de înseşi legile obiective ale producţiei capitaliste.  

Grup de schele petroliere Moreni Prahova

Provinciile româneşti unite s-au încadrat organic în economia naţională, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare după 1918. Comparativ cu anul 1913 reţeaua căilor ferate a crescut de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%), suprafaţa arabilă a României a sporit de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha. Referindu-se la acest aspect, cunoscutul om de ştiinţă Simion Mehedinţi scria: „Renaşterea economică a Transilvaniei, după ce şi-a recăpătat rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc, e dovada cea mai lămurită că provincia din mijlocul ţării formează o unitate organică cu restul statului român”. 

Ca urmare a eforturilor deosebite depuse de posibilităţile punerii în valoare a bogăţiilor naturale de care dispunea România întregită, precum şi de măsurile luate pe linie de stat, refacerea economică s-a încheiat în 1923 — 1924, după care a urmat o dezvoltare accentuată a forţelor de producţie. 

Fabrica de locomotive Reşiţa

Criza economică din 1929—1933, care a zguduit întreaga lume capitalistă, a lovit cu putere şi industria românească. După ieşirea din criza economică, procesul de dezvoltare a industriei a fost stimulat de politica intervenţionistă a statului, îndeosebi în ramurile extractive (ţiţei, gaze naturale, minereuri) şi prelucrătoare (metalurgie, electrotehnică, chimică). Progresele înregistrate au fost evidente: în 1938 — anul de vârf al dezvoltării economiei româneşti din orânduirea capitalistă — industria contribuia cu 36,6% la crearea produsului social (faţă de 25% în 1913) şi cu 28,4% la venitul naţional (faţă de 19,6% în 1913). 

În acelaşi an, producţia indigenă satisfăcea 78,6% din nevoile de produse industriale, ceea ce demonstra gradul relativ înalt de diversificare şi capacitatea ei de a răspunde necesităţilor crescânde ale economiei. Industria asigura aproape integral cerinţele pieţei interne pentru bunurile de consum şi unele nevoi de mijloace de producţie cu un nivel mai scăzut de tehnicitate. România era a şasea ţară din lume şi prima din Europa în producţia de petrol, a doua producătoare de gaze naturale din Europa, se afla pe locul doi în privinţa producţiei de aur. 

Imagine articolă în anul 1918

Evoluţia agriculturii a fost puternic influenţată de reforma agrară din 1921 — cea mai largă reformă de acest fel înfăptuită în sud-estul Europei în perioada interbelică — prin care au fost expropriate 6,3 milioane ha din marea proprietate. Producţia agricolă a cunoscut o sensibilă creştere, în anul 1929 recolta de cereale fiind cu 140% mai mare decât în 1922, sporuri însemnate înregistrându-se şi în zootehnie, legumicultură, viticultură ş.a. 

Evoluţii asemănătoare au cunoscut şi celelalte ramuri economice. În 1920 s-a înfăptuit unificarea monetară (prin retragerea din circulaţie a coroanelor, rublelor şi leilor emişi de ocupanţii germani în timpul războiului), în 1921 s-a întocmit primul buget al României întregite, iar în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară, care a stopat procesul inflaţionist.  

Rafinaria Astra română, Ploieşti, 1929

Concomitent a crescut rolul capitalului autohton, care a reuşit, la mijlocul deceniului al patrulea, să depăşească — pentru prima dată în istoria României — ponderea capitalului străin. Capitalul românesc a beneficiat (mai ales în perioada 1922—1928 şi 1934—1938) de sprijinul statului, care a promovat o politică protecţionistă. Totuşi în unele ramuri capitalul străin deţinea poziţii importante, şi, în ansamblu, România continua să depindă de marile monopoluri occidentale. 

Deşi România nu s-a putut desprinde din aria statelor slab dezvoltate din Europa, în perioada menţionată ea a depăşit stadiul de ţară „eminamente agrară” căpătând o structură economică agrar-industrială. 

Ţărănimea continua să fie cea mai numeroasă categorie socială din România. Situaţia ei s-a îmbunătăţit ca urmare a reformei agrare; potrivit datelor statistice, pînă la 1 ianuarie 1929 au fost împroprietăriţi 1.393.353 săteni, cu un număr de 3.760.372 ha; de asemenea, ţăranii beneficiau de cele 2.594.800 ha reprezentând păşuni comunale. De pe urma reformei agrare au beneficiat nu numai ţăranii români, ci şi cei aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare. Astfel, în Transilvania au fost împroprietăriţi 317.833 de ţărani români, 46.069 unguri şi 24.815 germani. 

Deoarece legile pentru reforma agrară stabileau că moşierii expropriaţi erau despăgubiţi, ţărănimea a trebuit să preia asupra sa o sumă considerabilă. Acest fapt a grevat puternic covârşitoarea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti, care nu şi-au putut asigura o adevărată independenţă economică.  

Un fapt caracteristic îl constituie sporirea din punct de vedere numeric şi calitativ a intelectualităţii, precum şi a funcţionarilor, ca urmare a creşterii rolului ştiinţei şi culturii în ansamblul societăţii româneşti, a modernizării aparatului de stat. 

 

 

 

 

(„Viaţa politică din România 1918-1944”, de Ioan Scurtu, Editura Albatros)