NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Conferința de pace de la Paris și Tratatul de la Trianon (1919-1920)

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Conferința de pace de la Paris și Tratatul de la Trianon (1919-1920)
– România reîntregită, stat unitar pe harta lumii

La 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei de pace de la Paris, cea mai mare reuniune internațională cunoscută până la acea dată în istorie. Convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia etc.), în total 27 de state, pentru elaborarea tratatelor de pace cu ţările învinse (Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria), Conferinţa de pace de la Paris a avut între sarcinile fundamentale consacrarea internaţională a statelor nou apărute sau reîntregite prin dispariţia imperiilor austro-ungar, otoman şi ţarist. 


1. Marii învingători în Primul Război Mondial: Woodrow Wilson, președintele SUA, David Lloyd George, premierul Marii Britanii, Vittorio Emanuele Orlando, prim-ministru al Italiei, Georges Clemenceau, premierul Franței. 
 
 


2. Semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) a reprezentat încheierea Conferinței de pace de la Paris și, totodată, recunoașterea internațională a Unirii celor trei provincii istorice românești (Basarabia, Bucovina și Transilvania), care a dus la întregirea României.
 


3. Delegaţia română de la Conferinţa de pace de la Paris era alcătuită din Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului, Al. Vaida-Voevod, C. Angelescu, Victor Antonescu, precum și dintr-un un grup de experți în domeniul juridic – Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara – în economie – G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce – în geografie – Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu, ca și în plan militar – colonel Toma Dumitrescu. Astfel, toată documentația înaintată de România reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor marile decizii, a fost o dovadă de înalt profesionalism.


4. Ion I.C. (Ionel) Brătianu, numit de Regele Ferdinand I „zodia bună a României”, a avut un rol de primă importanţă în Marea Unire de la 1918, precum și ulterior, în recunoașterea internațională a României Mari. O perioadă de covârşitoare răspundere pentru Ion I.C. Brătianu a fost Primul Război Mondial, perioadă în care marele politician şi-a asumat pregătirea militară şi diplomatică a României în conflagraţia în care ţara intrase pentru a se reîntregi cu provinciile sale istorice. În planul politicii externe, unul dintre momentele cele mai importante ale activităţii lui Ion I.C. Brătianu a fost participarea sa, timp de şase luni, la Conferinţa de pace de la Paris. Omul politic român a pus bazele victoriilor diplomatice românești care au dus la apariția pe harta lumii a României Mari. 


5. Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea, lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, din care făcea parte ilustrul om politic, hotărau ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină, să-şi aleagă aşezarea ei printre naţiunile libere”. Această rezoluție a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta. După 1 Decembrie 1918, Vaida-Voevod a fost numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire, ceea ce a făcut ca prezența sa la Conferința de pace de la Paris să fie considerată benefică și oportună. Politicianul a fost, un timp, membru în delegaţia română la înaltul for, apoi a condus-o, timp de trei luni, purtând discuții fructuoase cu reprezentanții marilor puteri, astfel încât, la scurt timp după întoarcerea sa în țară, era semnat în numele României, la Trianon, de către Nicolae Titulescu şi dr. Ion Cantacuzino, Tratatul de Pace cu Ungaria. Acest document, de o mare importanță pentru istoria României, recunoştea, la articolul 45, valabilitatea internaţională a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. 
 

„Serbia apreciază susținerea continuă a integrării europene din partea României”

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on „Serbia apreciază susținerea continuă a integrării europene din partea României”

ne declară E.S. dl. Branko Branković,
Ambasador al Republicii Serbia la București

– Cum apreciaţi stadiul actual al relaţiilor economice dintre ţările noastre?
– România, în calitate de cel mai mare stat vecin, este un partener comercial semnificativ al Republicii Serbia. Comerțul bilateral se derulează în conformitate cu Acordul referitor la comerț și relațiile comerciale dintre Comunitatea Europeană, pe de o parte și Republica Serbia, de cealaltă parte.

E.S. dl. Branko Branković

– Care sunt, în opinia dvs., realizările, dar şi neîmplinirile în relaţiile economice dintre cele două ţări?
– Potrivit celor mai recente date obținute de la Biroul de Statistică al Republicii Serbia, în anul 2017, valoarea totală al comerțului cu România s-a ridicat la 1,3 miliarde de euro. În același an, exporturile noastre au atins cifra de 726 milioane de euro. Pe lista statelor în care ajung produsele de export ale Serbiei, România figurează pe locul al cincilea (4,8% din totalul exporturilor). Tot în 2017, importurile din România au totalizat 570 milioane de euro, România fiind pe locul al nouălea în totalul importurilor realizate de către Republica Serbia (2,9% din totalul importurilor). Anul trecut, s-a înregistrat un surplus în comerțul exterior cu România, în valoare de 156 milioane de euro, acoperirea importurilor prin exporturi fiind de 127%.

În conformitate cu datele Biroului de Statistică din Republica Serbia, în primele șase luni ale anului 2018, comerțul cu România s-a ridicat la 724,3 milioane de euro. Exporturile au înregistrat, în acest răstimp valoarea de 424,2 milioane de euro, în creștere cu 10,3% față de aceeași perioadă a anului precedent. România rămâne pe locul cinci în totalul exporturilor Serbiei, cu 5,3%. Importurile, în primele șase luni ale acestui an, au însumat 300 de milioane euro, înregistrând o creștere cu 12% comparativ cu aceeași perioadă a anului 2017. România este pe locul nouă în totalul importurilor Serbiei. Balanța comercială a atins 141,4%.

Vizită la biserica din Clejani

Principalele produse pe care Serbia le-a exportat în România în primele șase luni ale anului 2018 sunt: porumb (altul decât semințe); conductori de până în 80 V, seturi de conductori de aprindere (cu alte destinații decât pentru vehicule); grâu (cu altă destinație decât pentru însămânțare); bitum din ulei; metanol; rezistențe electrice de încălzire; combustibil pentru motoare cu reacție (kerosen).

Principalele produse care au fost importate de Serbia din România în primele șase luni ale anului 2018 sunt: conductori de până la 80 V; părți de instalații; combustibili; fire și cabluri; papetărie; conductori pentru aprindere, seturi pentru vehicule; componente tv; produse din rapiță; componente de mașini.

– Luând în considerare faptul că cele două ţări au legături strânse de colaborare, cum vedeţi viitorul raporturilor dintre ele?
– Serbia și România vor sărbători anul viitor 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice. De atunci, cele două țări au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a îmbunătăți aceste raporturi.

Relațiile politice dintre Republica Serbia și România sunt foarte diversificate. Cele două state vecine, pe lângă prietenia lor istorică, nu au fost niciodată implicate în vreun conflict, una cu cealaltă, sau angrenate în vreun episod de ostilitate reciprocă. Acest fapt este relevat de numeroasele vizite oficiale la nivel înalt – șefi de stat, prim-miniștri, miniștri ai Afacerilor Externe și alți înalți reprezentanți ai celor două țări.

Participare la Conferinţa „Actul Final de la Helsinki – de 40 de ani fundamentul securității europene”

Relațiile bilaterale între statele noastre, ca țări vecine, au la bază trei elemente principale: sprijinul acordat de România procesului de integrare al Republicii Serbia în Uniunea Europeană, poziția României în chestiunea „Kosovo” și promovarea cooperării economice.
Serbia apreciază în mod deosebit susținerea continuă pe care o primește din partea României în procesul de integrare europeană.

Experiența României din propriul parcurs de integrare, pe drumul accederii în UE este una foarte extinsă. Pe această direcție, România oferă Serbiei sprijin deplin, prin vizite de studiu, ateliere de lucru, programe de pregătire etc.
Respectând principiile de bază ale legislației internaționale și ale Cartei ONU, România nu a recunoscut declararea unilaterală a independenței provinciei autonome Kosovo și Metohia. Referitor la acest aspect, România a susținut în mod substanțial dialogul dintre Belgrad și Priștina, de la Bruxelles.

Cooperarea politică și economică dintre cele 2 țări reprezintă două părți ale parteneriatului stabilit la nivel bilateral și multilateral. Acestea nu sunt doar complementare, ci se și bazează una pe cealaltă. În condițiile în care relațiile politice dintre România și Serbia sunt la cel mai înalt nivel, este și firesc să ne așteptăm la o continuă îmbunătățire a cooperării economice dintre cele două țări.

Întrebări delicate

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Întrebări delicate
Mai mulți cititori ai revistei noastre, care îndeosebi ne scriu despre impresia pe care le-o lasă articoolele pe care le publicăm, ridică următoarea problemă, în legătură cu aprecierile la adresa rubricii noastre „Spectacolul lumii”, din nr. 185-186, în care imagini din toate colțurile Europei prezintă reacția autorităților de ordine publică la încălcarea normelor civice. Întrebările sună astfel: „Ce măsuri au fost luate în diferite state europene în legătură cu modul în care autoritățile au intervenit cu gaze lacrimogene, tunuri cu apă, molestări și altele, în timpul unor manifestații?”; „Au fost trași la răspundere reprezentanți ai organelor de ordine?”.

Polițiștii și manifestațiile


Într-o seamă de țări, printre care și Marea Britanie, rămâne la latitudinea forțelor de ordine să implementeze măsuri pentru a restabili ordinea publică. Așa, de pildă, la Londra, cu prilejul Summitului G20, un cetățean a decedat după intervenția Poliției călare. Un ofițer a fost acuzat de ucidere și găsit nevinovat. (din studiul comparativ asupra legislației privind libertatea adunărilor pașnice, publicat sub egida Comisiei Europene, la cererea Comisiei de la Veneția, în anul 2014)



Un Raport al „Amnesty International” a pus în evidență faptul că brutalitatea Poliției din Grecia față de manifestanți a fost adesea disproporționată. Un asemenea exemplu a fost comportamentul forțelor de ordine față de manifestanți în 2014, care au folosit spray-urile cu substanțe iritante de la mică distanță, comițând și alte abuzuri față de protestatari pașnici. Față de ofițerii și polițiștii care au acționat în acest mod nu a fost luată nicio măsură punitivă. 



În Spania, în ultimii ani, Poliția s-a dezlănțuit față de manifestanți pașnici la Madrid și Barcelona. Imaginile au arătat în mai multe ocazii bastoane aplicate protestatarilor în plină figură, gloanțe de cauciuc și spray iritant, precum și alte acte de represiune, considerate disproporționate dat fiind caracterul pașnic al demonstrațiilor. Chiar dacă toate acestea au stârnit oprobriul opiniei publice din Spania, din anul 2016, prin reforma legilor siguranței publice și modificările aduse Codului Penal se conferă deplină libertate Poliției să ia măsurile pe care le consideră necesare atunci când este vorba despre manifestații, mitinguri și proteste, inclusiv dacă se constată „lipsă de respect la adresa organelor de ordine.



Pe de altă parte, în alte țări occidentale se constată o cu totul altă atitudine față de organele de ordine care intervin cu brutalitate. Astfel, în Danemarca, în anul 2012, Curtea de Apel a decis că Poliția a încălcat o lege împotriva abuzurilor și alte prevederi legate de libertatea de adunare pașnică după ce, în 2009, au avut loc arestări masive cu ocazia protestelor ocazionate de Conferința Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice, de la Copenhaga. De altfel, în această țară funcționează un corp independent de control al activității Poliției, care analizează plângerile la adresa instituției și care îi poate trage la răspundere pe responsabilii cu ordinea publică ce comit abuzuri.

Mai consemnăm că în timpul unor proteste care au avut loc la Toronto, în Canada, cu ocazia Summitului G-20 din anul 2010, Poliția a utilizat gaze lacrimogene, gloanțe de cauciuc și spray-uri cu substanțe iritante împotriva manifestanților. Cei afectați, inclusiv jurnaliști, și-au scos certificate medico-legale, iar în urma procesului care a avut loc a fost condamnat aspru un ofițer, pentru utilizarea excesivă a forței. 

Redacția noastră a răspuns cititorilor potrivit documentelor unor prestigioase organisme internaționale

Nababi în fruntea statelor, putere şi avere

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Nababi în fruntea statelor, putere şi avere

Adesea, în corespondenţa primită la redacţie, cetăţenii dau în vileag o întrebare care îi frământă, după câte se pare justificat:în fruntea statelor ajung oameni deja putred de bogaţi sau după ce au ajuns în vârful ierarhiei politice devin posesori de mari averi? Cei doi termeni puşi în discuţie ar fi: Putere şi Avere.

Este binecunoscut faptul că accederea în fruntea ierarhiilor politice necesită potenţă financiară. Aşadar, mulţi lideri politici aveau averi în momentul când au devenit conducători. Dintre primii cei mai bogaţi şefi de state care pot intra în această categorie pot fi menţionaţi, spre exemplu, Hans-Adam al II-lea, prinţul din Liechtenstein, care, chiar dacă se află în fruntea unui stat minuscul, deţine 20 de hectare de pământ în Austria, mai multe castele din secolul al XVII-lea, o colecţie impresionantă de opere de artă şi o bancă, avere care valorează, în total, 3 miliarde de euro. Sau prinţul Albert de Monaco, cu o avere de de 820 de milioane de euro. Societatea „Bains de Mer”, care administrează activele familiei regale monegasce este, printre altele, în posesia cazinoului şi a Operei din Monte-Carlo.

Din motive lesne de înţeles, liderii politici din ţările arabe sunt posesori ai unor mari averi, pe care le-au moştenit şi au continuat să le sporească, dat fiind statutul ţărilor lor de mari exportatori de hidrocarburi. Este vorba despre Sultanul Bruneiului, care are o avere de 15,8 miliarde de euro. Rezervele de petrol şi gaze ale micuţei sale insule îi asigură un confort financiar mai mult decît strălucitor sultanului Haji Hassanal Bolkiah. Printre proprietăţile sale se numără şi două hoteluri de cinci stele la Paris. Şi Khalifa bin Zayed Al Nahyan, preşedintele Emiratelor Arabe Unite, este un bogat prinţ moştenitor, cu o avere de 14 miliarde de euro. De asemeni, regele Arabiei Saudite deţine 13,4 miliarde de euro. Abdallah ben Abdelaziz Al Saoud conduce cel mai mare stat producător de petrol din lume, ceea ce îi justifică de la sine prezenţa în clasamentul celor mai bogaţi lideri politici. Iar emirul Qatarului finanţează din averea sa de 1,6  miliarde de euro reţeaua de ştiri Al-Jazeera. Relevantă pentru opulenţa pe care şi-o poate permite Şeicul Hamad bin Khalifa Al Thani este promisiunea că-i va dărui un cal din aur jurnalistului irakian care a aruncat cu un pantof în George W. Bush. Asta nu înseamă că ţara sa nu este un bun aliat al Statelor Unite în zona Golfului.

Există şi şefi de state care şi-au sporit semnificativ averile pe parcursul mandatelor lor. Unii prin investiţii sigure, cum ar fi Regele Thailandei. La 82 de ani, Bhumibol Adulyadej este un lider remarcabil. Deşi domnia sa a început în 1946, se bucură de o mare popularitate. Averea sa de 23 de miliarde de euro este obţinută din  numeroase proprietăţi imobiliare şi acţiuni la cele mai mari întreprinderi ale statului. Alţi conducători au fructificat oportunităţi de afaceri, ca în cazul premierului italian Silvio Berlusconi, cel mai bine plasat în topul mondial al liderilor bogaţi. Cu 8 miliarde de euro, Berlusconi are a 74-a avere din lume. El deţine un trust media, mai multe magazine, iar din 1986 este patronul clubului de fotbal AC Milan. 820 de milioane de euro are şi preşedintele statului Chile, Sebastian Pineira. Foarte activ în sectorul imobiliar, este şi magnat media şi proprietarul unui club de fotbal.

Ca întotdeauna pe parcursul istoriei, în fruntea ierarhiei celor mai avuţi lideri se poziţionează şi conducători ale căror averi sunt contestate. Este cazul lui Asif Ali Zardari, preşedintele Pakistanului, numit şi „domnul 10%” de către detractorii săi, care spun că ar cere comisioane de intermediere din care ar fi strâns 1,4 miliarde de euro. Deja condamnat pentru corupţie, el ar putea răspunde la noi acuzaţii de spălare de bani în Elveţia, la terminarea mandatului.

Dinastiile puterii – Taţi şi fii la cârma statelor

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Dinastiile puterii – Taţi şi fii la cârma statelor

 

Există state în care încă se predă ştafeta puterii de la tată la fiu sau rămâne în familie. E drept, nu în democraţiile consolidate, ci preponderent în Africa, un continent al sărăciei fără leac, dar şi în Asia, în general acolo unde conflictele sângeroase şi lipsurile de tot felul, subdezvoltarea, foametea şi tensiunile interetnice sunt nefaste premise ale obiceiului de a lăsa conducerile rudelor apropiate. Iar „dinastiile” la putere sunt de cele mai multe ori flancate de armată.

 

Fiii unor preşedinţi africani „se încălzesc” pentru a prelua într-o zi puterea de la taţii lor, conducătorii de azi. În deplinul dispreţ al voinţei populare şi fără să-şi pună o clipa problema aptitudinilor care ar trebui să-i califice pentru a conduce naţiuni, şefii de state africane îşi antrenează fiii pentru a le lua locul.

În REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO, după asasinarea preşedintelui Laurent Desire Kabila, în 2001, armata a decis că ar fi „înţelept” să-l pună la conducere pe fiul acestuia, Joseph Kabila. Acesta a rămas pe poziţii până în prezent şi conduce un stat în care conflictele şi sărăcia fac legea. Joseph Kabila avea 29 de ani şi era general când a preluat puterea.

Preşedintele statului TOGO este Faure Gnassingbe, succesor al tatălui său, care a încetat din viaţă în 2005, după ce fusese la putere, susţinut de armată, din 1967. Faure a mimat introducerea câtorva reguli democratice, formând un guvern de tranziţie, apoi a organizat alegeri pe care le-a câştigat cu un procent de 60% şi ale căror nereguli au fost de notorietate internaţională. Protestele de stradă au fost reprimate de forţele de ordine, iar liderul opoziţiei se află în exil din 1992.

În BOTSWANA, alt fiu privilegiat al unui tată puternic conduce ţara – generalul locotenent Ian Khama, fiul fostului preşedinte Sir Seretse Khama. Sub umbrela notorietăţii câştigate de tatăl său, în regimul căruia ţara şi-a câştigat independenţa faţă de Imperiul britanic, Ian Khama va fi în fruntea Botswanei până în anul 2018, când îi expiră mandatul de 10 ani. Preşedintele a anunţat că nu va rămâne la putere după această dată, dar mai sunt 7 ani până atunci…

Un fiu cu o spectaculoasă ascensiune militară se pregăteşte pentru a prelua puterea de la tatăl său şi în UGANDA. Actualul preşedinte, generalul Yoweri Museveni, a şters pur şi simplu din Constituţie amendamentul care limita mandatele prezidenţiale. Se întâmpla în anul 2006 şi astăzi preşedintele poate sta la putere cât doreşte. Mai mult, cariera fiului său şi includerea lui în cercurile puterii fac loc speculaţiilor că tânărul lt. col. Muhoozi Kainerugaba, „fiu de revoluţionar care va duce mai departe împlinirile strămoşilor săi”, se pregăteşte să preia puterea. Nu imediat, dar cariera militară pe care şi-o desăvârşeşte în SUA (după studii în Marea Britanie) şi numirea lui ca şef al gărzii personale a preşedintelui sunt semnele unei viitoare predări de ştafetă la vârful statului. Preşedinţia Ugandei devine o afacere de familie, cu tentă monarhică”, semnalează Hussein Kyanjo, purtătorul de cuvânt al opoziţiei.

În NAMIBIA, accentele dinastice sunt denumite de analişti de-a dreptul absurde, dat fiind faptul că partidul care susţine trecerea puterii de la tată la fiu are o înfăţişare socialistă – este vorba despre formaţiunea SWAPO. În cercurile acestei formaţiuni este de notorietate intenţia de a fi numit în fruntea statului Uutoni Nujoma, fiul cel mare al fostului preşedinte Sam Nujoma, care se află în vederea cercurilor politice din Namibia pentru alegerile din 2020…

Despre accederea la putere a fiului lui Muammar Gaddafi, Saif Al Islam, nu mai poate fi vorba, deşi la un moment dat era aproape o certitudine. Dorinţa de libertate a poporului libian a decis altceva.

Însă într-un alt colţ al lumii, nimic nu s-a schimbat. Fiul dictatorului nord-coreean Kim Jong-Il, Jong-Un, a fost desemnat ca succesor al acestuia de către partidul unic. Regimul comunist din COREEA DE NORD pregăteşte o reuniune extraordinară a partidului, în vederea transferării puterii de la Kim Jong-Il, în vârstă de 68 de ani, către cel de-al treilea fiu al acestuia, Jong-Un, în vârstă de 27 de ani. Documentul care a decis succesiunea precizează că Jong-Un a primit de la părinţii săi “o educaţie revoluţionară şi de autoritate, calităţi necesare pentru continuarea revoluţiei”, iar Kim Jong-Il “a depus toate eforturile pentru a-i oferi fiului său virtuţile de mare conducător şi om de stat remarcabil, care excelează, în acelaşi timp, în arta scrisului şi a sabiei”. Kim Jong-Il, care a suferit un atac cerebral în urmă cu doi ani, a fost succesorul tatălui său, Kim Il-Sung, decedat în 1994. Derularea pe mai departe a evenimentelor va decide dacă predarea ştafetei se va şi întâmpla, întrucât fiul cel mare al liderului nord-coreean, scriu ziarele occidentale, se opune transmiterii ereditare a puterii către fratele său mai mic.

Rămânând în Asia, menţionăm inaugurarea unei noi dinastii politice, în SRI LANKA, prin Namal Rajapaksa, fiul în vârstă de 23 de ani al actualului preşedinte, Mahinda Rajapaksa. Pe blogul său, tânărul practicant de rugby cu rezultate modeste la şcoala britanică pe care a absolvit-o scrie pompos despre el însuşi: „Un viitor lider cu un spirit prietenos şi cu o adevărată scară a valorilor este ceea ce îţi vine în minte când îl întâlneşti pe fermecătorul Namal Rajapaksa”. Tânărul a fost recent inclus pe liste parlamentare, alături de duzina de rude pe care preşedintele le-a instalat confortabil în tot felul de funcţii publice. Una dintre cele mai vechi democraţii asiatice este, astfel, în pericol de a fi demonetizată.

Tot în familie se pregătea să predea prerogativele prezidenţiale şi Nicolae Ceauşescu, fiului său Nicu Ceauşescu; de asemeni, s-ar mai putea evoca şi faptul că prin instalarea în fruntea statului cubanez a lui Raul Castro, fratele fostului preşedinte Fidel Castro, conducerea Cubei a rămas tot în familie. Oare succesiunea Bush – tată şi fiu – în fruntea Statelor Unite nu pare de aceeaşi sorginte?