NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Identitatea naţională, în actualitate

Reporter: editura July - 8 - 2016 Comments Off on Identitatea naţională, în actualitate

Drumuri spre Europa…

1Legislaţia ucraineană se schimbă, încet, încet, ducând la efecte în plan local care ar putea îndreptăţi comunităţile româneşti să spere că drumul Ucrainei spre Europa vestică va aduce şi implementarea normelor europene şi o democraţie autentică, în care minorităţile naţionale să beneficieze de toate condiţiile pentru a-şi păstra identitatea şi a-şi cinsti înaintaşii şi tradiţiile. Un exemplu este adaptarea unei legislaţii care prevede desovietizarea Ucrainei şi care a avut drept rezultate îmbucurătoare redenumiri de străzi cu numele unor mari personalităţi româneşti.

straziDupă ce guvernatorul regiunii Transcarpatia, Ghennadi Moskal, a dispus ca străzile cu denumiri sovietice din mai multe localităţi aflate în cadrul regiunii să fie redenumite, a urmat decretul care a dus la apariţia străzilor Maramureş, George Coşbuc, Nichita Stănescu sau George Enescu în localitatea Biserica Albă. „Transcarpatia, în cele din urmă, a fost decomunizată”, a anunţat oficialul.

De asemeni, în Apşa de Jos, o altă importantă localitate din regiune, primarul a consultat opiniile deputaţilor, ale membrilor asociaţiilor socio-culturale româneşti ca „Dacia” sau „Ioan Mihali de Apşa” şi, la sesiunea Consiliului executiv, s-a decis schimbarea numelor mai multor străzi, consfinţindu-se să fie denumite cu numele unor personalităţi ale neamului românesc.

Şi autorităţile din oraşul Reni, regiunea Odesa, au decis să redenumească un număr de străzi în cadrul procesului de implementare a Legii privind decomunizarea. Potrivit unei dispoziţii a Consiliului local, mai multe străzi vor fi redenumite, printre acestea fosta stradă Pionerska urmând să poarte numele marelui poet român Mihai Eminescu, iar strada Rosa Luxemburg să fie redenumită în memoria lui Valeriu Cojocaru – istoric local, arheolog, pedagog, autor de lucrări ştiinţifice şi patriot al sudului Basarabiei, argumentează iniţiatorii propunerii.


O soluţie „cu cântec”…

Asociaţiile româneşti, precum şi dascălii şi părinţii trag de ani buni semnale de alarmă cu privire la scăderea dramatică a instituţiilor în care se studiază Limba română, şi asupra politicilor de înfiinţare a şcolilor mixte. Există tot felul de practici care subminează acest proces. De pildă, nealocarea de fonduri pentru studierea Limbii române la Universitatea Umanistă de Stat din Ismail, apariţia tot mai multor şcoli mixte, în care preponderentă devine limba ucraineană sau studierea unei aşa-numite „limbi moldoveneşti”, cu grafie chirilică sau „optimizarea în domeniul învăţământului”, care va duce la desfiinţarea claselor cu mai puţin de 27 de elevi (cazul a 20 de şcoli doar în regiunea Cernăuţi). În aceste condiţii, în regiunea Odesa au dispărut două treimi din şcolile româneşti în ultimii ani; în raionul Noua Suliţă, unde locuiesc români sunt tot mai multe şcoli mixte, în care, pas cu pas, Limba română este înlocuită cu cea ucraineană. Este cazul şcolilor de cultură generală din Voloca, Suceveni, Oprişeni, Iordăneşti, raionul Hliboca, precum şi de la Gimnaziul din Crasna, raionul Storojineţ. Şi toate acestea în pofida faptului că există rezultate excelente în domeniul învăţământului în Limba română, cu elevi care performează la multe alte materii.
Statistici îngrijorătoare

Din datele Departamentului Învăţământ şi Ştiinţă al Administraţiei Regionale de Stat din Ucraina reiese că în anul de învăţământ 2014-2015, în regiunea Cernăuţi erau 66 de şcoli cu Limba română de predare, şi 17 şcoli mixte. Un an mai târziu, au rămas doar 63 de şcoli româneşti, dar a crescut în schimb numărul celor mixte (scăderea este sesizabilă, de altfel, şi când avem în vedere numărul elevilor care studiază Limba română, tot mai puţini). De asemeni, în raionul Herţa, în anul de învăţământ 2014-2015 erau 28 de şcoli cu Limba română de predare, dar în anul curent de învăţământ au rămas doar 26. Situaţia este similară şi în raionul Storojineţ, de unde a mai dispărut o şcoală românească în doar un an. Per ansamblu, potrivit statisticilor, între 2004-2016, numărul şcolilor cu limba de predare română a scăzut de la 87 la 63!

„Cum să oprim creşterea numărului de şcoli mixte? În stoparea acestei tendinţe de ucrainizare a şcolilor noastre trebuie să se încadreze toţi cei care iubesc graiul şi neamul românesc şi liderii societăţilor naţional-culturale româneşti din ţinut”, spune învăţătorul Nicolae Mintencu, din Voloca, citat de mass-media româneşti din Ucraina.


Reacţii binevenite

1Divizarea artificială români – „moldoveni”, practicată încă la nivelul unora dintre autorităţile ucrainene, este un fenomen care se perpetuează, cu efecte asupra sistemului de învăţământ. Astfel, o parte dintre copiii românilor studiază „Abecedarul”, aşadar Limba română, iar alţii „Limba moldovenească”. Această fragmentare care nu reflectă realitatea identitară a românilor este reclamată periodic de comunităţile româneşti şi stă la baza unei solicitări din partea autorităţilor de la Bucureşti, care doresc sprijinul părţii ucrainene pentru îmbunătăţirea învăţământului în limba maternă, unificarea programei de învăţământ pentru cele trei regiuni din Ucraina unde trăiesc comunităţi româneşti, precum şi pentru a nu fi perpetuate modele identitare de divizare artificială a comunităţii româneşti din regiunea Odesa. Acesta este mesajul transmis de ministrul delegat pentru relaţiile cu românii de pretutindeni, Dan Stoenescu, în cadrul unei vizite la comunitatea românească din regiunea Odesa: „Sunt dezamăgit că în secolul XXI copiii români din regiunea Odesa (Ucraina) încă studiază după manuale de limbă «moldovenească». Dorim să se înceteze divizarea artificială între români şi «moldoveni», care a început încă din vremea ţaristă, a fost accentuată pe timpul lui Stalin, a continuat în timpul Uniunii Sovietice şi, din păcate, chiar şi după căderea URSS”. La toate acestea se adaugă şi o penurie generală de manuale de Limba română, care nu sunt nici în număr suficient şi în multe cazuri nici nu acoperă nevoile unei educaţii de mileniul trei.

După discuţiile cu autorităţile ucrainene referitoare la învăţământul în limba maternă, s-a remarcat din partea acestora doar… „deschiderea faţă de înfiinţarea unui Centru Cultural Românesc la Izmail, menit să promoveze valorile culturale româneşti şi limba română”. Despre divizarea artificială şi manualele de „Limba moldovenească” (desfiinţate până şi de R. Moldova!) nu se precizează nimic în comunicatele oficiale, chiar dacă reprezentanţii Guvernului României au invocat în cadrul discuţiilor alinierea învăţământului din Ucraina la normele europene, în conformitate cu parcursul pro-occidental al ţării.
„În regiunea Odesa din Ucraina, situaţia şcolilor româneşti este mai dificilă, ca urmare a faptului că românii din această regiune au fost recenzaţi sub denumirea de «moldoveni», încurajându-se sistematic, şi în acest spaţiu, falsa idee de «limbă moldovenească»” (Institutul Cultural Român)


Şi totuşi, restricţiile continuă

IordanestiCând părea că noua şcoală din localitatea Iordăneşti, raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi, va fi gata să-i primească pe copiii românilor de aici în cele mai bune condiţii, ultimele lucrări de construcţie au fost oprite, iar licitaţiile suspendate. Toată suflarea românească din Iordăneşti este revoltată de faptul că noua şcoală a fost blocată foarte aproape de finalizare şi acuză jocuri politice locale care îi afectează direct, pe ei şi pe copiii lor.

De aceea, un grup de activişti din Iordăneşti a adresat o scrisoare deschisă primului-ministru al Ucrainei, Volodimir Groisman, în care se solicită intervenţia în situaţia creată şi finalizarea construcţiei. Documentul poartă semnăturile membrilor comitetului de părinţi, cadrelor didactice ale şcolii, deputaţilor Consiliului sătesc şi membrilor Comitetului executiv, precum şi deputaţilor Consiliului raional din partea satului Iordăneşti.

„Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on „Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Federalizarea Europei ţine de multă vreme capul de afiş al dezbaterii continentale. Presat de accentuarea crizei economice, care „centralizează” pe zi ce trece decizia financiară, acest proces este văzut ba ca o idee imposibilă, ba ca o salvare. Şi, în timp ce paşii concreţi se tot adună – vezi stadiul avansat al discuţiilor privind o uniune bancară la nivelul continentului – vocile contestatarilor spun că Europa înseamnă naţiuni atât de diverse, încât este imposibil de imaginat formula „statele unite ale Europei”.

Europa trebuie să evolueze către o „federaţie de state-naţiune”, consideră preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care adaugă că „acesta este orizontul nostru politic”. Argumentând cu lecţiile crizei economice, care, pe lângă efectele financiare, are şi alte periculoase urmări (ca exacerbarea populismului şi extremismului), preşedintele CE pune accent pe faptul că „ideile vechi nu vor mai funcţiona şi o uniune politică mai strânsă este necesară pentru a salva moneda euro”.

Această direcţie îşi are argumentele ei. Solidaritatea între ţările europene a fost pusă la grea încercare, iar sensibilitatea electoratelor naţionale la distribuţia costurilor şi a beneficiilor în cadrul UE a crescut. Susţinătorii federalizării invocă această tensiune din inima proiectului european atunci când afirmă că ea trebuie contracarată pentru ca Europa să aibă o şansă de a se afirma ca actor coerent şi puternic pe arena internaţională (este binecunoscut faptul că Europa a pierdut mult, pe toate fronturile – economic, geopolitic, strategic etc – sub loviturile declinului financiar). În plus, UE are şi responsabilităţi externe la înălţimea cărora trebuie să se ridice, lucru deloc de neglijat dacă ne gândim la combaterea terorismului sau menţinerea păcii. Aşadar, „muniţie” pentru susţinătorii federalizării, care afirmă că statele europene sunt prea mici pentru a conta singure la scară mondială şi prea mari pentru a se susţine singure în viaţa de fiecare zi (în termeni fizici, cea mai mare ţară din UE, Franţa, este abia numărul 43 mondial, în timp ce Rusia, numărul unu necontestat, este de peste 26 de ori mai mare, notează „Financial Times”). În schimb, dacă UE ar fi considerată o ţară, ar fi a şaptea pe lista celor mai mari şi a treia pe listă în ordinea mărimii populaţiei. Şi, aşa cum responsabilii din Bruxelles repetă frecvent, ar deveni prima pe lista celor mai mari economii.

Ce altceva ar mai aduce federalizarea? Un guvern federal mic, ales prin sufragiu direct, şi un anumit număr de guverne locale. O mare parte din problemele actuale ar dispărea, mai ales aflarea unui echilibru între statele mari şi state mai mici, între nordul reticent şi sudul care trebuie salvat, dar şi o îmbunătăţire clară a protejării teritoriului, menţinerii statului de drept, asigurării de îngrijiri medicale şi de educaţie, întreţinerii drumurilor şi pădurilor, precum şi a redistribuirii bogăţiilor. Se mai susţine că, de fapt, procesul este în curs. Statele fac de ceva vreme ceea ce este nevoie să facă pentru a satisface popoare din ce în ce mai exigente şi mai emancipate: descentralizare. Marea Britanie, Germania, Franţa, Spania, Italia, toate au cedat puteri către interior de-a lungul ultimelor decenii.

Nu în ultimul rând, susţinătorii amintesc că proiectul de integrare europeană a fost fondat bazându-se pe convingerea că naţiunea şi autodeterminarea naţională au fost cauzele principale ale războaielor care au ruinat Europa. Ca urmare, procesul a fost conceput cu o singură dimensiune: o unificare continuă într-o structură de conducere centralizată, fiecare creştere a puterii centrale trebuind să fie însoţită de o scădere a puterii naţionale, afirmă istoricul Thierry Baudet în publicaţia NRC Handelsblad”.

UE înseamnă naţiuni; naţiunile înseamnă popoare

Ne-am obişnuit într-atât cu actuala împărţire a teritoriului european, încât ideea federalizării pare de-a dreptul o utopie şi dacă privim înapoi, la istorie, dar şi la prezent, la felul în care, oriunde ar fi, minorităţile oricărui popor european strâng rândurile pentru a-şi conserva tradiţiile. Este suficient să ne amintim cât i-a costat pe mulţi această împărţire (la sfârşitul războiului din fosta Iugoslavie, unii europeni s-au trezit că noua graniţă le-a tăiat în două grădina de legume a casei; cartofii au ajuns în Croaţia, dovleceii în Slovenia, iar înainte de asta, mulţi italieni s-au trezit că Istria şi Dalmaţia au devenit slave şi mulţi tirolezi şi-au văzut Tirolul tăiat în două – Innsbruck în Austria, Bolzano în Italia”, notează „La Repubblica”). Argumente, aşadar, pentru cei care susţin că entitatea „statele unite ale Europei” nu va fi niciodată o realitate, cu atât mai mult cu cât des pomenita cedare de suveranitate trezeşte fiori de spaimă pentru mulţi politicieni europeni care trebuie să prezinte formula popoarelor lor. Asta pentru că sentimentul naţional este, pentru majoritatea europenilor, singurul motiv împărtăşit capabil să justifice sacrificiul pentru o cauză comună. Loialitatea naţională este, în esenţă, ataşamentul faţă de teritoriu şi de comunitatea care s-a dezvoltat pe el. Pe de altă parte, criza actuală este un exemplu clar al faptului că atunci când lucrurile merg rău, politicienii cer sacrificii şi se aşteaptă să le obţină. Dar cum poţi avea sacrificiu fără apartenenţă şi cum poţi avea apartenenţă dacă nu ai graniţe?…

Aceiaşi contestatari ai unei eventuale federalizări europene mai invocă faptul că mai-marii de la Bruxelles nu sunt aleşi direct şi, în general, deficitul democratic, adică dificultatea europenilor obişnuiţi de a fi părtaşi la decizie. „De ce europenii îi cunosc mai bine pe Obama şi Romney decât pe Barroso sau Van Rompuy? Pentru că ei nu îi pot alege pe liderii UE”, argumentează publicaţia suedeză Fokus.

Şi poate tocmai această diversitate determină reacţii atât de opuse. Germania este cunoscută ca o susţinătoare a federalizării, iar Franţa, marele ei partener şi unul din greii continentului, se alătură proiectului, prin vocea ministrului pentru Afaceri europene Bernard Cazeneuve, care arată că ţara sa este „pregătită să cedeze suveranitate către partenerii din zona euro”. De cealaltă parte, în timp ce eurozona tinde spre unificare, Marea Britanie nu ştie cum să se separe mai repede. În timp ce premierul Cameron doreşte să renegocieze termenii apartenenţei ţării sale la clubul european, ministrul britanic de Externe, William Hague, a mers şi mai departe, lansând un audit privind amestecul Bruxelles-ului în treburile interne al Marii Britanii! Relevantă este şi poziţia Cehiei, care, deşi membru mai nou al UE, nu se sfieşte să afirme, că ţara „a aderat la Uniunea Europeană, nu la o federaţie în care vom deveni o provincie fără importanţă”, după cum sună reacţia de respingere a preşedintelui Vaclav Klaus.

Alternative originale

Pornind de la aceste realităţi, în principal reticenţa faţă de proiectul federalizării, dar constatându-se că nici formula care a funcţionat până acum nu mai este viabilă în contextul financiar dificil şi prelungit, se lărgesc spaţiile de negociere şi unele iniţiative care până acum erau de neconceput. Există, în acest context, ceea ce mulţi numesc „alternative originale”, cum ar fi cea a unui club al Mediteranei sau o uniune latină. Iată un exemplu: Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Austria sau chiar doar primele trei ar putea fonda sau ar relansa un Club mediteraneean cu reguli proprii şi instituţii comune, care să rămână în Uniunea Europeană şi în zona euro nu doar ca state individuale, ci ca alianţă de state. Ele ar dezvolta la un alt nivel relaţiile de consultare şi prietenie la nivel economic şi politic cu alte ţări mediteraneene – Algeria, Maroc, Libia, Egipt, Israel, Turcia – dar şi cu întregul spaţiu latin din America Centrală şi de Sud (Argentina şi Brazilia au anunţat deja că doresc analizarea şi stabilirea unor astfel de relaţii).

Europa regiunilor, contrapusă Europei statelor, nu este ceva nou. De câţiva ani (mai exact din anul 2007, anterior declanşării crizei economice!), Parlamentul European a instituit formula Euroregiunilor, denumită GECT (Grupul European de Cooperare Teritorială). Italia, spre exemplu, este implicată în patru dintre cele 23 de euroregiuni existente şi care sunt recunoscute ca GECT, iar alte euroregiuni se referă la colaborări între Franţa şi Spania, Franţa şi Belgia, Franţa şi Germania, Belgia şi Olanda, Spania şi Portugalia, Ungaria şi Slovacia, Ungaria, România şi Serbia. Susţinătorii acestor formule invocă depăşirea graniţelor regionale şi naţionale, pentru a construi regiuni europene plurinaţionale, multiculturale, multilingvistice, al căror nucleu să fie ceea ce populaţiile vecine au în comun (economie, turism, ocuparea forţei de muncă, sănătate, transporturi, cultură etc). Fireşte, în tot acest tablou se invocă şi ştergerea convulsiilor trecute, prin faptul că euroregiunile ar respecta istoria fiecăreia dintre naţiuni şi implicit s-ar îngropa securea războiului.

Europenilor le trebuie timp pentru a concepe ideea că într-o zi şi-ar putea risca viaţa sub un steag comun. Şi, dat fiind faptul că tentativele de „unificare” au stat sub semnul unor Attila Hunul sau Hitler, este greu de presupus că Europa poate fi consolidată împotriva voinţei popoarelor sau într-un mod lipsit de transparenţă. Dar mai este timp pentru transferul „lin” al suveranităţii către o structură europeană? Oare nu cumva dificultăţile actuale ale zonei euro obligă popoarele europene să gândească, pe termen lung, într-o altă logică, iar pe termen scurt să se decidă urgent?