NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Balcanii aşteaptă integrarea

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on Balcanii aşteaptă integrarea

La aproape un secol de la izbucnirea primului război mondial şi la aproape un sfert de secol de la încheierea războiului rece (dacă acesta se va fi încheiat, în realitate), zona Balcanilor cunoaşte, în sfârşit o vreme de pace. O perioadă tot nesigură, mai ales că după cel de-al doilea război mondial au lăsat urme adânci războaiele din spaţiul ex-iugoslav. Alături de Irlanda de Nord şi de Cipru, Balcanii aspiră să se instaleze şi ei într-o geopolitică a continentului, care, după ce şi-a regăsit pacea, îşi caută stabilitatea prin NATO şi prosperitatea prin Uniunea Europeană.

Un proces prudent şi lent

Extinderea UE în Balcani a continuat în 2013 cu Croaţia

Extinderea UE în Balcani a continuat în 2013 cu Croaţia

La început, (încă) de secol XXI, Balcanii se singularizează nu atât ca zonă geopolitică distinctă – pentru că, dacă ar fi să enumerăm trăsături comune arealului, acestea ar fi mai degrabă căutările, instabilitatea, labilitatea şi impredictibilitatea – ci prin dorinţa tuturor statelor din zonă de a face parte din Uniunea Europeană şi, în general, din lumea democraţiei şi a economiei de piaţă. Procesul de integrare europeană a înaintat aici cu prudenţă şi au trebuit depăşite destule dificultăţi şi obstacole. Greciei, primul stat din zonă care a intrat în instituţiile integratoare europene, i s-au alăturat, în timp, România şi Bulgaria, apoi state noi apărute în spaţiul ex-iugoslav (unele dintre ele fiind încă pe lista de aşteptare), în timp ce Turcia, eternul candidat, îşi exprimă tot mai des şi mai pe faţă dezamăgirea că şansele sale de aderare la UE nu se împlinesc, drept care este tot mai tentată să aşeze în plan subaltern opţiunea europeană, pentru a se exprima ca putere regională şi ca unul din statele emergente de mare viitor ale lumii.

Uniunea Europeană este astăzi prezenţa internaţională cea mai activă şi mai creativă care acţionează în spaţiul balcanic, mai mult decât oricare alt organism cu vocaţie internaţională sau regională sau decât marile puteri cu interese în zonă. În aprilie 2013, UE a înscris la activ o performanţă diplomatică numită, însă, de unii analişti (de la „Le Monde”, de pildă) „un succes moderat”: acordul – pe anumite probleme – între Belgrad şi Priştina, ceea ce nu înseamnă că problema Kosovo a devenit istorie asumată de toată lumea, ci doar că Belgradul şi Kosovo, care-şi urmăresc fiecare propria integrare europeană, au făcut un gest de bunăvoinţă Bruxelles-ului.

Un succes într-adevăr cert a obţinut, în 2013, Uniunea Europeană în Balcani prin aderarea Croaţiei, al doilea stat post-iugoslav care face acest pas, după Slovenia, în 2004. Următoarele candidate cu şanse reale sunt, după opinia observatorilor, Macedonia, Muntenegru şi Serbia. În partea inferioară a listei aspiranţilor la UE – Albania şi Bosnia-Herţegovina, „state cu societăţi divizate şi cu instituţii dicfuncţionale” („Le Monde diplomatique”). Albania a făcut cerere de aderare în 2009. Bosnia-Herţegovina încă nu, după cum nici Kosovo nu şi-a propus deocamdată candidatura.

Marile puteri, mereu prezente în zonă

Discuţii pentru normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo

Discuţii pentru normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo

Mai mult decât în alte părţi ale lumii, evoluţiile din zona Balcanilor nu pot fi înţelese fără raportare la interesele şi acţiunile în zonă ale marilor puteri. Iar pentru că relaţiile dintre acestea s-au mai relaxat întrucâtva după anii 1990, dar mai ales după războaiele din Iugoslavia, şi peisajul balcanic, cândva sumbru şi incert, începe să se clarifice şi să se însenineze treptat, cu toate că – nu trebuie ignorat – competiţia est-vest, convertită acum într-una angajată între UE şi Uniunea eurasiatică lansată de Rusia, acţionează în mod evident, cu motivaţii reale şi serioase, şi nu doar ca replică întârziată a războiului rece. Duelul energetic Rusia-UE este în plină desfăşurare şi Moscova a câştigat o victorie certă prin lansarea magistralei South Stream, care a îngropat proiectul Nabucco (de care îşi legase speranţele şi România). Tradiţionala rivalitate/pactizare Moscova-Berlin îşi află în spaţiul Balcanilor o zonă vulnerabilă la competiţie şi coliziuni, aşa cum s-a întâmplat adesea în istoria mai recentă. În sfârşit, Statele Unite, care îşi anunţă fără echivoc dezangajarea masivă din Europa, îşi menţin totuşi în Kosovo, cea mai mare – şi mai discretă – bază militară de pe continent, care, împreună cu bazele militare mai vechi din Grecia şi Turcia, la care s-au adăugat şi cele din România şi Bulgaria, perpetuează o prezentţă militară convingătoare a Americii în această parte a lumii. În sfârşit, tabloul ar fi incomplet dacă nu am aminti, fie şi doar enunţiativ, de prezenţa tot mai marcantă a Chinei în peisajul economic şi de afaceri al zonei balcanice, prezenţă mai accentuată şi mai eficientă în state tradiţional orientate spre instituţiile occidentale (Grecia, Cipru, Turcia) decât în (paradoxal şi nu prea…) state cândva cu regimuri comuniste.

Percepţie greşită, situaţie preocupantă…

În mentalul colectiv (care poate fi atât de uşor de manipulat!), zona Balcanilor rămâne cantonată cu obstinaţie într-un brand pronunţat negativ. România şi Bulgaria (dacă includem în zonă şi România, aflată la nord de Dunăre, care este considerată în general drept frontiera nordică a regiunii Balcanilor), aşadar România şi Bulgaria ar fi «elevii-problema ai clasei europene» ; Grecia şi Cipru – parteneri mai puţin înclinaţi către muncă şi sinceritate în afaceri, care au agravat criza europeană; Turcia – partenerul veşnic intratabil; spaţiul post-iugoslav – unul mereu imprevizibil şi cu probleme; Albania – ţinut mai puţin cunoscut, deci potenţial cu riscuri. O asemenea percepţie, chiar dacă pare mai degrabă caricaturala, nu e prea departe de adevăr şi tributara unor mai vechi, aproape legendare poncife, cu adânci rădăcini istorice, culturale, religioase etc. Dar e drept şi faptul că, în statisticile economice şi sociale ale continentului, statele din regiune se regăsesc, de cele mai multe ori, în partea de jos a clasamentelor „pozitive” (la dezvoltare, performante economice, nivel de trai etc.) şi pe locuri nedorit de „fruntaşe” la indicatori negativi (şomaj, îndatorare externă, corupţie, subdezvoltare, speranţa de viaţă, deficit de democraţie etc).

Preocupările europene vizează mai nou regiunea „decupată” din ansambul Balcanilor – a Balcanilor de Vest, care include statele post-iugoslave şi Albania, entitate sui generis marcată de instabilitate politică şi precaritate economică, dar care tinde, prin toate statele sale, către integrare europeană. „Balcanii occidentali au cunoscut, din anii 2000, o creştere superioară celei din Vechea Europa – rezuma situaţia de ansamblu politologul francez Catherine Samary. Dar în spatele cifrelor, risipa birocratică şi corupţia care au dominat în vechiul regim, nu s-au redus, ci au sporit odată cu liberalizarea pieţii şi privatizările; în plus, s-au instalat inegalităţile şi şomajul de masă. Dezbaterea europeană a zilei, privitoare la criză, se concentrează pe statele „Europei de Sud, dar problemele Europei de Sud-Est nu sunt deloc mai puţin preocupante.

Indignatul – omul momentului”

Manifestaţii antiguvernamentale la Sofia

Manifestaţii antiguvernamentale la Sofia

Dacă alungarea spectrului războaielor locale în regiune este bun câştigat, atmosfera la nivel naţional nu e întru totul liniştită şi lipsită de tensiuni. Ca pretutindeni în lume, din Brazilia în Turcia şi Grecia, din centura „primăverii arabe” pe Wall Street şi la Moscova, străzile şi pieţele sud-estului european sunt, de luni de zile, animate de mişcări populare, de proteste şi revolte. În Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia, în Grecia şi Bulgaria, în Turcia, Indignatul pare să fi devenit „omul anului”, aşa cum l-a ales de altfel, ca atare, cu un an înainte, la nivel mondial, o celebră publicaţie americană. „Este pentru prima oară în 20 de ani când oamenii îşi exprimă temerile şi nemulţumirile” – remarca un manifestant din Bosnia unui ziarist olandez de la Trouw. Motivele pentru care oamenii ies în stradă sunt de obicei locale – scrie aceeaşi publicaţie, care explică şi mecanismul fenomenului: „Cauzele iniţiale pot fi scandaluri sau oameni politici, dar foarte rapid mişcarea de contestare se extinde. Revolta se dezlănţuie şi cetăţenii se aşteaptă la mai mult”. Legitimitatea clasei politice stabilite este pusă sub semnul întrebării. Scandalurile de corupţie şi cinismul politic subminează încrederea alegătorilor. Promisiunile electorale sunt luate drept glume. Şi în fiecare ţară sunt politicieni care, fie ei oricât de întinaţi, se agaţă încă de putere. Protestatarii cer mai multă transparenţă şi un comportament responsabil din partea politicienilor. Manifestanţii vor rezultate concrete în schimbul impozitelor pe care le plătesc, şi mai ales respect.

Este adevărat că, în toate aceste mişcări, rareori există vreun program concret. Manifestanţii sunt uniţi prin refuzul general al practicilor politice dominante. Sunt respinşi, deopotrivă şi oamenii politici ai puterii, şi cei ai opoziţiei, care ar încerca să-şi ridice soclu în mijlocul demonstantilor. Partidele politice care încearcă să se alăture manifestanţilor sunt alungate cu huiduieli. Dar fără obiective explicite şi clar formulate, este greu de ştiut care poate fi finalitatea acestor mişcări, chiar dacă ele au reuşit răsturnarea câtorva guverne (în Bulgaria, Slovenia) şi câştig de cauză la unele revendicări. Oricum, apreciază Srdja Popovic, fondatorul Centrului de acţiune nonviolenta CANVAS, de la Belgrad, „cetăţenii învaţă să reamintească politicienilor responsabilităţile lor”.

Un spaţiu balcanic integrat?

Este greu de spus dacă Balcanii vor (re)deveni în viitorul previzibil o entitate geoplitică menită a însemna mai mult decât suma statelor ce o alcătuiesc. Zona este prea diversă (ceea ce nu este, în sine, deloc rău), istoria locurilor prea încărcată şi agenda situaţiilor ce-şi aşteaptă dezlegarea considerabil de lungă. Universitarul britanic Tom Gallagher avansa, timid, într-o carte de la începutul anilor 2000, supoziţia că „se configurează încet un nou spaţiu balcanic comun, politic şi economic, după două experimente – perioada statelor naţionale şi cea a guvernării marxist-leniniste”. Spaţiu comun oricum sunt Balcanii, geograficeşte, dar că, politic şi economic s-ar putea integra cumva doar la nivel regional şi nu general european, nu e deloc plauzibil. Ar fi poate posibil dacă s-ar urmări crearea unei Europe cu mai multe viteze. Dar de aşa ceva, nici Balcanii, nici Europa n-ar avea nevoie.

Corneliu Vlad

România în UE – După 7 ani …

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on România în UE – După 7 ani …

La 1 ianuarie 2014 se împlinesc 10 ani de când, alături de alte şase state din centrul şi estul Europei, România a devenit membru NATO, şi 7 ani de când România şi Bulgaria au devenit state membre al Uniunii Europene, cu drepturi aproape depline. Ambele ţări erau monitorizate în privinţa funcţionării justiţiei şi încă supuse unor restricţii de circulaţie a mâinii de lucru în câteva state europene. De asemeni, nici una dintre ele nu intra nici în zona euro şi nici în Spaţiul Schengen – care, formal, nu este direct legat de UE, dar este reprezentat majoritar de state membre ale Uniunii – dar ambele îşi luau obligaţia de a adera la aceste două acorduri în termene previzibile. Restricţiile de circulaţie a mâinii de lucru vor înceta la începutul anului următor, dar soarta mecanismului de monitorizare a justiţiei e mai puţin certă. De asemeni, nici una dintre cele două ţări nu pare a avea acces prea curând la Spaţiul Schengen. Intrarea în zona euro a devenit cu mult mai complicată din cauza crizei globale, în condiţiile în care această criză a pus chiar problema – teoretic şi fără perspective reale, dar cel puţin la nivel retoric – renunţării la euro.

1

Studenţii români beneficiază de Programul european Erasmus

Toate acestea sunt, însă, elemente de detaliu, a căror importanţă nu are a fi nici subestimată, dar nici subliniată în exces. România este de 7 ani membru UE şi această schimbare majoră de statut politic rămâne, alături de calitatea de membru NATO, dobândită integral în 2004, o cotitură esenţială în istoria naţională şi un mare proiect politic – cel al integrării europene şi euro-atlantice – pe care cetăţenii României l-au realizat după 150 de ani de strădanii, de sacrificii şi de speranţe. Alături de Marea Unire – celălalt priect major pe care generaţiile succesive şi l-au transmis din etapă în etapă – aderarea la NATO şi acceptarea ca membru UE au încheiat cu succes o vastă etapă istorică şi au deschis perspective cu totul noi de dezvoltare politică, economică şi de civilizaţie pentru poporul român.

La 7 ani de la aceste evenimente istorice, putem evalua cu destulă seriozitate efectele pe termen scurt şi mediu ale acestei însemnate etape de integrare europeană. Este o certitudine faptul că un mare număr de cetăţeni români au beneficiat şi continuă să beneficieze direct de efectele aderării: de la fermierii care au obţinut finanţări europene – poate nu în proporţia aşteptată, dar totuşi, dintre programele de finanţare, cele adresate fermierilor au fost cele mai numeroase ca pondere naţională – la tinerii doctori în diferite ramuri ale ştiinţelor, care au putut studia, graţie proiectelor de perfecţionare a resurselor umane, în mari universităţi şi biblioteci din Europa şi au obţinut titluri ştiinţifice în ritm acelerat. Deocamdată, blocajul la care au fost supuse angajările din pricina programelor de austeritate creează o perspectivă cu totul nedorită – şi chiar paradoxală – a unor tineri şomeri cu diplomă de doctor în ştiinţe.

Nu voi insista asupra acestor beneficii, la care, desigur, trebuie să adăugăm multe altele, ţinând de libera circulaţie în interiorul Uniunii, de reprezentarea în organismele UE, de la comisari la înalţi funcţionari europeni şi mai ales la parlamentari europeni. Acest din urmă aspect impune, de altfel, o analiză de sine stătătoare, mai ales în perspectiva apropiată a unor noi alegeri în Parlamentul European.

2

Subvenţiile europene au creat noi orizonturi fermierilor români

După opinia mea, o lacună importantă în procesul de asumare a identităţii europene, pe care nu părem prea grăbiţi în a-l parcurge, o reprezintă absenţa unei ample dezbateri. Şi aici nu e vorba doar de cetăţenii obişnuiţi, ci şi de o proporţie semnificativă dintre decidenţi, atât la nivelul politicului – unde retorica apartenenţei la Uniune nu poate acoperi mereu absenţa unor valori europene internalizate care să se traducă în concepţii, principii şi atitudini politice – cât şi la cel al administraţiei publice centrale şi locale, unde principii europene fundamentale – subsidiaritatea sau ideea că administraţia este în slujba cetăţeanului, nu invers – par adesea de neconceput.

Vizibil cotidian, în exerciţiul curent al atribuţiilor sale, deficitul de „europenitate” al administraţiei noastre a generat, la nivel naţional, rateuri succesive în necesara operaţie de descentralizare şi mai ales în ipostaza, devenită imperativă, a regionalizării. Legea funcţionarului public, în fine votată în 2000, ar fi trebuit să pună bazele profesionalizării unei birocraţii moderne şi eficiente, asigurându-i stabilitatea şi progresul în carieră, independent de fluctuaţiile opţiunilor politice. Din nefericire, lucrurile nu au evoluat deloc în această direcţie. Povara unei birocraţii al cărei grad de politizare este invers proporţional cu gradul ei de competenţă apasă tot mai mult asupra administraţiei centrale şi locale.

3

Cetăţenii români lucrează liber în interiorul UE

Necesitatea descentralizării, crucială începând cu Proclamaţia de la Timişoara, e departe de a fi dintre cele mai simple. Este drept că în anii 1996-2000 s-au făcut unele progrese, cum ar fi de exemplu Legea bugetelor locale, prin care administraţiile locale, alese liber începând din 1992, dobândeau în fine şi resursele materiale necesare acţiunii lor; tot atunci au fost legiferate progrese importante în descentralizare şi drepturi esenţiale ale minorităţilor în administrarea propriei comunităţi. După 2000, însă, tocmai aceste progrese au generat fenomenul „baronilor locali” – profitori prin diferite mijloace ai puterii sporite a elitelor locale.

O experienţă interesantă şi în mare măsură pozitivă – dar, din păcate, căzută în desuetudine – a fost cea a euro-regiunilor transfrontaliere din vestul României, care au dus la cooperarea fructuoasă a unor departamente şi judeţe din Ungaria, România şi chiar Serbia. S-a încercat extinderea acelui model şi la cooperarea pe plan local cu Ucraina şi Republica Moldova, dar s-a întâmpinat o rezistenţă compactă a autorităţilor locale din cele două ţări vecine, mult mai refractare la temele cooperării decât administraţia din România.

Dosarul regiunilor e încă deschis: în 1997-1998 s-au înfiinţat 8 regiuni de dezvoltare, dar, lipsite de capacitate administrativă, ele nu sunt suficient de funcţionale, mai ales în condiţiile integrării în UE. În acest cadru, în care competiţia pentru fondurile structurale se dă între regiuni, coaliţiile de judeţe sunt mult prea conjuncturale pentru a avea vreo şansă în faţa unor regiuni cu tradiţie, ca Lombardia sau Bavaria, pentru a da doar două exemple. Valorificarea tradiţiilor istorice de solidaritate, care ar putea da consistenţă procesului, suscită temeri, nu lipsite de un oarecare temei, legate de revendicările de autonomie ale vechilor ţinuturi secuieşti.

Centrele „Europe Direct” conectează populaţia României la Uniunea Europeană

Centrele „Europe Direct” conectează populaţia României la Uniunea Europeană

Poate că ar fi necesar să regândim complet identitatea însăşi a României ca membră a Uniunii Europene: fără complexe de inferioritate, fără vanitate arogantă, trebuie să construim o viziune strategică a României europene, atât în administraţia publică la toate nivelurile, cât şi în politică, fie ea internă sau internaţională. Conjunctura europeană a unei atari redefiniri nu e dintre cele mai favorabile, căci, aşa cum au dovedit-o complexele evenimente din ultimii ani, efectele crizei globale asupra statelor membre ale UE şi asupra Uniunii în ansamblul ei generează o stare de fapt care pare uneori să limiteze progresele politice obţinute după Tratatul de la Maastricht.

Criza politică din România, rezolvată în 2012 cu mijloace strict constituţionale, pe care procese electorale succesive le-au confirmat pe deplin, a evidenţiat faptul că, dincolo de deficienţe în diferite direcţii, unele semnalate chiar în aceste pagini, construcţia democratică din ţara noastră este solidă şi rezilientă.

Efect al crizei, manifestare a unei atitudini latent nedemocratice, rezultantă a complicităţii dintre lumea marilor companii şi a marii finanţe cu diferite oligarhii locale, criza politică din România a depăşit cu mult graniţele ţării şi nu are cum fi minimizată la nivelul unui accident de parcurs într-un stat recent integrat în Uniune. Criza trimite, dimpotrivă, la tensiuni mai mult sau mai puţin vizibile în însăşi temelia construcţiei europene. Un beneficiu important al acestui complex de împrejurări ar putea fi tocmai acela de a evidenţia aceste puncte de tensiune şi de a înlesni o lucidă corecţie, care să aşeze pe un nou plan nu doar România europeană, ci şi Europa însăşi.

Prof. dr. Zoe Petre

Ce arată indicatorii macroeconomici…

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on Ce arată indicatorii macroeconomici…

Încheiem un an economic bun, unul rău sau… aşa şi-aşa? Umorul predecembrist spunea că celebrul Radio Erevan, întrebat ce este de fapt „un an mediu”, a răspuns: anul mediu este unul mai prost decât cel precedent, dar mai bun decât cel care vine. Lăsând gluma la o parte, putem răsufla uşuraţi: nu ne aflăm în logica erevaniană. Putem consemna un 2013 „binişor pozitiv”, chiar dacă veştile lui bune sunt mai puţine şi mai modeste decât am aşteptat.

Producţia Dacia-Renault, model de succes economic

Producţia Dacia-Renault, model de succes economic

Bilanţurile statistice de la finele anului vor susţine şi amănunţi aprecierea, dar de pe acum se ştie că economia României a depăşit „greul” crizei, că am trecut de la creşterea negativă la un spor modest, dar real, al PIB-ului, ca treaptă pe un trend ascendent, cu premise certe de mai bine în 2014. Câţiva indicatori macroeconomici semificativi ne situează peste economii europene (Spania, Grecia şi nu numai) spre care, nu de mult, priveam cu invidie, iar câteva sectoare justifică aşteptări încă şi mai optimiste de la viitorul apropiat.

Veştile cele mai bune vin din agricultură, unde recolta se apropie de cifre record la multe culturi, dar mai ales unde măsuri bine gândite şi mult aşteptate promit să redea agriculturii rolul tradiţional de contributor important la bunăstarea ţării. Plăţile compensatorii pentru fermieri s-au plătit la timp şi chiar în devans, permiţând reluarea ciclului producţiei agricole fără sincope; se acordă sume importante tinerilor care vor să se stabilească la ţară şi să creeze ferme producătoare nu pentru autoconsum, ci pentru piaţă; se stimulează – prin plăţi compensatorii diferenţiate – asocierea producătorilor agricoli în unităţi mai mari, competitive; şi nu în ultimul rând, sunt stimulaţi întreprinzătorii autohtoni să cumpere terenuri pentru agricultură, măsură extrem de importantă dacă ne amintim că în 2014, UE obligă România să deschidă piaţa terenurilor agricole pentru investitorii străini (ce bună ar fi fost aceasta iniţiativă acum 3-4 ani, nu azi, când 10% din suprafaţa agricolă a ţării aparţine capitalului străin!). Nu întâmplător, pâinea şi produsele de panificaţie fac obiectul primei reduceri masive de TVA, pe „lista de aşteptare” în perspectiva pentru o măsură similară aflându-se carnea, apoi alte produse agricole.

S-ar putea adăuga multe la acest mini-bilanţ pozitiv, de la fapte punctuale – precum un nou pod peste Dunăre, menit să lege mai strâns nu doar România de Bulgaria, ci şi Balcanii de Europa (aşa cum cum face chiar revista în care apar aceste consideraţii), până la iniţiative cu viziune, cuprindere şi bătaie mai lungă, precum închiderea „găurilor negre” din economie, înfiinţarea de tribunale specializate în speţe economice şi, mai ales, apariţia (în sfârşit!) a unor elemente de strategie a dezvoltării economice, stabilirea unor priorităţi şi obiective majore precum independenţa energetică a ţării. Întrucât nu facem un bilanţ, punem punct exemplificărilor şi conchidem, întrebând: au fost suficiente împlinirile economice ale lui 2013 pentru a face mai bun, sensibil mai bun, traiul românilor? Evident – nu.

Noul pod peste Dunăre, între Calafat şi Vidin

Noul pod peste Dunăre, între Calafat şi Vidin

Cu mare dificultate s-au putut onora promisiunile electorale: reîntregirea salariilor şi pensiilor, măsurile reparatorii pentru ceea ce criza europeană, şi mai ales cea strict autohtonă, cu cauze strict româneşti, provocaseră populaţiei ţării. Orizontul de aşteptare era, desigur, altul. Ce ne-a împiedicat să-l atingem?

Unii spun: timpul scurt – şi au dreptate; ce s-a stricat în două decenii nu se poate drege într-un an. Alţii afirmă: continuă şi violenta, păguboasa gâlceavă politică. Şi ei au dreptate; nu se poate construi repede şi bine când politica se face cu „pânditul la cotitură”, dar asta e treaba analiştilor politici, ei să ne spună ce şi cum. (O paranteză la ideea consecinţelor amestecului politic în finanţele unei ţări: conflictul dintre democraţi şi republicani a blocat administraţia americană timp de două săptămâni, provocând o pagubă de circa 20 miliarde dolari. Poate că americanii, la resursele lor, îşi permit asemenea pierderi; românii, însă…)

Există şi o a treia opinie, asupra căreia stăruim: „2013 a fost anul scadenţelor pentru bombele cu explozie întârziată”, la fabricarea şi amplasarea cărora au conlucrat de-a lungul anilor, cu sârg şi eficienţă hoţia, corupţia, lăcomia, incompetenţa, iresponsabilitatea, nepăsarea.

De pildă, mult timp românii au considerat „Oltchimul” drept perla petrochimiei noastre, şi chiar era. Prin căpuşare şi jaf, acest veritabil brand naţional a fost transformat într-un mare producător de pagubă. Dar cum tactica ascunderii gunoiului sub preş nu rezolvă niciodată nimic, buba trebuia spartă. Dacă la „Hidroelectrica” (altă mare producătoare de venit naţional, devenită la un moment dat sursă de pierderi) s-a găsit o măsură rapidă şi eficientă pentru stoparea jafului, iată că Oltchimul agonizează încă, spre disperarea oamenilor locului. Mulţi dintre proaspeţii şomeri au blestemat privatizarea ca idee şi ca soluţie concretă. Alţii au avut însă luciditatea să privească peste Dealul Negru, spre Piteştiul aflat la 60 de km, şi să constate că tot privatizarea – dar neviciată de politicieni-paiaţă şi miliardari de carton – a făcut din bătrâna noastră Dacie, întinerită şi diversificată an de an, un veritabil stâlp al succesului comercial înregistrat de Renault acum, pe timp de criză, în industria auto din Europa şi din lume, spre binele francezilor şi românilor.

Reducerea TVA la pâine, măsură pentru relansarea sectorului

Reducerea TVA la pâine, măsură pentru relansarea sectorului

În seria „bombelor cu explozie întârziată”, o întrebare: aţi auzit de Bechtel? De fapt, întrebarea e naivă; cine n-a auzit de Bechtel, lider mondial în construcţia de infrastructură rutieră? Ei bine, ajunsă în România, conlucrarea celebrei firme cu administraţia românească s-a soldat pentru noi nu cu o autostradă, cum aşteptam, ci cu o… pagubă de zeci de milioane de dolari, daune plătite de statul român pentru nerespectarea unui contract al cărui exemplar original… s-a pierdut, nemaifiind găsit printre hârţoagele Ministerului de resort!

Pabuga aceasta, ajunsă acum la scadenţă, nu este nici pe departe cea mai scump plătită ispravă românească. Dovezi? Iată: odată intraţi în UE, unde ne achităm cinstit cotizaţia din sărăcia noastră, autorităţile române, timp de mai mulţi ani, „au reuşit” să nu folosească decât 7% din fondurile rezervate României. De ce? Pentru că nu au fost capabile să prezinte proiecte credibile şi corecte, dar mai ales nu au ştiut să-i ţină departe de „butoiul cu miere” al fondurilor europene pe ţeparii autohtoni, cei care au făcut din România ţara miliardarilor îmbogăţiţi pe seama autostrăzilor inexistente, a şoselelor-şvaiţer, a studiilor de fezabilitate cu preţuri ameţitoare pentru obiective ce nu se vor construi niciodată, a parcurilor construite lângă păduri, a terenurilor de fotbal în pantă, a bazinelor de înot în care nu se adună nici măcar apa de ploaie… E adevărat: de la 7% am urcat spre 25%, dar… câţi ani s-au pierdut? Şi de ce vecinii noştri regionali, polonezii, au ştiut să folosească 90% din fondurile alocate lor? Când criza bântuia cu furie prin Europa, în Polonia nici nu se prea ştia de criză. Oare de ce?

Bani… bani… bani… O mulţime de bani care, în loc să fie investiţi în dezvoltare, în viitorul nostru, se duc pe scoaterea „scheletelor din dulap”. De 15 ani, „dosarul Roşia Montană”, pornit din start cu o fraudă strigătoare la cer în dauna statului român, acum a explodat, răscolind şi învrăjbind ţara. Rezolvarea lui va costa alţi bani, plătiţi nu de cei ce au greşit (ori au profitat? ), ci de noi toţi, contribuabilii care ne plângem pe bună dreptate de sărăcie. Nu este normal ca aceste daune să fie suportate de cei ce le-au provocat? Bogaţi trebuie să fim, ca ţară, ca popor, dacă ne permitem asemenea cheltuieli!…

Există încă alte multe „bombe” întârziate, care ticăie, ameninţând cu detonarea. Toate vor presupune costuri. Oricât de greu le-ar fi celor ce luptă azi pentru dezamorsarea lor, ei trebuie să ştie că ţara îi va judeca numai după inteligenţa şi competenţa soluţiilor găsite, ci şi după „înţelepciunea de a nu provoca noi bombe care să zguduie anii următori”. Sublinierea se impune după eşuata privatizare a „CFR Marfă” şi în pragul abordării controversatei probleme a gazelor de şist, unde urmărirea interesului naţional, profesionalismul, transparenţa şi legalitatea deciziilor trebuie să se îmbine fără cusur.

Dacă adăugăm acestor câtorva dosare punctuale (şi altora, necitate aici) faptul că la noi, economia subterană acoperă aceeaşi alarmantă treime din PIB şi că taxele şi impozitele s-au colectat sub nivelul prognozat de autorităţi (noul organism menit să combată evaziunea constituind deocamdată numai un proiect, încă nepus în operă) înţelegem de ce bilanţul economic al anului 2013 nu este cel dorit; de ce mugurii mai-binelui nu se resimt încă în traiul românilor.

Ion Bucheru

R. Moldova – Sens european unic

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on R. Moldova – Sens european unic

2013 se dovedeşte, aşa cum se anticipa, un an crucial pentru parcursul european al Republicii Moldova. Un parcurs presărat cu multe ţinte promiţătoare, dar şi cu numeroase obstacole. Sincopele generate de orgolii politicianiste, care păreau spre jumătatea anului să arunce definitiv în aer Alianţa pentru Integrare Europeană, au fost treptat depăşite, iar demersurile Chişinăului au căpătat din nou sensul unic spre Europa. „În asemenea împrejurări dificile s-a văzut poate mai bine suportul puternic din partea României pentru intgrarea europeană a Republicii Moldova. Fără îndoială, relaţiile moldo-române au înregistrat în acest an un vârf pe toate planurile, necunoscut până acum în ultimele două decenii”, ne-a spus doamna ambasador Iuliana Gorea-Costin, Înaltul Reprezentant pentru Republica Moldova din cadrul Guvernului României.

Dialog politic: Traian Băsescu şi omologul său, Nicolae Timofti

Dialog politic: Traian Băsescu şi omologul său, Nicolae Timofti

Într-adevăr, dialogul politic dintre Chişinău şi Bucureşti a cunoscut o revigorare pe toate palierele, cu vizite în ambele sensuri: la nivelul şefilor de stat şi de guvern, al liderilor Parlamentelor, al miniştrilor de Externe, al altor factori de răspundere. După o pauză mai lungă, la începutul lunii octombrie, la Chişinău s-a întrunit sesiunea Comisiei mixte guvernamentale moldo-române. De această dată, agenda subiectelor abordate de cele două părţi a căpătat contururi mult mai concrete, deoarece încă din luna august au demarat câteva proiecte cu valoare strategică pentru viitorul relaţiilor bilaterale. Este vorba în primul rând de începerea lucrărilor de construcţie a gazoductului Iaşi-Ungheni, care va conecta reţelele de gaze ale României şi Republicii Moldova. Lung de 43,2 km şi cu o capacitate anuală de transport de 1,5 miliarde metri cubi de combustibil, gazoductul este menit să contribuie la consolidarea securităţii energetice a Republicii Moldova. Valoarea totală a acestui priect depăşeşte 26 milioane euro, din care un sfert reprezintă fonduri europene nerambursabile. „În sfârşit fapte. România nu trebuie să dea nici sfaturi şi nici indicaţii Republicii Moldova, ci doar să conlucreze pentru a face mai bună viaţa oamenilor de pe cele două maluri ale Prutului”, declara premierul Victor Ponta cu ocazia lansării proiectului. „Un proiect cu adevărat de importanţă strategică în sectorul energetic, pentru că într-o etapă ulterioară se prevede ca gazele naturale din Europa să ajungă aici, în Republica Moldova”, sublinia la rândul său comisarul european pentru energie, Günther Oettinger, prezent la ceremonia inaugurală, care adăuga: „Mă bucur să văd că Republica Moldova priveşte foarte serios angajamentele asumate în faţa comunităţii energetice. Vom face ca această cooperare să fie cât mai durabilă”. Vizibil marcat de importanţa momentului, premierul moldovean, Iurie Leancă, menţiona şi el: „Uniunea Europeană şi România au demonstrat că sunt parteneri strategici ai Republicii Moldova”. Predecesorul său la conducerea Guvernului de la Chişinău, Vlad Filat, echivala demararea construcţiei gazoductului Iaşi-Ungheni cu „un nou început pentru Republica Moldova”, relevând şi semnificaţia sa simbolică, deoarece, preciza domnia sa, acest proiect înseamnă „nu doar energie, ci mult mai mult”.

Deloc întâmplător, tot în luna august a anului curent a avut loc lansarea oficială a unui alt proiect cu o puternică încărcătură simbolică. Este vorba despre proiectul de asistenţă medicală de urgenţă tip SMURD, de asemenea finanţat de Uniunea Europeană, prin Programul Operaţional Comun (transfrontalier) România-Republica Moldova-Ucraina, în valoare totală de 6,7 milioane euro, suportat în cea mai mare parte de UE. Potrivit înţelegerilor convenite, începând cu primul trimestru al anului viitor un elicopter achiziţionat de România şi dotat cu toate echipamentele necesare asistenţei medicale de urgenţă va opera pe ambele părţi ale frontierei moldo-române. La rândul său, partea moldoveană se va dota cu şase unităţi de intervenţie terestră (patru pentru descarcerări, un laborator chimic şi o maşină pentru transportul pacienţilor) şi va pregăti personal de deservire adecvat. Elicopterul SMURD va putea interveni nu doar în zona de frontieră, ci pe întregul teritoriu al Republicii Moldova, inclusiv în regiunea transnistreană, dacă autorităţile locale de aici vor fi de acord. „Este un proiect îndrăzneţ. Pentru prima dată, o ţară membră a UE (România) va interveni în situaţii de urgenţă pe teritoriul unei alte ţări care nu este membră a Uniunii şi viceversa”, a precizat Mihail Harabagiu, şeful Serviciului pentru Protecţie Civilă şi Situaţii Excepţionale din cadrul MAI al Republicii Moldova.

2

Premierii Victor Ponta şi Iurie Leancă

Trecerea de la vorbe la fapte, cum s-a spus, în relaţiile moldo-române nu reprezintă doar apanajul factorilor guvernamentali, ci şi al societăţii civile, „în special al noii generaţii, care demonstrează că este capabilă să se implice, să dezvolte proiecte şi să identifice soluţii viabile la problemele timpului, potrivit pregătirii sale universitare”, după cum ne explică doamna Ambasador Iuliana Gorea-Costin, menţionată la începutul acestor rânduri. O iniţiativă inspirată, de pildă, a venit din partea Organizaţiei studenţilor basarabeni din România, care a condus la organizarea, la începutul lunii octombrie, în Centrul istoric din Bucureşti, a unei ediţii noi, inedite şi de succes, a Festivalului Vinului din Republica Moldova în România. De altfel, colaborarea bilaterală în domeniul pregătirii de tineri din Republica Moldova în instituţii de învăţământ din România cunoaşte şi ea o extindere şi intensificare. Este vorba, între altele, de sprijinul acordat de factorii de resort români Ministerului Educaţiei de la Chişinău pentru constituirea şi funcţionarea unei Comisii abilitate cu evaluarea şi acreditarea ştiinţifică universitară, a cărei activitate va permite, în premieră, primirea la burse în România pentru masterate, doctorate sau studii post-doctorale a unor tineri basarabeni absolvenţi de studii superioare în Republica Moldova.

Perspectiva integrării europene a Republicii Moldova este de natură să coaguleze energiile populaţiei şi să stimuleze eforturile autorităţilor pentru continuarea reformelor democratice. Summitul de la Vilnius al Parteneriatului estic, unde se preconizează parafarea de către Republica Moldova a Acordului de Asociere şi Liber Schimb cu UE, reprezintă un reper important, după cum preciza doamna Natalia Gherman, ministru al Afacerilor Externe, prezentă nu demult la Bucureşti: „Am devenit un partener de încredere în mai multe domenii de cooperare sectorială cu UE, în primul rând în cel al politicii de securitate şi apărare comună. Procesul de integrare va fi însă unul de durată. Pentru Republica Moldova, importantă este ireversibilitatea cursului european.

Consemnând intrarea relaţiilor moldo-române într-o etapă nouă, a proiectelor concrete şi de durată, unii comentatori s-au grăbit să anunţe sfârşitul „podului de flori” şi începutul pragmatismului. O constatare, desigur, nu lipsită de adevăr. La începutul anilor ’90, după îndelungi perioade de înstrăinare a românilor de pe cele două maluri ale Prutului, „podul de flori” a reprezentat o acţiune de suflet, simbolică, a „regăsirii fraţilor cu fraţii”, cum o numea inspirat primul preşedinte al Republicii Moldova. Construirea de noi punţi, solide, de colaborare în primul rând economică, reprezintă, fireşte, o necesitate. Dincolo de orice pragmatism, însă, raporturile dintre România şi Republica Moldova nu vor putea fi niciodată doar simple relaţii între două state oarecare. Ele vor avea şi o dimensiune simbolică, iar punţile de legătură ar trebui întotdeauna presărate cu flori.

Ioan C. Popa