NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Scriitori excluşi din motive politice (3)

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice (3)

Continuăm publicarea articolelor dedicate ROMĂNIEI CULTURALE, a segmentului de scriitori excluşi din motive politice, din perioada anilor de după cel de-al doilea război mondial, anii „dezgheţului” cuprins de ger.

Moartea lui Stalin a însemnat începutul unui „dezgheţ” care a atins maximul său odată cu prezentarea Raportului secret al lui Nikita Hruşciov. Pentru România, lucrurile nu au stat chiar aşa, fenomenele dezgheţului politic au întârziat exact zece ani după apariţia primelor semne ale acestui dezgheţ ce se petrecea la Moscova, Budapesta, Varşovia sau Praga. Cel mai lesne de observat a fost aspectul cultural. Rigiditatea poziţiei, dogmatismul manifestat în anii `50, ani în care triumful noii literaturi ajunsese la culmea ridicolului, n-au împiedicat apariţia unor opere, exact în acea perioadă care uimeau lumea culturală, şi nu numai, prin libertăţile de subiect şi stilistice. Astfel, în acei ani consideraţi, în general şi pe bună dreptate „de gheaţă” au apărut „Groapa” lui Eugen Barbu, „Moromeţii” lui Marin Preda şi „Bietul Ioanide”, un roman de G. Călinescu, la care adăugăm excepţionale traduceri din literatura clasică universală. Clasicii antichităţii eline şi romane, filosofie şi literatură, au apărut pentru prima dată în româneşte în anii `50, iar faptul trebuie consemnat alături de acela că mari nume ale culturii nu puteau semna opere originale, dar semnau aceste excepţionale traduceri.

Dezgheţul cuprins de ger

2.goma-paul

Paul Goma

În câţiva ani după 1959, anul ultimului puseu al violenţei anti-intelectuale şi al represiunii făţişe faţă de cei care gândeau sau vorbeau altfel decât în ziarele de partid, regimul politic din România recuperează şi depăşeşte cu mult procesul dezgheţului antistalinist care avusese loc în celelalte ţări din lagărul sovietic. Acest ultim accent a străbătut toată perioada ce a urmat, până în 1989. Moartea liderului comunist Gheorghiu-Dej, neaşteptată şi înconjurată de mister, a adus un nou lider, Nicolae Ceauşescu, dar a păstrat în esenţă şi echipa şi linia liberală a politicii de la Bucureşti. Anul 1968 a însemnat climaxul liberalizării şi al capitălizării încrederii unui popor care se iluziona că este posibilă funcţionarea unui sistem cu faţă umană. Un râu de cărţi ce păruseră până atunci de neatins a ieşit la suprafaţă în librării, pe tarabe, în standurile din fabrici şi instituţii, prin intermediul difuzorilor voluntari. Oamenii nu făceau rate la mobilă, ci la cărţi! S-a tradus masiv literatură şi filosofie, istorie şi politologie, au apărut mai toţi autorii români ostracizaţi politic sau ideologic, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ionel Teodoreanu, Rădulescu Motru şi Nicolae Iorga, mai toată cultura românească s-a ridicat din praf şi a îmbrăcat haine de sărbătoare. A fost o acţiune serioasă şi responsabilă, în care marii intelectuali ieşiţi din închisori sau întorşi din domiciliul forţat ori din locurile de muncă educativă (sic!) au avut un rol covârşitor. Părea că totul scapă de sub control. Primul duş rece a venit în 1971, când s-au anunţat măsuri etice şi morale care să păzească societatea de relele contagiunilor ideologice. Adevărata lovitură s-a produs prin măsuri administrative şi economice succesive, care au culminat cu Plenara de la Mangalia, din 1978. Pauza se terminase. Asta nu înseamnă că, mai ales după 1971, cenzura şi supravegherea ideologică nu ar fi funcţionat. Cartea de debut a subsemnatului a stat 5 (cinci) ani prin diferite oficine până când a fost publicată. Au fost reluate practici mai vechi. prin dezbaterea în public, dezbateri acuzatoare, desigur, pentru a atrage oprobiul maselor! Celebru este cazul prozatorului Ion Anghel Mănăstire, care a fost ţinta unei demascări în care autorul era judecat de cititori pentru felul în care a reflectat realitatea într-o operă de… ficţiune. O altă carte a poetului Ion Gheorghe a fost refuzată la tipărire de către muncitorii tipografi vigilenţi. Era o încercare ce făcea parte din primele măsuri ale unei noi revoluţii culturale.

Au căzut, pe rând, victime ale acestei noi ofensive a spiritului primitiv şi intransigent autori precum Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Ion Caraion, autori care au avut şansa să emigreze, la care adăugăm pe Norman Manea, Al. Papilian, Matei Vişniec, Gheorghe Astaloş, Dinu Flămând, Bujor Nedelcovici, care au plecat în decursul anilor; lista e foarte lungă, dar sunt mulţi alţii care au rămas în ţară şi care au înfruntat persecuţii, e drept, fără a fi arestaţi, cum se întâmpla cu douăzeci de ani înainte. A.E, Baconschi, care, după o perioadă tulbure de proletcultism confuz, a devenit un ferm apărător al literaturii adevărate, a devenit o figură a exilului interior, cum se mai spunea. Alături de el putem aşeza o altă figură cam cu acelaşi destin, Dan Deşliu. O situaţie ciudată aveau Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu, maeştri incontestabili ai textelor sibilinice, dar care se bucurau de o oarecare intangibilitate datorită trecutului lor militant de stânga. În fapt, se creaseră două grupări destul de bine definite – unul care se opunea tendinţelor neodogmatice şi de control absolut al vieţii culturale din partea grupului de putere reală din P.C.R, al cărui figură emblematică a fost Marin Preda, şi un altul, care încerca să se folosescă de forţa politică pentru a schimba configuraţia ierarhiei şi a autorităţii din lumea literară. Acest grup îl avea în poziţie dominantă pe Eugen Barbu. Grupul, supranumit „al protocroniştilor”, se folosea de puseele naţionaliste ale regimului pentru a schimba configuraţia amintită. Nu putem fi siguri dacă nu cumva ambele grupări erau manevrate din umbră de laboratorul politicii şi al propagandei, condus în acea vreme de Dumitru Popescu, iniţial un liberal activ, devenit cu timpul unul din artizanii revoluţiei culturale care a sfârşit prin a-l devora şi pe acesta. Rând pe rând, publicaţii şi cărţi au fost supuse procesului de exercitare a fermităţii ideologice, între subiectele vremii fiind revista „Amfiteatru”, un volum de versuri pentru copii al Anei Blandiana, o antologie a poeziei româneşti alcătuită de N. Manolescu, un roman de Nicolae Breban, un altul al lui Augustin Buzura etc., etc.

Putem afirma că toţi, sau aproape toţi scriitorii care scriau literatură şi nu literatură de partid au avut probleme serioase cu apariţia cărţilor lor. Personal, am avut un roman interzis, un altul îndelung disputat – dacă poate fi publicat sau nu – şi un film scos de pe ecrane. Sistemul era foarte complicat şi se afla sub semnul subiectivităţii, mai cu seamă din momentul în care a fost introdus un nou regulament de control şi de responsabilitate, acela al auto-cenzurii. Acesta presupunea asumarea responsabilităţii asupra publicării de către editor, în primul rând, şi de către autor în al doilea rând. Ori, acest diabolic mecanism a dus la o paralizare a sistemului editorial, deoarece nimeni nu putea şti cine şi de ce îi va reproşa publicarea unui text. Au fost alcătuite liste de autori care aveau voie să participe la întâlniri cu cititorii şi, cel mai grav, care nu aveau voie. Austeritatea ideologică mergea în paralel cu austeritatea economică. Dar, practic, nu mai avem de-a face cu represiuni de masă. Un caz grav a fost arestarea lui Gh. Ursu pentru un jurnal nepublicat. Ursu a murit în închisoare, ca victimă a violenţei din arest. Un poet din Constanţa, Alexandru Crişan, medic de profesie, a fost obiectul unei acţiuni de arestare pentru conţinutul unei cărţi publicate deja, dar a fost eliberat fără proces, câteva luni mai târziu. Numărul cărţilor oprite de la tipar a crescut în mod îngrijorător pentru o cultură vie, comentariile şi publicitatea asupra cărţilor fiind minimă. În fapt, atenţia represiunii se îndrepta către cei care puteau deveni cu adevărat primejdioşi pentru ordinea politică – vocile opoziţiei deschise din mediul muncitoresc, din rândul, intelectualilor non-artişti. Lumea intelectuală consemna evenimente tragice, cum au fost morţile poeţilor Marius Robescu şi Virgil Mazilescu, ori fapte scandaloase, cum a fost cabala din jurul Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu. Oamenii de cultură semnalizau că ne aflăm în pragul unei catastrofe. Aveau dreptate. Catastrofa culturală urma să vină.

Eugen Uricaru

Scriitori excluşi din motive politice

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice

Caragiale

Ideea de a pedepsi creatorii şi operele acestora care nu convin unor conjucturi a intrat în arsenalul politicului de multă vreme. Epoca modernă a adus o accentuare a grijei politicului pentru supravegherea libertăţii cuvântului, a autorului şi îndeobşte a influenţei operei scrise asupra societăţii.

Dacă în Evul Mediu lista cărţilor interzise cădea în seama Bisericii, epoca modernă a introdus instituţia cenzurii într-o formă dură sau mai precaută ca un instrument preţios al guvernării. Napoleon Bonaparte este cel care instituie cenzura înaintea publicării aceasta căpătând forme din ce în ce mai subtile şi mai eficiente, trecându-se, cu vremea, până la cenzurarea autorilor ca persoane publice sau chiar private.
Formele și căile de aplicare ale cenzurii ţin de interesele, deprinderile şi fanteziile cenzorilor. Lucrarea lui Petru Maior care se referea la istoria românilor era declarată bună de incendiat iar autorul de atârnat în ştreang. Cartea a fost supusă prohibiţiei dar autorul şi-a continuat lucrarea sa de luminare, încă nu se ajunsese la isprăvile în domeniu ale secolului al XX-lea. Efortul intelectualilor români de a crea o cultură naţională scrisă au atins un nivel critic odată cu anul revoluţionar 1848 şi în perioada ce a urmat. Bălcescu este poate autorul emblematic al vremii acesteia cuprinsă de idei și energii noi. Bălcescu a trebuit să plece din ţară din motive politice iar opera sa să fie pusă în circulaţie după ani şi ani.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

Epoca imediat următoare a fost aceea a exploziei marilor clasici, cei care au făurit limba literară și au alcătuit fondul culturii scrise româneşti. Ceea ce s-a întâmplat în acei ani ne arată cu prisosinţă că politicul a fost foarte atent în a controla influenţa asupra autorilor şi scrierilor acestora. Eminescu şi Caragiale sunt ilustrativi pentru a înţelege cum mergeau lucrurile în societatea modernă românească. Dacă ne referim la cazul Petrino, un atac direct la Eminescu, tribulaţiile sale ca amploaiat minor, viaţa chinuită de jurnalist, publicarea tardivă şi din chetă amicală a singurului său volum de versuri, sfârşitul înconjurat de mister, toate acestea nu pot să nu fie puse în paralel cu extraordinarele sale analize asupra soartei românilor din ţinuturile aflate sub ocupaţie străină, fie că e vorba de Imperiul ţarist, fie de Imperiul habsburgic. Activitatea sa în Societatea “Carpaţii”se afla sub stricta supraveghere a agenţilor austro-ungari de la Bucureşti, articolele publicate în „Timpul” au stârnit o agitaţie agresivă la adresa sa, invidiile literare sau mondene au alimentat din plin formele indirecte sau directe de persecuţie.

I.L. Caragiale, prietenul hâtru al poetului, a avut mai mult noroc datorită averii Momuloaiei, o rudă nu foarte apropiată dar şi simţul acut al realităţii. Procesul deschis de Caion, boicotarea pieselor, atacurile furibunde din presă, eşecul continuu în a-şi găsi o soluţie de supravieţuire financiară, un eşec anunţat, l-au determinat să se auto-exileze. Un exil unde suferea pentru România, mult mai mult şi mai profund decât mulţi dintre cei rămaşi acasă. Dovadă stă excepţionalul său eseu „1907 – Din primăvară până în toamnă”.

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi

Societatea românească evolua, se moderniza. Atenţia acordată autorilor şi operelor acestora devine tot mai mare, aceştia devenind, printre altele, obiective de supraveghere a autorităţilor prin mijloace specifice. Aşa se face că marele prozator Ioan Slavici, cunoscut pentru poziţia sa anti-ţaristă, considerând că orice alianţă cu Rusia nu va duce decât la un dezastru naţional, iar argumentaţia sa se baza pe procesul de deznaţionalizare a românilor din Basarabia şi pe raptul celor trei judeţe din sudul acesteia, în urma războiului din 1877. Marele patriot român Ioan Slavici este arestat imediat după intrarea ţării în război alături de Antantă, iar manuscrisele sale sunt confiscate şi au dispărut fără urmă. Slavici nu era singur pe poziţii de adversitate faţă de o intrare în război alături de Rusia. Constantin Stere, era o altă voce puternică, Tudor Arghezi şi Petre Carp, politicianul redutabil erau în aceeaşi tabără. Dezastrul militar, în urma absenţei totale a sprijinului militar promis de Rusia şi Franţa, urmat de Pacea de la Buftea, a creat o stare de cumplită deznădejde în populaţia zonei ocupate. Inamicul a organizat o administraţie militară iar aceasta, printre altele, a decis publicarea unei gazete la care, fireşte, au colaborat şi Arghezi şi Slavici. Miraculosul sfârşit al războiului prin care Antanta a ieşit învingătoare fără ca nici un soldat al ei să fi pus piciorul pe pământ german, a salvat România. Comportamentul Rusiei, democratice întâi şi bolşevice apoi, a demonstrat din plin că previziunile şi avertismentele lui Slavici, Arghezi, Stere şi a tuturor celor care vedeau ameninţarea unui Imperiu primitiv, în criză şi cu porniri cuceritoare, erau întemeiate. Dar istoria se scrie cu fapte nu cu avertismente ori ipoteze. Slavici şi Arghezi au fost judecaţi şi condamnaţi de un Tribunal de Război. Cert rămâne faptul că manuscrisele lui Slavici au fost distruse, că Arghezi a trebuit să aştepte aproape zece ani până va publica prima sa carte de poezii, că marginalizarea lui Stere a căpătat dimensiuni punitive.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Dar nu era decât începutul. România intrase pe cursul vijelios al modernizării sale, lupta politică pentru preluarea puterii și mai cu seamă pentru alinierea ţării unui curent politic autoritar care se instaurase în Italia și care urma să triumfe sub Adolf Hitler în Germania, înfruntarea dintre vechile și noile partide devenea acută. Pentru prima dată se recurgea la populism, la demagogia cea mai pură, pentru prima dată violenţa fizică își făcea loc pe scena politică. Asasinatele, hărţuielile fizice, atacurile imunde din presa din ce în ce mai polarizată au devenit instrumente politice predilecte. Cel mai grav fapt s-a petrecut atunci când regele Carol al II-lea a luat decizia ca Statul să răspundă la terorism cu terorism de stat. Controlul asupra opiniei publice a devenit esenţial, întâi din motive electorale, şi până la instaurarea dictaturii, alegerile au fost mai dese decât recoltele, apoi din nevoia de adeziune totală a societăţii la stăpânire. În aceşti ani tulburi s-au aprins ruguri din cărţi. Au fost stigmatizaţi scriitorii evrei, amintim de Mihail Sebastian ş.a. şi cei declarați „jidoviţi”. Mihail Sadoveanu a fost o ţintă predilectă. Nicolae Iorga a fost asasinat. Ca el Petre Andrei sau Virgil Madgearu. După o scurtă perioadă de modernitate, cu extrema sa de avantgardă, cultura a intrat sub obrocul unei cenzuri declarate dar şi a uneia nedeclarate, constând în presiuni asupra opiniei publice prin care se stimulau valorile democraţiei şi influenţele culturii occidentale. Eugen Lovinescu și opiniile sale privind sincronismul cultural nu erau agreate. Nu era decât semnul că politicul decisese că opinia publică devenise un obiectiv de prim rang și că nu putea fi lăsată în libertate. Germania şi Italia, în care nazismul şi fascismul cuceriseră puterea dădeau tonul. Intelectualii de stânga sunt arestaţi, consemnaţi la domiciliu ori internaţi în lagăre. Mă refer la Petre Pandrea, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petre Andrei ş.a. Cei de dreapta pleacă, sub diferite forme, în străinătate.

Când războiul real se va fi încheiat, cel dus împotriva cărţilor va continua cu o mai mare vigoare.

Eugen Uricaru