NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Dreptul la eternitatea românească

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Dreptul la eternitatea românească

Atunci când vechiul meu prieten și coleg de gazetărie de-o viață, Carol Roman, mi-a solicitat un text despre sentimentul național, mi s-a părut că se întâmplă ceva cu totul neașteptat dat fiind timpul în care trăim. De când am intrat în gazetărie, ca student la Filologia bucureșteană, în anul al IV-lea, adică în urmă cu aproape o jumătate de secol, am știut, copil de învățători de țară din Oltenia de nord, că sunt dator să scriu despre țara mea, despre durerile ei mari și bucuriile ei puține. Am făcut-o după câtă putere și pricepere am avut, am scris chiar cărți întregi despre acest sentiment. Și nu mi-a fost rușine niciodată să țin în casă un steag tricolor, nu ca pe un fetiș ori ca pe o fudulie de prost gust, ci ca pe un martor permanent al vieții mele. 

Nicolae Dan Fruntelata

Am călătorit prin lume, am fost în câteva țări mari și puternice ale planetei. Americanii nu fac paradă de patriotism, ei sunt patrioți, ei sunt mândri de țara lor, chiar și de greșelile pe care le-a făcut de-a lungul istoriei. Francezii sunt naționaliști, englezii, la fel, italienii au rămas niște partizani frenetici, ce să mai spun de irlandezi ori de sârbi? Sau de rușii care-și trimit miresele cu flori în ziua nunții, la monumentul-simbol al apărării Moscovei în Marele Război? Sau de chinezul, mare om de afaceri cu averea făcută în America, întors acasă, în sudul prosper al Chinei, care ne-a vorbit nouă, un grup de gazetari români, despre datoria tuturor chinezilor față de Marea Chină care e una singură pe lume? 

De ce mi-am amintit toate aceste lucruri? Pentru că, sunt aproape convins pentru mulți oameni, mai ales tineri, din țara mea, sentimentul național nu mai face doi bani. Cei care clamează într-un cântec idiot: „Vrem o țară ca afară”, dar înăuntru nu prea fac nimic, mănâncă senin banii babacilor, urăsc școala, vor numai să primească fără să dea nimic în schimb. Cei care nu și-au pus niciodată întrebarea ce este, care este patria lor? Nu ca pe o întrebare demagogică, nu ca pe un pumn bătut în piept să vadă cei din jur, nu ca o declarație politică de paradă pe care o dă un politician la modă, ca un omagiu mimat, cu mâna la inimă, când se cântă imnul acela al deșteptării! 

Ci cu totul altfel, cum o simți tu, cum o știi tu, făcută din amintirile tale vii și din iubirile alor tăi.  

Scriam într-o carte mai veche despre patria mea mică și tristă.  

Patria mea mică și tristă este satul meu înfipt între dealurile Piemontului mehedințean și neagra câmpie a Dunării, lumea mea care m-a crescut, m-a iubit și apoi m-a vândut străinilor. Patria mea mică și tristă este cuprinsul ochiului meu, ars de iubire și de lacrimi. Este Oltenia toată, Mica Valahie de sub Munții Mehedinților, la Izverna și Balta, de unde-au venit pandurii neamului meu, trecând spre Vâlcea ca spre un pridvor brâncovenesc bolnav de frumusețe, apoi spre Gorj, lama de cuțit a spiritului oltenesc, spre Mehedințiul de câmpie, spre Doljul fabulos care domnește între Jiu și Dunăre, apoi spre Romanați unde se întâlnește voievodal, niciodată supus, cu Valahia Mare. 

Iau trenul din gara de la Turnu Severin, pe vremea când era Drobeta, deși n-o chema așa, trec prin Strehaia, Filiași, Craiova, Caracal, Roșiorii de Vede, ajung la București, soarele nostru de lângă Codrul Vlăsiei, orașul unde s-a făurit în parte România Mare, dar și pârleazul pe care l-a sărit ușor spiritul fanariot, gena trădării și a lenei, București, orașul pe care-l iubesc și-l blestem. Mă duc spre Dobrogea noastră, a jupanului Dobrotici, cu Bărăganul ca o eternitate a ierbii și a grâului sălbatic unde s-au oprit armatele perșilor, cu salba nebună a Mării Negre, Pontul Euxin râvnit de negustorii și corsarii greci, cu pădurea de la Letea, bântuită de mufloni, cu Delta, una dintre cele mai nebune forme de relief și de existență ale Europei. 

Urc spre Moldova, prin Brăila, poate cea mai pătimașă noapte a României, spre Galați, în sus, pe Siretul care vine dintr-un nord tainic, spre Bacău și Iași, mă închin la umbra unui mare rege al Evului Mediu românesc, Ștefan, Mușatinul de neam armân – Doamne, cum ai făcut ca neamul ăsta românesc să fie cel mai unit prin limbă, obiceiuri și credință și în vremile de azi să uite toate aceste temelii! Mă opresc în Moldova de Nord, acolo unde casele sunt albastre și luminoase, stau cu fruntea la pământ în Ipoteștii lui Eminescu Mihai, sinonimul perfect al sufletului românesc. În Bucovina, de unde se vede ca un vis rănit de moarte, Basarabia, pământul neamului meu și al istoriei mele, furat de țari și de președinți.  

Ca să trec în zori prin pasul Prislop, spre Maramureș, fortul de nord-vest al românismului adevărat, ținutul coconilor îmbrăcați ca pentru un ritual imperial, ținutul unde fiecare neam feudal era considerat un neam de voievozi. 

Dar, prietenii mei, vin în Transilvania, Țara dintre păduri care a păstrat în ea inima neamului românesc. De la Sarmisegetuza la Alba Iulia, de la umilințele unei națiuni majoritare care nu avea drepturi elementare și care și-a născut pe bărbații mari ai istoriei sale, pământul lui Barițiu, Bărnuțiu și mai ales, și mai adânc, Avram Iancu, moțul care a intrat în legendă, „No, haida!”, a spus el și așa a făcut. 

Să vă mai spun de Banat, să vă mai spun de această marcă de sud-vest a României, legată strâns de Mehedințiul meu de nord, dar și de Ardeal? 

Cam asta ar fi patria mea… 

Vă scriu dumneavoastră, compatrioții mei care mai vreți să vă simțiți acasă în interiorul acestui sentiment, chiar dacă trăiți și munciți departe de țară, plecați pentru o bucată de pâine, pentru un vis care se dovedește uneori doar deșertăciune. 

Un mare cărturar român și un mare cărturar mondial, pe numele lui Mircea Eliade (iată că am ajuns să trăim vremea când ne e aproape interzis să-i rostim numele celui mai mare istoric al religiilor) spunea: Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții pământului nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României… Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. 

Ne apropiem de împlinirea unui veac din acel decembrie 1918, unul dintre cele mai înalte momente ale istoriei noastre, ale „eternității românești”. Un veac în care am rămas de multe ori singuri în fața valurilor istoriei. Am plătit și plătim, așa cum știm noi, cu aur, cu grâu, cu sânge, uneori cu primejdia de a ne pierde identitatea națională. Aceasta e grija cea mare și datoria pe care trebuie s-o transmitem generațiilor ce vin. Dacă nu se va întâmpla așa, iar vom plăti scump și, Doamne ferește, poate definitiv. 

N-aș vrea niciodată ca versurile pe care le-am scris într-o clipă de tristețe adâncă, de disperare în fața mizeriilor unui prezent calp în care goana după avere, după putere coruptă, în care negarea marilor valori naționale a devenit aproape obișnuită, deci, n-aș vrea ca sentimentul care m-a încercat să devină adevăr: Eu nu pot spune: Noapte bună, România/ Oriunde te-ai afla!/ Pentru că tu nu te mai afli nicăieri/ Decât, poate, în inima mea. 

 
 

Nicolae Dan Fruntelată 

 

„Romii au acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil”

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on „Romii au acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil”

-ne declară renumitul filosof şi scriitor francez André Glucksmann

Proeminentul filosof şi scriitor francez André Glucksmann a efectuat o vizită de documentare în România, pentru a lua contact cu realităţile vieţii etniei romilor.

Cunoscut pentru poziţia sa de apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, André Glucksmann a acordat un interviu în exclusivitate revistei noastre, prezentând concluziile vizitei, optica personală asupra chestiunii romilor, precum şi dimensiunea europeană a acesteia.

De ce v-aţi decis ca în opera dvs. să denunţaţi, uneori chiar cu vehemenţă, toate formele de opresiune, atât pe plan filosofic, cât şi în manifestările lor în contemporaneitate?

Provin dintr-o familie de evrei care a participat la Rezistenţă în Franţa, ceea ce m-a învăţat că adevărurile sunt mai degrabă relative. Aşa, de pildă, vorbeam germană în familie şi franceză în exterior, şi nu aveam voie să fac altfel deoarece aş fi întâlnit oprobriul general. Problema pentru mine nu se punea să iau poziţie, pentru că în acea vreme eram anturat de tineri care au adoptat poziţii curajoase.

Aveaţi legătură cu evenimentele din 1968, din Paris?

-Desigur, le-am trăit pe pielea mea. Studenţii nu erau dogmatici, orice s-ar crede. Era o luptă împotriva Guvernului, dar şi a Partidului Comunist, care avea o cotă de 25% în opţiunile electoratului. Îmi terminasem deja studiile de Filosofie, de aceea îmi aduceam aminte de Socrate, care aborda un subiect şi discuta cu toată lumea, iar tinerii atenieni se grupau în jurul lui, pentru că făcea o revoluţie a onoarei, trăind şi în eternitate, dar şi în problematica actualităţii lor, exact ca occidentalii. Mi se părea că participam la o mişcare socratică. Existau şi mituri aduse în prim-plan, se fixau imagini de revoluţionari, dar, lucrul cel mai important, a fost o mişcare antiguvernamentală, anticomunistă, antitotalitară.

 

În acest context, îmi permit să remarc că în lucrările dvs. afirmaţi – cum ar fi, de pildă, în „La Cuisiniere le Mangeur d`Hommes” – că atât crimele nazismului cât şi cele ale comunismului au o sorginte comună. Mă refer nu la evidenţa statistică a victimelor, ci la sensul filosofic-istoric, dacă se poate spune astfel.

-Este un adevăr istoric. Naziştii au instituit printre primele formaţiuni de tip comunist, iar Stalin a copiat modelul şi l-a perfecţionat. Între altele, amintesc de asasinarea mareşalului Tuhacevski. Din punct de vedere istoric, acestea se numesc „mişcări în oglindă”, care se aseamănă şi se imită. Chiar şi antisemitismul. Nu are chiar o origine bolşevică, însă atunci când a analizat această problemă, lui Stalin nu i s-a părut a fi o idee rea. Vreau să spun că fiecare luptă pentru putere este urmată de mişcări opozante, dar şi de imitaţii. În acest caz sunt imitatori prin agresiune. În acelaşi timp, remarc că în Rusia existau urme vechi antisemite, provenite din trecutul istoric. Vă amintesc cazul Birobidjanului, acea enclavă pentru evrei situată în Orientul îndepărtat, rupţi de lume, într-un regim de sclavie.

Vă afirm apoi că mi-am petrecut 15 ani din viaţă luptând împotriva Rusiei colonialiste, angrenată în conflictul din Cecenia. Acolo am început să regret că Europa occidentală îşi uitase scopul principal, democratic, deoarece războiul din Cecenia era unul colonial. Era un război de tip fascist.

 

Într-un important articol pe care l-aţi publicat în toamna anului 2010, în ziarul „Le Monde”, afirmaţi că „atât timp cât romii rămân persona non grata la masa bogaţilor, emanciparea europeană nu va avea fundamente solide”. Am dori să dezvoltaţi puţin subiectul, mai cu seamă că în pomenitul articol vă referiţi la problema ţiganilor şi din perspectiva României, deşi, drepţi să fim, este o problemă a întregii Europe şi, la urma urmei, o chesiune de mentalitate şi de securitate, care ne duce cu gândul la titlul pe care l-aţi dat acelui articol, „Teama de noi înşine”.

Resentimentele împotriva acestei etnii sunt foarte răspândite, cu precădere în Europa de est, dar fără îndoială nu sunt străine nici vestului. Arta secolului al XIX-lea – de la Victor Hugo la Verdi – trădează teama populaţiei sedentare faţă de colectivităţile non-teritoriale. Cerşetoria, bolile, infracţiunile şi chiar poveştile despre răpiri de copii au alimentat percepţia europeană de frică în faţa celor „care nu trăiesc ca noi”. Ducând la isterie aceste temeri, naziştii i-au trimis pe aceşti „sub-oameni” în camerele de gazare.

În ceea ce mă priveşte, am venit aici să înţeleg ce se întâmplă în chestiunea romilor. Denumirea de „romi” sau ţigani pentru mine sună la fel, dar pentru ei este foarte importantă. În general, sunt un susţinător al preşedintelui Sarkozy, dar mai presus de aceasta sunt un susţinător al adevărului. Şi cred că este scandalos ce se întâmplă cu romii.

 

Vă referiţi la expulzările din Franţa şi Italia…

Evident. Am să vă spun ceva: nu romii sunt cei care au declanşat discursul de la Grenoble şi nu ei au atacat Jandarmeria. Aşa şi-a început campania electorală Sarkozy, încercând să atragă voturi şi din electoratul de extremă dreapta, erijându-se în cel care vrea să protejeze Franţa în faţa migranţilor. Pentru că nu poate proteja ţara de migranţii din fostele colonii franceze, deoarece este un subiect delicat, a găsit ţapi ispăşitori în romii sosiţi în Franţa. Sarkozy i-a atacat încălcându-le drepturile de cetăţeni europeni; şi a făcut-o pentru că romii sunt puţini, slabi şi nu beneficiază de protecţie. Şi nu este doar o campanie electorală, ci este un curent general european. Sarkozy a imitat atacuri anterioare împotriva romilor, care au avut loc la Roma, din dorinţa de a câştiga voturi. Ştiu că a existat chiar un consilier al preşedintelui care a fost încântat de această abordare. Iar italienii, la rândul lor, i-au imitate pe englezi…

 

Lăsând la o parte aspectul electoral, care consideraţi că a fost efectul asupra opiniei publice?

-A fost cu totul invers faţă de cel scontat. Majoritatea francezilor au manifestat compasiune faţă de efectele prigoanei asupra femeilor şi a copiilor de romi. Acum, cei mai mulţi consideră că această situaţie este revoltătoare.

 

Consideraţi că Uniunea Europeană ca tot unitar şi ţările componente ca entităţi diferenţiate pot acomoda problematica ţiganilor cu exigenţele principiilor democratice actuale, ale libertăţii, egalităţii şi fraternităţii?

-Cred că este vorba despre o criză a Europei, care am impresia că uneori cam uită de ce s-a constituit. Romii sunt cetăţeni europeni exemplari de cel puţin zece secole, încă din epoca Bizanţului. Dacă ieri exista cu precădere problema romii, astăzi au apărut africanii. Persecuţia asupra romilor are o altă faţetă asupra africanilor. Italia îi primeşte pe sudanezi, ceea ce Franţei nu-i place. Şi românii vor să-i ajute, dar Franţa şi Germania nici nu vor să audă de aşa ceva. Dacă sudanezii vor să ajungă în Europa, este pentru că vor să muncească în Franţa şi în Germania. Europa spune că nu este treaba ei. Dar nu vorbim despre o situaţie similară, întrucât aceştia nu sunt cetăţeni europeni, ca romii. Este un simptom puternic, care are şi un rezultat – subiectul romilor stă la baza unei dispute între Franţa şi România, între Franţa şi Italia, între Italia şi România; aşadar, Europa dă semne de dezintegrare. Ministrul italian de Externe declara chiar că „dacă asta înseamnă Europa, prefer să rămân singur”. Nu putem uita că Italia a fost cea mai europeană dintre ţări şi devine periculos dacă începe să pună la îndoială coerenţa Europei. De aceea, este greşit să considerăm că este vorba doar de o problemă care se limitează la 15-20.000 de romi. La mijloc este însuşi simbolul Uniunii Europene, al cetăţeanului european.

După cum am mai spus, chestiunea nu este atât despre romi, cât despre cei pentru care romii sunt o problemă. Europa post-modernă adoră să încalce vechile tabu-uri care impun restrângeri ale libertăţilor cetăţeneşti, dar în acelaşi timp se coalizează împotriva imigranţilor. Şi este pietrificată în faţa romilor, oameni care se mută de colo-colo potrivit propriei voinţe şi propriilor tradiţii. Trebuie să înţelegem cu toţii că este vorba mai puţin despre refuzul în faţa altora şi mai mult despre refuzul în faţa noastră.

 

Aflat în România, aţi avut posibilitatea să discutaţi despre problemele romilor, să fiţi în contact direct cu reprezentanţi ai etniei. Cu ce impresii aţi rămas?

-În cele trei zile cât m-am aflat în ţara dvs., am vizitat comunităţi de romi în care am întâlnit oameni foarte deschişi, care nu au fost deloc dogmatici în explicaţiile lor. În primul rând, nu toţi sunt săraci; am cunoscut romi chiar foarte înstăriţi. În acelaşi timp, am aflat că aceştia nu se implică în rezolvarea problemelor etniei lor. De aceea, mi s-a sugerat ca atunci când tratez această problemă să nu mă refer la romi în totalitatea lor, ci ţinând seama de diferitele grade de incluziune socială. După cum am remarcat, de asemenea, că există şi români bogaţi care nici aceşti, la rândul lor, nu se ocupă de problemele celor cu venituri modeste. Este, aşadar, un stereotip să afirmi că doar romii bogaţi ignoră problemele romilor defavorizaţi. Apoi, este o generalizare scandaloasă afirmaţia că toţi romii sunt mincinoşi ori mafioţi. Nu este adevărat.

După cum este adevărat şi faptul că uneori romii inspiră teamă. A încerca să-i ascundem e ca şi cum am încerca să ne ascundem fraţii fără rădăcini, inevitabilă şi înfricoşătoare parte a destinului nostru comun. Teama de romi este de fapt o nerecunoscută teamă de noi înşine. Dacă vom refuza să recunoaştem dreptul romilor de a trăi ca nişte călători, dacă nu le vom oferi dreptul de a se mişca în condiţii acceptabile, vom intra sub incidenţa rasismului şi a obsesiilor xenofobe. Un minim de decenţă stipulează – exact ca legea franceză – că utilităţi corespunzătoare trebuie să înlocuiască taberele aşezate la întâmplare, aşezări dezgustătoare, jenante pentru întreaga Europă. Rămâne la latitudinea noastră, ţările prospere, să iniţiem o revoluţie intelectuală care să conducă la recunoaşterea şi legitimarea acestei populaţii cu tradiţii nomade vechi de sute de ani.

Acum, după ce am cunoscut comunitatea romilor din România, pot spune că există acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil. Incluziunea romilor îşi va găsi forme adecvate de rezolvare doar prin cooperarea tuturor factorilor europeni implicaţi. Când spun aceasta mă refer şi la responsabilitatea românească.

 

Carol Roman

*Andre Glucksmann este unul dintre cei mai importanţi gânditori francezi ai epocii pe care o traversăm, reprezentant de seamă al noii filosofii franceze, o personalitate cu mare audienţă în Europa. Este autor al unor volume memorabile – „Discursul urii”, „Bucătăreasa şi mâncătorul de bărbaţi”, „Vest contra vest”, „Prostia”, „Dostoievski în Manhattan” etc. – care l-au propulsat în fruntea marilor gânditori francezi şi universali.

Este un susţinător al acţiunilor Naţiunilor Unite din Afganistan şi Irak, se afirmă ca un critic acid al politicii externe a Rusiei faţă de Georgia, dar şi al independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud. Întreaga sa operă denunţă variatele forme de opesiune înscrise în gândirea filosofică, precum şi manifestările lor în contemporaneitate (totaliotarism, lagăre de concentrare, război nuclear, terorism).

Secretul urii trebuiecăutat la aceia pe care ea îi animă şi întărâtă”

Fănuş Neagu, scriitorul-metaforă

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Fănuş Neagu, scriitorul-metaforă

A fost o vreme când, la începuturile sale, ziarul „Scânteia tineretului” (1950-1960) era vizitat – adoptându-i în coloanele sale – de tineri scriitori neadaptaţi ordinii placide, având personalităţi puternice, care adesea şocau. Talentul nativ se vedea de la prima lectură. Scriau cu sufletul şi de aceea erau greu de stăpânit. Aduc în pagină numele lui Nicolae Labiş, Radu Cosaşu, Ion Băieşu, Nicolae Ţic, Eugen Mandric, Ştefan Halmoş. Dar, de departe, cel mai complex ziarist-scriitor a fost cel care acum a plecat dintre noi, Fănuş Neagu. Scria pe tot ce apuca, atunci când îl vizita cucoana inspiraţie, pe o foaie de caiet, pe o margine de ziar, la umbra unui nuc, la o masă de scris sau aşezat jos, pe un scaun, dar… în acele momente se retrăgea în sine, parcă dispărea. Nu mai era chip să comunici cu el.

Şi-a iubit condeiul, nestematele-metafore, limba română, oamenii, colegii, confraţii. Se abătea tumultuos asupra nedreptăţilor, sădea în răsadul valorilor omeneşti speranţa că va fi mai bine. A fost un mare visător, un idealist. Îşi stima şi îi adora pe colegi, se simţea din aceeaşi fibră cu cei de la începuturi, cu care împreună mâncase o bucată de pâine amară, printre care mă număram. Într-o seară m-a sunat. Văzuse revista şi se interesa de Balcani. Pasionat de Panait Istrati, tot ce pomenea de spiritul balcanic intra în mintea şi sufletul cău. Era în anul 2004. A consimţit să scrie mai multe tablete, pe care le-a onorat cu harul său excepţional.

Publicăm alături tableta „Praful de pușcă din Balcania, a marelui scriitor care a fost Fănuş Neagu, de o consistenţă uimitoare, în care ne vedem ca într-o oglindă gigantică noi, vecinii noştri, prietenii şi asupritorii, pe scurt, întregul peisaj. Cu o forţă şi un talent unice.

Noi, cei din redacţia revistei „Balcanii şi Europa”, ne plecăm în faţa marelui scriitor dispărut, prieten şi colaborator, care a lăsat în urma sa o dâră luminoasă de neconfundat.

Carol Roman

 

Praful de pușcă din Balcania

Balcania, ca zonă convulsivă a Europei, zona de veşnică harţă între popoarele mici, n-a fost creată așa de Dumnezeu, ci de imperiile cu fălci pietroase: Austria, Germania, Rusia, Turcia, cărora li s-au alăturat mereu, cu tunul, cu spada, cu flinta, Anglia și Franța. Mereu împărţite în fâșii de colorat stindarde de împăraţi și regi sau în petice cu care se cârpesc uniforme zdrențuite pe diverse câmpuri de luptă, țările care alcătuiesc Balcania au sângerat, s-au umplut de răni, de umilinţă şi sărăcie, dar n-au îngenuncheat niciodată definitiv. Balcania, numită butoiul cu pulbere al Europei, e un conglomerat de naţiuni necontenit împinse la disperare de puternicii lumii. Cei mari, cei care nu ajung să dea socoteală nimănui, formulează sentinţe şi ziceri care străbat veacurile, dar numai prin găurile făcute de obuz sau de glonţ, pe când cei mici, aşa cum spune un mare istoric al antichităţii, au numai speranţe, dar nici o scăpare.

Balcania, cu cununa ei de piscuri înzăpezite, cu imensele ei câmpii de grâne şi podgorii de maci, stăpânind ieşiri la mările de adâncă civilizaţie, a fost mereu jinduită, cucerită şi jefuită. Iar când n-a mai putut îndura şi s-a răsculat, a fost socotită ca fiind blestemul Europei: butoi cu pulbere. Butoiul cu pulbere conţine, după umila-mi părere, răspunsul nostru la lăcomia marilor puteri, la setea lor atavică de a porunci şi de a impune prin forţă starea de vasalitate făţişă sau mascată. Balcania durează dintotdeauna pe margini de prăpastie. Inclusiv în lumea modernă. Căci atunci când n-a putut fi doborâtă cu sabia sau cu cnutul, s-a pomenit împinsă în războaie religioase. Praful de puşcă din butoaiele Balcaniei a fost mereu fabricat din grohotişurile umilinţei şi fierul vânat al mâniei noastre. Balcania, gândită de marile puteri doar ca o dansatoare din buric, n-a dat foc fitilului decât în ceasul când nisipul răbdării s-a scurs din clepsidră.

Nu ne-am schimbat în războinici de-a dracului ce e pielea pe noi, ci fiindcă n-am mai avut încotro. Balcania a produs – şi încă mai produce – în cantităţi enorme năduf, deznădejde, disperare. Veşnic trasă pe sfoară, Balcania e mereu pedepsită fiindcă nu înţelege, nu e docilă, nu ascultă, nu se supune… Şi de ce s-ar supune?! Când a fost să se adune sub o idee unitară, Balcania s-a pomenit, tot prin grija imperiilor, că fiecare naţiune din cuprinsul ei atârna de o credinţă religioasă incompatibilă cu a vecinului. Cei mari, fixându-ne fiecăruia altă bucată de Dumnezeu, fac să bubuie în permanenţă armele şi dansul pe butoaie cu praf de puşcă să nu ia sfârşit în veci. Malraux susţinea că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Popoarele Balcaniei trăiesc cu nădejdea că secolul acesta chiar va fi profund religios. Un secol al salvării ideii de om. Pentru că, la urma urmelor, toate religiile, afirmă John Le Carre, sunt cărări ce duc spre acelaşi Dumnezeu – unul singur.

Fănuş Neagu