NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Şcoala Ardeleană

Reporter: editura September - 13 - 2014 Comments Off on Şcoala Ardeleană

– Regăsirea de sine –

Gheorghe Sincai

Gheorghe Sincai

Pentru istoria românilor, momentul Şcolii Ardelene are semnificaţii cu totul excepţionale. Nu este doar un punct crucial în complicatul proces al făuririi identităţii naţionale, corifeii acestei mişcări afirmând, cu probe ştiinţifice, valabilitatea tezei tradiţionale, consemnată de vechii cronicari, a originii latine a limbii române, dar şi începutul unei bătălii de dimensiuni extrordinare pentru câştigarea drepturilor sociale, economice şi politice a populaţiei româneşti, cuprinsă între hotarele Imperiului Habsburgic. Marele Principat al Transilvaniei a intrat în componenţa Imperiului în urma unui şir de victorii militare ale imperialilor, victorii ce au urmat după asediul Vienei de către otomani. Cele două tratate de pace (Carlowitz şi Passarowitz) dintre habsburgi şi otomani au aşezat graniţa dintre imperii pe Carpaţi, Transilvania şi Banatul intrând astfel în Imperiul Habsburgic. Consecinţele au fost de o importanţă crucială pentru destinul Principatului Transilvania, dar şi pentru românii trăitori în teritoriile înglobate în Imperiu. Primul fapt, de o semnificaţie aparte pentru viitorul populaţiei româneşti din aceste teritorii, a fost actul Unirii instituţionale cu Roma a Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania. Actul a fost realizat de o parte a preoţimii româneşti, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel, iar consecinţele sale au fost multiple şi importante pentru soarta românilor transilvăneni. Această Unire cu Biserica Romei a scos, în primul rând, pe români de sub interdicţia lui „Unio Trium Nationum”*, pactul religiilor recepte din Transilvania, care scotea în afara legalităţii naţiunea română, majoritatea populaţiei din acest Principat.

Ion Budai Deleanu

Ion Budai Deleanu

Dincolo de problemele dogmatice, chestiuni minore pentru imensa majoritate a românilor transilvăneni, acest gest, de natură covârşitor administrativ bisericească, permitea deschiderea căii spre emanciparea românilor din Imperiul Habsburgic. Nu era primul din acest Imperiu, ucrainenii din regiunile de vest ale Ucrainei cuprinse în Imperiu participaseră la o astfel de Unire bisericească. Pentru români, deşi aparent calea fusese deschisă pentru o participare directă şi activă la viaţa socială, economică şi politică a Imperiului, faptele se lăsau aşteptate. Era nevoie de un motor puternic şi rezistent pentru ca maşinăria să se pună în mişcare. Era nevoie de intelectuali şi de o ideologie care să creeze instituţii şi conştiinţe naţionale pentru a putea participa la procesul de reformare a societăţii iniţiat de Iosif al II-lea. Vremurile erau în schimbare, iar Casa de Habsburg dorea să se adapteze la mersul istoriei pentru a preîntâmpina catastrofa care ameninţa să urmeze. Catastrofa se numea Revoluţie. Soluţia aleasă de Habsburgi se numea Reforme. La aceste Reforme românii ardeleni erau cei mai dispuşi să participe, ele oferind soluţiile cele mai realiste pentru înlăturarea stării îngrozitoare în care se aflau – fără libertate, fără drepturi economice şi politice, fără limbă, fără religie recunoscută. Evenimentele majore social – politice care au urmat – Răscoala codusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi campania militară condusă de Avram Iancu – confirmă adeziunea maselor româneşti la ideea reformelor care trebuiau să umanizeze, să modernizeze şi să liberalizeze Imperiul.

Petru Maior

Petru Maior

Dar pentru a da consistenţă acestei adeziuni, era nevoie ca ea să fie exprimată de o populaţie purtătoare de valori – origini, identitate, limbă, conştiinţă de sine, capacitate organizatorică, capacitate de producţie a valorilor etc. Această misiune, de a transforma o masă de ţărani iobagi, persecutaţi de secole, puşi în afara legii şi chiar a societăţii (românii nu aveau voie să înnopteze în oraşe şi nici să-şi ridice biserici din zid!) într-o naţiune conştientă de sine, conştientă şi mândră de originea sa, conştientă de drepturile, potenţialul şi capacităţile sale din toate domeniile societăţii, această misiune şi-a asumat-o un grup de intelectuali, clerici sau nu, total dăruiţi cauzei naţionale. Primul dintre ei este Inochentie Micu (Klein), care reuşeşte să obţină de la împăratul Carol al VI–lea încuviinţarea întemeierii la Blaj a şcolii de unde va trimite la Roma studenţii la institutul De Propaganda Fide. De la această întemeiere, marele val al Şcolii Ardelene nu a mai putut fi stăvilit. Acolo, în aşezământul de la Blaj, a fost scrisă şi tipărită prima carte a acestui curent puternic identitar – Floarea adevărului – sub redactarea episcopului călugăr Petru Pavel Aron. Deviza acestei mişcări naţionale era „Virtus Romana Rediviva”**, iar centrele sale de iradiere se găseau pe tot cuprinsul Principatului – Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş, Năsăud. Corifeii mişcării au fost Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu. Opera acestora este diversă, cuprinzând tematici istorice, lingvistice, filosofice, enciclopedice, pur ştiinţifice ori literare. Este un moment de afirmare majoră a spiritului creator, a marilor idei, dar şi a unei strategii didactice, îndreptată către luminarea a cât mai mulţi români siliţi să trăiască în mizerie materială şi întuneric spiritual. Cărţile acestora, unele duse cu desaga din sat în sat, cum făcea Petru Maior, au fost cenzurate, interzise. Gheorghe Şincai nu şi-a văzut niciodată tipărită „Hronica românilor”, opera sa istorică, în schimb a fost ameninţat cu scoaterea ochilor şi smulgerea părului pentru scrierile şi activitatea sa. Maior era demn de spânzurătoare, iar opera sa trebuia arsă. Problema limbii era capitală pentru membrii Şcolii Ardelene, de aceea ei realizează o serie de lucrări în care se demonstrează originile latine ale limbii române, iar între acestea cea mai importantă este „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Un alt aspect de importanţă capitală este grafia. La Viena, în 1779, Samuil Micu editează o „Carte de rogacioni”, în limba română cu grafie latină. Petru Maior spunea despre acest fapt: „De câte ori mi s-a întâmplat mie, îndoindu-mă de vreun cuvânt, cât l-am scris cu slove latine, îndată cu strălucire i se văzu latina faţă şi părea că râde de bucurie că l-am scăpat de sclavie”.

Samuil Micu

Samuil Micu

Opera corifeilor Şcolii Ardelene este extrem de complexă, de la opere originale la traduceri şi adaptări, de la opere cu caracter ştiinţific la opere de popularizare ale ştiinţelor, de la dicţionare unicat în cultura română la lucrări cu carcter filologic ori gramatici ale limbii române. Nu se poate să nu amintim opera literară a lui Ioan Budai Deleanu, care reprezintă intrarea în epoca modernă a literaturii noastre. Numeroase traduceri ori lucrări în limba latină completează bogatul tezaur al acestei mişcări cultural – naţionale, dar dau şi dimensiunea înaltului nivel de pregătire intelectuală, cât şi larga viziune a membrilor Şcolii Ardelene.

Am putea sintetiza obiectivele acestor extraordinari intelectuali români, care şi-au închinat viaţa emancipării naţionale cu devoţiune, spunând că ei au militat, şi au reuşit chiar, pentru fondarea de şcoli în care să se înveţe în limba română, au elaborat dicţionare şi gramatici pentru cei ce studiau în aceste şcoli şi nu doar, au adaptat alfabetul latin la pronunţia limbii române, au modernizat limba pentru a o face capabilă să funcţioneze în domeniile ştiinţifice, au introdus în limbă neologisme din latină şi celelalte limbi romanice. Mai trebuie să adăugăm că insistenţa lor pentru studierea limbii latine de către tinerele generaţii a avut un rezultat excepţional în procesul de formare a unei „intelighenţii româneşti”, care s-a dovedit activă şi eficientă mai cu seamă în domeniul Dreptului, ceea ce a avut o importanţă capitală în lunga luptă de câştigare a drepturilor românilor.

A privi astăzi faptul istoric al declanşării procesului, de o importanţă capitală pentru naţiunea şi statul român, de definire identitară, de renaştere naţională şi culturală datorat Şcolii Ardelene doar din punct de vedere eclesiastic este o gravă eroare. Uniaţia a fost o cale, nu un scop. Scopul a fost şi este libertatea, egalitatea în drepturi şi unitatea tuturor românilor, ceea ce Şcoala Ardeleană a afirmat şi a înfăptuit prin opera şi activitatea marilor intelectuali şi români care au alcătuit-o, cu precursorii şi urmaşii lor.

* „Uniunea celor trei naţiuni”

**Virtutea romană reînviată”

Eugen Uricaru

Amprenta influenţei germane

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on Amprenta influenţei germane

Rubrica noastră consemnează, de câteva numere, mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti. După amprenta franceză şi cea rusă, publicăm file care atestă influenţa germană asupra culturii româneşti.

Influenţa germană nu a fost o permanenţă, dar ea s-a manifestat în momente decisive, definitorii, ale evoluţiei noastre istorice şi culturale. Să începem cu începuturile – întemeierea statului feudal Moldova, una din părţile componente ale statalităâii noastre. Discuţiile sunt multe, ipotezele, ca şi legendele, abundă, însă nu se poate face abstracţie de contribuţia elementului germanic care, în zonă şi în epocă a fost hotărâtoare în ceea ce priveşte apariţia statalităţii. Toată zona europeană de la estul teritoriilor româneşti s-a coagulat sub acţiunea directă a germanicilor. Dar Moldova? Moldova a apărut ca o marcă a regatului ungar, pentru a-şi afirma autonomia în decursul a mai puţin de o generaţie. Dar ea se cheamă Moldova, iar herbul său este un cap de bour, ceea ce în germana veche înseamnă acelaşi lucru. Se ştie că nucleul statalităţii se afla în nordul de azi al provinciei, iar el se sprijinea pe oraşele locuite de numeroşi germani – enumerăm doar Baia şi Siretul. De altfel, cel mai mare oraş din zonă, Rodna, număra aproape cincizeci de mii de locuitori, un important centru minier şi metalurgic. La momentul când a fost distrus de mongoli, partea covîrşitoare a populaţiei era de origine germană. În toată perioada medievală, colonizări sporadice de populaţie germană au dus la crearea unor bazine viticole de un renume ajuns pînă astăzi, cum este cel de la Cotnari, sau la exploatări miniere şi centre manufacturiere. Scurta ocupaţie a Olteniei de către Habsburgi a avut urmări pe care astăzi nimeni nu se străduie să le mai identifice, de la costumul popular bărbătesc, cu elemente decorative de influenţă militară austriacă, la nume de localităţi sau de familie.

Osatura medievală a Transilvaniei, fără nici o îndoială, se construieşte pe nodurile cetăţilor germane (săseşti), iar influenţa acestora asupra lumii româneşti iese la iveală în momentele semnificative. Primul document scris în limba română este scrisoarea boierului Neacşu către „dumnealui Hans Benkner”, judele Braşovului. Renumele, să nu spunem faima, lui Vlad Ţepeş este asiguraă de circulaţia unor pamflete germane la adresa curajosului şi intransigentului voievod, un erou al rezistenţei anti-otomane. Dimitrie Cantemir atinge gloria maximă în lumea intelectuală a epocii, odată cu acceptarea sa ca membru al Academiei de la Berlin. Un alt fapt de cultură legat de germani este opera diaconului Coresi, care tipăreşte „Scriptura” în limba română. Sigur, putem lua în seamă intenţia vădită a reformaţilor germani de a răspândi elementul creator al Reformei, constituit în fapta traducerii Cărţii Sfinte în limbi care nu erau sacre, dar pentru români rămâne ca un punct de referinţă fapta diaconului, îndrăzneţ în gândirea sa. Privind istoria românilor, după expansiunea Habsburgilor către Dunărea de jos, încheiată cumva după pacea de la Carlovitz, nu putem să nu constatăm că renaşterea ideii naţionale şi construcţia acesteia se petrec datorită Şcolii Ardelene. Ori, Şcoala Ardeleană nu se putea naşte decât în climatul creat de Viena prin stimularea instituţională a confesiunii greco-catolice. Influenţa culturală este resimţită direct, prin faptul că intelectualii acestui curent se dedică cercetării sistematice şi alcătuirii de lucrări iluministe şi enciclopedice. Exact această lucrare a lor are drept rezultat trezirea conştiinţei naţionale şi exprimarea ei la nivelul păturilor mai de jos, în burghezia pe cale de a se forma, în ţărănimea în general exclusă din dinamica societăţii. Imaginea Împăratului de la Viena care este un protector al românilor, în opoziţie cu rolul real al marilor seniori, funcţionează cu succes aproape un secol, de la Răscoala lui Horea, trecînd prin tragica Revoluţie de la 1848, sfârşind cu Memorandum-ul. Speranţele românilor au constituit tot atâtea instrumente politice pentru Casa Imperială de la Viena şi ,dacă politic şi social românii au pierdut de fiecare dată, câştigul cultural a fost imens. Cărţi, publicaţii şi şcoli, personalităţi, de la profesori, cărturari la generali au devenit patrimoniul cultural al românilor din Transilvania, patrimoniu care i-a transformat în factori activi în procesul de întregire a statalităţii naţionale. Totul s-a făcut şi s-a petrecut în strânsă legătură cu centrele de cultură şi civilizaţie germane. Privirea intelectualilor, a elitei româneşti din această provincie ţintea către Viena, în acele vremi cea mai înaltă expresie culturală şi de civilizaţie a germanităţii.

Dar nu doar în Transilvania, unde populaţia germană înţelegea prin exponenţii săi dimensiunile convieţuirii, exemplul clasic fiind dat de Ştefan Ludwig Roth, prin faptele, cuvintele şi sfârşitul său eroic, ci şi în Moldova influenţa germană este hotărâ toare în momente cruciale. Eminescu şi întreaga Junime nu numai că sunt, ci şi declară limpede că filogermanismul, măcar în dimensiunea sa culturală, ar fi calea de urmat pentru tânărul stat şi renăscuta cultură românească. Nici nu putea fi altfel, dacă ţinem cont de efervescenţa intelectuală a Berlinului şi Vienei la acel moment, de obsesia creării unei naţiuni germane unitare după secole de fărâmiţare şi dezbinare. Nu a fost întâia dată în istorie cînd intenţiile bune au pavat drumul către Iad. Romantismul căutării de sine şi ampla construcţie enciclopedică au fost două amprente culturale germane care au rămas pentru totdeauna aplicate culturii noderne române. Folclorul, dicţionarele şi tratatele, culegerile de documente şi cercetările arheologice au marcat sfârşitul veacului al XIX-lea şi asta reprezintă un uriaş efort de sincronizare şi regăsire de sine. Acţiunea politică, impulsul modernizator şi talentul de administrator al Principelui Carol, apoi Regele Carol I, au descătuşat imense energii naţionale, care au dus la edificarea unui stat modern, cu adevărat european, capabil să fie el însuşi în plan extern şi sigur pe sine în plan intern. Continuând reformele şi chiar îndrăznelile lui Vodă Cuza, Carol I înţelege că singura piedică în calea dezvoltării armonioase a statului este partizanatul politic excesiv, cel care conţine în sine obsesia sinuciderii ori a exterminării adversarului politic. Găseşte soluţia, aparent comică, a rotativei guvernamentale, dar ce altceva este ea decât deprinderea cu alternativa democratică la guvernare? Nu era decât o impunere a formelor, în aşteptarea fondului.

În jumătate de secol, românii recuperează două sute de ani de marginalizare voită şi nevoită. Când modernizarea se apropie de sfârşit, momentan, desigur, marele observator de pe margine, ironicul, acidul, sentimentalul Caragiale, cel care a şarjat la orice manifestare formală care contrazicea propriul ei conţinut (avem aici o scurtă definiţie a comicului) a plecat din ţară. Unde a plecat? Natural, la Berlin. Bucureştiul sfârşitului de veac XIX şi al începutului de veac XX, unde în Parlament se vorbea franţuzeşte, avea o serie de mari intelectuali, admiratori ai culturii germane sau, pur şi simplu, filogermani. Eminescu, Slavici, Petre Carp, Titu Maiorescu, apoi Stere şi Arghezi, la care se adaugă Blaga, Rebreanu sau Mihail Sorbul reprezintă produsele de luat în seamă ale influenţei germane. Vedem cum marea cultură română asimilează idei, curente, expresii artistice fără a-şi pierde în nici un fel caracterul, specificul, ci îmbogăţindu-se firesc. Asemeni tuturor culturilor europene. Şi, nu în cele din urmă, am dorit să amintesc de influenţa benefică germană pe care a avut-o acordarea prestigiosului premiu internaţional cultural Johann Gottfried von Herder unor personalităţi marcante ale culturii central şi est-europene, care au adus contribuţii semnificative atât culturii proprii, cât şi culturii Europei, între care s-au aflat şi românii Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constantin Noica, Marin Sorescu, Eugen Barbu, Andrei Marga ş.a.

Am observat, în această rapidă parcurgere a unor momente cruciale ale devenirii noastre, că influenţa germană a fost benefică. Nu a fost o constantă, dar a fost ceea ce ne trebuia. Non multa, sed multum! O încheiere demnă de o caracteristică neo-latină. Atâta latină câtă s-a studiat în şcolile româneşti a fost să fie datorită modelului german de reconsiderare a studiilor clasice.

Eugen Uricaru