NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Reevaluări şi reaşezări în spaţiul euroatlantic

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Reevaluări şi reaşezări în spaţiul euroatlantic

În ciuda călătoriei geopolitice comune, evoluțiile mondiale din anul 2019 confirmă faptul că între Uniunea Europeană și SUA există divergențe.

Summitul NATO de la Londra (2019)

Cea mai spectaculoasă şi mai recentă confirmare a fost decizia SUA de a aplica sancţiuni severe companiilor europene care participă la construirea magistralei de gaze naturale Nord Stream 2, iar exemplul cel mai de greutate în materie a fost Summitul NATO de la Londra, unde, în anul festiv al împlinirii a şapte decenii de la naşterea Alianţei, divergențele interatlantice au putut fi estompate cu greu, căci tendinţele centrifuge ale liderilor SUA, Franţei şi Turciei au fost moderate cu mare dificultate, chiar dacă doar provizoriu. Abordările şi acţiunile divergente pe cele două ţărmuri ale Atlanticului apar în cele mai diferite domenii, căci – observă că idee generală comentatorii occidentali – SUA merg pe forţă, iar Europa preferă diplomaţia.

În 2019, arealul euroatlantic s-a confruntat că câteva vârfuri de sarcină intens solicitante. Rememorând cronologic, preambulul s-a consumat în februarie, la conferinţa pentru securitate de la Munchen. Cancelarul Angela Merkel a denunţat „riscurile şi incoerentele politicii americane”, iar vicepeședintele american Mike Pence a criticat din nou statele europene că nu-şi sporesc contribuţia la bugetul NATO. Iar presa a fost mult mai directă în exprimare.

„Pilonul” euroatlantic: președintele Franței, E. Macron, cancelarul Germaniei, A. Merkel, președintele SUA, D. Trump

Summitul anual NATO de la Londra a avut ca uvertură de răsunet o afirmație-diagnostic stupefiantă a preşedintelui francez Macron, în interviul pentru „The Economist”, din 7 noiembrie: NATO e „în moarte clinică”. Şi Turcia, statul din NATO cu cea mai numeroasă forţa militară a Alianţei după SUA, a devenit, prin acţiunile sale din ultima vreme, un partener dificil: achiziţionează arnament de la Rusia, întreprinde măsuri unilaterale în Siria, se implică tot mai direct în Libia, iar la Londra a ameninţat că dacă poziţia sa în problema kurdă nu este luată în seamă de Alianţă, se va opune oricăror iniţiative de întărire a flancului estic al NATO, unde este actor inconturnabil.

În sfârşit, şi Germania a venit la Summit cu o iniţiativă care risca să adâncească clivajul interatlantic, căci, la 2 decembrie, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, anunţa intenţia de creare a unei Comisii europene geopolitice, care va trebui să stabilească „puterea sa de decizie în toate domeniile privind apărarea”. Altfel, o susţinea generalul (r) francez Francis Briquement, Europa nu va putea fi „putere mondială”. Oricum, Summitul de la Londra, care s-ar fi cuvenit să fie unul jubiliar, a reuşit, prin prestidigitaţii diplomatice, să nu derapeze într-o arenă de dispute deschise şi ascuţite şi a reuşit să se încheie cu un document comun, chiar dacă acesta s-a limitat a rememora consacratele litanii proatlantice.

Statele membre ale Alianței Nord-Atlantice

Replici prompte după Summitul de la Londra nu au întârziat să apară. SUA au decis să-şi reducă aportul la bugetul de apărare al Alianţei, fără a-şi consulta partenerii şi a anunţat că „nu va sprijini acţiunile militare ale Franţei în nordul Africii”. Şeful Pentagonului, Mark Esper, a explicat că Washingtonul doreşte reevaluarea dispozitivului american din întreaga lume, pentru a se putea concentra pe priorităţi, respectiv China şi Rusia.

La un secol după faimosul şi pretimpuriul semnal de alarmă tras de Oswald Spengler prin „Declinul Occidentului”, arealul eurotlantic şi NATO, principalul său construct-garant al păcii şi securităţii, cunosc un proces de frământări, redefinire şi reaşezare, ceea ce implică, pe lângă căutări şi experimente, o vastă panoplie de divergențe şi dispute, de contradicţii şi confruntări, care nu echivalează însă cu colapsul Occidentului, ci cu provocări de anvergură planetară, geopolitice şi geoeconomice.

Oricum, după lumea bipolară a „războiului rece” şi cea (tranzitorie) unipolară, la orizontul secolului XXI se conturează tot mai distinct o lume a multipolarității centrelor de putere mondială.

 

Corneliu Vlad

 

 

Rusia faţă cu Ucraina

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Rusia faţă cu Ucraina
Noul parlament ucrainean

Noul parlament ucrainean

La începutul acestui an, Colegiul „William & Mary” din SUA a inaugurat un program de sondare sistematică a opiniei unor specialişti în Relaţii Internaţionale, de fiecare dată în legătură cu câte trei chestiuni arzătoare ale contextului global. Una din întrebări se referea la Ucraina, cerând participanţilor să anticipeze cum va arăta această ţară peste şase luni, şi dacă Rusia va interveni în desenarea acestui peisaj. Doar 14% dintre savanţii interogaţi au prezis corect intervenţia militară a Rusiei, în vreme ce 57.5% şi-au exprimat convingerea că Rusia nu va interveni.

Orice observator mai puţin calificat decât respondenţii acestui sondaj poate jubila acum în taină pentru că mai bine de jumătate din specialiştii americani în Relaţii Internaţionale au greşit fundamental în predicţiile lor. Chiar dacă asta nu are urmări prea importante în planul deciziilor politice – ca orice administraţie, şi administraţia americană se încrede mult mai mult în propriile analize decât în opinia specialiştilor, mereu acuzaţi de lipsă de pragmatism – e totuşi o întrebare interesantă aceea care se referă la cauzele acestei miopii. Nu e aici şi acum locul unei discuţii, prin excelenţă complicate, asupra problemei în ansamblu; mă limitez la a afirma că, măcar în parte, asemenea erori de evaluare derivă din lipsa orizontului istoric în analizele care privesc contemporaneitatea.

În cazul dat, cel al relaţiei dintre Rusia şi Ucraina, orice discuţie porneşte în mod necesar măcar de la viziunea lui Petru cel Mare asupra spaţiului Mării Negre. Dacă, de exemplu, colegii americani ar şti ceva mai multe despre Războiul Crimeei, ar înţelege mai bine şi mai repede şi de ce Rusia e dispusă la mari eforturi pentru a-şi asigura controlul asupra Crimeei şi regiunilor adiacente, şi de ce Europa ar trebui să fie cu mult mai atentă la procesele care au loc în acest spaţiu.

Poate că ar fi trebuit mai multă cumpănire de ambele părţi. După ce, în urma „revoluţiilor colorate” din 2004, se ajunsese ca, în vara lui 2008, administraţia Bush să clameze energic integrarea Georgiei şi Ucrainei în NATO, situaţia avea să fie răsturnată imediat de reacţia violentă a Federaţiei Ruse în Osetia. După asta, tema aderării celor două foste republici sovietice la NATO a dispărut practic de pe agendă, iar „resetarea” iniţiată de preşedintele Obama a închis atari perspective, cel puţin pe termen mediu, dacă nu cumva chiar mai mult decât atât. Mă grăbesc să adaug că dorinţa de aderare la NATO în rândurile cetăţenilor Ucrainei nu pare a fi majoritară, spre deosebire de ideea aderării la UE. Parteneriatul estic a deschis calea unei înaintări a Ucrainei şi a Republicii Moldova către Uniunea Europeană, dar şi acestă alternativă mai degrabă paşnică a provocat nemulţumirea Moscovei, astfel că, deşi semnarea Tratatului de aderare la Vilnius părea posibilă până în ultimul moment, ea nu s-a realizat. Având în vedere relaţiile speciale dintre Federaţia Rusă şi Germania, bănuiala că Berlinul ar fi cedat de fapt în această privinţă în faţa lui Putin nu e lipsită de un anume temei; oricum, chiar preşedintele Ianukovici, care refuza semnarea documentelor de asociere la Vilnius, ar fi spus partenerilor occidentali că asta se întâmplă fiindcă l-au lăsat singur faţă în faţă cu Rusia.

Înfruntare între soldaţi ucraineni şi militari ruşi

Înfruntare între soldaţi ucraineni şi militari ruşi

Cetăţenii Ucrainei nu au acceptat această situaţie, ceea ce a dus la izbucnirea unei mari revolte populare în favoarea apropierii de UE şi împotriva regimului Ianukovici, considerat responsabil de eşecul reorientării înspre Europa. Violent reprimate mai întâi la Kiev, apoi şi în alte oraşe, manifestaţiile au concentrat forţe politice foarte diferite, de la pro-europeni la extremişti, culminând, la sfârşitul lunii februarie, cu fuga preşedintelui Ianukovici, urmată de instituirea unui compromis între forţele politice parlamentare, care s-au regrupat, instituind o preşedinţie şi un guvern interimare, sub conducerea lui Olexandr Turcinov şi, respectiv, Arsenii Iatseniuk – ambii apropiaţi ai Iuliei Timoşenko.

Răspunsul Federaţiei Ruse a urmat deîndată: sâmbătă, 1 martie, camera superioară a Dumei, Consiliul Federaţiei, vota în unanimitate să permită preşedintelui Federaţiei să trimită trupe în Ucraina; realitatea este, însă, că în Crimeea, unde este staţionată flota rusă a Mării Negre, s-au aflat tot timpul trupe ruseşti, care au acţionat cel puţin de la 26 februarie. Încercarea, deloc convingătoare, de a atribui această intervenţie exclusiv civililor din Crimeea, precum şi construcţia unor structuri autonomiste ad hoc nu au cum masca rolul Federaţiei Ruse în această intervenţie, pe care Uniunea Europeană a calificat-o drept agresiune.

Această intervenţie încalcă nu doar legea internaţională generală, ci şi, în speţă, termenii Acordului de la Budapesta, din 1994, semnat de preşedinţii SUA, Federaţiei Ruse şi Ucrainei, împreună cu primul ministru britanic. În schimbul renunţării Ucrainei la arsenalul ei nuclear – care depăşea atunci capacităţile însumate ale Marii Britanii, Franţei şi Chinei, situând Ucraina pe al treilea loc în lume în armament nuclear – aceasta primea garanţii ferme de securitate din partea celor trei state participante. Azi, Moscova pretinde că acest Acord ar fi caduc, fiind semnat de alte guverne decât cel interimar, pe care nu-l recunoaşte. În fapt, acţiunile ruse în Crimeea reprezintă o violare flagrantă a Acordului de la Budapesta. De aceea, guvernul ucrainean a cerut, pentru prima dată din 1994, consultări cu reprezentanţii ţărilor semnatare. La 5 martie, Secretarul de Stat John Kerry, ministrul britanic de Externe William Hague şi ministrul interimar de Externe al Ucrainei Andrii Deşchitsia s-au întâlnit la Paris, unde se afla şi ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov; acesta, însă, a refuzat să se întâlnească cu omologii săi. Cum scria recent un ziarist american, în 1994, Ucraina şi Rusia au făcut un târg: bombe atomice contra suveranitate. Moscova a preluat cele 1.900 de bombe ale Ucrainei; 20 de ani mai târziu, vrea să-i ia şi suveranitatea peste o parte a teritoriului său.

E greu să avem în vedere considerente ţinând de etica relaţiilor internaţionale, mai ales când e vorba de Rusia, a cărei tradiţie de realism adesea cinic nu are prea mulţi concurenţi în lumea contemporană. În termeni realişti, trebuie să vedem de ce riscă Federaţia Rusă nu atât oprobriul comunităţii internaţionale, cât sancţiunile cu care e ameninţată, şi care, chiar dacă nu sunt direct contondente, nu sunt nici neglijabile. În mod special, ameninţarea cu închiderea sistemului bancar internaţional pentru întreprinderile şi companiile ruseşti este foarte precisă şi costisitoare pentru economia Rusiei, deja pusă în dificultate de suspendarea negocierilor pentru gazoductul South Stream. Adaug, în paranteză, că România ar putea fi avantajată indirect de această situaţie. În afara pagubelor efective, această sancţiune şubrezeşte „Antanta cordială” dintre preşedintele Putin şi oligarhii ruşi, care l-au susţinut până acum nu doar de frică, ci şi fiindcă le garanta imunitatea în schimbul obedienţei. Iar survolul spaţiilor aeriene ale României şi Poloniei de către avioanele NATO ar trebui să descurajeze capetele prea înfierbântate de ambele părţi.

ucrainaTocmai de aceea, trebuie să încercăm să măsurăm cât mai exact importanţa reală, dar şi simbolică, a controlului rus în Ucraina. Această fostă mare provincie, niciodată complet asimilată, a Impreiului Rus, a nutrit mereu aspiraţii de independenţă, care au dus, în 1919, la proclamarea Ucrainei ca stat suveran; fiind apoi cucerită de Armata Roşie, şi, după războiul civil, declarată republică autonomă, Ucraina a primit, odată cu înfiinţarea ONU, un statut cvasi-suveran în plan extern – nu însă şi în plan intern, dimpotrivă, pentru a asigura URSS încă un vot în organismele Naţiunilor Unite. Una din marile teme ale raportului Hruşciov care denunţa abuzurile lui Stalin a fost cea a opresiunii din Ucraina, dar situaţia nu s-a modificat radical până în 1991, când proclamarea independenţei statului ucrainean nu a surprins pe nimeni.

În viziunea preşedintelui Putin – împărtăşită de o majoritate consistentă dintre cetăţenii Federaţiei – disoluţia URSS a fost o catastrofă politică pe care încearcă acum să o compenseze cât mai consistent; asta înseamnă în fapt că, sub cuvânt că apără minorităţile rusofone din fostele republici sovietice, Rusia îşi rezervă dreptul de a interveni pentru a împiedica orice distanţare a noilor state independente de linia sa directoare. E adevărat că facţiuni extremiste şi destul de violente s-au alăturat manifestanţilor proeuropeni de la Kiev şi că deputaţii reprezentând în Radă partide naţionaliste au jucat un rol important în reconfigurarea majorităţii parlamentare care a dus la suspendarea preşedintelui Ianukovici şi la schimbarea de guvern de la Kiev. Asta nu înseamnă, cum încearcă Ianukovici şi susţinătorii săi să pretindă, că ne aflăm în faţa unei lovituri de stat; de altfel, reprezentanţii comunităţii internaţionale au recunoscut fără ezitare legitimitatea acestor acţiuni politice care au pus capăt violenţelor.

Am putea, de altfel, înţelege imediat caracterul antidemocratic al politicilor Moscovei observând că, în Belarus, dictatura personală a lui Lukaşenko se exercită fără limite de două decenii, sub oblăduirea paternă a Moscovei. Dar asta nu diminuează importanţa strategică pe care Rusia o atribuie controlului asupra spaţiului nordic şi răsăritean al Mării Negre. Încă Gheorghe Brătianu, în marea sa sinteză istorică referitoare la aceste spaţii, sublinia pericolele pe care le-a provocat pentru toate statele riverane închiderea Pontului ca lac turcesc după căderea Constantinopolului; pacea de la Adrianopole şi tratatele care i-au urmat în 1833 au pus capăt monopolului turc în Marea Neagră şi Strâmtori, pentru ca apoi victoria – scump plătită, dar foarte importantă – pe care au obţinut-o aliaţii, Anglia, Franţa şi Turcia, în Războiul Crimeei să pună capăt şi tentaţiei de monopol al Imperiului rus în Marea Neagră. Acum, după ce în 2008 Rusia şi-a reasigurat controlul asupra porturilor din est, o anexare brutală a Crimeei de către Rusia ar putea redeschide un ciclu periculos mai ales pentru securitatea celorlalte state riverane.

Prof. dr. Zoe Petre

Republica Moldova, curtată de Occident şi Rusia

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Republica Moldova, curtată de Occident şi Rusia

Republica Moldova are o perspectivă europeană; Moldova este un pilon al parteneriatului estic; putem spune că succesele obţinute în domeniul reformelor în Moldova sunt foarte clare, iar în ceea ce priveşte Acordul de asociere, Acordul de liber schimb şi condiţiile pentru liberalizarea vizelor sunt remarcabile. Acestea sunt doar câteva din expresiile folosite de cancelarul Germaniei, Angela Merkel, la conferinţa de presă ce a urmat întrevederii cu premierul Vlad Filat, cu ocazia vizitei întreprinse la Chişinău, în august 2012. O vizită scurtă, de doar câteva ore, dar cu adevărat istorică, după cum avea să califice şeful guvernului moldovean, prima prezenţă a unui cancelar german în capitala Republicii Moldova, la două decenii de la proclamarea independenţei şi stabilirea de relaţii diplomatice între cele două state.

O vizită plină de tentaţii şi promisiuni, am spune noi, comparabilă, în anumite limite, cu vizita de anul trecut la Chişinău a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden. Ca şi în cazul înaltului oaspete american, cancelarul Merkel a dorit în primul rând să puncteze interesul direct şi sprijinul Germaniei pentru cursul reformist şi proeuropean al Republicii Moldova. La acest capitol, poate că mesajul cel mai important transmis de doamna Merkel a fost promisiunea de a susţine eliminarea regimului de vize în Uniunea Europeană pentru cetăţenii moldoveni. O promisiune cu un puternic impact în rândul opiniei publice, care ar putea avea, în timp, o anumită influenţă şi asupra chestiunii paşapoartelor de cetăţenie română pentru basarabeni, a căror miză – afirmă unii comentatori – era posibilitatea de a călători fără oprelişti în ţările UE. Din acest punct de vedere, vizita a fost apreciată unanim la Chişinău drept un semnal puternic de susţinere de către Germania a aspiraţiilor europene moldoveneşti, după cum se exprima însuşi preşedintele republicii, Nicolae Timofti.

În al doilea rând, Angela Merkel, însoţită de o importantă delegaţie a oamenilor de afaceri germani, a dorit să reconfirme interesul acestei mari puteri europene pentru efectuarea de noi investiţii în economia moldovenească, prezente deja în diverse ramuri de producţie, şi de a da un impuls suplimentar schimburilor economice şi comerciale bilaterale.

În sfârşit, cancelarul a ţinut să reconfirme angajamentul Germaniei de a susţine în mod activ procesul de negocieri în formatul „5 plus 2” în chestiunea transnistreană, la a cărui relansare din ultimul an Berlinul a avut un rol recunoscut pe plan internaţional. În pofida clarităţii mesajelor sale şi a activismului demonstrat deja în privinţa diferendului transnistrean, liderul german s-a exprimat totuşi destul de evaziv, pe deasupra esenţei problemei, cum aprecia un jurnalist la faţa locului, lăsând loc la diverse speculaţii. Este foarte important, de pildă, că Merkel a reafirmat cu tărie faptul că, în cazul Republicii Moldova, Uniunea Europeană nu va accepta un nou Cipru, rezultând în mod clar refuzul la nivel european al unei divizări a statului moldovean ca urmare a separatismului transnistrean. În acelaşi timp, însă, cancelarul german a menţionat că, în perspectiva posibilei sale integrări europene, Republica Moldova vine la pachet cu Transnistria şi doar după rezolvarea conflictului transnistrean, iar această rezolvare are nevoie de timp şi de foarte multă răbdare. În acest fel, perspectiva europeană a Moldovei capătă, implicit, o serie de condiţionări, a căror îndeplinire nu depinde doar de hotărârea şi de buna credinţă a Chişinăului, ci şi de factori din afară, cu alte interese şi adeseori cu o forţă superioară statelor mici din regiune. Unii comentatori nu s-au sfiit să afirme că, prin modul general de abordare a chestiunii Transnistriei, cancelarul Merkel a dorit să nu tulbure în vreun fel apele în relaţia Germaniei cu Federaţia Rusă, o relaţie complexă şi mult mai cuprinzătoare, în care Republica Moldova ocupă un loc secundar. Un prieten de la Chişinău, bun cunoscător al dosarului transnistrean, îmi spunea nu demult că maniera de punere a problemei de către Germania ne poate duce chiar cu gândul la înţelegerile germano-ruse din preajma celui de-al doilea război mondial, când Moscova a primit din partea Berlinului mână liberă în zona Nistrului, în schimbul satisfacerii altor interese geopolitice.

Cert este că nici presa germană nu s-a grăbit cu elogiile la adresa vizitei cancelarului la Chişinău. Dimpotrivă. „Toată lumea o urmăreşte pe Angela Merkel, care, în loc să salveze zona euro de la dezastrul economic, merge într-o ţară postsovietică minusculă, de care nimeni nu ştie şi unde nimeni nu a fost”, nota destul de acid influenta publicaţie „Die Welt”. Pe un ton asemănător, postul de radio „Deutsche Welle” aprecia că „de Moldova sunt interesaţi doar amatorii germani de integrame, dar şi consilierul pentru politică externă şi de securitate al cancelarului federal, amator de probleme deosebit de dificile”. În pofida notei lor ironice, publicaţia afirma, totuşi, un adevăr, catalogând chestiunile moldoveneşti ca fiind deosebit de dificile. Şi aceasta poate şi datorită trecutului, apropiat sau mai îndepărtat, care s-a dovedit adesea complicat şi plin de capcane. Un trecut pe care cancelarul Merkel nu s-a ferit să-l evoce: „Mi-am dorit personal să fac această vizită. În primul rând, pentru că pe acest teritoriu au locuit şi mulţi germani. Deci, suntem într-un fel legaţi istoric… Ţările din această zonă au suferit mulţi ani… Deportările şi celelalte lucruri negative nu trebuie date uitării”.

Într-adevăr, aşa cum afirma şi premierul Vlad Filat în alocuţiunea rostită în prezenţa cancelarului, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, pe teritoriul actual al Republicii Moldova (pe atunci în componenţa României, n.n.) locuiau circa 100.000 de etnici germani, integraţi în societatea basarabeană a acelor vremuri. Soarta lor s-a modificat dramatic în urma schimburilor de populaţie convenite de Hitler şi Stalin în preajma celui de-al doilea război mondial, când nemţii au trebuit să părăsească în masă teritoriul ospitalier al Basarabiei. După război, mulţi germani, reveniţi între timp pe meleagurile natale, au avut o soartă şi mai cruntă, pierind sub loviturile represiunilor staliniste.

Aparent fără o legătură directă cu vizita cancelarului german în Moldova, două săptămâni mai târziu, premierul Vlad Filat purta convorbiri cu oficialii ruşi la Moscova, fiind primit în final şi de preşedintele Vladimir Putin, în staţiunea Soci. Tot aparent întâmplător, toate subiectele abordate de Angela Merkel au făcut obiectul discuţiilor şi cu politicienii ruşi, dar poziţiile acestora din urmă nu au fost deloc concordante cu opţiunile cancelarului. Dimpotrivă, unele s-au situat deschis în opoziţie. De pildă, în faţa cancelarului Germaniei, premierul Vlad Filat declara fără ezitare: „Nu există o altă alternativă viabilă pentru ţara noastră decât integrarea europeană”. La Moscova, însă, primul ministru rus, Dmitri Medvedev, nu a ascuns faptul că „Rusia are divergenţe cu Uniunea Europeană, ce ţin de politica energetică”. Ministrul rus pentru Energetică, Aleksandr Novak, a fost şi mai tranşant, declarând că ţara sa „ar putea accepta reducerea cu circa o treime a tarifelor la livrările de gaze naturale către Republica Moldova”, condiţia fiind ca guvernul moldovean „să renunţe oficial la pachetele energetice ale Uniunii Europene”. Mai precis spus, Chişinăul ar trebui să denunţe protocolul semnat în octombrie 2011 privind aderarea la pachetul III energetic al UE. Acest protocol ar urma să fie implementat de la 1 ianuarie 2015, perspectivă care, potrivit afirmaţiei ministrului A. Novak „nu convine Rusiei”. Aşadar, promisiuni tentante, însă insistenţele repetate ale moldovenilor de a se bucura de un tratament mai bun la livrările de gaze din partea Rusiei au o singură alternativă: Chişinăul să renunţe la înţelegerile cu UE. Deci, ori Rusia, ori UE, un veritabil „şantaj economic al Moscovei”, cum a fost calificat de o parte a presei de la Chişinău. „Pentru noi, declara diplomatic şi preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, Serghei Narâşkin, Republica Moldova este un partener egal şi respectat”, subliniind totuşi că potenţialul din relaţiile bilaterale (inclusiv creşterea investiţiilor ruseşti în economia moldovenească) ar putea fi „extins în contextul cooperării în cadrul CSI”, adică, până la urmă, tot în opoziţie cu alternativa UE.

Şi în discuţiile cu oficialii ruşi s-a ridicat problema legăturilor istorice dintre cele două ţări, convenindu-se chiar înfinţarea unei comisii mixte de studiu în acest domeniu. Nimic nefiresc, am putea spune, numai că presa moldovenească atrage atenţia asupra faptului că istoricii ruşi nu şi-au schimbat deloc viziunea asupra trecutului şi continuă să susţină rolul eliberator al Rusiei de 200 de ani încoace. Şi nu doar cercetătorii în domeniul istoriei, ci şi politicienii de vârf ai Rusiei de azi, inclusiv preşedintele Vladimir Putin, care, la Soci, a afirmat că „istoria statului dintre Nistru şi Prut începe la 1812”, când ruşii i-au eliberat pe moldovenii din acest teritoriu de sub otomani. Cu asemenea jaloane dictate de interese politice, nu este greu să ne imaginăm cum vor progresa cercetările comisiei mixte de istorie asupra trecutului comun.

Premierul Vlad Filat a refuzat să comenteze declaraţiile interlocutorilor ruşi, sugerând că dosarul problemelor din relaţiile celor două state este mai cuprinzător. Dilema opţiunilor strategice pentru Republica Moldova rămâne, aşadar, deschisă.

Ioan C. Popa

„Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on „Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Istoria atestă faptul că Rusia a avut întotdeauna dorinţa şi puterea de a susţine sârbii datorită originii slave şi a religiei creştin-ortodoxe. Sârbii au fost sprijiniţi în conflictele cu croaţii (catolici) şi bosniacii (majoritatea musulmani), în cadrul separării Iugoslaviei, dar şi în problema Kosovo. Ca răspuns la acestea, Serbia menţine relaţii strânse cu Rusia şi reprezintă, pentru aceasta, în opinia multor specialişti, o oportunitate de a-şi restabili influenţa în zona Balcanilor. În acelaşi timp însă, statul vecin nu pierde nici o ocazie de a-şi reafirma angajamentul pe drumul european, cu atât mai mult cu cât ţara tocmai a primit statutul de candidată la a intra în Uniunea Europeană.

În regiunea Balcanilor, implicit în Serbia, Federaţia Rusă are atât interese economice, cât şi geostrategice. Economic analizând, Rusia, prin construcţia gazoductului South Stream, poate să ajungă să livreze cantităţi mari de gaze, la preţ favorabil ei. Totodată, există factorul cultural şi religios care împinge Rusia să aibă cât mai multă influenţă în regiune, ţările ortodoxe – printre care şi Serbia – jucând un rol central în dezvoltarea unui coerent bloc rus în afacerile mondiale şi euroasiatice. De asemenea, Rusia îşi propune o cât mai mare prezenţă în Balcani pentru a contrabalansa extinderea Uniunii Europene şi NATO spre est şi tendinţa statelor balcanice de a colabora cu cele două organizaţii.

În acest context, există, ca de obicei în jocul geopolitic, două feţe ale monedei în ce priveşte relaţia Rusia-Serbia şi Serbia-UE. Jocul Rusiei, pe de o parte, include, alături de calculele energetice, funcţionarea pe teritoriul sârb a unui centru logistic „umanitar” pentru situaţii de urgenţă, situat în apropierea aeroportului din Niş, la 250 de kilometri de Belgrad (şi la 100 de kilometri sud-vest de frontiera cu România, ceea ce i-a determinat pe mulţi experţi să considere că ar putea fi utilizat pentru operaţiuni de spionare a României, dată fiind prezenţa pe teritoriul nostru a scutului american, care aţâţă spiritele în Rusia. Ministrul rus pentru Situaţii de Urgenţă, Serghei Şoigu, a dat asigurări că speculaţiile conform cărora centrul ar avea rolul de a spiona România sunt „pure invenţii”, dar ce putea spune?…). Tot Rusia a făcut presiuni asupra liderului Partidului Socialist din Serbia, Ivica Dačić, care a acuzat Moscova că-l împinge să formeze o coaliţie cu naţionaliştii din Partidul Progresist Sârb şi să rupă coaliţia cu Partidul Democrat, principalul partid din ţară cu orientare pro-europeană. Aşadar, nici segmentul politic nu scapă jocului. De altfel, cotidianul sârb „Politika” remarcă faptul că, în ultimul timp, prezenţa Rusiei în Serbia s-a majorat sistematic. Istoricul şi economistul Dragomir Andjelkovi, la rândul său, sintetizează, afirmând că interesele politice ale Rusiei s-au reflectat prin sprijinul principial acordat politicii sârbe în problema Kosovo, prin susţinerea statutului Republicii Srpska şi prin cooperarea în domeniul culturii, Rusia încercând permanent să reducă distanţarea politică şi socială a Serbiei. În plus, blocarea procesului aşa-zisei integrări euro-atlantice a teritoriului sârb are pentru Rusia o substanţială importanţă simbolică. „Aceasta înseamnă că, de dragul nostru, Rusia este dispusă să-şi strice relaţiile cu SUA şi cu alte câteva ţări occidentale, într-o anumită măsură, însă fără să rişte”, evaluează istoricul sârb.

Există şi voci care consideră că influenţa şi interesul Rusiei în ce priveşte Serbia sunt „umflate” artificial. Igor Novakovi, colaborator al Centrului de Securitate şi Relaţii Internaţionale (fondul ISAC), afirmă că Serbia nu se numără printre partenerii prioritari ai Rusiei, cum sunt în special fostele republici ale Uniunii Sovietice: Rusia vede Serbia în primul rând ca pe o ţară europeană, cu ajutorul căreia şi-ar putea amplifica influenţa economică, precum şi prezenţa în sectorul energetic al ţărilor din regiune. În afară de aceasta, Serbia îi este utilă Rusiei în calitate de stat neutru din punct de vedere militar, adică de ţară care nu face parte din NATO şi care va sprijini iniţiativele Rusiei în cadrul forumurilor internaţionale”.

Între oglinzi paralele”…

În tot acest timp, ce face Serbia? Îşi reafirmă angajamentul pentru Europa. Iar mai-marii de la Bruxelles o cred, din moment ce au acordat ţării statutul de candidată la integrare. „Serbia îşi va menţine calea europeană”, spune preşedintele Serbiei, Tomislav Nikoli.

De remarcat, însă, că acelaşi şef de stat nu şi-a ascuns niciodată simpatia faţă de Rusia. Dovadă faptul că a întreprins prima vizită oficială la… Moscova, unde s-a întâlnit cu preşedintele rus Vladimir Putin. Reacţiile nu au întârziat. „De obicei, prima vizită în străinătate a preşedintelui ales reprezintă un indiciu în privinţa orientării sale politice”, declară comentatorul de politică externă Predrag Simi.

Mai mult, actualul preşedinte sârb avea, la un moment dat, o intervenţie în Parlamentul ţării sale cel puţin controversată din perspectiva apropierii de Europa: „Serbia ar face mai bine să fie o provincie rusă decât să adere la UE”. Între timp, şi-a nuanţat discursul…

Şi premierul sârb Ivica Dačić afirmă că priorităţile guvernului său sunt aderarea la UE, redresarea economică şi reluarea dialogului cu Kosovo. „Obiectivul nostru este accelerarea procesului de integrare europeană, în special pentru obţinerea unei date pentru deschiderea negocierilor cu UE”, declară liderul socialist, al cărui guvern este format majoritar de politicieni naţionalişti din partidul preşedintelui Tomislav Nikoli, subliniind, totuşi, că „Serbia nu va recunoaşte independenţa provinciei Kosovo”. Este acelaşi oficial care avertiza nu demult că Europa ar comite o mare greşeală dacă Serbia nu va obţine statutul de candidat. Dacă Bruxelles şi Washington vor ţine departe Belgradul, va fi normal să se aştepte ca o formaţiune politică ce se va îndrepta spre Rusia să poată veni la putere în Serbia”.

Aşadar, Serbia se află în plin „balans” între UE şi Rusia, încercând, în paralel, să-şi atingă propriile scopuri. A obţinut statutul de stat candidat la aderarea în UE, dar „lasă loc de bună ziua” şi în relaţia cu Rusia, pentru că, totuşi, oficiali de la Kremlin au avertizat în mod repetat că, dacă Serbia va deveni membră a UE, legăturile tradiţionale dintre cele două popoare slave vor fi afectate, la fel şi relaţiile comerciale dintre cele două ţări. Iar oficialităţile sârbe ştiu foarte bine că, în fond, argumentul economic al prezenţei masivelor investiţii ruseşti este foarte serios în plină criză, în timp ce dorita intrare în marea familie europeană va mai dura ani şi va implica subiectul extrem de sensibil numit Kosovo…

Bloc militar ESTIC rival al NATO…

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Bloc militar ESTIC rival al NATO…

Ultimaturile pe care SUA le dau Iranului în ultima vreme au pe de-o parte, scopul declarat de a „aduce la ordine” Teheranul, pe de alta, în subsidiar, o etalare de forţe în faţa a ceea ce se conturează a fi un bloc militar estic, pe care mass-media occidentale îl văd ca pe o entitate de „contrabalansare” a influenţei NATO. Este cu adevărat vorba despre „mişcări de trupe” în Orient care converg către un scop comun? Sunt datele prezentului în măsură să contureze un rival pentru Alianţa nord-atlantică?

Mişcările militare din Eurasia, Orientul mijlociu şi îndepărtat se coagulează într-o nouă formă. Ele au în centru Rusia, China şi partenerul lor, Iranul. Acesta din urmă, spre exemplu, încearcă să devină membru cu drepturi depline al Organizaţiei pentru Cooperare Shanghai (SCO). Entitatea înfiinţată în 2001 de China, Rusia, Kazahstan, Tajikistan, Kârgâzstan şi Uzbekistan, care îşi propune strângerea legăturilor militare, a schimburilor de intelligence şi combaterea terorismului în zonă, atrage tot mai multe state. India, Mongolia şi Pakistan au statut de observatori, iar Afganistanul şi Turkmenistanul nu lipsesc în calitate de state invitate. Parteneri de dialog în cadrul Organizaţiei sunt şi Belarus şi Sri Lanka. Şi nu întâmplător. În ultimii ani, mai multe exerciţii militare comune au avut loc sub egida SCO, iar mass-media au relatat pe larg despre armamentul folosit la demonstraţiile cu mii de militari care au avut loc în China, Rusia sau Kazahstan. Interesant de menţionat că SUA au depus o cerere de a deveni membru observator în cadrul SCO, dar au fost refuzate. Pe de altă parte, ţările membre nu fac un secret din dorinţa lor de a vedea trupele americane retrase din această zonă, ocazie pentru observatorii internaţionali să „instrumenteze” teoria apariţiei unui bloc militar estic rival al NATO.

Triplă alianţă”…

În contextul schimbărilor geopolitice din ultima perioadă se conturează din ce în ce mai mult existenţa unei triple alianţe, în regiunea Eurasia, din care fac parte China, Rusia şi Iran, „barieră strategică îndreptată împotriva expansionismului Statelor Unite”, notează „The 4th Media”. Legăturile bilaterale dintre aceste state sunt o parte a unei alianţe mai largi, care implică Armenia, Tadjikistan, Belarus, Siria. Cele trei ţări formează un fel de „triplă alianţă”, care constituie nucleul unei coaliţii eurasiatice îndreptate împotriva invadării Eurasiei de către SUA şi a încercării americanilor de a crea o hegemonie globală. Toate cele trei ţări se simt ameninţate în Asia Centrală şi se tem de prezenţa militară a SUA şi NATO în Afganistan. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care nici Rusia, nici China nu ar accepta un război împotriva Iranului, cu toate avertismentele SUA. Este cunoscut faptul că cele două state au refuzat să se lase constrânse de Washington să adere la sancţiunile din 2012 impuse Teheranului.

Bloc militar ESTIC rival al NATO

Rusia preşedintelui Putin pretinde o poziţie de putere militară şi economică în spaţiul eurasiatic, inclusiv cel mondial. Alături de aceasta, China încearcă să schimbe actuala configuraţie a sistemului internaţional şi să deţină un mai mare control în explorarea spatiului cosmic şi politica nucleară. Prin urmare, Rusia consideră China un partener militar şi strategic în spaţiul eurasiatic şi are de ce, întrucât o alianţă cu China ar întări considerabil Moscova. Rusia nu are capacitatea militară necesară pentru a face faţă singură schimbărilor strategice din Eurasia. Este cu totul altă chestiune dacă China are nevoie de o alianţă cu Rusia… Pentru orice eventualitate, Beijingul a luat măsuri serioase în privinţa modernizării marinei şi a performanţelor sectorului militar. În ce priveşte Iranul, este cunoscut faptul că Moscova a susţinut deseori statele arabe, însă relaţiile politice cu Teheranul au fost mai reci. Până acum. Atragerea ţării de partea sa echivalează cu o manevră militară pe timp de pace, care ar putea avea drept urmare schimbarea balanţei de forţe din Orientul Mijlociu în favoarea Rusiei, ceea ce ar conduce la o nouă strategie a diplomaţiei americane in Eurasia.

Pe lângă actorii geopolitici principali, India se remarcă drept o putere nucleară în afara configuraţiei create, dar cu intenţii ambiţioase în politica nucleară în Oceanul Indian, lucru demonstrat prin lansarea unei rachete balistice capabile să atingă Beijingul şi Shanghaiul. Se ştie că India este aliatul tradiţional (din perioada sovietică) al Moscovei la capitolul industriei militare, primind din Rusia armament şi beneficiind de asistenţă militară. Interesele vitale ale Indiei – construcţia unei flote militare moderne in Oceanul Indian şi modernizarea armatei – au fost susţinute de Rusia drept contrabalans la influenţa americană în Oceanul Indian. Doar că acum, India este partenerul SUA în politica nucleară din regiune, conform acordului semnat în 2006 între cele două state în domeniul nuclear civil. Din această postură, ea e capabilă, din punct de vedere militar, dat fiind arsenalul său nuclear, să menţină o contrabalansare a alianţei dintre China şi Rusia. Fiecare dintre aceste state tinde spre influenţă în regiune. Parteneriatul dintre China şi Rusia în sfera militară ţine de interesele vitale ale ambelor părţi în spaţiul asiatic şi de marginalizarea influenţei SUA în Asia.
Este cu totul specială poziţia Pakistanului. Fiind tot nesemnatar al Tratatului de Neproliferare, statul pakistanez, vecin al Indiei, a lansat două rachete balistice, una cu rază medie de acţiune şi alta cu rază scurtă, ambele capabile să transporte atât încărcături convenţionale, cât şi nucleare. Ţinând seama de interesele marilor puteri, de influenţele energetice şi militare în Eurasia, într-o eventuală dispută militară pot fi antrenate mai multe state, precum China, Iran, Rusia, Afganistan.

Jocul Ankarei

Flota maritimă a Chinei, pilon al alianţei din Orient

Şi în sudul Asiei asistăm la tentative de formare a unei alianţe între Iran, Irak, Siria şi Turcia, cu accent pe aceasta din urmă. Trebuie notat faptul că în cadrul summit-ului NATO de la Lisabona, din noiembrie 2010, partea turcă s-a opus radical insistenţei Franţei de a califica Iranul drept „o sursă potenţială de atac nuclear”. Turcia şi-a demonstrat poziţia ferventă şi în ceea ce priveşte instalarea scutului antirachetă, insistând ca acesta să nu fie îndreptat împotriva aliaţilor strategici ai Turciei: Rusia, Iran şi Siria. Prin jocul său geopolitic, Ankara este în acelaşi timp membru al NATO – şi deci aliat al SUA – şi partener al statelor asiatice care consolidează an de an un bloc militar (susţinut de mari interese economice) ce nu mai poate fi negat. Turcia este o cale de tranzit către Asia Centrală, adică spre acel spaţiu pe care Washingtunul a dorit să-l treacă sub hegemonia sa după căderea URSS. Faptul că Ankara pare a intenţiona să-şi întărească autonomia, iar raporturile pe care le întreţine cu republicile centrasiatice sunt îmbinate în mod inteligent cu relaţiile cu Moscova nu sunt veşti bune pentru Washington.
Deşi nu mai asistăm la o lume bipolară într-un război rece, starea antagonică dintre cei doi mari poli se resimte ca odinioară. Poate nu întâmplător, aşa cum subliniam într-un număr trecut al revistei noastre, SUA se pregătesc să se concentreze tactic pe zona Asia-Pacific. Acesta este arealul în care Washingtonul are tot mai mari dificultăţi în a-şi păstra (sau extinde) dominaţia, pentru care a depus atâtea eforturi în ultimele decenii. În spatele SUA stau aliaţii săi din NATO. Coagularea unui bloc de alianţe militare în Orient poate fi semnalul a ceea ce am putea numi un nou „război rece” sau pur şi simplu o reechilibrare de forţe la nivel mondial?

 

Ambiţii militare

Rusia. Preşedintele Vladimir Putin a anunţat începerea unei operaţiuni de înarmare fără precedent. Se urmăreşte întărirea sistemului de apărare aerian şi spaţial al ţării, pentru care vor fi alocate aproape 600 de miliarde de euro, drept răspuns la politicile militare ale NATO şi SUA. „23.000 de miliarde de ruble vor fi consacrate în total pentru aceste obiective în următorul deceniu. Epoca prin care trecem necesită o politică determinată, de întărire a sistemului de apărare aerian şi spaţial al ţării. Este politica SUA şi NATO în materia apărării antirachetă care ne împinge să facem asta”, a explicat Vladimir Putin, într-un articol publicat de „Rossiiskaia Gazeta”.

Acesta a mai dezvăluit şi cum va arăta Armata Rusiei în următorul deceniu: „Forţele armate vor primi peste 400 de rachete balistice intercontinentale moderne, amplasate la sol şi pe mare, opt submarine cu rachete balistice, aproximativ 20 de submarine de atac, peste 50 de nave de suprafaţă şi circa 100 de aeronave militare, peste 600 de aeronave moderne, inclusiv bombardiere de generaţia a V-a, peste o mie de elicoptere, 28 de sisteme de rachetă suprafaţă – aer de tip S-400, 38 de sisteme de apărare aeriană Vitiaz, zece sisteme de rachete tactice Iskander-M, peste 2.300 de tancuri moderne, circa 2.000 de arme şi sisteme autopropulsate de artilerie, precum şi 17.000 de vehicule militare”.

China. Bugetul de Apărare al Chinei a crescut, în 2012, cu 11,2 %, ajungând la 80,6 miliarde de euro. China face eforturi uriaşe pentru a reduce decalajul care o separă de Washington şi Moscova. Modernizarea armatei, asigură guvernanţii chinezi, are drept unic scop apărarea ţării. China investeşte, în acelaşi timp, tot mai mult în arme ofensive: avionul de vânătoare-bombardament invizibil J – 20, portavioane, dintre care primul a fost lansat la apă în august 2011 şi o rachetă balistică în stare să lovească navele de război la mii de kilometri.

Potrivit Institutului american de cercetări „IHS”, bugetul militar al Chinei se va dubla până în 2015.

 

„Scutul” şi reacţia Rusiei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on „Scutul” şi reacţia Rusiei

În renumita sa carte Diplomaţia”, Henry Kissinger, fost secretar de stat şi consilier pentru securitate naţională, menţionează, la un moment dat, că „oriunde în lume are loc o deplasare notabilă de armament, indiferent de generaţie, privirea vigilentă nu trebuie să o treacă cu vederea, date fiind urmările ce ar putea interveni după aceea”. Se avea în vedere trista experienţa americană avută cu Japonia, la începutul celui de-al doilea război mondial.

Şi este pe deplin firesc ca atunci când Iranul şi Coreea de Nord fac intense pregătiri militare, între care trebuie notate şi posibile ameninţări nucleare, având declarat drept duşman unic SUA, această mare putere să ia măsuri precaute de apărare împotriva unei eventuale agresiuni. Şi nu numai a teritoriului său, ci a tuturor aliaţilor din cadrul NATO. Acesta este mesajul principal al Americii atunci când, bunăoară, la 2 mai, România a aprobat folosirea aeroportului Mihail Kogălniceanu şi a portului Constanţa pentru tranzitul american de trupe. A doua zi, pe 3 mai, SUA au convenit cu România să desfăşuare interceptoare americane de rachete la baza aeriană de la Deveselu, ca parte a scutului american antirachetă.

Problema capătă un alt chip pentru Rusia, care constată că teritoriul său, ce va fi survolat în ambele sensuri, nu este apărat prin garanţii legale care să-i confirme că noul scut antirachetă nu va fi direcţionat chiar împotriva sa. America s-a dovedit a fi sensibilă la aceste probleme şi a propus lansarea cooperării practice cu Rusia, fără precondiţii. Schimbul de mesaje între preşedinţii Medvedev şi Obama nu a apropiat decisiv poziţiile, iar discuţiile continuă.

Dacă nu se va putea ajunge la un concept comun în viitoarea perioadă, ne putem aştepta la declanşarea unui nou „război rece” care, de altfel, a şi început, dacă e să privim harta globului. Ce altceva ar putea însemna retragerea Rusiei din noul tratat START, vecinul de la est prelevându-se de articolul 14, care prevede acest lucru în cazul unui „eveniment excepţional”? Ce s-ar alege de acordul stabilit la Summitul de la Lisabona, din noiembrie anul trecut, care prevedea trecerea la cooperare în apărarea antirachetă?

În acest timp, importanţi factori militari ruşi manifestă îngrijorare în legătură cu schimbarea echilibrului strategic. Printre altele, se sugerează îndreptarea forţelor armate ale Rusiei pe drumul perfecţionării unor noi rachete balistice cu rază lungă de acţiune. Nu lipsesc nici atitudini dure şi chiar ameninţătoare. Ziarul „Pravda”, bunăoară, prevede chiar desfăşurarea de rachete Iskander şi de bombardiere în Transnistria, care „probabil că nu va impresiona Washington, dar în cazul Bucureştiului ar fi o poveste diferită”. Pe drept cuvânt a venit replica preşedintelui Băsescu, care arată că şi România, la rândul ei, ar trebui să aibă garanţii că rachetele ruseşti nu vor fi îndreptate împotriva teritoriului său.

Să sperăm că ruşii se vor lăsa convinşi şi că se vor înţelege cu americanii, altfel, situaţia apare dilematică; vor avea ei oare resurse materiale atât de uriaşe încât să stimuleze calea înarmărilor excesive, una dintre cauzele principale ce au dus la eşecul economic-politic şi dizolvarea Uniunii Sovietice? Într-o dreaptă interpretare, să dăm voie şi Rusiei să ţină seama de constatarea făcută la începutul editorialului de către Henry Kissinger.

  • Două treimi din cei care au auzit de scutul antirachetă, sistem la care vrea să participle şi România, susţin că este o idee bună, iar 74% cred că participarea noastră va influenţa securitatea naţională într-un mod pozitiv.
  • 55% dintre subiecţi susţin că participarea României la proiect va influenţa relaţiile cu ţările vecine într-un mod pozitiv, iar 78% dintre respondenţi sunt de părere că influenţa sistemului de apărare antirachetă asupra securităţii ţărilor membre NATO este percepută în cadru pozitiv.
  • 69% anticipează o reacţie negativă din partea Rusiei.

  • Peste jumătate dintre respondenţi (55%) consideră că România se expune şi altor riscuri, în afara celor militare, prin participarea la sistemul de apărare antirachetă. Dintre aceştia, cei mai mulţi nominalizează riscurile economice (22,3 %), atacurile teroriste (19,4 %) şi înăutăţirea relaţiilor cu ţările vecine (7,1%) sau cu Rusia (3,l8%). (Studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES).

 

Carol Roman