NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Colonialismul fără… colonialişti

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Colonialismul fără… colonialişti

Migranții economici care se revarsă astăzi în valuri spre Europa sunt oameni care caută condițiile de trai și nivelul pe care colonialismul occidental le-a arătat cândva în țările lor… 

Căi ferate în Nigeria

În general, colonialismul are o reputație neplăcută, dar nu a fost o epocă pe de-a întregul nefastă. În spatele violențelor și abuzurilor la care colonizatorii au recurs deseori în relație cu populațiile băștinașe, un lucru este de netăgăduit: colonizarea a însemnat și dezvoltare, în toate palierele societății.  

Înainte de colonizare, guvernarea însemna, în mare parte din lume, domnia unor regi absoluți sau a unor organizații militare asupritoare. Ulterior, britanicii, de pildă, au contribuit la dezvoltarea unor guvernări locale, a unor servicii civile și a unei legislații apropiate de democrație în toate zonele colonizate. Multe dintre aceste realizări s-au perpetuat până astăzi. Demn de menționat este exemplul statului Ghana, fostă colonie engleză, care în prezent, la circa 50 de ani de la decolonizare, se prezintă ca „o țară în care funcționează un sistem politic multipartit, guvernat de Constituție”, notează Huffington Post”. La rândul ei, Franța colonială considera că teritoriile cucerite făceau parte din statul francez și era arborată peste tot faimoasa sintagmă „Liberté, Egalité, Fraternité”. În funcție de felul în care au reușit guvernele ulterioare independenței să gestioneze regulile democratice, aceste state sunt mai mult sau mai puțin furnizoare de migranți.  

Parlamentul statului Ghana

Colonizarea a generat și perioade de progres economic. În ultimii ani, mari părți din Africa înregistrează o explozie a modernizării unei infrastructuri care a rămas din era colonială. Marile căi ferate din Nigeria, Etiopia, Uganda sau Kenya se edifică pe urmele fostei infrastructuri și ar urma să scoată din sărăcie milioane de oameni. India se folosește și ea în prezent de căile de transport din vremurile când era colonie britanică, și care există peste tot. În toate aceste cazuri, politicile economice de după încheierea colonizării au contat cel mai mult în ridicarea nivelului de trai al populațiilor, cu efecte directe asupra fenomenului migraționist.  

Se poate menționa și impactul asupra sănătății unor popoare întregi pe care l-a generat era colonială. După cum se cunoaște, noii stăpâni relocați la conducerea coloniilor au făcut eforturi remarcabile pentru a fi eradicate boli foarte grave, care decimau populațiile băștinașe, punându-i chiar pe ei în pericol. Prin forța acestor împrejurări, imperialismul a însemnat un uriaș pas înainte în tratarea malariei cu chinină, de exemplu, fiind salvat astfel un număr incalculabil de vieți. Ulterior, populațiile colonizate au beneficiat de aceste evoluții. Unele dintre fostele colonii au dezvoltat sisteme medicale relativ acceptabile, au construit spitale și au utilizat aceste practici moderne dezvoltate de europeni pentru propriile popoare. Altele, însă, și-au neglijat cetățenii, iar aceștia, știind că se poate trăi la un alt standard, iau calea Europei.  

Spital inaugurat în Kenya

O maximă importanță în ansamblul deciziei de a porni în căutarea unei vieți mai bune o reprezintă depășirea barierei lingvistice. Interesant de menționat este faptul că mulți africani pot spera să-și croiască un alt destin pe „bătrânul continent” grație… colonizării, în timpul căreia limba franceză a fost obligatorie. Este și cazul indienilor și pakistanezilor, care vorbesc engleza ca pe o a doua limbă și astăzi umplu centrele de afaceri din Londra. Datele contemporaneității prezintă un tablou relevant pentru impactul unității lingvistice generate de colonialism: în 106 state (multe foste colonii) se vorbește limba engleză, franceza în 53, iar spaniola este prezentă în alte 31. Luate împreună, toate aceste țări reprezintă o mare parte a lumii, unificată prin impunerea, cândva, a unei limbi sau alteia în cadrul procesului de colonizare. Firește, cu șanse crescute proporțional pentru toți acești oameni în cazul în care decid să migreze spre occident. 

Nu în ultimul rând, în pofida numeroaselor clișee în care este perceput colonialismul, acesta a fost, paradoxal, un factor de pace extinsă. De exemplu, cei ce acuză atrocitățile Imperiului spaniol în Lumea Nouă ar trebui să menționeze și că aztecii băștinași pe locurile nou descoperite erau în plin proces de cucerire a teritoriilor învecinate când au sosit europenii, iar metodele lor de cucerire erau de o brutalitate extremă. Mai departe, înainte de colonizarea britanică, India era teritoriul luptelor feroce dintre băștinași și triburi de o atrocitate proverbială. După secole de rivalități sângeroase, colonizarea a însemnat, practic, aducerea laolaltă a tuturor triburilor și obligarea lor la a jura credință cuceritorilor. Resentimentele au rămas, dar prezența lor a generat și crearea unor identități naționale care există și în zilele noastre. Lipsa unei păci durabile înseamnă astăzi, în multe cazuri de foste colonii, și milioane de oameni care pleacă în pribegie, asaltând orașele… foștilor colonizatori. 

Tineri indieni studiază în Marea Britanie

Demn de menționat este faptul că era colonială a pus și bazele a ceea ce cunoaștem astăzi ca fiind turism global. Înainte de secolul al XIX-lea, călătoriile erau un privilegiu al celor bogați, dar după creșterea Imperiului colonial britanic, Thomas Cook a început să ofere clasei mijlocii prilejul de a călători în locuri exotice ca Jamaica, Egipt sau Australia. „Imperiile au furnizat posibilitatea dezvoltării globale a industriei turismului. Prin transformarea publicitară a izolatei și sălbaticei Australia în destinație turistică paradisiacă, aceste locuri s-au schimbat definitiv”, notează publicația „Journal of Tourism History. Diferența de dezvoltare actuală dintre Australia și Jamaica, de exemplu, arată cu claritate și de ce un mare număr de jamaicani părăsesc țara – în căutarea unei vieți mai bune ori goniți de violențele interne. Și asta după ce zona Caraibelor și Australia au pornit cândva de la același statut, acela de colonii… 

Roxana Istudor 

 

Propaganda în mileniul trei

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Propaganda în mileniul trei

Arma numită propagandă este folosită de multe secole. Dacă în trecut era un instrument al puterii politice, în acest joc au intrat în ultimele decenii și celelalte… puteri – marea finanță și corporațiile. Cum arată propaganda mileniului trei? Ca un adevărat război. 

Presa americană în timpul conflictului din Irak

Camuflată deseori în spatele unor declarații oficiale pompoase, propaganda domnește în toate punctele cardinale. Marilor puteri care utilizează acest tip de manipulare li s-au alăturat și tot felul de forțe non-statale, care dezvoltă încontinuu strategii sofisticate pentru a influența opinia publică în conformitate cu agende care nu au de multe ori legătură cu interesul general.  

În tot acest conflict de amploare globală, vestul pare cu un pas în spate. De multe ori, propaganda occidentală doar reacționează la cea estică – atunci când combatantul ISIS Abu Turaab a transmis un mesaj prin social media, Departamentul de Stat al SUA s-a grăbit să-i răspundă; în 24 de ore, 32 de reacții au venit pe rețelele sociale pentru terorist, zero pentru oficialități, punctează „New York Times”. În aceste condiții, specialiștii afirmă că, în calitatea lor de inventator și cel dintâi finanțator al internetului, Statele Unite ar trebui să poată gestiona mai bine situația. „Spațiul virtual a devenit o piață în care birocrații americani sunt deseori depășiți; nu pot fi la fel de uluitori și de șocanți și riscă să se dilueze dacă se apucă să riposteze fiecărui adversar non-statal”, este de părere politologul Peter Warren Singer.  

Demn de menționat este faptul că nu cu multe decenii în urmă, SUA foloseau foarte eficient mijloacele de propagandă. De pildă, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial utilizau chiar și metoda profețiilor pentru a demoraliza partea adversă, în speță Germania nazistă, publicând predicții astrologice care anunțau căderea Reich-ului. În deceniile care au urmat, periodic apăreau știri despre „dispariția” sau „moartea” lui Fidel Castro, pe vremea când acesta conducea Cuba; guvernul nord-coreean este portretizat încontinuu ca o echipă de autocrați sângeroși; scandalurile din America de Sud, de la nivel înalt, au fost întotdeauna super-mediatizate. De asemenea, propaganda a fost intensă pe timpul conflictelor din Irak și Afganistan. 

Propaganda rusă împotriva Ucrainei

Unul dintre campionii propagandei mondiale este, fără îndoială, Rusia. În încercarea de a sparge monopolul media anglo-saxon într-o lume a informațiilor, Kremlinul a trecut la a elabora un plan de „a pune în evidență peste hotare politica statului rus”. Nu au fost doar vorbe; în prezent, 136 de milioane de dolari anual intră în propaganda pe care Kremlinul o face prin intermediul mass-media pentru a influența opinia publică de peste granițe. Un exemplu: prin intermediul fostei agenții „Russia Today”, redenumită „RT”, se propagă critica împotriva vestului, se publică așa-zise opinii ale unor susținători ai teoriilor conspirației americane și mii de jurnaliști activează non-stop pentru a submina autoritatea media occidentale și a pune în loc poziția Kremlinului. „Suntem în mijlocul unui război al propagandei”, sintetizează Andrew Weiss, vicepreședinte al organizației „Carnegie Endowment for International Peace”. Și din nou intervin datele relevante: agenția rusă a ajuns disponibilă pentru 644 milioane de oameni din toată lumea, iar sumele alocate extinderii birourilor sale sunt impresionante: pe lângă creșterea la 30 a numărului angajaților filialei din Berlin, sunt prevăzute 39 milioane de dolari pentru extinderea în Franța. „Rusia utilizează toate mijloacele pentru a influenţa opinia publică. Deși nu mai este aceeaşi ideologie ca pe vremea Uniunii Sovietice, (…) sunt uneori aceleaşi procedee. Este o strategie de influenţă, de reţele, cu opinii foarte conservatoare în termeni de morală şi, de asemenea, cu pretenţia de a apăra creştinismul de islam”, atenționa recent președintele Franței, François Hollande. 

Mijloacele de manipulare nu cunosc limite – de pildă, pentru a discredita guvernul Ucrainei, cu care se află în conflict, propaganda rusă a folosit o asociere a acestuia cu asediul naziștilor asupra Leningradului, o pagină extrem de dureroasă din istoria Ucrainei, pe care Moscova nu s-a sfiit s-o utilizeze în folos propriu. Aceste tactici dau roade; deși este arhicunoscut faptul că doborârea avionului aparținând „Malaysian Airlines”, din 2014, este legată de Rusia, propaganda a fost atât de eficientă, încât jumătate dintre ruși consideră că armata ucraineană este responsabilă pentru tragedie. Mai mult, ideea a prins rădăcini și în opinia publică din alte state, în special în cele din Balcani.  

 

Metode sofisticate 

Jihadiștii nu au stat deoparte în acest război al propagandei. Cu accesul nelimitat pe care îl oferă internetul, aceștia se dovedesc la fel de periculoși în transmiterea mesajelor cum sunt și în acțiunile lor de teren. Statul Islamic se folosește de metode avansate de a-și face reclamă și de a atrage adepți, precum și de justificare a acțiunilor proprii: toate facilitățile online, mesaje multimedia în numeroase limbi străine, imagini captate cu ajutorul dronelor, răspândire de filme video pe toate canalele disponibile. De fiecare dată când un cont este închis, ISIS reușește să deschidă un altul imediat. Spre deosebire de Al Qaeda, jihadiștii Statului Islamic au făcut din organizație una mult mai periculoasă și mai versatilă, mizând nu doar pe teroare, ci și pe mesajele care arată că lupta lor este una împotriva imixtiunii vestului în modul de viață al estului. Roadele otrăvite ale acestor manevre nu sunt de neglijat – 2.000 de occidentali, printre care 100 de americani, 200 de canadieni și circa 500 de britanici s-au alăturat periculoasei organizații. „Un tânăr vede propaganda ISIS; simte că are ceva în comun cu oamenii aceia, apoi ia legătura cu ei prin social media. În final, primește instrucțiuni și o călăuză pentru a lua drumul Siriei”, detaliază „Wall Street Journal”. În plus, fiecare acțiune a teroriștilor este mediatizată în cel mai mic detaliu chiar de canalele de informare ale vestului, pe care, în acest fel, jihadiștii le-au transformat în unelte de propagare a lor și a terorii pe care o răspândesc.  

Nu în ultimul rând, marele succes economic numit China a devenit punct focal pentru acest război al propagandei. Portretizată în clișee, este în realitate „un stat care folosește mijloace capitaliste pentru a atinge scopuri socialiste”, după cum explică specialistul în geopolitică Jeff J. Brown. Dar propaganda occidentală a luat la ochi Beijingul și, în timp ce face afaceri profitabile cu China pe de o parte, o etichetează ca fiind un stat comunist rămas în vremea lui Mao Zedong, pe de altă parte. La rândul ei, propaganda chineză nu stă degeaba; un studiu recent al Universității Harvard a stabilit că angajații guvernului chinez lansează 488 de milioane de postări pe rețelele social media în fiecare an. Grav este faptul că mulți lucrători din departamentele de resurse umane sau funcționari publici de tot felul au obligația, pe lângă fișa postului, să posteze informații false, notează „The Diplomat”.  

 

Roxana Istudor 

 

Protecționismul revine în forță?

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Protecționismul revine în forță?

În ultimele secole, majoritatea economiștilor au căzut de acord că libertatea comerțului este un lucru benefic, facilitând statelor producerea de bunuri ieftine, vânzarea lor cu succes și implicit creșterea veniturilor. Pe de altă parte, însă, s-a constatat că în vremuri grele sau din motive electorale, țările au recurs mai mereu la protecționism.  

Protest față de Acordul Trans-Pacific (SUA)

În anul 2009, în debutul crizei economice, statele dezvoltate din G20 își luau angajamentul „să nu mai repete greșelile istorice ale protecționismului”. Totuși, după un an, 17 dintre aceste state impuseseră restricții ale comerțului, potrivit unui Raport al Băncii Mondiale. Mai mult, pe măsură ce recesiunea se adâncea, protecționismul se extindea. Tendința a culminat cu declarația președintelui SUA, Donald Trump, care anunța imediat după alegerea sa, la sfârșitul anului 2016, că va abandona Parteneriatul Trans-Pacific. Toată economia lumii a perceput mesajul ca pe o „oficializare” a unei realități nerecunoscute public la nivelul marilor puteri. 

Cum s-a ajuns aici după crearea „General Agreement on Tariffs and Trade” (GATT), devenit în 1995 „World Trade Organization” („Organizația Mondială a Comerțului”), organisme a căror acțiune a însemnat scăderea masivă a tarifelor impuse de statele avansate, de la 40% după cel de-Al Doilea Război Mondial la 5% în prezent* și implicit un avans fără precedent al comerțului mondial? Prin maniera de a declara una și a face alta, pe care o practică multe state, notează „BBC”, formulând acest tip de indecizie ca fiind „un pas înainte, unul înapoi”. În ultimii ani, Europa s-a remarcat prin abordări diferite în interiorul Uniunii Europene, unde unele țări încă sunt sensibile la puseele naționaliste. De pildă, la alegerile prezidențiale trecute din Franța, ambii candidați la funcția de președinte făceau apel la retorica protecționistă pentru a câștiga voturi. Și asta în ciuda faptului că țara este unul dintre marii beneficiari ai comerțului mondial liber: de circa 15 ori mai multe firme franceze fac afaceri peste hotare decât companii străine în Franța. Echilibrul acestor tendințe a avut nevoie de stabilitatea Germaniei, care a reiterat mereu că protecționismul „ar fi un pericol grav la adresa economiei mondiale”. Până acum, influența Berlinului și-a spus cuvântul, dar „vântul care bate” dinspre Washington „suflă și în pânzele” multor naționaliști europeni care au ajuns să „joace în liga mare” politică în unele țări membre. 

Organizația Mondială a Comerțului: Argentina a încălcat regulile comerciale internaționale, prin protecționism

Cât despre Marea Britanie, care urmează să părăsească UE, încă din anul 2012 punea problema unui așa-numit „protecționism progresiv”, care să limiteze lista produselor care intră și ies din țară. Deși unii economiști britanici au catalogat ideea ca „politică economică de tip fascist, blocată în mercantilismul anilor 1700”, „Brexit” a devenit o realitate la mijlocul anului 2016 și nu există proiecții certe în legătură cu atitudinea viitoare a Regatului Unit față de comerțul mondial liber. 

Discrepanțele dintre discursuri și politici 

Marii jucători economici din Asia dovedesc cam aceleași discrepanțe între discursul oficial despre libertatea comerțului internațional și faptele „din teren”. De pildă, în ultimii ani, China a vorbit deseori depre faptul că acest tip de comerț este „motorul creșterii sale economice”, după cum se exprima fostul președinte al Camerei de Comerț Wan Jifei, care adăuga că „protecționismul este o abordare limitată”. Totuși, la sfârșitul anului 2016, Camera de Comerț a UE în China elabora un document în care atrăgea atenția că țara a dus protecționismul la limita sustenabilității și „riscă un blocaj dacă nu își deschide urgent piața pentru investitorii străini”. La rândul ei, India a manifestat din 2012 încoace multe rețineri în a-și deschide piața pentru investițiile occidentale; în rarele cazuri în care acestea se petrec, regulile și condiționările care le leagă de producția locală sunt semnificative, cu obligația pentru companiile străine de a se aproviziona astfel în proporție de minim 30%.  

Manifestație în favoarea măsurilor protecționiste (Marea Britanie)

Nici statele din America de Sud nu stau mai bine la capitolul diferențelor dintre declarații și politici aplicate. Este de notorietate faptul că fostul președinte al Argentinei, Kristina Fernandez de Kirchner, pe de o parte cerea o ridicare a tarifelor pentru produsele din afara „Mercosur” (bloc de alianțe economice din care face parte alături de Brazilia, Paraguay și Uruguay) de la 10% la un maxim de 35%, așadar protecționism în toată regula; pe de altă parte, însă, presa partenerul Brazilia să elimine barierele tarifare pentru multe produse argentiniene. 

Singura proiecție sigură în acest tablou general este că „tratatele internaționale care vizează comerțul mondial liber vor continua să stârnească numeroase controverse”, arată Douglas A. Irwin, fost consilier pe probleme economice al președintelui SUA.  

 

Roxana Istudor 

* „International Trade Areements” (Douglas A. Irwin – „The Concise Encyclopedia of Economics”)  

 

Preoţi în politică

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Preoţi în politică

Preşedinţi, Prim-miniştri, Miniştri

Lumea politicii mondiale include şi un număr semnificativ de prelaţi de toate cultele care au decis să fie mai aproape de „cele lumeşti”… până acolo încât să devină demnitari de stat şi să poată face legi.

 

Joachim Gauck

Joachim Gauck

O trecere în revistă a prezenţei la vârful statelor a unor prelaţi poate începe cu preşedintele în funcţie al Germaniei, Joachim Gauck, care a fost iniţial pastor luteran. Ulterior a intrat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă din fosta RDG, consacrându-şi imaginea publică din această perspectivă. Un alt preot, de această dată romano-catolic, Jean-Bertrand Aristide, a fost cel dintâi preşedinte ales democratic în Haiti. Demersurile sale de implementare a unor reforme au generat o puternică opoziţie din partea elitei financiare şi militare a ţării, soldată cu o lovitură de stat în 1991. Istoria secolului XX îl consemnează în fruntea statului cipriot pe Makarios al III-lea, Arhiepiscop al Bisericii Autocefale a Ciprului, cel dintâi preşedinte al Republicii Cipru, funcţie pe care a deţinut-o pentru trei mandate între anii 1959-1977, timp în care a supravieţuit unei lovituri de stat şi mai multor tentative de asasinat. Tot şef de stat a ajuns şi Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Grecii Damaskinos Papandreou, care a reuşit să stabilizeze ţara, în calitate de regent, până la întoarcerea regelui Georgios al II-lea, în 1946. Peste ocean, un alt preot a fost foarte aproape de a deveni preşedinte al SUA. Este vorba despre părintele James Renshaw Cox, romano-catolicul care s-a remarcat prin acţiunile sale sociale, în special prin marşul spre Washington al unui număr de 25.000 de şomeri americani numiţi „Armata lui Cox”. A fost candidat la Preşedinţie din partea Partidului Şomerilor în 1932, retrăgându-şi candidatura în favoarea lui Franklin Roosevelt.

.Jean-Bertrand Aristide

.Jean-Bertrand Aristide

Mulţi preoţi au ajuns şi prim-miniştri. Printre cele mai proeminente personalităţi din această galerie face parte, de pildă, Ian Richard Kyle Paisley, Baron Bannside, lider religios protestant din Irlanda de Nord care a devenit şi premier al ţării în 1970, remarcându-se prin discursul tăios şi susţinerea unionismului. A avut de asemeni şi o îndelungată carieră în Parlamentul European, din 1979 până în anul 2004. Un alt prelat care şi-a condus ţara în calitate de prim-ministru a fost Ignaz Seipel, care a deţinut funcţia de cancelar al Austriei în două rânduri, în anii 1920 ai secolului trecut, fiind şi ministru al Afacerilor Externe. Prelatul s-a aflat în fruntea unei coaliţii de extremă dreapta. Tot prim-miniştri au fost şi Kjell Magne Bondevik, preot luteran norvegian care a servit în această calitate în două rânduri (1997–2000, 2001–2005), precum şi Lars Johannes Ingman, episcop şi teolog finlandez al Bisericii Evanghelice Luterane, ministru în mai multe cabinete, ulterior premier de două ori, în anii 1920-1930. Din celălalt capăt al lumii, mai exact din Africa de Sud se deosebeşte un alt preot devenit premier în perioada 1948 -1954: Daniel François Malan. Considerat un campion al naţionalismului african, a fost iniţial ministru de Interne şi s-a remarcat în lupta pentru adoptarea propriului steag naţional al ţării. Din Australia poate fi amintit Brian Leslie Howe, preot metodist care a intrat în politică cu succes, ajungând şef de cabinet între 1991-1995. Din galeria preoţilor care au avut demnităţi de miniştri este notabil cazul lui Ernesto Cardenal Martinez, ministru al Culturii în Nicaragua pentru o perioadă îndelungată (1979-1987). Preot catolic, a fost de asemeni remarcat pentru polemicile pe care le-a declanşat în opinia publică în calitate de scriitor de renume şi de istoric.

Makarios al III-lea

Makarios al III-lea

Altă carieră politică notabilă stă în dreptul numelui preotului Anglican Timothy Wentworth Beaumont, devenit Baron Beaumont of Whitley. Acesta a fost trezorier al Partidului Liberal în anii 1960, apoi a condus această formaţiune, inclusiv ca lider al liberalilor din Consiliul European. În SUA, preotul baptist american Ernest Lee Fletcher a fost ales în Camera Reprezentanţilor de trei ori consecutiv, apoi a devenit guvernator al statului Kentucky.

Influenţa majoră a unei formaţiuni politice create de un preot poate fi ilustrată cu cazul lui Luigi Sturzo, preot catolic italian cunoscut drept „clericul socialist”. A fondat Partidul Popular Italian la începutul secolului XX. Această formaţiune a fost esenţială în formarea şi menţinerea tuturor cabinetelor din anii 1919 -1922. Între timp, se pare că Biserica Catolică şi-a nuanţat poziţia faţă de preoţii care fac politică, cel puţin în cazul preotului croat Ivan Grubišić, ales independent în Parlamentul ţării sale în 2011. Imediat a urmat suspendarea din rândul clericilor şi interdicţii cum ar fi practicarea confesiunii sau purtarea veşmintelor preoţeşti.

Roxana Istudor


Mai mulţi preoţi din ţară au anunţat că s-au decis sau că intenţionează să candideze pentru un post de consilier local, judeţean sau chiar de primar, fie ca independenţi, fie din partea unor partide politice. Şi asta chiar dacă îşi vor pune în cap Sinodul, care a anunţat recent că interzice implicarea feţelor bisericeşti în politică, permiţând un singur lucru: preoţii pot candida pentru un fotoliu în Consiliul Local sau Judeţean, doar ca independenţi şi doar după ce au binecuvântarea superiorilor din Biserică. În ţară, însă, lucrurile sunt departe de ce vor şefii BOR: unii preoţi s-au autosuspendat deja şi s-au înscris în diverse formaţiuni politice, aruncându-se în cursa electorală pentru alegerile locale din 5 iunie.(…)” („Adevărul”, 19 aprilie a.c.)

Ziduri între ţări

Reporter: editura December - 6 - 2015 Comments Off on Ziduri între ţări

Între 1945 şi 2011, numărul de ziduri care separă state din toată lumea a crescut de circa zece ori. Semne clare ale prezenţei conflictelor de toate felurile – etnice, statale, religioase, politice, sociale, militare etc – aceste limite sunt întotdeauna păzite cu armata şi arată că ţările care le-au ridicat nu admit „intruşi” pe teritoriile lor.

genericaÎn luna august a.c., Estonia anunţa că va construi un gard la graniţa cu Rusia, începând din 2018, „pentru a-şi întări securitatea şi pentru a proteja zona Schengen”. Gardul va avea o lungime de 110 kilometri şi o înălţime de 2,5 metri şi va fi din sârmă ghimpată. Letonia are, la rândul ei, planuri asemănătoare, „pe fondul creşterii numărului persoanelor care trec ilegal frontiera”. Cele două state baltice urmează o tendinţă care s-a acutizat odată cu ridicarea de către Ungaria a unui zid antirefugiaţi la graniţa cu Serbia, după ce Parlamentul ungar a aprobat acest lucru în urma valului de migranţi care tranzitează această ţară în drumul spre Europa occidentală. Pe lângă aceste exemple recente, pe teritoriul european există încă din 1974 zidul din interiorul Ciprului, sau „zidurile păcii” din Irlanda de Nord, mai exact din Belfast şi Derry, care separă comunităţile catolice şi protestante. Uniunea Europeană însăşi este delimitată prin garduri de alte zone. Amintim, în context, pe cel de la graniţa UE de pe teritoriul Bulgariei, care separă blocul comunitar de Turcia în dreptul localităţii Slivarovo. De asemeni, există gardul dintre Spania de Maroc, pe care refugiaţii africani încearcă încontinuu să-l escaladeze. Interesant de menţionat este faptul că Marocul are la rându-i un gard din sârmă ghimpată marcat cu tranşee şi minat, care desparte ţara „de atacurile trupelor separatiste din Sahara de Vest”, notează „The Washington Post”.

georgia-osetiaÎnaintând spre est, se remarcă gardul de sârmă dintre Georgia şi Osetia de Sud, pe care trupele ruseşti l-au construit în anul 2013 pentru a marca „independenţa” celei de-a doua. Şi Fâşia Gaza este încadrată de ziduri, şi dinspre Israel, şi dinspre Egipt. În primul caz, se poate trece doar printr-o barieră existentă din 1994. În cazul gardului cu Egiptul, se poate menţiona faptul că în 2009 această ţară a început construcţia unui gard metalic subteran considerat „zidul ruşinii” în lumea arabă. Irakul este de asemeni un spaţiu al zidurilor cu vecinii. În primul rând există cel din capitala Bagdad, ridicat în anul 2007 de decidenţii americani şi destinat să separe suniţii de şiiţi. Deşi a fost intenţionat a fi temporar, construcţia separatoare a rămas să confirme persistenţa nesiguranţei religioase din această ţară. De asemeni, Irakul are ziduri la graniţele cu Arabia Saudită, Iran şi Kuwait.

SUA - MexicŞi rivalitatea dintre India şi Pakistan, state care sunt puteri nucleare, este marcată de un zid de separare. În anul 2003, invocând „pericolul reprezentat de militanţi, India şi-a marcat graniţa cu un gard de sârmă ghimpată. Aceeaşi modalitate a folosit-o pentru a-şi delimita hotarul cu Bangladesh, de data aceasta argumentând cu „prevenirea migraţiei ilegale”. Dată fiind configuraţia contestată a acestui zid ridicat în 1993, între cele două ţări au avut loc numeroase incidente de frontieră şi sute de morţi s-au înregistrat pe „lista neagră” a încercărilor de a-l trece. Nu departe din perspectivă geografică, mai exact între Malaezia şi Tailanda, un alt zid din beton şi metal este menit „a descuraja contrabanda şi a întări securitatea” (oficial) şi de a feri Malaezia de „contagiunea comunistă” din Tailanda (neoficial). Totodată, de tristă notorietate este şi zidul de sârmă ghimpată dintre Coreea de Sud şi Coreea de Nord, existent de circa 60 de ani şi care este considerat „ultima frontieră a războiului rece”, dat fiind faptul că simbolizează separarea clară dintre două ideologii opuse.

UngariaPeste ocean, Statele Unite ale Americii au construit din 2006 încoace un zid care separă ţara de Mexic, după nenumărate episoade de violenţe, criminalitate, trafic de droguri şi imigraţie ilegală. De remarcat este faptul că în anul 2010, preşedintele Barrack Obama a suspendat o parte din proiect, pentru ca această construcţie de demarcaţie să fie îmbunătăţită tehnologic.

O scurtă privire spre Africa arată că şi aici există cel puţin un caz: gardul de sârmă electrificată dintre Botswana şi Zimbabwe, la iniţiativa celei dintâi, care a acuzat în anii 2000 afluxul record de imigranţi din ţara vecină. Considerat „o ofensă la adresa drepturilor omului”, acest element de separare se întinde pe sute de km. şi este păzit cu armata.


De la căderea Zidului Berlinului, 40 de state ale lumii au construit ziduri împotriva a 64 dintre vecinele lor” („The Economist”)

Roxana Istudor

 

Prăbuşiri economice de-a lungul timpului

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Prăbuşiri economice de-a lungul timpului

Crizele datoriilor generatoare de colaps economic se întâmplă ciclic încă din antichitate. Statele şi naţiunile nu au învăţat, de aproape două milenii, să le evite…

Una dintre primele consemnări istorice ale unor colapsuri economice de proporţii vine din secolul IV. Împăratul roman Diocleţian, care a domnit între anii 284 – 305, a preluat odată cu tronul imperial şi o economie fragilă. Nu a găsit altă soluţie decât… emiterea unei monede noi, care conţinea mai mult aur decât valoarea ei. Oamenii ajunseseră să topească aceşti bani, iar provinciile pur şi simplu nu mai respectau haoticele edicte imperiale, notează „litverse.com”. De aici până la prăbuşire nu a mai fost decât un pas…

„Marea criză”: şomeri la porţile unui angajator (Londra, 1930)

„Marea criză”: şomeri la porţile unui angajator (Londra, 1930)

Şi Evul mediu a fost plin de episoade de panică economică. Unul dintre exemplele de colaps a fost reţeaua bancară a celebrei familii Medici, stăpâna oraşului Florenţa, care, în numele expansiunii, şi-a lăsat lichidităţile la un nivel riscant de scăzut. În faţa spectrului falimentului, Lorenzo de Medici a aplicat una dintre măsurile care s-au văzut şi în criza actuală: a taxat cetăţenii, la niveluri insuportabile. Chiar şi aşa, în 1494 banca a căzut, trăgând după ea şi economia florentină. Incidentul a avut consecinţe internaţionale, întrucât regele Franţei îşi ţinea banii în banca familiei Medici. Tot din Evul mediu vine şi un exemplu clasic de prăbuşire a unui imperiu care, paradoxal, primea aur în cantităţi uriaşe: Spania. Fluxul continuu de bogăţie care a urmat descoperirii de către Columb a Americii a devalorizat banii în toată Europa, iar Spania a intrat în mari datorii pentru că a deschis prea multe mine de extragere şi a purtat prea multe războaie de apărare a teritoriilor cucerite. Inflaţia generată de bogăţia nemăsurată a dus la declinul economic definitiv al imperiului bazat pe aurul altora. Interesant de remarcat este faptul că, pe lângă implicaţiile internaţionale menţionate, au existat efecte în lanţ şi în timp. Lângă Spania îngenuncheată economic se ridica Imperiul britanic, care la rândul său a fost nevoit să intervină în criza „South Sea”. Este vorba despre o companie ale cărei acţiuni au crescut spectaculos pe… promisiuni de profit, mai exact speculă în toată regula. În 1720, compania îşi vindea toate acţiunile, în secret. Britanicii s-au îmbulzit degeaba apoi să îşi vândă şi ei acţiunile, urmarea fiind îndatorarea câtorva generaţii. După aceeaşi reţetă – mirajul comerţului cu Americile – intra în faliment şi Banca Regală din Franţa, în aceeaşi perioadă. Speculaţiile cu acţiunile companiei „Mississipi”, care urma să colonizeze Louisiana, erau la apogeu în 1719, preţul unei acţiuni crescând de la 500 de livre la 10.000! Apoi a venit şi momentul în care Banca nu a mai putut emite atâtea bancnote pe cât „valorau” acţiunile, investitorii au cerut contravaloarea lor în bani metalici, iar guvernul francez a fost nevoit să admită că banii din hârtie emişi de Banque Royale nu îşi găseau corespondent în suma deţinută în monede de metal. Banca s-a prăbuşit. Sună cunoscut?

Revoltă populară în Chile (criza datoriilor din America latină, 1982)

Revoltă populară în Chile (criza datoriilor din America latină, 1982)

După alte serii de astfel de „calamităţi” economico-financiare consemnate în secolul XIX – falimentul statului danez (1813), „cutremurul” produs de criza Băncii Angliei (1825), care a afectat pieţele din Europa, SUA şi America latină – urma primul semnal global de alarmă: „lunga criză”, care debuta în 1873, una dintre cele mai severe recesiuni din ultimele două secole pe care le-a cunoscut sistemul economic mondial modern”, după cum arată Iosif Marin Balog, în lucrarea „Criza economică din 1873”: „Iată ce scria Pester Lloyd despre bursa vieneză în preajma crahului: «Era o boală, o epidemie care a cuprins întreaga Vienă. Toate clasele sociale jucau la bursă, de la capetele încoronate, care jucau milioane, la birjari şi chelneri, care jucau sute de florini…»”. Aşadar, potrivit specialiştilor, aceasta a fost o criză rezultată nu din consecinţe ale războaielor sau ale supraproducţiei, ci din speculaţiile financiare şi instrumentele asociate acestora, duse până la limita extremă. După cum se cunoaşte, ea a afectat toate economiile lumii: Bursa din Viena s-a prăbuşit, Ungaria a fost nevoită să sisteze un proiect naţional de construcţii de căi ferate, Bursa din Paris a căzut de asemeni, ruinând pentru mult timp o ţară care avea de plătit pe deasupra şi despăgubiri de război. Mai departe, dat fiind faptul că Franţa era cel mai mare investitor în Italia, retragerea capitalului francez a îngenuncheat şi această ţară. Rusia a consemnat, la rândul ei, trei recesiuni în „lunga criză”, iar peste ocean, mii de afaceri americane au falimentat, lăsând datorii de peste un miliard de dolari.

Şomaj record în Spania, efect al recesiunii ultimilor ani

Şomaj record în Spania, efect al recesiunii ultimilor ani

Lecţiile nu au fost învăţate; o demonstrează izbucnirea, doar câteva decenii mai târziu, a „marii recesiuni”, care debuta în 1929. Precedată de câteva „alerte” – căderea Bursei din New York (1901) sau criza băncilor chineze (1910) – recesiunea a avut efecte mondiale devastatoare, atât în ţările puternic industrializate, cât şi în cele mai puţin dezvoltate, ale căror economii depindeau de exporturile de materii prime. Nivelul comerţului global a scăzut rapid şi abrupt, la fel ca veniturile oamenilor, cele bugetare şi profitul din afaceri. Oraşele din întreaga lume, precum şi zonele rurale au suferit puternic, activitatea în construcţii fiind practic oprită ani buni, iar preţurile agricole au scăzut şi cu procente de 60%. Din nou, societăţile nu au tras învăţăminte. Patru decenii mai târziu a urmat criza petrolului, din 1973, când preţul barilului a crescut de patru ori într-un an (cu episoade de creştere bruscă şi masivă în 24 de ore!), iar efectele au dus, printre altele, la schimbarea guvernului britanic în urma unor greve de amploare. După câţiva ani, statele din America latină se vedeau incapabile să-şi plătească datoriile externe, iar redresarea a însemnat împrumuturi de la Fondul Monetar Internaţional, care a cerut în schimb austeritate, ceea ce a generat scăderea semnificativă a nivelului de trai. Apoi, în „lunea neagră” din 1987, bursele lumii cădeau într-o singură zi din Hong Kong până în SUA şi din Europa în Australia, stârnindu-se astfel o panică economică mondială. Iar în 1997, criza financiară din estul Asiei a ameninţat să prăbuşească întreg continentul prin riscul contagiunii. Din nou a intervenit FMI, iar preţul stabilizării Coreei de Sud, Tailandei şi Indoneziei a fost de 40 miliarde de dolari. Din păcate, efectele au fost din nou dramatice – de exemplu, creşterea economică din Filipine era practic zero în 1998.

Mileniul trei nu a consemnat nici măcar un deceniu fără o criză majoră. Aceasta a izbucnit, după cum se cunoaşte, în 2007 şi are multe din reperele comune crizelor anterioare – speculaţii financiare, împrumuturi fără acoperire, viaţă pe credit, dezvoltare pe datorie. Consecinţele nu sunt încă estimate pe deplin, dar certitudini există: extinderea a fost globală (în primul trimestru din 2009, PIB-ul Germaniei scădea cu 14,4%, cu peste 15% cel al Japoniei şi cu peste 21 de procente cel al Mexicului); a afectat nu doar aceşti ultimi ani, ci şi evoluţiile viitoare, dat fiind faptul că se vorbeşte deja despre o „generaţie pierdută”, cea a tinerilor care nu au un viitor; a amânat din nou eliminarea decalajelor dintre state şi, pe cale de consecinţă, visul de prosperitate a miliarde de oameni. Un aspect demn de remarcat, în context, este acela că ţările cele mai puternic lovite de declinul economic mondial au fost tocmai cele care au încercat să crească veniturile cetăţenilor lor (de pildă, cea mai afectată ţară din UE, Letonia, a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creştere a salariilor minime din Uniunea Europeană).

Politicile de austeritate implementate în timpul ultimei crize economice care a debutat în 2007 au dus la „îngheţarea” activităţii economice pentru ani la rând. Redresarea statelor s-a făcut în paralel şi cu ajutorul majorărilor de taxe, iar şomajul generat de blocajele economiilor a sărăcit şi mai mult naţiuni întregi. Calitatea şi standardele de viaţă au scăzut în toate statele europene, ca şi în Statele Unite ale Americii (cea mai mare putere a lumii s-a aflat de două ori în situaţia alarmantă de a nu-şi mai putea plăti datoriile, ceea ce a stărnit frisoane financiare în toată lumea), cei mai afectaţi fiind cei din pătura de mijloc şi cei cu venituri reduse, mai exact tocmai aceia care asigură cea mai importantă parte a consumului într-o economie. În plus, protestele de masă derulate ritmic în toată această perioadă (Grecia, Spania, Marea Britanie, Franţa, Bulgaria ş.a.) au clătinat şi chiar înlăturat de la putere numeroase guverne, mişcările sociale multiplicând instabilitatea indusă de recesiune.

După cum arată datele aceastei succinte prezentări a unor episoade ale istoriei economice, în toate timpurile şi în toate orânduirile, oamenii de rând au fost cei care au plătit şi preţul prosperităţii, ca şi pe cel al prăbuşirii. „La cinci ani de la începerea crizei financiare globale, contribuabilii pot fi forţaţi în continuare să achitte nota de plată a băncilor”, nota în 2012 postul american CNBC, sintetizând felul în care oamenii de rând plătesc întotdeauna „oalele sparte” ale disfuncţionalităţilor macroeconomice. Încă de la împăraţii romani încoace…

Roxana Istudor


După cum arată datele aceastei succinte prezentări a unor episoade ale istoriei economice, în toate timpurile şi în toate orânduirile, oamenii de rând au fost cei care au plătit şi preţul prosperităţii, ca şi pe cel al prăbuşirii.

 

Cine pe cine spionează…

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Cine pe cine spionează…

Deşi pare incredibil, aliaţii occidentali se urmăresc unii pe alţii parcă mai mult ca oricând. În istoria recentă, spionajul pare să aibă o anvergură sporită până şi între prieteni declaraţi; SUA, Franţa, Marea Britanie sau Germania vădesc un mare apetit pentru a şti tot ce fac şi ce plănuiesc… ceilalţi aliaţi.

Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA)

Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA)

În principiu, relaţiile statelor aliate din lumea occidentală se bazează pe încredere, aceasta fiind chiar mai presus decât toate acordurile semnate şi de toate guvernările perindate prin palate. Şi totuşi…

Unul dintre marile scandaluri de spionaj ale istoriei foarte recente are în centru urmărirea cancelarului german Angela Merkel de către Agenţia de Securitate Naţională americană (NSA), care a ascultat telefonul mobil al liderului de la Berlin (peste un deceniu, după cum arată presa internaţională) şi, din păcate, asta s-a aflat. Mai mult, unele scurgeri de documente în mass-media au fost de natură să reflecte faptul că NSA nu l-a spionat doar pe cancelarul Merkel, ci a avut în vizor totodată şi mai mulţi miniştri germani, precum şi pe vicecancelarul Sigmar Gabriel, punctează „Sueddeutsche Zeitung”. Parcă pentru a pune gaz pe foc, ieşea la iveală activitatea unui spion american care s-a dovedit că transmisese sute de documente germane clasificate spionajului SUA. Agentul dublu a fost arestat, dar episodul a ameninţat să „arunce în aer” tot efortul de reconciliere dintre Washington şi Berlin după episoadele anterioare, notează „New York Times”.

Sediul Agenţiei de spionaj german (BND)

Sediul Agenţiei de spionaj german (BND)

Replica germană nu a întârziat, Berlinul prezentând ONU o rezoluţie „cu scopul de a restricţiona programele de supraveghere ale NSA împotriva altor naţiuni”. Dar este Germania atât de „nevinovată” în toată această masivă activitate de spionaj? S-ar putea spune că nu, din moment ce procurorii din Belgia au deschis, în luna iunie a.c., o investigaţie privind unele acuzaţii legate de spionajul extensiv desfăşurat de această ţară, care este bănuită, culmea, că ar fi cooperat cu… SUA în vederea monitorizării aliaţilor săi europeni. Jean-Pascal Thoreau, purtător de cuvânt al Biroului procurorilor federali belgieni, a anunţat că ancheta urmăreşte să stabilească care este „natura exactă a acţiunilor ce ar fi fost comise şi dacă acestea vor putea fi judecate”. Conform presei belgiene, BND (Agenţia de spionaj germană) ar fi colaborat cu NSA în colectarea de date asupra unor „ţinte” europene ca guvernul francez, Comisia Europeană sau Grupul „Airbus”. Ministrul belgian al Telecomunicaţiilor, Alexander de Croo, avertiza că, dacă rapoartele privind supravegherea la scară mare desfăşurată de către serviciul secret german se vor dovedi a fi adevărate, atunci „Germania va trebui să ofere o explicaţie”. Puţin probabil, din moment ce SUA nu au explicat cum de s-a întâmplat supravegherea cancelarului german… Totuşi, pentru a fi păstrate aparenţele, Angela Merkel anunţa, în luna mai, că „va coopera pe deplin” cu un comitet parlamentar de investigaţie care verifică aceste acuzaţii. Cu atât mai mult cu cât statele vizate de presupusele acţiuni intruzive acuză Berlinul că „lucrează cu americanii” şi nu cu europenii.

Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE)

Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE)

Doar că spionajul de peste Ocean este mult mai „versatil” de atât: la finele aceleiaşi luni iunie 2015, publicaţia „International Business Times” cita Casa Albă, care respingea acuzaţiile că NSA l-ar fi spionat, printre alţii, pe actualul preşedinte francez François Hollande. Ned Price, purtător de cuvânt al Consiliului de Securitate Naţională al SUA, încerca „să liniştească apele” declarând că „nu desfăşurăm operaţiuni de supraveghere în străinătate decât dacă există un obiectiv de securitate naţională specific şi justificat. Acest lucru este valabil atât pentru cetăţenii obişnuiţi, cât şi pentru liderii mondiali. Nu vizăm şi nu vom viza comunicaţiile preşedintelui Hollande”. Acelaşi oficial a refuzat însă să comenteze alte dezvăluiri asemănătoare, despre spionajul american ţintindu-i pe preşedinţii francezi Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, ca şi pe miniştrii de Finanţe François Baroin sau Pierre Moscovici. Din nou speculaţiile pe marginea dezvăluirilor interceptărilor au curs râuri… La rândul său, François Hollande a reacţionat imediat şi ferm, convocând… o întâlnire de urgenţă a Consiliului de Securitate al ţării. Pentru a fi salvate aparenţele, fireşte, întrucât politicieni francezi de marcă susţin că au ştiut demult că SUA a folosit mijloace tehnice pentru a le intercepta convorbirile. „Nu suntem naivi. Acestea fiind spuse, apare problema relaţiei de încredere dintre aliaţi”, sintetizează Michele Alliot-Marie, fost ministru al Apărării şi fost ministru pentru Afaceri Externe în timpul lui Chirac şi, respectiv, Sarkozy, pentru canalul francez de televiziune „iTele”.

Government Communications Headquarters (GCHQ), Marea Britanie

Government Communications Headquarters (GCHQ), Marea Britanie

Per ansablu, Franţa ar fi fost spionată copios, NSA solicitând serviciilor secrete din Australia, Marea Britanie, Canada şi Noua Zeelandă să colecteze informaţii despre contractele de export ale ţării în sectoare-cheie, precum cel nuclear, ca şi legate de rolul companiilor franceze în programul „petrol-pentru-mâncare” din Irak, din anii 1990. Şi, în timp ce premierul francez Manuel Valls făcea un apel la un „cod de conduită” între aliaţi, alte scurgeri de documente arătau, aproape în acelaşi timp, amploarea spionajului francez la adresa aliaţilor la care se făcea apel. Mai exact, o investigaţie a publicaţiei  Le Nouvel Observateur” a dus la descoperirea faptului că Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE) a spionat comunicaţiile internaţionale prin intermediul unei reţele secrete de cabluri submarine care leagă Europa de restul lumii. Mai exact, fostul preşedinte Nicolas Sarkozy a autorizat DGSE să lanseze o operaţiune complexă (şi secretă) de spionaj asupra comunicaţiilor globale transmise prin cabluri, cu cel puţin cinci astfel de canale majore direcţionate spre Statele Unite. Şi, oricât de adversar i-a fost în campania electorală, actualul preşedinte Hollande a autorizat ca DGSE să îşi extindă operaţiunile de spionaj şi să mărească numărul de staţii de interceptare în cadrul unui nou (şi foarte costisitor) plan de cinci ani, din 2014 până în 2019. Operaţiunea a implicat o cooperare intensă între DGSE şi agenţia britanică de spionaj GCHQ. Toate acestea după ce abia se aflase că americanii colaboraseră cu britanicii pentru a afla totul despre francezi…

Există pentru toată această escaladare a spionajului tot felul de motive pe care de regulă nu le invocă politicienii vizaţi de dezvăluiri, ci specialiştii şi formatorii de opinie publică, în funcţie de partizanatele lor. „Cea mai simplă explicaţie pentru spionajul dintre SUA şi Germania este aceea că, deşi cele două ţări sunt aliate, sunt totuşi competitoare”, notează „Washington Post”, argumentând cu faptul că „în 2011, de pildă, Obama a vrut să intervină în Libia, dar Merkel nu, folosindu-şi pe deasupra influenţa şi pentru a reduce participarea NATO, pentru ca în final să rămână aproape singura ţară care nu a ajutat deloc Alianţa”. Cu Franţa încă este şi mai şi: americanii invocă frecvent momentul în care fostul preşedite De Gaulle a refuzat o cooperare nucleară cu SUA. Spionajul reaminteşte aşadar tuturor că, chiar dacă preşedinţii aliaţilor sunt buni amici la un moment dat, această realitate se poate schimba cât ai clipi. În fine, un alt argument, aşa cum îl punctează „Reuters”, este acela că „spionajul menţine aliaţii oneşti”


Singurul lucru care mă uimeşte la scandalurile de spionaj între aliaţi este că ele încă surprind opinia publică” (Frederick Forsyth, jurnalist german)


Roxana Istudor

Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Cetăţenii din Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia au şi în prezent nevoie de vize pentru Statele Unite ale Americii, deşi pentru alte ţări membre ale Uniunii Europene acestea au fost eliminate…

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Un scurt istoric arată că Programul „Visa Waiver” (intrarea în SUA, pentru 90 de zile, fără viză, a cetăţenilor anumitor ţări) a fost creat în 1986, pentru a uşura condiţiile de intrare în SUA a britanicilor şi japonezilor. Ulterior, pe listă s-au adăugat şi cetăţenii altor ţări, toate caracterizate prin economii puternice şi regimuri politice stabile.

După extinderea UE, în 2004, între Bruxelles şi Washington au demarat discuţii privind posibilitatea ca toţi cetăţenii Uniunii să nu mai aibă nevoie de vize pentru SUA. În condiţiile în care legile americane din acel moment privind „Visa Waiver” favorizau statele care susţineau cu trupe efortul de război din Irak şi Afganistan, se părea că Polonia şi România (care nu era încă stat membru al UE) erau în fruntea listei. Au trecut zece ani şi, în ciuda unor „pusee de fermitate” din partea blocului comunitar, care a cerut şi în 2014 acelaşi tratament pentru toţi cetăţenii săi, Statele Unite au preferat să negocieze cu fiecare ţară în parte. Aceste discuţii s-au soldat cu eliminarea vizelor în ultimii ani pentru ţările baltice, Cehia, Slovacia, Grecia şi Ungaria. Iar Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia încă aşteaptă acest statut privilegiat.

Care sunt relaţiile bilaterale ale SUA cu aceste state şi ce şanse există ca cetăţenii lor să obţină eliminarea vizelor? Departamentul de Stat american arată că Polonia este un aliat cheie în Europa centrală, garantând securitatea şi prosperitatea transatlantică. Polonia contribuie cu trupe la Forţa de securitate a NATO din Afganistan, în Balcani, în special în Kosovo şi la Forţa de reacţie Rapidă a Alianţei”. Aceeaşi instituţie arată că şi Bulgaria este „un aliat de nădejde şi de importanţă strategică pentru SUA, care au acces la unele facilităţi militare de pe teritoriul bulgar”. Iar dacă în cazul Ciprului Statele Unite pot invoca problemele legate de divizarea insulei, iar în dreptul Croaţiei se poate nota că abia a intrat în Uniunea Europeană în urmă cu un an, nu aceleaşi motive sunt în cazul României.

O privire de ansamblu asupra parteneriatului ţării noastre cu SUA arată că, în acest an în care se împlinesc 135 de ani de relaţii bilaterale, Romania este partener strategic în cadrul NATO, contribuind semnificativ cu trupe, echipament şi asistenţă în cadrul operaţiunilor din Afganistan şi Kosovo. Eforturile României de a promova cooperarea la Marea Neagră în domeniile apărării şi dezvoltării economice completează scopul american de păstrare a stabilităţii în această regiune problematică. În plus, cele două state sunt legate de nenumăratele contacte economice şi umane, în afaceri, artă învăţământ şi multe altele”, arată acelaşi Departament de stat al SUA.

genericaDrumul până aici a inclus acordarea pentru România a „Clauzei naţiunii celei mai favorizate”, permanentizată în 1996, iar în 1997 a fost lansat Parteneriatul Strategic bilateral. De la lansarea sa, Parteneriatul Strategic a reprezentat un reper esenţial al politicii externe a României. După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a terorismului. „Rezultatele pozitive în planul reformei economice şi contribuţia României la războiul împotriva terorismului au constituit elemente majore în conturarea sprijinului SUA pentru integrarea României în NATO”, arată Ministerul român de Externe. Mai departe, în 2003, autorităţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în 2011, la Washington, a fost adoptată „Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI” între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării Declaraţiei Comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru – „Task Force” – în cadrul căruia există un Grup de lucru pe probleme consulare, inclusiv problematica vizelor.

Din cele prezentate mai sus rezultă că România îndeplineşte criteriile care au stat la baza eliminării vizelor pentru Statele Unite în cazul celorlalte ţări – stabilitate, contribuţie la securitatea regională şi la operaţiunile militare ale NATO, susţinerea intereselor SUA, precum şi un parteneriat strategic solid. Aşadar, de ce mai depinde intrarea României în Programul „Visa Waiver”? De continuarea eforturilor diplomaţiei româneşti, de un lobby eficient pe lângă Congresul Statelor Unite (promovat, de altfel, de cele 17 mari companii americane membre ale Consiliului de Afaceri Româno-American) şi, nu în ultimul rând, de cetăţenii români, care, îndeplinind condiţiile, pot reduce rata de refuz a solicitărilor de viză.

Roxana Istudor

Musulmani în Europa

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Musulmani în Europa

În spatele violentelor acţiuni radicale islamiste care pun anatema pe musulmanii din Europa se află milioane de oameni şi comunităţi întregi care se străduiesc să se adapteze şi să se integreze într-o lume complet diferită.

Integrare într-o lume diferită

Integrare într-o lume diferită

Lumea europeană are în faţă o realitate: numărul musulmanilor în statele vestice este estimat la peste 40 de milioane de oameni. În Germania sunt 4-5 milioane, în Franţa 30% dintre tineri sunt musulmani (în sudul ţării deja există mai multe moschei decât biserici…), în Marea Britanie numărul musulmanilor a crescut de la 82.000 la 2,5 milioane în trei decenii (şi aici sunt peste 1.000 de moschei, multe „convertite” din foste biserici), în Belgia jumătate dintre noii născuţi sunt musulmani, la fel în Olanda, iar în Rusia aceştia reprezintă o cincime dintre locuitori. Ca efect, politicile statale trebuie să se plieze şi să creeze condiţii pentru musulmanii care intră în arena socială, politică, religioasă*.

Aceste valuri de oameni de altă credinţă şi tradiţie vin spre occident dintr-o lume complet diferită – studiile arată că 46 de ţări musulmane contribuie cu doar 1% la literatura ştiinţifică mondială sau că în aceste state există în medie numai nouă cercetători, ingineri sau tehnicieni la mia de locuitori, media mondială fiind de de 41. Sunt doar două dintre argumentele năzuinţelor spre occident care stau la baza acestui aflux. Pe de o parte, occidentul îi primeşte, în numele tradiţiei sale democratice. Pe de altă parte, musulmanii se coagulează în comunităţi, încercând în acelaşi timp să se acomodeze şi să se integreze prin toate mijloacele – de la a plăti taxe până la a accede în funcţii publice. Care sunt aceste mijloace şi cine sunt promotorii lor?

Pornind de la principiul că Islamismul poate fi definit ca întreaga serie de teorii, manifestări şi acţiuni care au drept scop stabilirea ordinii islamice, bazată pe Shari’ah (străveche lege musulmană care orânduieşte totul, de la politică la igienă personală şi alimentaţie), adepţii ei pot fi împărţiţi în jihadiştii care terorizează periodic societăţile în care activează, salafiştii (opozanţii non-violenţi ai tuturor sistemelor care nu se bazează pe legea islamică, oameni de regulă educaţi şi care atrag adepţi prin propovăduirea unei conduite superioare moral) şi participaţioniştii, masa mare a islamiştilor, cei care împrăştie doctrina „la firul ierbii”, prin participarea la viaţa publică a comunităţilor în care trăiesc. Aceştia din urmă cu precădere au luat decizia conştientă de a evita confruntările inutile, optând în schimb pentru strategii de infiltrare în instituţiile statelor. De pildă, în oraşul britanic Birmingham, autorităţile s-au văzut în faţa unui adevărat „complot” menit să islamizeze şcolile engleze. Mulţumită unui document „scăpat” în public, numit „Operaţiunea Calul Troian”, au fost devoalate metodele bazate pe o presiune constantă, prin care musulmanii trebuie să „preia controlul asupra tradiţiilor şi culturii” ţărilor în care trăiesc. Pe scurt, ideologul de frunte al organizaţiei „Frăţia Musulmană”, Yusuf al-Qaradawi, îi îndeamnă pe adepţi, în lucrarea „Priorities of the Islamic Movement in the Coming Phase”: „Construiţi-vă propria societate în interiorul societăţii mai largi”.

Violenţă şi victime colaterale

Manifestări împotriva fanaticilor islamişti, la Dresda

Manifestări împotriva fanaticilor islamişti, la Dresda

În Europa trăiesc între 2.500 şi 5.000 de musulmani radicalizaţi, arată „Europol”. Cum reuşesc aceştia să provoace atât de mult rău şi societăţilor europene şi comunităţilor de musulmani care încearcă să se integreze? Prin violenţă, ca şi prin racolări şi circuite financiare infracţionale cu cel mai înalt grad de risc. Tineri vest-europeni ajung să se înroleze în rândurile extremiştilor islamişti din Siria, apoi se întorc în ţările lor şi fac ce au învăţat, declarând deschis că nu se vor opri „până când steagul negru al islamului nu va flutura pe Buckingham Palace”, arată „BBC”. Statele balcanice fac şi ele parte din acest tablou. În ultimii ani, semnalele de alarmă s-au înteţit, după accelerarea acţiunilor grupărilor wahabite (susţinătoare ale menţinerii islamului în forma sa originară). Expansiunea se duce pe toate fronturile: fundamentaliştii finanţează construirea a zeci de moschei şi centre comunitare, unele dintre aceste lăcaşuri de cult fiind preluate de grupări radicale. Există, de asemeni, şi asociaţii „de caritate” islamice active care au fost acuzate că propovăduiesc extremismul, fiind implicate în operaţiuni de spălare de bani în favoarea organizaţiilor teroriste. Se estimează că, după anul 2000, numai în Macedonia au intrat sute de milioane de euro pentru infiltrarea Islamului radical în această parte a Europei. Şi despre radicalizarea fără precedent a comunităţii musulmane din Bosnia-Herţegovina se vorbeşte tot mai mult. Fundamentaliştii tind să se infiltreze tot mai profund în structurile religioase musulmane din această ţară, se arătă în raportul de activitate pentru 2008 al „Obavještajno Sigurnosna Agencija” („Agenţia pentru Informaţii şi Securitate”). Documentul, citat de mass-media, releva la momentul respectiv că mediile politice musulmane sunt infiltrate de activişti wahabiţi.

Grupările radicale jihadiste racolează tineri din toată Europa

Grupările radicale jihadiste racolează tineri din toată Europa

Nu este de mirare că europenii, care au oferit musulmanilor toate drepturile, de la amintita libertate de a-şi construi moschei până la aceea de a accede în funcţii publice, au răspuns de multe ori cu tensiuni, uitându-i pe milioanele de musulmani oneşti în faţa agresiunii brute a câtorva radicali. Germania a fost nu demult teatrul unor manifestaţii anti-Islam, ca şi Franţa, zguduită de atentatul de la Paris şi în care „există zone interzise unde extremiştii deţin efectiv controlul”, după cum arată Robert Spencer, director al organizaţiei „JihadWatch.org”. Urmarea? Potrivit unui sondaj comandat de ziarul „Le Monde” în 2014, 74% dintre cetăţenii francezi consideră Islamul „intolerant şi incompatibil cu valorile franceze”. Un alt episod dramatic s-a petrecut în SUA, în luna februarie a.c., când Craig Stephen Hicks, un american în vârstă de 46 de ani, a intrat în campusul universitar din North Carolina şi a împuşcat mortal trei studenţi musulmani pe care nici nu-i cunoştea, mărturisind anchetatorilor că „s-a simţit dator să comită aceste crime pentru a-i răzbuna pe ziariştii ucişi în Franţa”. Aşadar, „extremiştii fac, comunităţile paşnice de musulmani trag” ponoasele, alături de ceilalţi europeni. De aici până la discriminare şi marginalizare nu mai este decât un pas. Ca un avertisment asupra pericolului generalizării, Ibrahima Diaw, singurul jucător francez din handbalul românesc de religie musulmană arată că „acum, în Paris, toată lumea spune «eşti musulman, eşti extremist». Dar eu nu sunt extremist!”.

Această „etichetă” pe care radicalii o aruncă asupra întregii lumi musulmane este o veste proastă şi pentru Turcia, dând apă la moară celor care s-au împotrivit ani la rând intrării ţării în marea familie europeană din motive de Islamism pronunţat. „Modernitatea otomană nu dă semne că ar accepta spiritul european”, arată Bassam Tibi, specialist în relaţii internaţionale, în lucrarea Turkey’s Islamist Danger” („Pericolul Islamismului turc”). Este adevărat că unele dintre măsurile luate de autorităţile de la Ankara par să îndrepte ţara mai degrabă spre orient şi trecut: Guvernul şi-a anunţat intenţia de a construi câte o moschee în fiecare universitate de stat, „relansând procesul de islamizare cultivat de actualul regim”, notează „AFP”. Iar politica preşedintelui Recep Tayyip Erdogan include sporirea măsurilor ce restrâng consumul de tutun şi alcool, autorizarea portului vălului islamic de către funcţionare, studente şi liceene etc. Toate acestea în timp ce în exterior continuă negocierile de aderare a Turciei la UE (începute cu un deceniu în urmă!), dublate de un discurs „potrivit”: Aderarea Turciei la Uniunea Europeană şi reformele democratice sunt primele priorităţi ale mandatului meu”. Cât de departe este această declaraţie de realitatea implementată în interiorul societăţii turce am amintit mai sus…

Din datele prezentate reiese că a fi musulman în Europa de azi nu este o misiune uşoară. Din păcate, eforturile de integrare (uneori de generaţii întregi) ale majorităţii sunt minate de terorismul şi infiltrarea agresivă a radicalilor, care generează astfel efecte dramatice în lanţ.

Roxana Istudor

*Jorgen S. Nielsen, „Participarea politică a musulmanilor în Europa”

Bătălia Arctică

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Bătălia Arctică

Comorile energetice -resursele de hidrocarburi estimate a exista în zona Polului Nord, precum şi avantajele economice şi strategice atrag ca un magnet interesele mai multor state, care duc o adevărată bătălie pentru supremaţie în regiune.

Hotarele din jurul Polului Nord

Hotarele din jurul Polului Nord

Comori, competitori, mize. De peste două decenii, Oceanul Arctic a devenit zonă de competiţie geopolitică. Zona Arctică, mai exact frontiera nordică a Rusiei, Norvegiei, Danemarcei, Statelor Unite şi Canadei ascunde, potrivit studiilor, circa 22% din resursele nedescoperite de petrol şi gaze naturale ale lumii. Este vorba, spun experţii americani (susţinuţi în estimări de specialiştii ruşi), despre aproximativ 90 de miliarde de barili de petrol, două trilioane de metri cubi de gaz natural şi circa 44 miliarde de metri cubi gaze lichefiate, majoritatea în largul mării. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că statele care se învecinează cu aceste comori sunt în plină competiţie şi fac tot felul de demersuri – locale şi internaţionale – pentru a-şi extinde dominaţia în zonă.

Situaţia actuală arată că nici un stat nu deţine şi nici nu ar putea deţine în întregime Zona Arctică. Amintitele ţări, care au hotarele în vecinătate, ţintesc, pe de o parte, exploatarea celor 200 de mile marine la care le dă dreptul legea internaţională, iar pe de altă parte extinderea suveranităţii cât mai adânc în jurul Polului Nord. Cu excepţia (notabilă!) a SUA, toate celelalte state şi-au cerut dreptul de a-şi prelungi zona atribuită prin Legea Mărilor. În „bătălia” pentru resursele acestui spaţiu în care trăiesc circa patru milioane de oameni „aparţinând unui număr de 30 de grupuri etnice, guvernaţi de opt naţiuni”, după cum arată „RT News”, sunt folosite toate mijloacele menite să asigure unui stat sau altul atingerea scopului extinderii zonale. De pildă, Danemarca a prezentat Organizaţiei Naţiunilor Unite, la sfârşitul anului 2014, o cerere de revendicare, susţinând că zona care înconjoară Polul Nord este legată de platforma continentală a Groenlandei, teritoriu autonom danez. Şi Norvegia a făcut o prioritate din „strategia nordică”, construind o nouă generaţie de fregate şi spărgătoare de gheaţă. La rândul lor, Statele Unite par mult mai interesate de subiect în ultima perioadă, elaborând un „Arctic Action Plan” considerat ambiţios şi menit să-i ajungă din urmă pe ceilalţi competitori implicaţi în cursa pentru dominaţia regională. Nu în ultimul rând, Rusia, aşa cum a obişnuit comunitatea internaţională, sare peste etapele de negocieri etalând „avertismente” militare: revendică la ONU extinderea propriilor hotare arctice cu 1,2 milioane de km pătraţi, simultan deschizând noi porturi militare şi propunându-şi ca până în 2025 să aibă în regiune 13 aeroporturi şi 10 staţii anti-radar. De altfel, în acest an, Flota Nordică a Rusiei participă la exerciţii în Zona Arctică, „pentru a se pregăti în vederea unor activităţi militare în regiune”. Mai mult, Moscova a anunţat că va stabili o structură de comandă militară în regiunea arctică până în anul 2017, urmărindu-se „redeschiderea tuturor fostelor structuri sovietice de apărare din regiune”. Ca urmare a acţiunilor Rusiei, celelalte state (cum ar fi Canada, care are o nouă bază la Resolute Bay) au introdus şi ele componenta militară în activităţile lor din Zona Arctică, sporindu-şi efectivele şi modernizând infrastructura de acest tip. „Nevoia de a domina Zona Arctică include şi o cursă a înarmărilor”, atrage atenţia expertul internaţional Patrick L Young. În paralel, etalările de „spărgătoare de gheaţă” de ultimă generaţie nu mai contenesc…

Platformă petrolieră norvegiană

Platformă petrolieră norvegiană

Ca întotdeauna atunci când vine vorba despre lupta pentru resurse şi putere, interesele se pot ciocni. Un exemplu este pretenţia Canadei, care revendică lanţul muntos Lomonosov, parte a platformei submarine din Oceanul Îngheţat de Nord. Doar că Institutul rusesc de Oceanologie a desfăşurat cercetări în zonă încă din 2007, concluzionând că aceasta este parte componentă a platformei continentale ruseşti! Aceeaşi zonă este disputată concomitent şi de Canada…

Care sunt resorturile care „mână” statele în această întrecere pentru supremaţie? Alături de menţionatele comori energetice din adâncuri, este vorba despre faptul că accesul în Zona Arctică înseamnă şi controlul asupra rutelor nordice, dezvoltare economică, lărgirea perspectivelor strategice. Un argument economic ar fi acela că, odată cu topirea accelerată a gheţii, transportul naval prin nordul pământului ar putea deveni cea mai rapidă cale de a face comerţ în jurul lumii, mai exact de la durate ale transportului de 48 de zile în prezent s-ar ajunge la 35 de zile, ceea ce nu este deloc puţin când se vorbeşte despre comerţ intercontinental. Iar din punct de vedere strategic, Polul Nord nu poate fi de neglijat din perspectiva amplasării de baze şi sisteme militare care să întărească dominaţia.

Submarinul nuclear rusesc „Yekaterinburg”, în exerciţii… arctice

Submarinul nuclear rusesc „Yekaterinburg”, în exerciţii… arctice

Interesele UE. Pentru Uniunea Europeană în ansamblu, ca mare putere mondială, este tot mai important să aibă un cuvânt de spus în „jocul” geopolitic ce vizează Zona Arctică. O poate face prin doi „pivoţi”: Danemarca, stat membru, şi Norvegia, care, deşi nu are această calitate, îşi declară tot concursul. UE are şi motive să-şi susţină poziţia, dat fiind faptul că a alocat 1,14 miliarde euro pentru proiecte sociale şi de de dezvoltare economică ale regiunii (în special nordul Finlandei şi Groenlanda) în perioada 2007 – 2013. Din aceste considerente, încă din 2008, liderii europeni atrăgeau atenţia, într-un raport al Comisiei Europene, asupra evoluţiilor, perspectivelor şi atitudinii Uniunii faţă de regiune, menţionând că „există riscul unui conflict cu Rusia pe motiv de exploatare a resurselor” şi că „încălzirea globală creşte ameninţările la securitatea internaţională”. Documentul avertiza totodată că „Uniunea Europeană trebuie să se dovedească capabilă să facă faţă noilor provocări şi să-şi apere interesele”.

Canada îşi întăreşte prezenţa în Zona Arctică

Canada îşi întăreşte prezenţa în Zona Arctică

Pe lângă faptul că evoluţiile din Ucraina au confirmat avertismentele cuprinse în raport, ce altceva se mai poate observa la şapte ani de la semnalele documentului? În toamna anului 2014, europenii ţineau un seminar – „EU in the Arctic, Arctic in the EU” – care prezenta rezultatele unei… strategii („Strategic Assessment of Development of the Arctic”). S-a vorbit atunci despre „politici, tendinţe, implicaţii, perspective”, dar acţiunile concrete prin care Uniunea Europeană să-şi urmărească interesele în Zona Arctică se lasă şi azi aşteptate. Încă nu este foarte clar ce atitudine va avea noua Comisie Europeană faţă de tema Nordului, cum vor evolua structurile deja existente, dacă va fi pus în aplicare preconizatul „Centru de Informaţii Arctic” al Uniunii Europene, dacă se va putea separa tema arctică de contextul nefavorabil al relaţiilor UE-Rusia, dacă Uniunea va reuşi să acţioneze ca un tot unitar în materie. Iar auspiciile nu sunt dintre cele mai bune: UE prezintă un tablou fragmentat când vine vorba despre Zona Arctică, lăsată până acum în seama Serviciului de Acţiune Externă (din perspectivă diplomatică) şi a multor comisii şi directori (din pescuit, politică regională, mediu, transport etc) din punct de vedere economic. Aşadar, nici vorbă de o voce unitară a Uniunii Europene în faţa evoluţiilor de anvergură din zona Polului Nord.

Totuşi, posibilităţi de remediere există. Politicile comunitare pentru Zona Arctică se aplică deja în Finlanda, Suedia, Danemarca, precum şi în Islanda şi Norvegia. De pildă, Norvegia a susţinut masiv intrarea Uniunii Europene în poziţia de observator în cadrul Consiliului Arctic (Canada, Danemarca, Finlanda, Islanda, Rusia, Suedia şi SUA). Pe lângă această intrare, prin nenumăratele programe şi acorduri de parteneriat care se derulează, Uniunea Europeană poate fi tot mai mult percepută ca un actor major al Zonei Arctice, arată o rezoluţie a Parlamentului European din 2014.

Roxana Istudor

Ombudsmanul – vocea cetăţeanului european

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on Ombudsmanul – vocea cetăţeanului european

Mai mulţi cititori se interesează în ce constă rolul Ombudsmanului European şi care este locul său în sistemul juridic comunitar. Aceştia au sesizat în spaţiul public mai multe atitudini faţă de actualul Avocat al Poporului (aşa cum este numit în România Ombudsmanul) şi doresc clarificări.

1

Ombudsmanul European, Emily O’Reilly

Uniunea Europeană oferă numeroase drepturi şi beneficii cetăţenilor săi. Este posibil, totuşi, ca ei să întâmpine probleme când vine vorba despre exercitarea acestor drepturi. Aici intervine instituţia Ombudsmanului European. Cine vine în ajutorul cetăţeanului european care întâmpină probleme a căror cauză nu este foarte limpede (pot fi generate de administraţia UE, de autorităţile unui stat membru, de o entitate privată etc)? În cazul persoanelor din state membre sau al celor cu domiciliul într-un stat membru, se poate adresa o plângere Ombudsmanului European.

O scurtă privire istorică ne arată că instituţia îşi are originile în Suedia, la începutul secolului al XVIII-lea, când ombudsmanul trebuia să promoveze aplicarea uniformă a legii, să evidenţieze neclarităţile din legislaţii, îndeplinindu-şi sarcinile prin efectuarea de inspecţii şi examinarea plângerilor. Primul Ombudsman a fost desemnat de către regele Carol al XII-lea al Suediei, în 1713. Urmând modelul suedez, Finlanda a creat postul Ombudsmanului Parlamentar în 1920. La mijlocul secolului al XX-lea, instituţia ombudsmanului s-a răspândit şi în celelalte ţări nordice. Modelul danez, care a exclus autoritatea asupra justiţiei, modalitate stabilită în 1955, reprezintă tiparul pentru instituţiile ulterioare ale ombudsmanului. De menţionat că şi unele dintre statele est-europene au instituit ombudsmanul în anii `80, cu menţiunea că a fost vorba despre o autoritate mai mică decât a modelului vestic şi care punea accentul pe protejarea drepturilor omului. După 1990, numărul birourilor ombudsmanilor din lume a crescut semnificativ, iar stabilirea unui ombudsman a devenit un reper pentru seriozitatea unei ţări în ce priveşte reformele democratice.

Astăzi, Ombudsmanul European este un organism independent şi imparţial, care poate trage la răspundere administraţia UE. Ombudsmanul investighează plângerile privind cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor UE. Ombudsmanul poate constata un caz de administrare defectuoasă dacă o instituţie nu respectă drepturile fundamentale, normele sau principiile de drept sau principiile bunei administrări. Câteva exemple: nereguli administrative, incorectitudine, discriminare, abuz de putere, lipsă de răspuns, refuzul furnizării de informaţii sau întârziere nejustificată. Orice cetăţean sau rezident al UE sau întreprindere, asociaţie sau alt organism cu sediul social în UE poate înainta o plângere.

Este important de menţionat că Ombudsmanul nu poate investiga plângeri împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din statele membre ale UE, activităţi ale instanţelor judecătoreşti naţionale sau ale ombudsmanilor naţionali, plângeri împotriva întreprinderilor sau a persoanelor fizice.

Reţeaua internă

2

Victor Ciorbea, Avocatul Poporului

Ombudsmanii naţionali şi regionali de pe întreg teritoriul UE se ocupă de plângerile împotriva autorităţilor publice naţionale, regionale şi locale din statele membre. Împreună cu Ombudsmanul European şi Comisia pentru petiţii a Parlamentului European, aceştia formează Reţeaua europeană a ombudsmanilor. Motivele în baza cărora poate acţiona un ombudsman variază în interiorul reţelei, dar includ în mod normal încălcarea drepturilor, inclusiv a drepturilor omului şi a drepturilor fundamentale, alte comportamente ilegale. Ombudsmanul este un oficial, de obicei desemnat de către guvern sau de către parlament, dar cu un grad semnificativ de independenţă. Este perceput ca un ofiţer independent şi non-partizan (sau comitet de ofiţeri), adesea stabilit de către Constituţie, care supraveghează administraţia. În mod tradiţional, Ombudsmanul se ocupă cu plângerile din partea publicului cu referire la nedreptatea administrativă, precum şi cu drepturile omului şi cu chestiunile legate de diferite forme de corupţie. Ombudsmanul are autoritatea de a investiga, de a raporta şi de a face recomandări cu referire la cazurile individuale, precum şi la procedurile administrative. Un exemplu mai recent este solicitarea Ombudsmanului European Emily O’Reilly de sporire a transparenţei Registrului lobby-ului la vârful UE. Din considerentele enumerate, Ombudsmanul este privit ca o persoană cu un nivel înalt de încredere, cu prestigiu şi influenţă, care acţionează cu obiectivitate, competenţă, eficienţă şi corectitudine.

În ce priveşte România, s-a optat pentru denumirea de Avocatul Poporului, care este o instituţie de tip ombudsman cu competenţă generală, având drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice.

Instituţia Avocatul Poporului a fost una dintre structurile instituţionale noi, create prin Constituţia din 1991. Este autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică şi are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice: soluţionează petiţii, formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale, poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora, poate sesiza instanţa de contencios administrativ, promovează recursul în interesul legii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ş.a.. Toate acestea în numele cetăţenilor, societăţilor comerciale, asociaţiilor sau altor persoane juridice.

Soluţiile oferite de domnul Victor Ciorbea, Avocatul Poporului au adus adesea clarificări, dar au şi stârnit dispute între Executiv şi Opoziţie. Ne referim la faptul că Avocatului Poporului i s-a solicitat contestarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului privind instituirea unor măsuri în domeniul educaţiei şi cercetării ştiinţifice, a celei privind Ordonanţa de Urgenţă care modifică legea alegerii preşedintelui sau a actului normativ care permite migrarea aleşilor locali de la un partid la altul.

Roxana Istudor

Înarmări

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Înarmări

Costul securităţii

Lumea cheltuieşte în prezent aproape trei procente din Produsul Brut la nivel mondial pentru înarmare; mai exact, peste 1,8 trilioane de dolari. Dacă luăm în calcul faptul că agricultura planetei contribuie cu doar 20 la sută la acelaşi Produs, avem o imagine clară şi alarmantă a ponderii cheltuielilor cu armele – deci, cu distrugerea – în tabloul general al contemporenaităţii.

O privire de ansamblu…

SUA îşi „adjudecă“ circa jumătate din cheltuielile mondiale pentru înarmare

SUA îşi „adjudecă“ circa jumătate din cheltuielile mondiale pentru înarmare

Neatinsă de vreo criză, gigantică prin sumele alocate de guverne (unele dintre ele luând pur şi simplu de la gura populaţiei pentru tancuri şi puşti), înarmarea continuă nestingherită, în toată lumea. Este „justificată” de guverne prin argumente de ordin geopolitic: se invocă apărarea în faţa potenţialilor inamici, protejarea intereselor comune din interiorul blocurilor militare, se vorbeşte despre susţinerea intereselor naţionale sau promovarea (dacă nu de-a dreptul implementarea prin acţiuni militare) a unui anumit tip de orânduire. De regulă, în spatele tuturor acestor declaraţii se află eterna competiţie pentru resurse şi poziţie dominantă în ierarhia mondială, la care se adaugă calculele schimbării polilor de putere. Pe de altă parte, aceste mişcări – concretizate sau nu în agresiuni – antrenează „răspunsul” din partea statelor care se consideră ameninţate şi care nu găsesc altă soluţie decât de a acorda prioritate cheltuielilor pentru înarmare. Istoria lumii este plină de efectele acestei „curse a morţii”, pentru continuarea căreia s-au găsit mai mereu cuvintele potrivite. Pot fi date ca exemplu tensiunile militare dintre Rusia şi Ucraina– după anexarea Crimeii şi prelungirea a ceea ce mulţi văd ca fiind un război civil în Ucraina, urmate de cerinţa expresă a NATO ca ţările din Organizaţie (în primul rând cele europene) să-şi majoreze cheltuielile în domeniul militar. „NATO trebuie să deţină capacităţi reale pentru asigurarea puterii de apărare. Securitatea este fundamentul bunăstării noastre”, arată secretarul general Anders Fogh Rasmussen. În acelaşi context, prezent în Europa la începutul lunii iunie, preşedintele american Barack Obama a propus, pe drept, alocarea unei sume de până la un miliard de dolari pentru desfăşurarea de noi forţe americane – terestre, navale şi aeriene – în Europa de Est. Din aceeaşi necesitate: securitatea.

China şi-a sporit alocările militare cu 170% într-un deceniu

China şi-a sporit alocările militare cu 170% într-un deceniu

Indiferent că vorbim despre ameninţare, agresiune directă sau reacţie (de prevenţie sau de ripostă), înarmarea braţului unui stat angrenează majoritatea palierelor unei societăţi. Înarmarea reuneşte interese politice, economice şi comerciale majore, aduce profituri imense, înglobează resurse semnificative şi unele dintre cele mai strălucite minţi în domeniile cercetării avansate. Ca urmare, înarmarea este „răsfăţata” alocărilor bugetare în mare parte a lumii. Astfel, în timp ce bugetele sunt reduse mai peste tot, iar austeritatea a devenit mod de viaţă şi politică şi economică, în mare parte din lume, cheltuielile militare rămân „remarcabil de constante”, după cum apreciază „The Guardian”: cu 23 de ani în urmă, ţările lumii alocau 1.500 de miliarde de dolari acestui sector, pentru ca în 2012 să se cheltuie peste 1.800 miliarde de dolari pentru înarmare, arată „Institutul Internaţional de Cercetare pentru Pace din Stockholm” (SIPRI). Giganţii mondiali se întrec în a aloca sume consistente armatei şi armamentului – bugetul SUA pentru forţele sale armate a fost de 682 miliarde de dolari în 2012, China a cheltuit circa 166 miliarde de dolari (creştere cu peste 170% din anul 2002), Rusia a alocat peste 90 miliarde de dolari (spor mai mare de 100% în ultimul deceniu), Marea Britanie (şi-a sporit alocările cu aproape o treime în ultimii ani) şi Franţa câte aproximativ 60 miliarde de dolari, la fel ca Japonia. Germania figurează şi ea în acest top, cu peste 45 miliarde de dolari. Exemplul „celor mari” nu rămâne fără ecou: pe locuri fruntaşe la alocările pentru armament figurează şi Kuwait, Oman sau Arabia Saudită, cu sume impresionante, de miliarde de dolari, între 11 şi 15 procente din PIB destinate apărării (de notat că investiţiile militare ale Asiei le-au depăşit pe cele ale Europei încă din 2012!). Până şi Eritreea, ţară africană în care sărăcia este la ordinea zilei, iar venitul pe cap de locuitor este sub cel al zonei sub-sahariene, a direcţionat nu mai puţin de 22,6% din PIB către înarmare, fiind pe primul loc într-un trist clasament în domeniu al perioadei 1988-2011 .

Forţele armate indiene primesc zeci de miliarde de dolari de la buget

Forţele armate indiene primesc zeci de miliarde de dolari de la buget

Cât priveşte Europa de Est, spre securizarea căreia se îndreaptă ochii întregii lumi odată cu conflictul ruso-ucrainean, este adevărat că unele dintre state au răspuns crizei economice prin reducerea bugetelor militare, dar asta nu înseamnă că înarmarea a ieşit din prim-planul alocărilor bugetare – ambiţii pentru înarmare există şi aici. Astfel, Polonia a anunţat, prin vocea ministrului de Externe, Radoslaw Sikorski, că va cheltui suma 3,6 miliarde de euro în următorii ani pentru modernizarea armatei: „Este prioritatea noastră pentru deceniul viitor. Ne vom procura rachete, elicoptere, vehicule blindate, submarine şi drone”. La rândul ei, Croaţia a direcţionat către înarmare 4,6% din PIB, Cipru tot în jur de patru procente, Turcia peste 18 miliarde de dolari, Grecia sau Serbia figurând şi ele cu sume importante. În cazul României, bugetul apărării, de 2,164 miliarde de dolari în 2012, a reprezentat 1,3% din PIB-ul ţării. Acestea sunt cele mai mici alocări din ultimele decenii – educaţia, de pildă, a primit în ultimii ani peste dublul acestei cifre. Recentul apel al NATO de sporire a cheltuielilor militare determină şi România să crească aceste alocări (până la 2% din PIB). La coada clasamentului acestei părţi a Europei se află R. Moldova, ale cărei cheltuieli militare se situează în jurul sumei de 20 milioane de dolari. Dar în condiţiile în care această ţară este în imediata apropiere a focarului Rusia-Ucraina, având şi probleme cu separatismul transnistrean este nevoită să facă din înarmare o prioritate.

Deşeurile radioactive, pericol major pentru mediu

Deşeurile radioactive, pericol major pentru mediu

Nu este doar cazul Europei. Arsenalul militar rămâne un criteriu de „selecţie” în ierarhia mondială a puterii, astfel încât înarmarea a devenit „contagioasă”. De exemplu, avansul Chinei în domeniu a generat reacţiile Indiei şi Vietnamului, care au început şi ele să aloce zeci de miliarde de dolari pentru arme şi armatele proprii – cea dintâi pentru că se doreşte o mare putere, cea de-a doua invocând vecinătatea potenţial ameninţătoare a unor asemenea giganţi…

Ce dimensiuni are, în aceste condiţii, inechitatea de alocări dintre înarmare şi dezvoltare? Din nou, cifrele vorbesc de la sine. Datele SIPRI arată că Uniunea Europeană a alocat înarmării în 2012 puţin peste 274 miliarde de dolari. Pentru comparaţie, menţionăm că, de pildă, fondurile comunitare de dezvoltare alocate tuturor membrilor UE în şapte ani reprezintă echivalentul a circa 470 miliarde de dolari. Aşa cum arătam, odată cu turbulenţele create între Rusia şi Ucraina, Europa se va vedea nevoită să aloce înarmării încă şi mai mulţi bani, chiar dacă creşterea sa economică suferă. Discrepanţele apar în toată dimensiunea lor şi din exemplul Canadei, care a direcţionat către apărare, în 2012, peste 22 miliarde de dolari, fiind între primele 15 state ale lumii din această perspectivă, dar culturii din această ţară i-au fost alocaţi, în 2010, doar 4.16 miliarde de dolari…

O ultimă generaţie de tancuri ruseşti

O ultimă generaţie de tancuri ruseşti

Cifrele pe care le-am citat se dovedesc enorme şi dacă le raportăm la ce alocă marile puteri pentru efortul mondial dedicat eradicării foametei sau ajutorului umanitar, deci unor cauze ale întregii umanităţi. În condiţiile în care marile puteri dislocă procente bune din PIB pentru înarmare, ajutorului pentru dezvoltarea lumii i s-au promis abia 0,7% din partea fiecărui gigant economic (în patru decenii, bogaţii lumii nu au atins aproape niciodată această ţintă). Dacă ne referim şi la eradicarea mondială a foametei, ONU estima, în cadrul unui summit din 2009, că ar fi suficienţi 30-40 miliarde de dolari pe an pentru a şterge de pe faţa planetei această ruşine. Dar suma s-a dovedit peste puterile unei lumi care cheltuieşte aproape două trilioane de dolari pentru înarmare, astfel încât un miliard de semeni ai noştri continuă să sufere de foame.

Statele nu se mai pot imagina fără arsenalele lor militare. Şi toate acestea în pofida nenumăratelor urmări nefaste ale cursei nesfârşite a înarmării mondiale: marea risipă de resurse naturale, umane şi financiare, deturnarea unei părţi importante din potenţialul tehnico-ştiinţific de la folosirea lui pentru progres, poluarea mediului înconjurător, frânarea creşterii economice, sacrificarea unor enorme posibilităţi de soluţionare a problemelor sociale, puternice presiuni inflaţioniste, obstacole în calea cooperării internaţionale.

Nu putem încheia această trecere în revistă fără să punctăm efectul cel mai dramatic al înarmărilor: pierderile umane. Pe termen scurt, vorbim despre moarte, traume, răniţi, deportări, malnutriţie, epidemii. Pe termen lung, despre faptul că deturnarea unor sume colosale către arme şi armate privează statele de dezvoltare şi, în acest fel, îi privează pe cetăţenii lor de viitor.

Roxana Istudor

Renaşterea pământurilor dacice

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Renaşterea pământurilor dacice

Emil Părău, un om de afaceri care şi-a petrecut copilăria pe dealurile fermecate ale unui cătun din Munţii Apuseni (Burtuca, astăzi Roşia), şi-a îndreptat privirile asupra acestor locuri şi a cumpărat satul natal, din dorinţa de a reînvia tradiţiile unui ţinut de basm…

Schitul din Straja

Schitul din Straja

Aflat aproape de graniţa cu judeţul Alba, satul hunedorean Roşia, din Munţii Metaliferi, este aproape inaccesibil pentru neiniţiaţi. Cătunul a început să se golească în anii ’80. Cu o excepţie, toate proprietăţile din sat îi aparţin astăzi lui Emil Părău, un om de afaceri născut pe aceste meleaguri, care, în ultimii ani, a cumpărat în jur de 300 de hectare de pământ în Roşia.

Cine este Emil Părău şi de ce a făcut acest gest? Este un apreciat om de afaceri din Valea Jiului, cunoscut pentru faptele sale de binefacere, patron care a oferit sute de locuri de muncă în ţinut şi a ajutat numeroşi nevoiaşi (cele 700 de familii ne­voiaşe din Lupeni pe care le ajută cu lemne în fie­care iar­nă sunt doar un exemplu). A botezat zeci de copii şi a ctitorit biserici. Este de notorietate, de pildă, faptul că „Drumul Crucii” din Straja, care reuneşte în fiecare an mii de pelerini, a fost iniţiat de Emil Părău, cel care a finanţat construirea schitului şi a monumentelor religioase din această staţiune. Şi nu doar a acestora – investiţiile omului de afaceri în instalaţiile de schi de aci au continuat chiar şi în vremuri grele şi au umplut Straja de iubitori ai sporturilor de iarnă.

Emil Părău în pragul casei bătrâneşti

Emil Părău în pragul casei bătrâneşti

Emil Părău este acea combinaţie rară între succes şi modestie. Are afaceri în turism, industria lemnului şi servicii, însă o bună parte din avuţia sa se duce în fiecare an pentru cazuri sociale. În acest spirit şi-a educat şi cei doi băieţi, astfel că nimeni din familie nu etalează bogăţie. În afaceri, nu mi-am propus niciodată să agonisesc nu ştiu câte averi, mă mulţu­mesc cu un trai decent, iar cu ce câştig în plus prefer să-i ajut pe alţii ori să dau la mânăstiri şi biserici”, spune Emil Părău. Apoi, într-o zi, s-a aflat despre faptul că şi-a cumpărat satul natal, devenit pustiu. „Am pus mult suflet, dar nu am simţit când am cumpărat satul, pentru că a fost în decursul anilor”, povesteşte omul de afaceri. Astfel, 116 proprietăţi (peste 250 de hectare) au începu să revină încet la viaţă. Pas cu pas, Emil Părău schimbă faţa acestui loc uitat de lume. A renovat gospodării, a curăţat terenuri, a înfiinţat o stână şi a început să cultive produse ecologice. Totul pentru a reînvia tradiţiile de odinioară.

parauAcest român visează ca într-o zi micul cătun din munţii moţilor să devină staţiune turistică, o oază în care oaspeţii să nu mai cunoască tumultuoasa lume modernă şi să se întoarcă la origini: „Pentru început, o să fac zece case în satul turistic. Vreau să fie o întoarcere în timp. Fiecare casă are o poveste, iar turiştii o pot afla. Vreau ca turistul, când intră în cămară, să găsească tot ce exista în sat pe vremuri. Să aibă carne la garniţă, castraveţii la murat, butoiul cu ţuică, toate produsele tradiţionale. Să mănânce roşia, dimineaţa, din grădina casei. O să aibă oi în ogradă, o să meargă la secerat, va vedea cum se trăia odinioară. Turiştii se vor gospodări singuri şi, cel mai important, vor avea posibilitatea de a se apropia unii de alţii”. Omul de afaceri îşi doreşte să vadă satul plin şi viu, cu oameni îmbrăcaţi în straie tradiţionale, care trăiesc în comuniune cu natura şi se adună la acţiuni comune care să-i apropie, la clacă şi şezători sau cum s-or fi numit în ziua de astăzi. Pe lângă legătura strânsă, de suflet, cu acest loc, Emil Părău vorbeşte şi despre energia acestor spaţii dacice, pe care o resimt şi străinii care ajung aici.

Sunt toate acestea năzuinţe îndepărtate? Ceea ce a făcut până acum omul de afaceri Emil Părău într-o zonă clasificată ca defavorizată demonstrează că nimic nu este imposibil. România profundă, de o netăgăduită frumuseţe, poate reînvia atunci când oameni de nădejde, români ce provin din locuri străbune îşi orientează o parte din avuţie şi odată cu ea şi o părticică din sufletul lor spre lucrurile perene.

Roxana Istudor

Eu în locul ăsta mă încarc. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoşi”.

Febra electorală pe glob

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Febra electorală pe glob

Anul electoral 2014 poate fi considerat unul al premierelor. Pe lângă primele alegeri europarlamentare de după un ciclu de criză economică majoră, o premieră este alegerea directă a preşedintelui Turciei, ca şi, de pildă, primul scrutin democratic în Fiji. Per ansamblu, peste 40% din populaţia lumii va fi chemată la urne, ţările implicate reprezentând mai mult de jumătate din PIB–ul mondial.

Harta alegerilor europarlamentare

votareDupă ce mult timp opinia publică s-a arătat nemulţumită de gradul de participare la vârful decizional din Uniunea Europeană, alegerile din acest an vin cu schimbări. Astfel, pentru ca votanţii statelor membre ale Uniunii Europene să aibă un cuvânt mai greu de spus în privinţa reprezentării în Parlamentul European şi a preşedinţiei Comisiei Europene, Parlamentul European a adoptat mai multe rezoluţii ce reglementează alegerile europarlamentare şi pe cele pentru preşedinţia Comisiei, în aşa fel încât fiecare alegător să îi cunoască pe candidaţii propuşi. Una dintre cele mai importante modificări este cea care instituie ca partidele naţionale să participe la alegeri cu sigla partidului european din care fac parte pe buletinul de vot. Europarlamentarii au mai decis, de asemeni, ca toţi candidaţii la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene să îşi prezinte programele politice în toate statele UE şi să susţină o serie de dezbateri publice, iar partidele politice europene să îşi nominalizeze candidaţii la preşedinţia Comisiei cu mult înainte de alegeri, pentru a permite organizarea unei campanii pe teme europene la nivelul Uniunii. Alte recomandări ale PE vizează ca fiecare alianţă de partide politice europene să propună un candidat în cursa pentru preşedinţia Comisiei Europene, care să conducă şi campania electorală europeană din 2014 a alianţei respective. Statele membre sunt de asemenea invitate să propună doi candidaţi – un bărbat şi o femeie – pentru fiecare post de comisar, pentru a da astfel posibilitatea preşedintelui Comisiei să asigure egalitatea de gen în cadrul viitorului colegiu al comisarilor.

Alegerile pentru Parlamentul European ţin capul de afiş.

Alegerile pentru Parlamentul European ţin capul de afiş.

O scurtă trecere în revistă a calendarului europarlamentarelor arată că în două ţări alegerile vor avea loc în două zile: Cehia (23 şi 24 mai) şi Italia – 24 şi 25 mai. Primele ţări în care se vor desfăşura alegeri europarlamentare sunt Olanda şi Marea Britanie, pe 22 mai, urmate de Irlanda, pe 23 mai. Pe 24 mai, cetăţenii din Letonia, Malta şi Slovacia vor merge la vot, în timp ce restul ţărilor urmează să organizeze alegeri pentru Parlamentul European duminică, 25 mai.

În ce priveşte modalitatea de vot, în trei dintre cele 28 de state nu va fi permis votul cetăţenilor din afara ţării: Irlanda, Malta şi Slovacia. Pe de altă parte, într-o singură ţară, Estonia, cetăţenii din afara ţării pot vota prin trei modalităţi – prin poştă, la Ambasada estonă din ţara respectivă sau prin poşta electronică, aceasta din urmă fiind o altă premieră. În patru ţări – Belgia, Cipru, Grecia şi Luxemburg – votul este obligatoriu. La capitolul vârsta candidaţilor, aceasta variază între 18 ani (în 15 ţări), şi 25 de ani, în Cipru, Grecia şi Italia. România este singura ţară unde vârsta minimă a candidaţilor este de 23 de ani. De asemenea, vârsta minimă a celor care votează este de 18 ani, cu excepţia Austriei, unde este de 16 ani. Referitor la pragul electoral pentru partide, cel mai mare este de 5%, în nouă ţări, printre care şi România. În schimb, 13 ţări, printre care Bulgaria, nu prevăd un prag electoral.

În Afganistan, votanţilor li se promite alegeri în deplină siguranţă.

În Afganistan, votanţilor li se promite alegeri în deplină siguranţă.

Alegerile europarlamentare din acest an vor desemna 751 de aleşi ce vor lua loc în Parlamentul European pentru următorii cinci ani. Şi aici au intervenit modificări. În prezent există 766 de europarlamentari, de când Croaţia a devenit membru UE, pe 1 iulie 2013, însă acest număr va scădea în concordanţă cu Tratatul de la Lisabona. Drept urmare, mai multe state vor pierde locuri, în numele „proporţionalităţii degresive”, metodă de „reglare” a marilor diferenţe între numărul de locuitori pe care îi au statele membre. Pe lângă Germania, care avea numărul cel mai mare de europarlamentari şi va pierde trei locuri, ajungând la 96, alte 12 ţări, printre care şi România (care va fi reprezentată de 32 de europarlamentari, cu unul mai puţin) se vor găsi în aceeaşi situaţie.

Numeroşi analişti consideră că scrutinul din luna mai reprezintă cele mai importante alegeri europene de până în prezent, mai exact de când s-au acordat Parlamentului European noi puteri. Din aceste considerente, competiţia politică este pe măsura mizei. Studiile derulate până în prezent îi situează pe social-democraţii europeni în fruntea preferinţelor alegătorilor pentru alegerile europarlamentare, urmaţi la mică distanţă de populari, liberali şi verzi, arată „PollWatch 2014”. Dacă această tendinţă va fi confirmată la vot, Martin Schulz, actualul preşedinte al Parlamentului European, va avea prima şansă pentru a-l înlocui pe José Manuel Barroso la preşedinţia Comisiei Europene.

Una dintre cele mai dezbătute probleme „ante-alegeri” a fost creşterea partidelor eurosceptice de stânga şi de dreapta, care ar putea ajunge să-şi constituie un grup în Parlamentul European. S-a speculat că Frontul Naţional francez, Partidul pentru Libertate din Olanda, Partidul Libertăţii din Austria, Interesul Flamand din Belgia, Liga Nordului italiană şi Democraţii din Suedia ar putea să obţină împreună 38 de mandate, caz în care le va fi suficient să se alieze cu un alt partid de extremă dreapta, pentru a constitui un grup. Se pare, totuşi, că nu au fost decât alarme, întrucât chiar liderul Partidului Independenţei Regatului Unit, Nigel Farage, susţine că este puţin probabil ca euroscepticii să câştige o minoritate de blocaj de 33% din voturi la viitoarele alegeri europene, notează „The Guardian”.

Vot pe meridiane

La o secţie de votare din India.

La o secţie de votare din India.

Amplul proces al alegerilor va cuprinde în acest an aproape jumătate din populaţia lumii. Unele state vor organiza alegeri pentru preşedinţie. Aceste scrutinuri vor fi deschise de un stat de pe continetul american: Costa Rica. Alte opt ţări din America Latină îşi vor scoate cetăţenii la urne pentru desemnarea şefului administraţiei prezidenţiale, printre ele numărându-se Brazilia, Bolivia, Columbia şi Panama.

Pe continentul european, macedonenii, românii, slovacii şi lituanienii vor avea de făcut alegeri similare. Importante pentru stabilitatea regională, în special politică şi economică, sunt alegerile care se vor desfăşura în acest an în Afganistan, Israel, Algeria şi Indonezia.

Şi legislativul naţional va fi reînnoit în 26 de state de pe glob, cele mai aşteptate scrutinuri parlamentare fiind cele pentru Congresul american, Parlamentul irakian, cel din Africa de Sud (primul după dispariţia liderului Nelson Mandela) sau din al doilea stat al lumii ca număr de populaţie, India. Pentru Parlament vor fi convocaţi la urne, printre alţii, şi cetăţenii din Bosnia, Ungaria, Suedia sau R. Moldova.


Scrutinuri „problematice”

  • Alegerile prezidenţiale din Afganistan au o greutate aparte, dată fiind programata retragere a forţelor internaţionale. Cum actualul preşedinte Hamid Karzai nu mai poate avea al treilea mandat, iar talibanii încă sunt influenţi într-o mare parte din ţară, stabilitatea acestui stat va fi o sarcină dificilă.
  • Violenţele din Irak au ajuns la niveluri care le depăşesc pe cele din 2006-2007. Alegerile parlamentare din acest an ar trebui să pună în fruntea statului politicieni care să poată controla marea fractură religioasă irakiană.
  • Primele alegeri directe pentru preşedinţie în Turcia lasă loc de multe întrebări. Se speculează că premierul Recep Tayyip Erdogan ar putea candida, întrucât mandatele de prim-ministru sunt limitate la trei, iar termenul limită este iulie 2015. Suporterii săi au intenţionat chiar să modifice Constituţia, pentru a prelungi mandatele prezidenţiale. Doecamdată, în focul luptelor interne, acest deziderat a fost trecut în plan secund…

Dar unde nu sunt probleme?…

Roxana Istudor

Un secol de hegemonie germană în Balcani

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Un secol de hegemonie germană în Balcani

Valoarea strategică a zonei balcanice pentru cea mai importantă economie a Europei, Germania, a fost demonstrată şi în perioada celor două războaie mondiale, şi în procesul de dezintegrare a fostei Iugoslavii, şi pe parcursul extinderii Uniunii Europene în această parte a continentului. Ea a generat implicarea marii puteri în toate evoluţiile zonale.

Cancelarul Angela Merkel şi prim- ministrul Victor Ponta

Cancelarul Angela Merkel şi prim- ministrul Victor Ponta

Un scurt istoric al relaţiilor Germaniei cu ţările din această zonă, în ultimii circa o sută de ani, poate oferi un tablou grăitor. În secolul al XIX-lea, celebrul cancelar Otto von Bismark spunea despre zona Balcanilor că nu merită nici osemintele unui singur grenadier din Pomerania” (este adevărat că Germania fusese „vioara a doua” în această parte a continentului, dominată de stăpânirile otomană şi austro-ungară). Dar după 1900, lucrurile au început să se schimbe. Relaţiile politico-economice dintre Germania şi statele din Balcani au devenit, începând din secolul XX, mult mai strânse. Astfel, marele proiect al construcţiei unei linii de cale ferată care să lege Berlinul de Bagdad, care a fost edificată în perioada 1903-1940 şi a generat mult profit unor firme germane, trecea şi prin Praga, Budapesta, Belgrad şi Sofia. Apoi, în timpul „războiului rece”, prezenţa în Peninsula Balcanică a unor bogăţii ale subsolului (petrol, gaze naturale, fier, cupru, zinc, aur, argint, nichel, magneziu în Serbia, mangan şi wolfram în Macedonia sau bauxită în Muntenegru), de care o economie înalt tehnologizată avea (şi are!) atâta nevoie, a fost un alt punct de interes pentru Germania, care şi-a „ajustat” după necesităţi relaţiile cu statele din această zonă, indiferent de epocă şi regim. Urmarea? RFG domina comerţul vestului cu statele din spatele „cortinei de fier” şi înaintea căderii acesteia. Un exemplu: Germania era principalul partener comercial al Iugoslaviei în anii `60, furnizând circa 20% din importurile acestei ţări în 1968. La rândul ei, Iugoslavia direcţiona către RFG un sfert din exporturile sale în anii `70; mai mult, în calitate de unică ţară din lagărul socialist care avea un acord pentru piaţa muncii cu Germania, asigura şi mână de lucru pentru puterea occidentală, neutralizându-şi astfel propriul şomaj (de notat că aceeaşi politică este menţinută şi azi: în timpul summitului în privinţa demografiei care a avut loc la Berlin pe 14 mai a.c., cancelarul Angela Merkel a cerut guvernului federal să faciliteze mobilitatea muncitorilor calificaţi provenind din ţările din Europa de sud şi de est). Firme germane mari, ca „Daimler-Benz”, aveau puternice legături comerciale în Sarajevo, de pildă. Doar că aceste aspecte nu au fost şi echitabile pentru Iugoslavia – balanţa comercială era în favoarea statului german, Germania fiind principalul creditor extern al Iugoslaviei (deţinea un sfert din datoria externă a fostului stat comunist în 1972), iar plecarea celor mai buni lucrători a fost o pierdere serioasă şi după disoluţia ţării.

Grupul „Siemens”, un gigant în Grecia

Grupul „Siemens”, un gigant în Grecia

Transformarea Germaniei într-o superputere a devenit şi mai evidentă după reunificarea din 1990. Chiar şi înainte de acest moment au existat destule voci printre elitele vestice care au exprimat îngrijorări cu privire la crearea unui colos german în mijlocul Europei şi influenţa pe care o va avea dezvoltarea sa în zona balcanică (teoreticianul american John Mearsheimer a vorbit chiar despre ceea ce a numit „invazia germană în Europa centrală”). În acest context, una dintre cele mai apropiate zone de interes a rămas – poate şi din perspectivă geografică – fosta Iugoslavie şi însângerata ei dispariţie. În acest proces, Germania s-a implicat masiv, dacă ar fi să exemplificăm doar cu presiunile intense făcute în 1991 pentru ca Uniunea Europeană să recunoască desprinderea din fostul stat federativ a Sloveniei şi Croaţiei, precum şi statutul lor de state independente. Una dintre vocile acestei susţineri a fost şi Ducele Otto von Habsburg, europarlamentar reprezentând Germania, care a fost citat de publicaţia franceză Le Figaro” cu următoarele cuvinte: „Viitorul Croaţiei este în Confederaţia Europeană, pentru care fosta Austro-Ungaria poate fi un model de urmat”

Mulţi specialişti au văzut un interes al Germaniei în fărâmiţarea survenită în această parte a continentului – în fond, se cunoaşte că statele mai mici nu au, de regulă, resursele tehnologice, instituţionale şi umane necesare susţinerii unui progres la scară mare, fiind, pe cale de consecinţă, mai uşor de subordonat. Şi putem reveni la „spargerea” fostei Iugoslavii, exemplificând cu dependenţa statelor nou apărute – măcinate nu doar de conflicte, ci şi de severe probleme economice – faţă de marca germană, care a fost mult timp monedă de schimb, uneori chiar circulând în paralel, în Balcanii de vest: în Muntenegru până în 2002, la fel în Bosnia-Herţegovina, iar în Kosovo şi în prezent. Circulaţia în statele mai slabe a unei monede puternice a altui stat reflectă indubitabil o relaţie de hegemonie*.

2

Retailerul german „Metro” are zeci de magazine în toată România

De altfel, forţa şi influenţa Germaniei în „stabilizarea” zonei rezidă şi din preluarea în aceste state a modelului german când a venit vorba despre reinstituirea băncilor lor centrale, despre implementarea modelului corporatist, toate acestea facilitând accesul capitalului şi intereselor economice ale Germaniei în tot ceea ce înseamnă viaţă economică a statelor din Balcani. Ajungem astfel la comerţ, domeniu în care dependenţa statelor balcanice de marea putere europeană este evidentă: Germania derulează circa un sfert din tot comerţul exterior al UE cu ţările din Balcanii de vest. Mai exact, o cincime din exporturile regiunii merg către statul german, în timp ce asta reprezintă doar 0,3% din ceea ce importă Germania per total. Aşadar, cifrele arată limpede că pentru statele mici, aceste exporturi sunt extrem de importante (am arătat într-un număr trecut al revistei noastre că scăderea acestora a adus Slovenia în recesiune). În acelaşi timp, ele sunt dependente de maşinile şi utilajele germane. Exportul masiv de materii prime şi importul de înaltă tehnologie are dezavantajele arhicunoscute. Alte cifre relevante: în anul 2005, Albania, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru şi Serbia aveau împreună un deficit comercial cu Germania în valoare de 3,5 miliarde de dolari.

În ce priveşte investiţiile directe, forţa de penetrare a Germaniei în economiile statelor din Balcani (şi în general în estul Europei) reiese şi din prezenţa directă a firmelor germane în aceste ţări, dar şi indirect, pe filiere cu ample ramificaţii. De pildă, expansiunea Ungariei în telecomunicaţiile din Croaţia, Macedonia sau Muntenegru este de fapt susţinută financiar de… „Deutsche Telekom”, care a făcut importante achiziţii în aceste state cu ajutorul intermediarului maghiar „Matav”, pe care îl deţine în întregime. De altfel, capitalul german s-a dovedit foarte interesat de privatizările din statele balcanice – într-un singur an, 2005-2006, investiţiile străine directe germane în Croaţia, de pildă, au crescut cu 54%. Cu giganţi ca „Siemens” pe piaţa balcanică a energiei sau „Deutsche Bank”, „HVB”,  „Commerzbank”, „Allianz” sau „Kreditanstalt” în sistemul bancar al zonei, Germania este în fruntea investitorilor în cel puţin două sectoare vitale, strategice, ale economiei balcanice.

Bundestagul aprobă negocierile de aderare a Muntenegrului la UE

Bundestagul aprobă negocierile de aderare a Muntenegrului la UE

Mână în mână cu dominaţia economică merge influenţa politică. În calitate de putere care neîndoielnic a jucat un rol activ în apariţia unor state noi în această zonă şi care s-a implicat în tranziţia lor către democraţia pe care ele o afişează azi, Germania continuă să fie un „dirijor al afacerilor din Balcani, în special în ce priveşte aderarea la Uniunea Europeană”, notează „The Economist”. Berlinul a devenit, în ultimele luni, gazda mai multor oficiali din ţările balcanice, ce s-au deplasat în capitala Germaniei pentru a „tatona terenul” în privinţa aderării. Printre ei, vicepremierul sârb Suzana Grubjesic, împreună cu o delegaţie ce a cuprins membri ai guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei sârbe, vicepremierul croat Neven Mimica, Slaven Radunovic, preşedintele Comitetului pentru integrare europeană din Parlamentul din Muntenegru. Şi nu întâmplător. Potrivit schimbărilor făcute în legislaţia germană în 2009, Bundestagul trebuie să fie consultat cu privire la aspectele legate de extinderea UE, lucru unic între cele 27 de parlamente naţionale din Uniunea Europeană (camera inferioară a Parlamentului german şi-a exercitat acest drept de două ori, votând pentru aprobarea deschiderii negocierilor de aderare cu Islanda şi Muntenegru”, mai notează publicaţia).

Prezenţa puternică a companiilor germane în tot ceea ce înseamnă comerţul cu ţările balcanice, investiţiile, implicarea în cele mai importante proiecte ale acestui perimetru geografic şi geostrategic (conductele de alimentare cu gaz din zona caspică ar fi doar un exemplu), ca şi, de partea cealaltă, adoptarea în multe state balcanice a modelului politic, economic sau administrativ din Germania au dus mulţi specialişti către opinia că marea putere exercită o adevărată hegemonie în Balcani.

Roxana Istudor

*„Este clar că acordurile privind integrarea în Uniunea Europeană sunt făcute la Bruxelles, dar Berlinul ia deciziile” (Suzana Grubjesic, vicepremierul sârb însărcinat cu integrarea europeană)

*„Influenţa germană în Balcanii de vest” (Fotis Mavromatidis, Jeremy Leaman)


Şi pentru România parteneriatul cu Germania este unul de mare importanţă. Germania a continuat să fie şi în 2012 primul partener comercial al României – cu care s-au desfăşurat peste 18% din totalul schimburilor externe. În ţara noastră sunt active circa 19.434 societăţi germane, cu o contribuţie totală la capitalul social de 3,96 miliarde euro (Germania poziţionându-se astfel ca al treilea investitor în economia românească). Dezideratele economice reciproce şi viitorul colaborării bilaterale, reintrate în normalitate după un an de stagnare, au fost subliniate şi în cadrul întrevederii pe care au avut-o, la Berlin, cancelarul german Angela Merkel şi premierul român Victor Ponta, în luna iunie a.c.

Cine înarmează lumea…

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Cine înarmează lumea…

Comerţul cu arme rămâne una dintre cele mai profitabile îndeletniciri. Profiturile sunt atât de mari, iar statele care înarmează lumea atât de puternice, încât reglementarea domeniului (de interzicere nu poate fi vorba) face paşi timizi, mai mult prin intermediul conferinţelor internaţionale şi al înfierării la nivel declarativ. În tot acest timp, marii producători de armament prosperă

Per total, începând cu 2002, comerţul cu arme a cunoscut adevărat un boom, înregistrând o creştere de 147%. Doar în în 2010, după doi ani de criză mondială, pe piaţa de armament au fost făcute tranzacţii în valoare de 305,6 miliarde de euro, notează şi „EUObserver”, exemplificând cu americanii de la „Lockheed Martin”, care au avut încasări de 26 de miliarde de euro din vânzarea de avioane, echipament electronic militar, rachete şi sisteme satelit de apărare, în 2010, în creştere faţă 2009. Acelaşi „Stockholm International Peace Research Institute” situează în fruntea exporturilor de arme SUA, cu 30% din nivelul mondial (export anual în valoare de 60 miliarde dolari), Rusia, cu 24%, Germania, cu 9% şi Franţa, cu 8%.

Interesant este şi topul cumpărătorilor, în care apar ţările emergente asiatice – India, Coreea de Sud, China, Vietnam – cu 44%, apoi ţările europene, cu 17% şi cele două Americi, cu 11%. Detaliind, observam că printre clienţii Statelor Unite sunt ţări ca Africa de Sud, Coreea de Sud, Kenya, Sudan, Tanzania, Ghana, Nigeria, Zambia, Costa Rica, Mexic, Uruguay, dar şi Australia, Noua Zeelandă, Bangladesh, Austria, Danemarca, Olanda şi Norvegia. Cealaltă mare putere, Rusia, cu o cifră de afaceri cu armament de 13,5 miliarde dolari în 2012, are clienţii ei, printre care se numără Siria (regimul al-Assad şi-a procurat de la Moscova mai bine de trei sferturi din întreaga tehnică militară achiziţionată în ultimii cinci ani, restul venind din Belarus şi Iran), Venezuela sau China.

La rândul său, Germania, un alt producător de top, exportă către parteneri europeni, dar şi în state din Asia şi bazinul Oceanului Pacific, notează „Deutsche Welle” (Algeria, spre exemplu, achiziţionează tehnologie germană, iar posibilul transfer spre Arabia Saudită a peste 200 de tancuri Leopard-2, semnat în secret de autorităţile de la Berlin anul trecut, odată dezvăluit, a încins spiritele în spaţiul public federal). Tot Arabia Saudită a semnat cu producători din SUA cel mai mare contract din ultimii ani: 84 de avioane de luptă noi şi 70 modernizate, pentru care şeicii plătesc 29 de miliarde de dolari. Am mai putea adăuga India, cu mega-contractul pentru avioanele franţuzeşti „Rafale”, estimat între 11 şi 20 de miliarde de euro. Şi exemplele pot continua. De altfel, pe piaţa mondială a armamentului, ţările asiatice încep să devină jucători din ce în ce mai importanţi. India figurează în prezent drept cel mai mare importator mondial de arme convenţionale majore (aproximativ 10% din totalul mondial al importurilor), vecina sa, Pakistan, cu care are o relaţie dificilă, ocupă şi ea un loc fruntaş, iar China, fost mare importator, a devenit cel de-al şaselea exportator ca mărime din lume, înregistrând o creştere de 95 de procente în ultimii 10 ani.

Aşadar, între 2007 şi 2011, cifra de afaceri în lumea comercianţilor de arme a crescut cu 24 de procente, arată rapoartele internaţionale. Un simplu exemplu: 12 miliarde de gloanţe sunt fabricate în fiecare an, aproape două pentru fiecare pământean. Sub aceste auspicii, cifrele strălucesc în contabilitatea firmelor care se ocupă cu producţia şi plasarea armamentului…

Unde dai şi unde… explodează

Dacă pe de o parte cifra de afaceri a acestei îndeletniciri la nivel global este greu de evaluat, pe de altă parte se apreciază că numărul victimelor produse în fiecare an de arme se ridică la 700.000, din care 500.000 civili. Conferinţa ONU asupra încheierii unui tratat privind comerţul cu arme, care a avut loc în luna iulie, a reliefat că doar o mică parte a armelor existente în lume sunt folosite în scopuri strict militare, cele mai multe servind conflictelor civile, destabilizării unor regiuni, operaţiunilor teroriste sau reţelelor infracţionale, scrie „Pravda”.

Toată lumea este de acord că, pe plan mondial, comerţul cu armament a scăpat de sub control, dar reglementarea lui se izbeşte de interese financiare atât de importante, încât este greu de crezut că profitabila îndeletnicire va avea vreodată îngrădiri clare. De altfel, încercarea ONU de a încheia un tratat care să reglementeze acest comerţ (că de interzicere nu se poate vorbi) s-a poticnit chiar de la început, când a fost vorba să se definească ce fel de arme trebuie să facă obiectul tratatului. Iniţiatorii au elaborat un document intitulat „Chairman’s Draft Paper”, care este privit cu suspiciune de unii participanţi, fiecare în funcţie de armele pe care le produce, le cumpără sau… le „tranzitează”. Documentul prevede întocmirea de rapoarte anuale privind vânzările de arme, iar intenţia este de a interzice acest tip de comerţ în zonele „fierbinţi” ale planetei. Bineînţeles, ţări importante, cum ar fi Rusia, de pildă şi altele, care livrează armament în zonele de conflict ale globului, nu agreează tratatul, sub pretextul prejudicierii intereselor economice, iar de cealaltă parte, statele care achiziţionează armament invocă „dreptul legitim la apărare“ (Pakistan, Japonia etc).

Nu este prima tentativă de a regulariza transferurile de arme la nivel global. În 1925, Liga Naţiunilor emitea un proiect legat de o „Convenţie a Comerţului cu Arme”, document care nu a fost niciodată adoptat. Mai târziu, în 2001, un grup format din laureaţi ai premiului Nobel pentru pace a emis o schiţă a unui cadru legal în care să funcţioneze o Convenţie pentru transferurile internaţionale de armament, apoi, în 2006, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluţia 61/89, intitulată „Spre un tratat privind schimbul de armament: stabilind standarde internaţionale comune pentru importul, exportul şi transferul de arme convenţionale“. Aceasta s-a lovit de manevre birocratice până în 2008, când a fost adoptată o nouă rezoluţie, 63/240, aceeaşi Adunare hotărând… formarea unui grup de lucru compus din experţi care să analizeze această problemă. În 2009, Adunarea Generală a ONU a adoptat încă o rezoluţie, 64/48, care decidea organizarea Conferinţei pentru Tratatul Comerţului cu Armament, cu sesiuni întinse pe durata mai multor ani…

Ca şi în alte dăţi, părţile se declară de acord şi încearcă reglementarea domeniului de aproape un secol. Franţa, Marea Britanie, Germania şi Suedia au făcut apel la adoptarea unui tratat internaţional „solid, eficace şi constrângător din punct de vedere juridic“ pe tema comerţului cu arme convenţionale. Din păcate, nu se semnează nimic. Lecţiile rămân neînvăţate, iar armele livrate unor guverne cândva partenere se pot oricând întoarce împotriva civililor din respectivele ţări (Egiptul primeşte pe mai departe tehnică militară – 125 de tancuri americane M-1A1 se află pe lista de cumpărături a regimului de la Cairo – asta după ce, printre tancurile scoase în Piaţa Tahrir în primăvara trecută, s-au aflat şi maşini de război fabricate în Germania).

Iar şirul victimelor curge neîntrerupt…

Roxana Istudor