NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Prea mici pentru o aniversare atât de mare!

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Prea mici pentru o aniversare atât de mare!

Doar de o sută de ani să existe România?! Pentru că asta aflăm din unele discursuri oficiale și de pe unele mici, foarte mici ecrane. Și numai o sută de ani să numere Centenarul în care sunt cuprinse ființa și identitatea noastră națională?

Toamna românească la Zikhron Ya’akov, Israel.

Dacă e să judecăm strict calendaristic, da! Doar că înăuntrul Centenarului despre care vorbim și pe care ne prefacem că-l serbăm, se vede, dacă e să privim cu atenție, și să privim musai cu ochii inimii, toată istoria noastră, de la întâiul ei început, până departe, în viitor.
1918 e anul cel mai cuprinzător al României, pentru că adună în durata lui toți cei 1917 ani de până la el, plus anii de dinaintea acestora. D-aia și este atât de mare acest Centenar. Pentru că el este despre trecut. Despre tot trecutul pe care stă așezat prezentul. Dar este, totodată, și despre viitor. Îndeosebi despre viitor.
Părinții și bunicii noștri ne-au lăsat această Românie, mare și când a fost mai mică decât acum, dar mai ales atunci când a fost cu adevărat mare. Ca să ne-o poată lăsa, mulți dintre ei au fost nevoiți să-și dea viața. Care pe la Oituz, care pe la Mărășești. După exemplul părinților și bunicilor lor, ce făcuseră tot așa, murind pe la Grivița și Plevna, unii, pe la Călugăreni și Rovine, alții. S-au găsit în mai toate timpurile din care este alcătuit acest mare Centenar locuri bune de murit. Și s-au găsit întotdeauna părinți și bunici gata să moară. La vârsta când abia începeau să trăiască. Căci toți au murit tineri, pentru că tinerețea este vârsta dragostei, iar ei au murit din dragoste. Față de fâșia lor de pământ, de bucata lor de cer, de căsuța lor cu pridvor, de femeia cu ochii înlăcrimați din pridvor, de copiii din brațele femeii, toate acestea numindu-se, în cărțile pe care mulți dintre ei nu le-au citit niciodată, dragoste de țară. Adică dragostea despre care este sau ar trebui să fie vorba atunci când rostim numele acestui Centenar.

Concert al naistului Nicolae Voiculeţ la Gyula, în Ungaria

Un Centenar mare cât o dragoste, putem spune. O spunem însă degeaba, dacă nu oferim suficiente dovezi în acest sens. Și se pare că nu oferim.
Vremurile nu ne cer dovada supremă, care e sacrificiul, așa cum le-au cerut celor de până la noi. Ci să arătăm că ne pasă. Că putem fi măcar într-un astfel de moment istoric împreună.
Anul acesta, care se va încheia curând, a fost mai degrabă festivist ,nu festiv. A lipsit și lipsește starea de sărbătoare. Cum să vorbim convingător de Unire când suntem mai dezbinați ca oricând? Sărbătoarea Centenarului Marii Unirii ne este trimisă din trecut. De către cei de acum 100 de ani, în speranța că vom ști să fim la înălțimea ei. Dar se pare că nu știm. Și când spun asta, mă gândesc la calendarul manifestărilor desfășurate pe parcursul acestui an. Bunăoară, Cerbul de Aur. Un festival prestigios și necesar. Dar de ce să fie așezat între acțiunile culturale dedicate Centenarului?
S-a constituit la nivel național un fond pentru finanțarea acestor acțiuni. O ocazie taman bună pentru asigurarea banilor necesari Cerbului, fiindcă altă legătură…. Altminteri, simpozioane mititele și spectacole onorabile, risipite pe tot cuprinsul țării, căci la noi funcționează din plin principiul acoperirii naționale. Și chiar internaționale. Doar avem ditamai Institutul Cultural Român, care continuă să creadă ce ne putem legitima cultural în fața lumii cu același dansuri și costume populare… Doar cu ele nu facem decât să batem sârba pe loc! Toate acestea în detrimentul ideilor naționale, menite să-i strângă pe toți oamenii unei națiuni în jurul lor, încărcându-se reciproc cu lumină și forță. Prima dintre acestea ar fi trebuit să fie, în cazul de față, cea a solidarității. Însă exact solidaritatea ne-a lipsit și ne lipsește în acest an al Centenarului Unirii. O mare sărbătoare pe punctul de a fi ratată! Peste următoarea sută de ani n-o să mai fie, cel mai probabil, niciunul dintre noi, cei de azi. Vor fi, însă, copiii și nepoții noștri. Această Românie a dezbinării vrem să le trimitem în viitor?
Și cât de simplu ar fi să-i facem mândri de noi! Nu continuând să ne înrolăm în războiul româno-român, pe care îl punem zilnic la cale, ci străduindu-ne să le lăsăm celor de după noi o moștenire de care să nu le fie rușine. Cu alte cuvinte, bucuria de a privi cu respect și recunoștință spre trecutul în care se va transforma prezentul în care trăim.
Centenarul Marii Unirii este mai ales despre respect și recunoștință. Dar se pare că n-am înțeles încă lucrul acesta. Ar fi o greșeală de neiertat ca sfârșitul acestui an sărbătoresc să ne prindă atât de mici cum suntem acum. A mai rămas destul de puțin timp până atunci. Suficient de mult însă ca să mai putem crește. Noi în ochii noștri, în primul rând. Apoi în ochii celor ce ne privesc din depărtarea veacului trecut și din zarea celui viitor.
Cum să așezi lângă o sută de ani de mândrie și demnitate națională o sută de ani de rușine? Istoria nu ne va ierta niciodată! E timpul să ne trezim!

Ștefan Mitroi

Gânduri şi sentimente pentru eterna Românie

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Gânduri şi sentimente pentru eterna Românie

Vasile Alecsandri 

Multe soiuri de peisajuri am văzut prin deosebite ţări, dar rareori, am întâlnit acea frumuseţă măreaţă şi sălbatică, prin care se deosebesc munţii Moldovei. Acole pământul, codrii, stâncele, pâraiele sunt încă în starea primitivă a naturii şi nicăiri nu se vădeşte mâna omului cu prefacerile ei uricioase şi prozaice. La munte omul este mai simplu, viaţa lui este mai în linişte, năravurile sunt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gând şi la vorbă şi verde de trup ca brazii subt care trăieşte. Munteanca-i naltă de boi, albă, veselă, sprintenă, isteaţă şi frumoasă. Cum să nu-ţi bată inima de bucurie şi de mulţam unor locuri atât de măreţe şi de poetice, locuite de un neam a căror înfăţişare îţi umple ochii şi sufletul! Locuri pline de aducere aminte a strămoşilor noştri, de poveşti fantastice şi mai ales de doine armonioase! („O plimbare la munţi”) 

 

 

Alexandru Vlahuţă 

De la mânăstirea Horez în sus, locurile se sălbătăcesc, văile-s tot înguste şi mai râpoase, dealurile acoperite de păduri se-ncolăcesc, se-ncalecă şi închid zarea din toate părţile. E aşa de adâncă şi de sfântă că înaintezi cu grijă, pare că ţi-e frică să nu deştepţi, cu zgomotul treceri tale, cine ştie ce fiinţi legendare adormite de mii de ani în liniştea acestor pustietăţi. După vrun ceas de drum cotit prin strâmtori şi desişuri întunecoase, auzi un vuiet, o gâlgâire de izvoare, ca şi stavilă s-ar fi abătut deodată din calea undelor nerăbdătoare, valea se deschide, codrii se trag la o parte, o privelişte neaşteptată, negrăit de mândră, se înfăţişează ochilor. Sus, pe brâul muntelui din faţă, răsar dintre copaci turnuleţele mânăstirei Arnota, sfânt lăcaş în care se odihnesc oasele bunului şi milostivului nostru domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al Bistriţei, s-aşterne o poiană de toată frumuseţea, în mijlocul ei se ridică zidurile cenuşii ale mânăstirei Bistriţa, clădire mare, arătoasă, întemeiată acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stâlpii vechei şi puternicei familii a Pîrvuleştilor, cu care domnii de pe vremuri căutau să se-nrudească pentru mai buna pază şi îngrădire a tronului. 

De aici încolo nu mai poţi răzbate decât cu piciorul. Chiar din spatele mânăstirii intri în cheia Bistriţei, în lumea prăpăstiilor şi-a viitorilor: tot muntele e crăpat de sus şi pănă jos, şi pe fundul acestei tăieturi, între înalţii păreţi de piatră, s-azvârle Bistriţa, vijelios bătându-şi nahlapii de stânci, c-un zgomot asurzitor. În păretele din dreapta, la o înălţime ameţitoare deasupra torentului, se deschide peştera Sfîntului Grigore. („Pe cheia Bistriţei”) 

 

Mihail Sadoveanu 

Era pe la sfârşitul lui august, şi pădurea Petrişorului, bătrână şi nestricată de mână de om, îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri. Urca domol coline tărăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi printr-un şuiet adânc sosirea vânturilor. Aşa urca lin spre asfinţit, şi de pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzişurile. 

În ţihla măruntă de la margine, lumina se cernea în ploaie deasă şi caldă de raze; roiuri de musculiţe se roteau ici-colo, ţesându-se într-un joc grăbit; sticleau în lumină, pe urmă dispăreau. Un grangur mişcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbenuşul oului; întindea din vreme în vreme gâtul şi da drumul unuei fluierări gâlgâite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ramurile pădurii. Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe vârfuri de nuieluşe mlădioase; erau stigleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochişori sticliţi ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri şi fărâmau melodios chemările, fâlfâiau apoi uşurel şi-n urmă-le nuieluşele se clătinau, tremurându-şi frunzele. Şi într-un covru scurmat în pămînt, între frunze şi păiuş, sta un iepure roşcat, pitit pe labe, cu urechile lăsate pe spatele gheboşat. În mângâierea căldurii, dormita; îşi lumina ochii deodată, apoi îi întuneca încet şi-şi mişca botul crăpat, ca-ntr-un vis…(„În pădurea Petrişorului”) 

 

 
Ion Slavici 

…Întrat în valea Dâmboviţei, drumul e croit pe coastele de la dreapta râului, de-a lungul văii lungi, care din ce în ce se strâmtează. Pădurile de pe coastele acestea se văd din depărtare ca un mare covor în fel de feţe. Jos, de-a lungul drumului, sunt mai ales nuci bătrâni şi groşi acoperiţi de un frunziş încă des, dar atins de asprimea vânturilor tomatice şi oarecum istovit. Nu sunt doauă frunze la fel, dar toate împreună lasă în ochi simţirea dulce a unui verde care bate-n galben. Mai la deal şi pe ici, pe colo prin acest verde ies la iveală pete mai mici ori mai mari, fâşii prelungi ori cotite în fel de fel de chipuri, ici roşeaţa sângerului ori a frasinului, colo verdeaţa crudă a stejarului îndărătnic, iar mai departe galbenul teiului şi, printre toate, risipit albul plopilor şi al răchitei — un nesecat amestec de colori şi de forme. 

La stingă, valea cea lungă, sunt ţărini sădite cu pruni, lungi şi nenumărate şiruri de pruni, iar printre ele rămăşiţele porumbiştilor, o uimitoare icoană a urmelor de lucrare omenească. 

Înainte, în sfârşit, departe, spre fundul văii, în zarea albăstrie, se îngrămădesc munţii de la izvoarele Dâmboviţei, cinci rânduri unul peste altul, cu piscul Păpuşii deasupra. 

Cerul e senin, şi-o adiere lină, aproape caldă, se simte despre şesul nesfOrşit… („O zi de toamnă”) 

 

Mihai Eminescu 

…Într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vârful băţului şi o luai la picior pe drumul cel mare-mpărătesc. Mergeam astfel printre câmpi cu holde… Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui … eu îmi pusesem pălăria-n vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă şi goală şi fluieram alene un cântec monoton şi numai lucii şi mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului. 

Zi de vară pân-ân sară am tot mers fără să stau de fel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că adorm din freamătul lor lung, de-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorcea de la lucrul câmpului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale şi doniţe în amâdouă mâile, boii trăgeau încet în jug şi carul scâţâia, iar românul ce mergea alături cu ei pocnea din bici îşi ţipa eternul său hăis, ho!… Ascuns în maluri dormea Murăşul, pe el trosnea de căruţe podul de luntri, pe care-l trecui şi eu… De departe se vedeau munţii mei natali, uriaşii bătrâni cu frunţile de piatră spărgând nourii şi luminând ţepeni, suri şi slabiasupra lor.  

Una câte una se-aprindeau stelele tremurând în nemărginirea albastră a cerului, când mai sus, când mai jos — şi luna, balana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secere de argint pin norii albicioşi şi subţiri. Mai greoaie scârţâiau carele cu lemne ce veneau din munte; românii şedeau culcaţi pe foale, în vârful carălor, sau, mergând alături, şuierau doine bătrâne şi triste ca suvenirile trecutului. Toate farmecele unei nopţi de vară — lună albă şi stele aurii, fluierul melancolic şi câmpii ce par a adormi, iar drept în faţă, bătrânii urieşi de piatră, munţii, ce acum păreau încununaţi de stele ce tremurau asupra frunţilor lor. („Geniu pustiu”) 

 

Ion Creangă 

…Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutrieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştoalnele, ţarinile cu holdele, cîmpul cu florile şi mîndrele dealuri, de după cari-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereţei!… 

Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci şi eu sunt om din doi oameni; şi şi satul Humuleştii, în care rn-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, ca alte sate; şi locurile care încunjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de Humuleşti vin Vânătorii Neamţului, cu sămânţă de oameni de aceia care s-au hărţuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor. Şi mai din sus, monăstirile Secul şi Neamţul altădată fala bisericei române şi a doua vistirie a Moldovei. Din jos vin satele Boiştea şi Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungureşti la carăle lor; unde plugurile rămîn singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata. Aproape de Boişte vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-şi scapă căciula pe baltă, zice: „Să fie de sufletul tatei!“ 

Înspre apus miază-zi vin monăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Varatecul, unde şi-a petrecut viaţa Brâncoveanca cea bogată şi milostivă, şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprincene scăpate din monăstire; Bălăţeştii, cei plini de salamură, şi Ceahlăieştii, Topoliţa şi Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivăţ peste Ozană, vine Tîrgul-Neamţului, cu mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Ţuţuienii, veniţi din Ardeal, care mănâncă slănina râncedă, se ţin de coada oilor, lucrează lână şi sunt vestiţi pentru teascurile de făcut oloiu; şi Condrenii, cu morile de pe Nemţişor şi piuăle de făcut sumani. („Amintiri din copilărie “) 

 

Lucian Blaga 

…De ore o ţineam la pas. Răzbăteam uneori în livezi cu linişti, ce n-au fost parcă niciodată sparte de cineva! Prin rarişti ne poticneam de glii proaspăt răsturnate de râtul mistreţilor, ca de pluguri, adineori, poate nici un sfert de ceas în urmă. Mirosul de pământ reavăn ne adia încă, şi larve ursuze căutau să se ascundă în ţărână. Erau cărări moarte pe-aici, cu gunoi de urşi, şi cu iarba crescută, nebătătorită de oi sau de pas ciobănesc. 

Şi urcam! Urcam! 

Zăream pentru o clipă Şurianul prin neguri, sfâşiate de-o ochire a soarelui, în depărtare. Vârful se ascunse apoi iarăşi după alte coame de munţi. În curând însă îl vom lua pieptiş, şi uriaşul nu va mai scăpa de noi, decât dacă se va scutura. Brazii scădeau, se făceau tot mai mici, pe urmă mărunţi. Îi reteza aerul prea subţire. Cei mai avansaţi pe înălţimi erau chirciţi, nişte pitici monstruoşi. Răsărea aci, din vânt, ţinutul tuns al coniferelor minuscule. Iată-l în sfîrşit, de-a dreapta noastră, Şurianul, cu obrazul dârz, numai de piatră. În stânga, ierbos şi fără găteli, tovarăşul său de veşnicie: Vârful lui Pătru. „Acolo pe şeaua dintre vârfuri, unde-i trecătoarea, se găsesc urmele unui castru roman”, ne lămuri Tata. Până pe-aici au ajuns cohortele? mă-ntrebam aproape cu nedumerire. Informaţia mă zgudui, şi-n faţa priveliştei mă pătrundea sentimentul unei măreţii istorice, pe care simplele fapte de şes ale legiunilor romane nu mi- dăduseră niciodată… („Hronicul şi cîntecul vârstelor”)