NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Din nou românii din Ucraina protestează

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Din nou românii din Ucraina protestează

Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile naționale. În cazul nostru, ne referim la populația românească. În urmă cu 13 ani, românii din Ucraina protestau energic împotriva continuării politicii nedrepte ce avea urmări grave asupra învățământului în limba română. Coperta revistei noastre, din data de 17 octombrie 2017 vorbește de la sine: „NU NE FURAȚI LIMBA ROMÂNĂ!”. În mod practic, se pune la cale desființarea sistemului de învățământ românesc, care cuprinde cel puțin 500.000 de elevi, românii fiind cea de-a doua minoritate, după cea rusească. 


Deși de-a lungul anilor Consiliul Național al Românilor din Ucraina a înaintat memorii către autoritățile de la București, în care deplângea încălcarea dreptului la educație în limba română, noi măsuri nu s-au arătat. Din păcate, comparația cu Ungaria și Bulgaria, și ele suportând încălcarea dreptului la limba lor națională, nu ne este deloc favorabilă, deoarece amintitele țări au ajuns la o oarecare înțelegere cu autoritățile din Kiev, în vederea asigurării drepturilor respectivelor comunități. Reprezentanții românilor au acționat în permanență împotriva scoaterii limbii române din școlile frecventate de români, adresându-se cu mai multe prilejuri și autorităților ucrainene, fără să se fi obținut vreun rezultat palpabil.

Concret, românii din Ucraina suportă consecințele unei mai vechi politici a statului vecin, de scoatere a limbilor materne din școlile în care învață și conaționalii noștri. Ungaria și Bulgaria au obținut unele rezultate, minime, în cadrul amintitei reforme teritorial-administrative a Ucrainei, care nu ține seama de faptul că toate aceste minorități ce trăiesc în Ucraina doresc să poată fi sprijinite de statele-mamă. 

În documentul prezentat de Consiliul Național al Românilor există solicitarea expresă ca problema învățământului în limba română să fie rezolvată cel puțin după modelul celei pentru maghiarii din Ucraina, cerându-se în același timp adoptarea unei Declarații a Parlamentului privitoare le Legea educației din țara vecină. Nefiresc este și faptul că Executivul român nu a negociat la timp spații administrative comune pentru vorbitorii de limbă română din Ucraina, după cum arată Consiliul Național al Românilor. De asemenea, se solicită insistent autorităților de la Kiev, printr-un Memoriu, ca raioanele în care românii sunt numeroși – Noua Suliță, Herța, Hlibova, Storojneț – din regiunea Cernăuți să formeze o singură unitate administrativ-teritorială, altfel, drept consecinţă plasarea celor patru raioane în poziții diferite ar determina ca românii să nu mai fie majoritari, din punct de vedere etnic, în niciunul din raioanele populate de ei și astfel să nu mai fie reprezentați nici în foruri decizionale locale. Măsurile luate de guvernarea ucraineană anterioară, în loc să îmbunătățească statutul românilor în privința limbii lor materne, agravează situația interetnică într-un ținut cunoscut a fi unitar altădată ca fiind tolerant. 

România a protestat, alături de Ungaria și în lumina recomandărilor Comisiei de la Veneția, din anul 2018, iar drept urmare, Kievul a dat puțin înapoi, notează mass-media europene, amânând intrarea în vigoare a prevederilor ce se referă la învățământul în limbile minorităților până în anul 2023. 

Această problemă a limbilor minorităților de pe teritoriul Ucrainei continuă să preocupe instituțiile blocului comunitar, cu atât mai mult cu cât statul vecin are ambiții de integrare europeană. 

Regretăm că o țară ca Ucraina, alături de care ne-am aflat de-a lungul istoriei, nu reușește să sprijine dorința minoritarilor de a coexista împreună cu ucraineni, în limitele conștiinței lor naționale. 

Carol Roman 
 
 

O naștere grea

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on O naștere grea
Din păcate, în ultima vreme au apărut tot felul de opinii potrivit cărora, împreună cu alți europeni, mulți dintre românii aflați în Marea Britanie vor trebui să părăsească teritoriul Regatului Unit. Lucrurile sunt pe cale de a fi clarificate, întrucât, urmare a acordului Brexit, românii din Marea Britanie au la dispoziție un set de reglementări noi, prin intermediul cărora își pot continua activitatea pe teritoriul britanic. 
 

Carol Roman

Migranții români au adus beneficii importante Marii Britanii și mulți dintre aceștia erau apreciați chiar și de premierul Boris Johnson, pe vremea când era primar al Londrei, de către Nick Klegg, fost vicepremier al țării sau de Robin Barnett, fost Ambasador al Marii Britanii la București, care, de altfel, declara recent că „sunt mulți municitori români în Marea Britanie și au o contribuție importantă la dezvoltarea țării”. Aceste aprecieri au fost publicate de Editura „Balcanii și Europa” în Suplimentul dedicat românilor din Marea Britanie și vor cântări în ecuația regimului oferit celor peste 400.000 de români care trăiesc și muncesc în Regatul Unit, dat fiind faptul că înalta lor calificare este una dintre primele reguli de selecție a celor care vor rămâne să lucreze în Marea Britanie.
 
Ieșirea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din constructul european este un moment notabil al istoriei contemporane, date fiind consecințele sale economice, politice, sociale și geostrategice, care vor schimba paradigma relațiilor internaționale și raportul de forțe în interiorul blocului occidental. În acest moment, ruptura nu pune în discuție solidaritatea britanicilor, chiar și din afara Uniunii Europene, cu NATO și aliații tradiționali, în fața marilor dușmani comuni ai democrației și ai Occidentului: terorismul, regimurile autocrate și dictatorii care urmăresc să obțină arma nucelară și sunt considerați exportatori de terorism. 
 
De asemenea, momentul are o certă încărcătură istorică, dat fiind faptul că însuși Winston Churchill era un adept al prezenței britanice în interiorul unei Europe unite. Să sperăm că noua formulă prin care poporul britanic a decis să rămână alături de blocul comunitar, printr-un acord avantajos pentru ambele părți, va fi de natură să marcheze o nouă eră în relațiile britanico-europene, pe fundalul intereselor internaționale comune.
După patru ani de tatonări, dezbateri și amânări, se pare că s-a ajuns la o înțelegere fundamentală. A fost nevoie de intense discuții diplomatice, de numeroase întâlniri și sesiuni de lucru, de netezire a asperităților, de depășire a blocajelor generate de Parlamentul britanic, precum și de o coagulare a celor mai bune intenții referitoare la viitorul statut dobândit al celor două entități. 
 
În orice caz, la mijloc sunt și multe probleme economico-financiare foarte serioase, care vor fi reglate prin negocieri, în lunile următoare. 
 
Carol Roman
 
 

Interesele României, apărate prin politica externă

Reporter: editura December - 3 - 2019 Comments Off on Interesele României, apărate prin politica externă
Care este viteza de schimbare a intereselor naționale ale unui stat? Transformările politice la nivel global influențează evident și opțiunile locale, căile de atingere a obiectivelor naționale având în politica externă un mijloc de afirmare a priorităților, dar și de a realiza armonizarea lor în interiorul instituțiilor internaționale sau pe cale bi sau multilaterală cu cele ale altor state. În ultimul secol, România a trecut prin vârtejul a două războaie mondiale, a fost subiect al reglementărilor tratatelor de pace postbelice, schimbând radical, alături de țările din Est, după 1990, sistemul politico-social și alianțele militare. Devin, în acest context, interesele naționale un ,,pachet șanjabil” după conjunctura etapelor sau marile comandamente ale reîntregirii teritoriale, păstrării unității și independenței statale sunt valorile sfinte pe care se construiește bolta relațiilor internaționale ale României? 

academicianul Nicolae Dasovici

Dinamica concepției privind apărarea intereselor naționale prin politica externă poate fi obiect de studiu plecând de la repere clare de documentare. Lucrările în domeniu nu lipsesc, aici merită a fi remarcată seria monumentală ,,Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece”, coordonată de Ambasadorul Nicolae Ecobescu. Editura Fundației Europene Titulescu a pornit această operă, care a devenit de referință, cu primul volum, apărut în anul 2013, recent fiind lansat volumul 12; studiile, analizele și documentele -majoritatea desecretizate și publicate în premieră – se constituie într-o solidă bibliotecă indispensabilă studiului politicii externe românești din perioada de până în 1989. 


Pentru a înțelege evoluția și schimbările de abordare a subiectului, putem lua ca bază o lucrare de sinteză datorată academicianului Nicolae Dașcovici (1888-1969), personalitate care și-a dedicat eforturile științifice studiului politicii externe. Volumul, devenit o raritate pentru bibliofili – ,,Interesele și drepturile României în texte de drept internațional public” – a apărut în 1936, în seria publicațiilor Institutului de Drept Internațional Public al Universității Mihăilene din Iași. În studiul introductiv, autorul constata că „ne lipsește o colecție națională de tratate și convențiuni internaționale ale României, ținută mereu la curent potrivit vremii, întâmplărilor și evoluției Statului nostru în lume”. N. Dașcovici remarca, acum 80 de ani, o situație care nu s-a schimbat prea mult de atunci: ,,Prin contrast cu politica marilor puteri,,directivele celor mici sunt mult mai puțin fixate sau sigure și se pot urmări cu nesfârșite greutăți prin vălmășagul de interese ale celor puternici. Însăși directivele politicii interne a țărilor cu rol secundar sunt și trebuie subordonate, de cele mai multe ori, considerațiilor de politică externă, în vederea apărării intereselor permanente ale siguranței naționale”. Profesorul Dașcovici trece în revistă, în volumul citat, și nedreptățile suferite de România prin tratatele de pace de după Marea Unire. 

,,Supravietuire si afirmare prin diplomatie”

Tratamentul sever aplicat României la pacea generală a fost adâncit și de greșeli ale propriei administrații, care a scăpat o serie de termene în care se puteau emite pretenții față de Germania, Ungaria, Austria, de pildă pentru emiterea de monedă de hârtie în teritoriul vremelnic ocupat. Sunt amendate și pozițiile rigide sau aflate la remorca altor interese în relația cu Rusia, diplomații români pierzând momente favorabile pentru a reuși reglementări solide – directe sau indirecte – pentru recunoașterea revenirii Basarabiei la patria-mamă. Aflată într-o situație favorabilă prin extinderea teritoriului și devenind o putere de mărime medie după actele ce au urmat după 1919, România avea nevoie de un corp de diplomați care să-i susțină interesele. ,,Centrala ministerului nostru de afaceri streine este și trebuie să fie înalta școală pentru formarea elementelor necesare, fără de care orice operă serioasă nu se poate îndeplini cu adevărat”, pledează autorul pentru profesionalizarea acestui corp. Într-o perioadă scurtă, România a trebuit să-și traseze noile frontiere,l ungimea granițelor sporind la aproape 3.700 de kilometri. Negocierile cu Bulgaria și Iugoslavia au dus la fixarea graniței pe Dunăre, operațiune complicată și din punct de vedere tehnic, marcarea thalweg-ului nefiind o sarcină ușor de realizat. În impas a rămas însă navigația pe Nistru, fluviu considerat a avea un regim internațional, ca graniță cu Rusia. Aflăm din lucrarea profesorului Dașcovici, pe baza tratatelor incluse în volum, reglemetările privind insula Ada-Kaleh, cablul telefonic Constanța-Constantinopol, regimul strâmtorilor, Concordatul cu Vaticanul, raporturile României cu URSS, ocuparea Budapestei, analiza revizionismului celor nemulțumiți după pacea generală ce avea să explodeze într-un nou război doar la trei ani de la publicarea volumului. 


Diplomația este nu doar o artă a negocierii, ci și o lecție de patriotism, ar fi concluzia lucrărilor de referință pe care le-am citat.

Dan Constantin

Cutezători români ai aviației

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on Cutezători români ai aviației
Odată cu începutul secolului XX au avut loc și cele dintâi zboruri aeriene. Printre cutezătorii acelor timpuri s-a aflat și o pleiadă de aviatori români înaintași ai gloriei aripilor românești.

Prin tot ce au înfăptuit, aviatorii noştri s-au integrat, încă de la primele încercări şi reuşite ale desprinderii de Terra, în cele dintâi rânduri ale protagoniştilor în domeniu din ţările fruntaşe ale lumii. Ei s-au remarcat de timpuriu, atât prin inventarea şi construirea de aparate de zburat, cât şi prin atingerea unor înalte culmi în ce priveşte distanţele, vitezele, duratele şi înălţimile de zbor, succesele lor fiind cu atât mai lăudabile cu cât aviaţia este relativ tânără, creaţie a acestui secol.


Şi în efectuarea unor raiduri aeriene, în spaţiul românesc, continental şi intercontinental, zburătorii noştri nu s-au situat cu nimic mai prejos decât colegii lor de breaslă din ţări prestigioase ale lumii.

Contribuţia românească de necontestat la progresul aviaţiei mondiale este pe larg înfăţişată cu date şi fapte înscrise peren în „Istoria Aviaţiei Române” — apărută în anul 1984, cât şi în alte lucrări ale genului, deşi încă prea puţine scrise la noi în ţară. Ne referim la progresul aviaţiei noastre, şi anume, acela al epocii raidurilor aeriene, care, de altfel, coincide cu naşterea aviaţiei şi se dezvoltă necontenit, atingând deosebite culmi în perioada dintre cele două mari conflagraţii mondiale.

Inginerul şi pilotul Aurel Vlaicu a construit primul avion mai greu decât aerul în România, cu care a executat istoricul zbor în spaţiul aerian al patriei noastre la 17 iunie 1910, pe câmpul de la Cotroceni-Bucureşti. Apreciind importanţa acestui zbor ca prioritate naţională, s-a stabilit ca în fiecare an să se sărbătorească, în cea de a treia duminică a lunii iunie, Ziua Aviaţiei. Tot Aurel Vlaicu este cel care a înfăptuit cel dintâi raid aerian pe pământul ţării noastre, la 27 septembrie 1910, legând pe calea aerului, oraşele Slatina şi Piatra-Olt, în cadrul manevrelor militare, deschizând astfel un nou capitol în istoria aviaţiei, cel al întrebuinţării avionului în scopuri militare.


George-Valentin Bibescu

George Valentin Bibescu, iniţiatorul şcolilor militare de pilotaj de la Băneasa şi Cotroceni-Bucureşti, al Aeroclubului României, preşedinte al acestui aeroclub, iar din anul 1930 până în 1941 preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, a întreprins mai multe raiduri aeriene în ţară şi în afara graniţelor. Este al doilea zburător român, după Aurel Vlaicu, care execută, în 1911, un raid aerian pe distanţa Bucureşti — Turnu Măgurele.


Sublocotenentul Ştefan Protopopescu, pilotul militar cu brevetul nr. 1 din România, absolvent al primei Şcoli de pilotaj de la Chitila, înfiinţată şi condusă de avocatul Mihail Cerchez şi al Şcolii Superioare de Aeronautică din Paris, inginer, constructor de aeronave, a executat mai multe raiduri aeriene, cât şi primul zbor de noapte din Istoria aviaţiei româneşti.

Mircea Zorileanu

Temerarul zburător şi poet al înălţimilor, locotenentul Mircea Zorileanu, al doilea pilot militar al ţării noastre, care survolează cel dintâi Carpaţii în războiul de întregire al neamului din 1916—1918, îl păşim şi în lucrarea cu raiduri aeriene de prestigiu.


Sublocotenentul Gheorghe Negrescu, al treilea pilot militar al României — generalul maior aviator inginer de mai târziu, care a servit o viaţă întreagă aeronautica română, a executat numeroase raiduri aeriene, între care şi cel din 12 iunie 1912: Bucureşti — Bârlad, oraşul său natal.

Sublocotenentul Andrei Popovici, care a parcurs întreaga ierarhie militară până la gradul de general aviator şi a îndeplinit numeroase funcţii de conducere, ca: Director al primei întreprinderi de avioane din România de la Astra-Arad şi apoi al uzinelor I.A.R.-Braşov, Director al primei societăţi de transporturi Aeriene „LARES“, execută mai multe raiduri aeriene, între care şi cel din anul 1913, de la Bucureşti la Botoşani.

Un raid aerian intern de mare rezonanţă istorică, dintre multele raiduri executate de piloţii români în spaţiul nostru naţional, este cel al locotenentului aviator Vasile Niculescu din Fălticeni, care în zilele de 23—24 noiembrie 1918 a transportat pe calea aerului mesajul de răspuns al guvernului român de la Iaşi, către Comitetul Naţional Român de la Blaj, de unire a Transilvaniei cu Ţara.

Generalul Forțelor Aeriene Române Emanoil Ionescu (mijloc) în conversație cu Luftwaffe Generalleutnant Karl Angerstein (dreapta) – octombrie 1943.

Amintim, de asemenea, un şir de raiduri aeriene româneşti în Europa şi pe alte continente, între care menţionăm pe cel executat de căpitanul aviator Romeo Popescu împreună cu căpitanul aviator Emanoil Ionescu (ulterior general aviator), comandant al corpului Aerian Român în lupta antifascistă, subsecretar de stat al Aerului în guvernul doctor Petru Groza, de la Paris la Bucureşti, între 11 septembrie 1826 — 11 februarie 1927, pe cel al lui Ionel Ghica executat în martie — aprilie 1932: Bucureşti — Saigon — Bucureşti, cele executate în anii 1933, 1934 și 1935 la Malakal şi Entebbe, în centrul Africii şi la Capetown, dar nu în ultimul rând cel al comandorului Gheorghe Bănciulescu, din 1935, cel dintâi pilot din lume care a înfăptuit mari şi cutezătoare raiduri aeriene cu proteze la ambele picioare.


Nu am reuşit să cuprindem decât o mică parte dintre aviatorii români care au reuşit şi executat raiduri aeriene de rezonanță.

Vremuri grele. Sfârşitul vacanţei pentru români

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on Vremuri grele. Sfârşitul vacanţei pentru români

Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”! Şi astăzi, la peste 300 de ani de la rostirea ei, celebra expresie a lui Miron Costin poate fi folosită ca un instrument de interpretare a relaţiilor internaţionale. Pentru o ţară mică sau mijlocie, înţelegerea corectă a vremurilor poate fi vitală. Ţările mari au suficiente resurse de putere pentru a putea absorbi un eventual şoc al unor evoluţii negative din zona relaţiilor internaţionale. Prin dimensiunea teritoriului, de exemplu Rusia, sau prin populaţie, precum China, marile ţări, mai ales dacă au şi statutul de mari puteri, pot privi mult mai relaxat schimbările de paradigmă ale politicii mondiale. Cu puţină şansă, pot chiar influenţa vremurile, cel mai bun exemplu fiind remodelarea sistemului internaţional de către SUA după cel de-al doilea război mondial. ONU, NATO, FMI, Banca Mondială sunt tot atâtea creaţii americane, necesare unei noi ordini internaţionale.

Iulian FotaŢările mici sau mijlocii nu se bucură de privilegiul de mai sus. O eventuală schimbare de paradigmă, eventual printr-o evoluţie catastrofică, le poate vulnerabiliza, generând pericole sporite la adresa lor. Este mesajul multicentenar pe care ni l-a dăruit Miron Costin.

Pentru România, înţelegerea vremurilor a însemnat întotdeauna o provocare, mai ales una intelectuală, dar şi politică. Uneori ne-am ridicat la înălţimea sarcinii şi am izbândit în eforturile noastre. Alteori nu, şi am pătimit. Ca popor şi că ţară. Am înţeles corect la 1848, 1859, 1877 sau 1914 semnificaţia vremurilor, ne-am pliat pe evoluţiile favorabile şi am reuşit, rând pe rând, Unirea Principatelor, Independenţa sau Marea Unire. Din păcate, în 1939-1940 sau în 1988-1989 am eşuat în înţelegerea schimbărilor din sistemul internaţional, am acţionat isteric şi neprofesionist, am ajuns în izolare internaţională şi agresiune externă, pierzând teritorii naţionale şi prea multe vieţi ale conaţionalilor noştri.

Pentru un profesionist din zona de securitate naţională, monitorizarea atentă, inteligentă a „vremurilor” reprezintă una din principalele obligaţii. Mai ales când, din nou, vremurile se schimbă în rău. Pentru România, vacanţa s-a terminat. După schimbările în bine din anii 1989-1991, după toate lucrurile bune petrecute între 1990-2008, suntem martorii unor schimbări internaţionale de mare amploare, generatoare, de această dată, de evoluţii negative. Anii evoluţiilor pozitive, anii buni ai României, anii reformelor democratice şi economice, anii de vacanţă sunt treptat înlocuiţi cu anii sumbri ai instabilităţii internaţionale, ai competiţiei geopolitice, chiar ai confruntării militare directe sau indirecte între marile puteri.

Între 1990-2008, România a fost în vacanţă pentru că majoritatea evoluţiilor internaţionale din sistem au fost pozitive şi au avut un impact benefic asupra noastră. Foştii adversari din NATO şi Tratatul de la Varşovia au hotărât să pună punct confruntării dintre ei, reconstruindu-se încrederea. Un nou val al democratizării cuprindea Europa Centrală şi de Est şi chiar lumea întreagă. Dictaturile picau una câte una, fiind înlocuite cu democraţii, chiar dacă de-a lungul acelor ani nu toate s-au dovedit a fi funcţionale. Au fost ani de dezvoltare economică accelerată, globalizarea scoţând din sărăcie zeci de ţări şi sute de milioane de oameni. Chiar dacă redistribuirea veniturilor nu a fost întotdeauna echitabilă, nimeni nu contestă creşterea nivelului de prosperitate în multe ţări, atât din zona Atlanticului, cât şi a Pacificului. Nu în ultimul rând, prin destrămarea URSS, Occidentul putea spera în sfârşitul istoriei, în victoria definitivă a democraţiei liberale şi a economiei de piaţă liberă, având la dispoziţie ani fertili de hegemonie occidentală globală.

Anii buni, anii de vacanţă s-au terminat începând cu 2008. Patru evenimente marchează acest moment: războiul din Georgia, criza economică, balansarea Atlanticului de către Pacific, emergenţa noilor mari actori internaţionali şi destructurarea Orientului Mijlociu.

În vara anului 2008, Rusia, disperată că nu poate influenţa altfel deciziile NATO referitoare la o nouă extindere, înţelegând că Georgia şi Ucraina au o perspectivă reală de aderare la Alianţă, foloseşte forţa militară împotriva Georgiei, în egală măsură ca o pedeapsă pentru georgieni, dar şi ca un mesaj transmis Occidentului. Început în mijlocul verii, războiul surprinde Occidentul în tradiţionala vacanţă de vară. Dacă nu ar fi fost gesturile de solidaritate cu Georgia ale Poloniei, României sau ţărilor baltice, poate că soarta fostului preşedinte Saakashvili şi a Tbilisiului ar fi fost mult mai proastă şi tranşantă încă de pe atunci. Rusia aruncă în aer regulile de desfăşurare a relaţiilor sale cu Vestul. Carta de la Paris pentru o nouă Europă sau principiile Actului fondator NATO–Rusia erau puse sub semnul întrebării. Sfera rusească de interese era reafirmată prin forţa armelor şi a organizărilor de tip militar. Contestarea Vestului, mai ales a SUA, începută în vara acelui an, urma să fie reconfirmată şi mai ales ranforsată în acest an, prin evoluţiile din estul Ucrainei.

1

În toamna aceluiaşi 2008, criza economică începută în SUA şi traversând ulterior Atlanticul, urma să genereze alte valuri şi şocuri, aducând pe marginea prăpastiei sistemul global financiar. Implicaţiile economico-financiare generau deja modificări structurale, chiar geopolitice. Dincolo de viitorul celui mai important proiect european, euro, este astăzi clar că în Europa, întreaga discuţie care se învârte în jurul ideii de secesiune sau extremism politic nu ar fi căpătat amploare fără criza economică. Prin implicaţiile ei globale, a schimbat ierarhii de putere şi arhitecturi economice, a scos mase mari de oameni din matca lor, ameninţându-le viitorul. Odată cu criza economică, naţiuni întregi din Europa, dar şi din alte părţi ale planetei (vezi Hong Kong) au înţeles că anii buni sunt în spate şi anii care vin sunt mult mai încărcaţi de griji şi probleme. Rezultatul: creşterea atitudinilor rasiste, xenofobe, îndreptate în mod eronat, dar real, împotriva străinilor şi a emigranţilor, intensificarea anti-semitismului, dar şi a separatismului, simptome clare a stării clinice proaste a socialului european.

2009 este anul în care a fost creat „G 20”, expresie diluată, dar simbolic importantă a unei noi realităţi globale. Asimilând corect lecţiile de dezvoltare ale Occidentului, învăţând din experienţa sa, alte spaţii ale planetei s-au reformat şi s-au deschis spre globalizare, având multiple beneficii economice şi politice. Rând pe rând, tigrii asiatici, urmaţi de China şi India, de Brazilia în America de sud, de Nigeria şi Africa de sud în Africa, de Mexic sau Indonezia s-au afirmat economic, sperând ulterior şi într-un plus de influenţă politică. „G 20” nu este o alternativă la Consiliul de securitate al ONU, neavând nicidecum prerogativele necesare, dar, pentru moment, este o soluţie de compromis rezonabilă la imposibilitatea reformării Consiliului de Securitate. Atlanticul de Nord, economic, dar şi politic, era echilibrat de ascensiunea Pacificului. Globalizarea 1.0, cea economică, evolua în globalizarea 2.0, cea politică.

Nu în ultimul rând, sistemul internaţional este zdruncinat şi forţat să se reaşeze de evenimentele din Orientul Mijlociu, începute în 2010 cu speranţa – neconfirmată – numită „Primăvară arabă”. Tunisia, Irak, Siria, Libia, Liban, Egipt, ca să ne raportăm doar la ţările arabe, au fost prinse într-un megaproces al schimbărilor sociale şi politice şi posibilă retrasare a graniţelor. Chiar şi ţările optimiste, precum SUA, datorită evoluţiilor negative generate de ofensiva Statului Islamic, au fost obligate să revină militar în zonă fie pentru a salva populaţii întregi de la masacru, fie pentru a ajuta în continuare la guvernarea acestui foarte important dar imens spaţiu.

Ce concluzii putem trage din toate aceste evoluţii? În primul rând, sistemul internaţional este mult mai impredictibil şi mai predispus la cutremure geopolitice, cu implicaţii profunde asupra stabilităţii şi securităţii internaţionale. Chiar şi ţările mari, care alocă resurse importante monitorizării evoluţiilor şi evenimentelor internaţionale, se trezesc surprinse de acestea. Ultima confesiune în acest sens vine chiar de la preşedintele american Barack Obama, care recunoştea recent cum comunitatea de informaţii americană nu a putut anticipa ascensiunea Statului Islamic. Fenomenul de „lebăda neagră” devine angoasa responsabilului cu securitatea naţională.

În al doilea rând, principala consecinţă a crizei economice se intensifică, competiţia internaţională, jocurile de sumă zero înlocuind jocurile de sumă pozitivă. În anumite situaţii, cum este cea a actualelor relaţii ruso-americane, suntem mai aproape de realitatea unei relaţii de adversitate, cu toate implicaţiile ce decurg de aici. În următorii ani, ţările lumii vor fi mult mai puţin generoase. Va predomina egoismul şi interesul naţional redevine principal motor al acţiunilor unui stat. Aspectul acesta este deja vizibil, inclusiv în cadrul unor cluburi precum NATO sau UE.

În al treilea rând, după ani buni de structurare a sistemului în jurul instituţiilor internaţionale, în anii următori structurarea se va face în jurul marilor puteri, a statelor care au multiple resurse de putere, economice, diplomatice, demografice, militare. Asistăm la o revenire în forţă a real politicului, a politicii de mare putere.

A patra consecinţă este o rezultantă a celei de mai sus. Forţa militară redevine instrument principal de politică externă sau de securitate şi, ce este cel mai grav, dovezile cele mai evidente le avem la estul şi sudul Europei. Că discutăm de Rusia sau de Statul Islamic, ambele îşi văd obiectivele strategice atinse prin folosirea violenţei militare. Tacticile pot fi diferite, chiar spectaculoase, dacă este să ne referim la „războiul hibrid”. Dar războiul este din nou principala cale de îndeplinire a obiectivelor politicii.

În fine, miza crizelor internaţionale este din ce în ce mai mult una geopolitică. Se anexează din nou teritorii, chiar ilegal, prin forţa armelor, se schimbă frontierele, se eliberează din nou energia fricţiunilor interetnice sau separatiste. Revizionismul este din nou la modă.

În faţa unei astfel de realităţi, pentru ţările mici şi mijlocii, adaptarea la noul sistem internaţional este cu atât mai dificilă. Inevitabil va scădea capacitatea noastră de a gestiona eficient ameninţările, de a controla evoluţiile internaţionale defavorabile. Şi atunci suntem condamnaţi? Evident că nu. Cu condiţia ca vulnerabilităţile să fie corect gestionate. Iar acestea depind numai de noi. Dar pentru asta, trebuie să înţelegem că în următorii ani preţul proastei guvernări, a corupţiei şi a lipsei de coeziune socială se va calcula nu în bani, ca până acum, ci în kilometri pătraţi. De ţară. Vremurile bune s-au dus. Vacanţa s-a încheiat.

Iulian Fota

Expert în Securitate Naţională

Popas pe malurile Nistrului

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Popas pe malurile Nistrului

Din piaţa centrală a Chişinăului pleacă din oră în oră microbuze către Tiraspol şi Bender, Transnistria. Un lucru ce pare straniu pentru o regiune cunoscută de mai bine de 20 de ani ca „zonă de conflict”. Oamenii nu arată speriaţi, se vede că fac drumul acesta des: se urcă în microbuz cu copii, cu bagaje, unii cu o servietă sau un rucsac pe umăr. Mulţi se întorc acasă de la muncă – fie din Chişinău, fie din localităţile dimprejur – alţii îşi vizitează rudele. De la Chişinău până la Bender sunt 66 km, iar până la Tiraspol 80 km, nu mai mult de două ore de mers, cu tot cu controlul de la vamă. Şi totuşi, mergând de la Chişinău la Tiraspol, ai impresia unei lungi călătorii, timpul şi spaţiul căpătând parcă alte valenţe odată ce treci hotarul

2.Cetatea Tighina

Cetatea Tighina

Floreni, Chetrosu, Ţînţăreni, Bulboaca, Hîrbovăţ…. Satele se înşiruie domol printre pajiştile înverzite. Pe marginea drumului apare deodată indicatorul de vamă, semn că ne apropiem de graniţă. Nu după mult, coborâm în faţa primului Punct de control, unde ne sunt verificate paşapoartele. După circa 50 de metri, sunt invitaţi să coboare din microbuz numai cei care nu deţin paşaport transnistrean. Am ajuns la locul unde se face reghistraţia… Pasagerii completează un formular, cu care se vor înregistra la miliţia transnistreană dacă stau mai mult de 12 ore. Odată formularul completat, ne putem considera intraţi pe teritoriul unui alt stat. Peisajul nu se schimbă: aceleaşi sate sărace, adăpostite de o natură generoasă, doar că nu vom mai întâlni nici un indicator în limba română pe acest teritoriu moldovean cât timp ne vom afla pe teritoriul Transnistriei. Totul este în limba rusă, iar denumirile româneşti, atâtea câte mai există, sunt scrise în grafie chirilică.

Un singur loc din Tiraspol își mai păstrează denumirea scrisă în limba română, cu alfabet latin: liceul de limba română “Lucian Blaga”. În fața liceului ne întâmpină zâmbitor directorul Iov Iovcev, care conduce instituția de învățământ de mai bine de 20 de ani, din 1992. Mulți şi diverşi i-au călcat pragul de atunci: generații întregi de elevi plini de emoție la începutul anului școlar, oaspeți de peste hotare, ca şi soldați trimiși de autoritățile separatiste să-i închidă școala, părinți temători pentru soarta copiilor lor… Este încă bucuros de oaspeți. Și dornic să-și spună povestea. „În ce limbă vreți să vă povestesc, în română sau în rusă?” Alegem rusă, pentru oaspeții din Rusia. În 1991, etnicii moldoveni reprezentau 17% din populația Tiraspolului. Pentru că tineretul vorbea limba română, Ministerul Educației a fost nevoit să înființeze liceul de limba română.

1.Cu Iov Iovcev, director Lucian Blaga

În vizită la Liceul „Lucian Blaga”, împreună cu dl. Iov Iovcev, directorul liceului

În anul 2000, la liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol învățau 900 de copii. În anul 2013, liceul mai are doar 170 de absolvenţi. Cu aceeași situație se confruntă și celelalte licee de limba română din Transnistria: liceul teoretic „Alexandru cel Bun” din Bender, liceul „Evrika” din Rîbnița, liceul „Mihai Eminescu” din Dubăsari și liceul „Ștefan cel Mare” din Grigoriopol.

Ca turişti, suntem sfătuiţi să vorbim cât mai puţin româneşte între noi, la fel engleză, cel mai bine este să vorbim doar ruseşte. Oamenii sunt rari pe stradă, la fel şi maşinile. Case ce par pustii, imobile vechi ce poartă amprenta timpurilor sovietice. Singurele clădiri noi (câteva sedii de bănci, hoteluri, restaurante) aparţin investitorilor ruşi sau elitei locale… proruse. Întregul oraş pare părăsit şi, din discuţiile cu localnicii, înţelegem că nu este doar o impresie: populaţia Transnistriei s-a redus dramatic în ultimii 20 de ani. Dacă la începutul anilor ’90 în Transnistria trăiau aproximativ 750.000 de locuitori, astăzi populaţia de pe malul stâng al Nistrului nu depăşeşte 509.000 şi continuă să scadă. Pe lângă o rată a natalităţii foarte scăzută (-0,4 în 2012), anual circa 2.000 de locuitori părăsesc regiunea definitiv, plecând în căutarea unei vieţi mai bune. Numărul pensionarilor depăşeşte cu mult numărul celor care reprezintă forţa de muncă – 138.000 de pensionari, faţă de 104.000 angajaţi – o povară pentru economia Transnistriei, care nu ar reuşi să susţină sistemul de pensii şi asigurări sociale fără ajutor din afară, primit din partea Rusiei. Aceasta contribuie lunar cu câte 15 dolari în plus la fiecare pensie.

Criza demografică provocată de exodul masiv al locuitorilor Transnistriei în ultimele două decenii a fost însoţită şi de schimbarea componenţei etnice. Recensământul din 1989 indica următoarea structură a populaţiei: 40% etnici moldoveni, 24% ruşi, 28% ucraineni. În 2010, etnicii moldoveni reprezentau 32%, ruşii 30,4%, iar ucrainenii 28,8%.

Prezenţa românilor în regiuni întinse din stânga Nistrului şi felul în care au reuşit să-şi păstreze identitatea etnică şi culturală constituie adevărate pagini de rezistenţă. Aceasta în ciuda izolării lor şi a tentativelor repetate de asimilare, cu ajutorul istoriografiei sovietice, preocupată să demonstreze ponderea covârşitoare a elementului slav în configuraţia etnică a acestor teritorii, precum şi deosebirea categorică dintre moldoveni şi români. De altfel, propaganda separatistă pomeneşte tot timpul de pericolul unirii Republicii Moldova cu România şi, ca urmare, incertitudinea care paşte soarta cetăţenilor transnistreni în cazul unui astfel de scenariu. În încercarea lor de a-şi legitima aciunile, separatiştii încearcă crearea unei noi identităţi – cea nistreană – unul dintre fundamentele existenţei autoproclamatei republici. Copleşiţi de prezent, oamenii renunţă la lupta „buneilor” (bunicilor) lor şi acceptă preţul supravieţuirii în schimbul recunoaşterii noii identităţi. Puţini mai vorbesc astăzi de românii de dincolo de Nistru. Puţini trecători prin aceste locuri se opresc să asculte povestea urmaşilor celor ce stăteau odată de strajă la marginea Europei…

Luiza Popa

Români apreciaţi în lumea largă

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Români apreciaţi în lumea largă

În multe ţări performează români care au reuşit să-şi croiască un destin merituos, făcând cinste naţiunii din care provin. Ei duc pe alte meleaguri spiritul de inovaţie românesc, fiind recunoscuţi ca personalităţi de primă mărime în domeniile ştiintifice în care activează. Sunt români de excepţie cu care ne mândrim.

Alexandru Mihul

Alexandru Mihul

Alexandru Mihul este un reputat fizician român, coleg cu mulţi dintre laureaţii Premiului Nobel în fizică. A lucrat la realizarea unei instalaţii testate în cadrul unui zbor NASA şi apoi montată pe Staţia Spaţială Internaţională. Cercetător de elită recunoscut, a descoperit a treia antiparticulă înregistrată, faima sa fiind la fel de mare ca cea a unui laureat al Premiului Nobel. Este poate cel mai de seamă savant român în viaţă, prea puţin cunoscut, în special în lumea ştiinţifică românească.

Florin Păun este cunoscut prin temeinicia pregătirii sale ştiinţifice ca şi prin ideile sale inovatoare. Este considerat unul dintre cei mai buni „technology scouter” (descoperitori de tehnologie) din Franţa. E director adjunct responsabil cu dezvoltarea al „Oficiului Naţional de Cercetări Aerospaţiale” (ONERA) şi rolul său e să transforme invenţiile cercetătorilor în cât mai multe aplicaţii de succes .

Franz Adrian Bernacsek a absolvit Institutul Politehnic „Traian Vuia” (acum Universitatea Politehnică) din Timişoara. A studiat în cadrul „Universităţii Multimedia pentru Imagine şi Artă”, din Stuttgart, metode şi procese în prelucrarea digitală a imaginii şi compoziţie fotografică. A lucrat pentru mari companii germane, printre care „Daimler- Chrysler”. În prezent este design manager, coordonator al lucrărilor de cercetare, proiectare şi „maturity testing” ale componentelor Hatrack ale avionului A380.

Florin Udrea a absolvit Universitatea Politehnică din Bucureşti şi a susţinut doctoratul la Universitatea din Cambridge, unde predă în calitate de profesor. Conduce un grup de cercetători împreună cu care a obţinut recunoaşterea internaţională. A lucrat la proiecte industriale cu mai multe companii multinaționale importante europene, americane și japoneze. Este expert recunoscut internațional în domeniul dispozitivelor semiconductoare de putere, cu peste 250 de lucrări publicate şi 40 de brevete.

Raluca-Ioana van Staden – măritată şi stabilită în Olanda – a câştigat Trofeul şi Medalia de Aur a Salonului de Inventică de la Geneva 2010 pentru un aparat care în şase minute detectează eventuala prezenţă a cancerului în organism. Invenţia poate însemna un număr incalculabil de vieţi salvate şi suferinţe evitate. Între anii 2002 şi 2008, a lucrat în Universitatea din Pretoria (Africa de Sud) ca senior lector şi conferenţiar.

Julian Săvulescu este profesor la Universitatea din Oxford. Preocupările sale ştiinţifice includ etica geneticii, genetică comportamentală, etica cercetării genetice a embrionilor. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice în aceste domenii, care au fost consultate pentru promulgarea legilor din Uniunea Europeană referitoare la genetică.

Averea românilor din străinătate

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Averea românilor din străinătate

Cei aproximativ trei milioane de români plecaţi în ultimii zece ani la muncă în Europa de vest au adunat economii de 100 de miliarde de euro (adică de patru ori mai mult decât au românii de acasă, în băncile româneşti), reiese din primul studiu privind averea românilor din străinătate.

Experţii Fundaţiei Sörös au măsurat sumele strânse de români în străinătate – nu numai remiterile anuale, evaluate conform indicatorilor BNR. Estimările arată că, per ansamblu, banii transferaţi în ţară de românii din străinătate în perioada 2005-2010 (pentru care există date disponibile) au fost în sumă de 30 de miliarde de euro. Pe de altă parte, românii au depozite semnificativ mai mari în bănci străine (peste 55% în conturi curente şi 2% în depozite). Ştiut fiind faptul că pentru românii care muncesc în străinătate a trimite bani acasă rămâne o prioritate, care este explicaţia diferenţei între ce trimit acasă şi ce economisesc în ţările de migraţie? Răspunsul îl oferă studiul amintit: din punctul de vedere al migranţilor, remiterile sunt văzute ca o cheltuială, pentru că banii care ajung la familiile din ţară sunt de regulă destinaţi consumului, nu investiţiilor.

content_euroDacă o familie de români care lucrează în străinătate economiseşte anual circa 9.015 euro şi trimite acasă 2.157 de euro, rezultă că la fiecare euro trimis acasă, românii din străinătate economisesc câte 4 euro în ţara de migraţie. Aşadar, românii nu se duc la muncă în străinătate ca să trimită bani acasă, ci se duc pentru a economisi, concluzionează cercetarea, adăugând că în general, românii care pleacă în străinătate declară că nu se întorc fără să-şi realizeze obiectivul de economisire (în medie, un emigrant român care lucrează în străi­nătate îşi propune să economisească între 80.000-120.000 de euro). „În perioada august 2009-august 2010, românii din străinătate au economisit aproape 12 miliarde de euro. Economiile totale ale românilor aflaţi la muncă în străinătate în ultimii zece ani s-ar putea estima, astfel, la o valoare de 100 de miliarde de euro”, arată Gabriel Petrescu, director executiv al Fundaţiei Soros. Cele 100 de miliarde care se estimează a fi adunate de românii plecaţi în străinătate de-a lungul celor 10 ani înseamnă circa 35.000 de euro de persoană.

Vocația Acțiunii pentru Libertate și Justiție

Reporter: editura December - 11 - 2010 Comments Off on Vocația Acțiunii pentru Libertate și Justiție

Vocaţia Acţiunii pentru Libertate şi Justiţie

Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina”

Ideea de a reuni toate organizaţiile româneşti din Ucraina, indiferent de domeniul de activitate – cultură, culte, sport, tineret etc. –  a existat încă din 1992, dar ea a prins rod de abia 13 ani mai târziu. Astfel, în anul 2005 lua fiinţă Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina”, care şi-a desfăşurat cel de-al II-lea Congres în acest an.

Acest for al tuturor organizaţiilor româneşti din ţara vecină, condus de dr. Ion Popescu, deputat al Partidului Regiunilor în Rada Supremă a Ucrainei, militează pentru propăşirea românilor care trăiesc pe teritoriul acestei ţări. Printre dezideratele Uniunii amintim respectarea credinţei creştine strămoşeşti a românilor şi asigurarea susţinerii Bisericii canonice tradiţionale, iniţiative legislative privind folosirea limbii române la nivel oficial în toate domeniile vieţii social-politice, în toate zonele cu populaţie compactă românofonă, recunoaşterea populaţiei româneşti în calitate de populaţie care a avut de suferit în urma represiunilor staliniste, retrocedarea patrimoniului naţionalizat şi care aparţinuse anterior organizaţiilor naţionale româneşti, menţinerea reţelei existente de şcoli cu predarea în limba română, introducerea studierii obligatorii a limbii şi culturii materne în şcolile ucrainene din satele cu populaţie majoritar românească, deschiderea unei Universităţi multiculturale, cu secţii pentru absolvenţii şcolilor româneşti, ridicarea monumentelor personalităţilor marcante ale Comunităţii în locurile stabilite de către reprezentanţii acesteia.

Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina” face demersuri susţinute, la toate nivelurile, pentru elaborarea şi realizarea programelor de dezvoltare social-economică a zonelor de locuire compactă şi tradiţională a reprezentanţilor comunităţii româneşti din Kiev, Crimeea, regiunile Cernăuţi, Odesa, Zakarpatia şi Transcarpatia.

Pentru întreaga contribuţie adusă la apărarea drepturilor românilor din Ucraina, revista „Balcanii şi Europa” acordă Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina Premiul „Vocaţia Acţiunii pentru Libertate şi Justiţie”.

«Comunitatea Românească din Ucraina» va colabora centralizat, la nivel central şi local, doar cu forţele politice care vor accepta acordarea drepturilor comunităţilor româneşti” (Ion Popescu, preşedintele Uniunii Interregionale Comunitatea Românească din Ucraina)

Cu oiştea-n… expoziţie

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on Cu oiştea-n… expoziţie

Mă adresez revistei “Balcanii şi Europa”, pe al cărei frontispiciu atârnă cuvintele “publicaţie de consemnări şi atitudini”. Îmi exprim regretul pentru faptul că această publicaţie nu a înţeles să se ridice împotriva unor denigratori “cu bună intenţie”. Mă refer la ultima expoziţie fotografică din capitala Franţei, intitulată “Bucureştiul ne-iubit”, în care acelaşi mesaj nefast, denigrator, ca acela din expoziţiile Institutului Cultural Român de la New York şi din Germania îşi face loc şi la Paris. Chipurile, sunt chemaţi parizienii să subscrie ideii că Bucureştiul este o urbe în demolare, în care neglijenţa şi reaua-voinţă sunt un corolar al nepăsării şi distrugerii şi li se cere sprijinul. La ce? Vorbe goale! Cât despre expoziţie? Cuvinte de apreciere pentru românii fotografi, pentru iniţiatorul Ferranti, numai că una au vrut şi alta a ieşit. Sau, vorba românului, au dat-o cu oiştea-n gard. Nimeni nu spune că stările de lucruri prezentate nu ar fi adevărate. Dar nu avem oare suficiente probe despre modul în care România este văzută peste hotare din cauza cerşetorilor, hoţilor, pungaşilor, infractorilor de tot felul, majori, bărbaţi şi femei, copii, proveniţi dintre imigranţi adesea cu aluzii directe la romi amestecaţi cu români? Cui foloseşte o asemenea expoziţie, plasată la Paris, unde ar trebui, cât de cât, să ne mai spălăm şi noi din păcatele de care suntem acuzaţi, uneori poate mai diform decât sunt în realitate? Nu avem şi lucruri frumoase pe care să le arătăm? Nu ascunzând realităţile, ca pe vremea comunismului, ci doar fiind ponderaţi şi arătând lumii şi faţa noastră luminoasă. Ce am reuşit cu această expoziţie? Doar să mai dăm un argument denigratorilor, referitor la spiritul distructiv şi demolator al românilor! Reamintesc de modul în care în Italia a căzut pe capul unei femei de serviciu culpa de a-şi fi ucis patroana – toată poliţia şi justiţia italiană au năvălit asupra ei – pentru ca, până la urmă să fie găsit criminalul adevărat, un bătrân unchieş iresponsabil. I-au fost oare prezentate scuze româncei pentru gravele acuze? Mă îndoiesc! Mă refer la psihoza pe baza căreia a fost arătată cu degetul românca nevinovată, deoarece în marele târg al “Europei unite”, toate relele şi belelele sunt aruncate pe capul imigranţilor şi în mod special asupra românilor care sunt adesea asimilaţi cu romii. M-am întors recent din străinătate şi am văzut cât de grea este povara pe care trebuie s-o purtăm din această pricină.

Şi a folosit la ceva această expoziţie, decât de a-i arăta din nou pe români într-o lumină sumbră, parţial deformatoare?

Vasile Cocean

Bălţi