NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Conducătorul Bisericii Ortodoxe Române stă în fruntea celei mai mari comunități de creștini ortodocși din Europa: peste 85% din populația României. 

Întronizarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel (2007)

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a fost înscăunat în această demnitate pe 30 septembrie 2007. A adus acestei înalte și influente poziții un suflu nou, mai adaptat vremurilor, provenit deopotrivă din marea sa experiență bisericească și din faptul că, așa cum mărturisește, este „un ortodox realist”.


Dan Ilie Ciobotea s-a născut la data de 22 iulie 1951, în satul Dobrești, județul Timiș. După absolvirea Institutului Teologic Universitar din Sibiu, unde obține Diploma de licență în teologie, frecventează cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din București, sub îndrumarea preotului prof. dr. Dumitru Stăniloae. Își continuă studiile în străinătate, la Strasbourg și la Freiburg im Breisgau, iar la data de 15 iunie 1979 își susține teza de doctorat la Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg. Despre proaspătul Doctor în teologie ortodoxă, Dumitru Stăniloae spunea: „Spiritualitatea adevărată a preotului aceasta este: să trăiască în așa fel încât să poată răspunde și întrebărilor omului de azi, dar să rămână și preot adevărat”.

Alături de reprezentanții Conferinței Bisericilor Europene (2018)

În anii `80, preotul Ciobotea a activat ca lector la Institutul Ecumenic de la Bossey, Elveția, fiind și profesor asociat la Geneva și Fribourg. La 6 august 1987 intra în viața monahală, la Mănăstirea Sihăstria, cu numele Daniel. Demn de menționat este faptul că întreaga activitate a preotului Ciobotea a fost strâns legată de ideea de a aduce Biserica Ortodoxă Română cât mai aproape de contemporaneitate. Unul dintre cele mai relevante exemple este faptul că actualul Patriarh a fost, în 1990, președintele Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, din care făceau parte Arhimandritul Bartolomeu Anania, pr. prof. dr. Constantin Galeriu, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, ieromonahul Iustin Marchiș, ca și personalități ca Horia Bernea sau Teodor Baconsky. Acest grup a reintrodus religia în școli


La 1 martie 1990, dr. Daniel Ciobotea era ales în rangul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, continuând să participe la întâlniri internaționale ecumenice în care a menținut legătura cu creștinătatea internațională, din Europa și din SUA. Personalitatea sa i-a adus calitatea de membru al Prezidiului și Comitetului Central al Conferinței Bisericilor Europene, apoi de vicepreședinte al celei de-a II-a Adunări Generale a Conferinței Bisericilor Europene. „Cred că cea dintâi şi cea mai mare provocare pentru Biserică în aceste vremuri este secularizarea, o societate care se construieşte din ce în ce mai mult fără referinţă la valorile religioase. De pildă, Franţa secularizată se confruntă acum cu o prezenţă a religiosului într-un mod neaşteptat şi chiar greu de gestionat”, atrage atenția ÎPF Daniel. 

Slujba de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului (2018)

Ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, ÎPS Daniel a fost fondatorul unor instituții de anvergură și certă importanță pentru viața bisericească și socială, precum Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, din Iași, Academia Laică „Sf. Ioan de la Neamț”, Institutul Ecumenic „Sf. Nicolae”, Centrul de Conservare și Restaurare a Patrimoniului Religios „Resurrectio”, Centrul de educație și informare medicală Providența II. De asemenea, a inițiat programul „Niciun sat fără biserică”, proiect care prevedea construirea în fiecare sat și cartier unde nu există biserică a unui lăcaș de cult, chiar și în cele în care ortodocșii sunt minoritari. „Dacă nu avem biserică și nu avem preot, riscăm să ne pierdem sufletul”, consideră Patriarhul Daniel. Această credință i-a legat definitiv numele conducătorului Bisericii Ortodoxe Române de Catedrala Mântuirii Neamului, una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume, a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 2011 și care a fost inaugurată după șapte ani, cu prilejul Centenarului Marii Uniri.


Înaltul prelat a contribuit activ și la viața socială. Astfel, în prelungirea programului pus în practică în vremea când era mitropolit al Moldovei, s-a implicat în organizarea de programe filantropice, de asistență socială și religioasă. Asociațiile, fundațiile, așezămintele aflate în administrarea Sectorului social-filantropic al Patriarhiei Române și-au continuat și diversificat considerabil activitățile, lucrând atât singure, cât și în parteneriat cu instituții ale statului român sau cu diferite asociații și organizații naționale și internaționale o serie de acțiuni filantropice sau de asistență socială, cum ar fi programe de îngrijire și integrare socială a persoanelor cu dizabilități, a persoanelor infectate cu virusul HIV, proiecte de protejare și asistare a victimelor violenței în familie, de ajutorare a persoanelor dependente de droguri, centre sociale pentru persoanele vârstnice, copii, persoane fără adăpost. În același timp, sub directa îndrumare a înaltului prelat au apărut publicații religioase care au devenit repere în viața spirituală românească. Plin de râvna pe care i-o bănuise încă de la început profesorul Stăniloae, Patriarhul Daniel a organizat, de asemenea, numeroase simpozioane, colocvii, congrese naționale și internaționale, programe culturale, educative și filantropice. Din inițiativa sa a fost înființat postul de radio „Trinitas”, al Mitropoliei Moldovei, care a devenit cel mai apreciat post de radio ortodox din țară, precum și ziarul „Lumina”, dedicat integral creștinismului.

De-a lungul unei cariere ecumenice prodigioase, Patriarhul Daniel a publicat peste 500 de studii, articole, cuvântări și prefețe în limba română. Este deținător al Ordinului Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce și membru de onoare al Academiei Române. Dar mai presus de toate, ÎPF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, este un om implicat în viața cetății. Unele dintre cele mai relevante exemple sunt semnarea, în anul 2007, a Protocolului de cooperare a Bisericii Ortodoxe Române cu Guvernul României în domeniul incluziunii sociale, în special pentru ajutorarea persoanelor defavorizate, implicarea în proiectul socio-educațional „Alege școala!”, cu scopul prevenirii și combaterii abandonului școlar, în colaborare cu organizația internațională „World Vision”, în proiectul „Întreprinderi sociale pentru integrarea socială a foștilor deținuți”, în colaborare cu Administrația Națională a Penitenciarelor, sau în programul „Integrare pe piața muncii pentru persoanele traficate”



 „Într-o lume pluralistă din punct de vedere confesional, religios, nu putem să promovăm Ortodoxia prin izolare, ci prin dialog, prin cooperare. Avem milioane de români ortodocși în afara graniţelor ţării, în state majoritar catolice sau protestante” 

Limba română în vârtejul globalizării

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Limba română în vârtejul globalizării
Un adevăr adesea acceptat: limba română este o limbă de circulație restrânsă. Chiar așa să fie? Dacă privim lucrurile la dimensiunile globale – o limbă vorbită de cam treizeci de milioane de oameni – lucrurile așa stau. Dacă privim aceleași lucruri la dimensiuni europene, ele se schimbă. Limba română devine o limbă de circulație medie, vorbită, oficial, de populații stabile și autohtone nu doar în România, ci și în alte patru state – Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia. La acest fapt se adaugă vorbitorii unor limbi care oficial nu sunt parte ale limbii române – „moldovenii” din Basarabia, Ucraina și Transnistria, vlahii din Valea Timocului și cei din zona Vidin, din Bulgaria. Când am scris „oficial” m-am referit la autoritățile locale care, din diferite motive, dar cu un singur scop, au decis că românii din acele zone nu sunt români, ci orice altceva. În fine, vorbesc dialecte ale limbii române aromânii din Grecia, cei din Albania și Macedonia, megleniții din Bulgaria și puținii vorbitori de dialect românesc din Croația și Bosnia. La toți aceștia se adaugă vorbitorii (încă) de limbă română din Siberia Orientală, Kazahstan, Iakuția și alte zone îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice, urmași ai deportaților din Bucovina și Basarabia, din perioada stalinistă sau chiar din vremea țarilor. Mai există urme ale limbii române în Caucaz, unde abhazii mănîncă „mamalâgă”, iar în Moravia și sudul Poloniei găsești nume de sate românești, cuvinte din limbajul păstorilor încă folosite, cum ar fi găleată sau strungă, iar între Don și Volga se întinde o salbă de localități cu denumiri ciudate pentru lumea de acolo, însă familiare la noi – Codru, Mura etc. În Polonia de sud au ființat peste 400 de sate românești înaintea perioadei marcate de Ștefan cel Mare.De unde se știe că erau românești? Pentru că documentele consemnează că acolo se folosea așa-numitul „jus valachicum”, adică propria judecată, diferită de aceea a Regatului Poloniei. 

Regiuni cu populație românească, unde se vorbește limba română

Toată această risipire de vorbă românească se datorează migrației pastorale sau, după cum aminteam, strămutărilor impuse de stăpânirea vremii. Un exemplu uimitor îl constituie apariția la granița dintre Croația de azi cu Bosnia, unde a fost așezat un regiment românesc de graniță, recrutat din Banatul de munte românesc, a unei enclave românești. Așezarea grănicerilor acolo s-a făcut printr-o Diplomă Imperială. În timpul războiului civil din fosta Iugoslavie, acolo s-a creat, ca formă de autoapărare, o entitate statală denumită Republica de la Knin, al cărei temporar președinte se numea Matei Boban. 


Limba română a avut mai multe perioade în care a fost asaltată de termeni străini, întotdeauna legați de stadiul culturii materiale sau administrative cu care venea în contact, voit sau nevoit, populația autohtonă. Astfel, valul slavonic a fost legat de dominația Bisericii Ortodoxe, care avea ca limbă de expresie slava veche, aceasta influențînd și limbajul juridic sau administrativ. 

Influența turcă în limba română este destul de palidă, deoarece în fapt relațiile dintre români și turci n-au fost niciodată de conviețiure masivă și permanentă. Avem cuvinte care au o legătură cu evoluția arhitectonică a locuinței (dușumea, cerdac, cercevea, tavan, geam etc.), ori de natură culinară, dar acestea nu pot constitui o trăsătură specifică a limbii române. Mai degrabă cuvintele grecești, impuse de administrația fanariotă, au reușit să ocupe un anume loc, neologisme care apoi au trecut în umbră, ca dovadă că erau cuvinte la modă și nu necesități. Marele val al neologismelor a aparținut influenței franceze, care s-a manifestat din plin în toate sectoarele vieții sociale în secolul al XIX-lea, ca motor al modernizării. Limba română este romanică din pricina structurii sale gramaticale, nu numai din cauza lexicului. Fondul principal de cuvinte, cel care permite comunicarea obișnuită, are peste 80% termeni de origine latină. Este o situație statistică mai bună, din punctul de vdere al romanității, decât în alte limbi neolatine. Neologismele de ultimă oră își au originea în engleza americană. E o modă care se sprijină în primul rând pe revoluția tehnologică din industria comunicării. Dar nu doar atât, influența limbii engleze a devenit covârșitoare în științe, mai cu seamă în cele umaniste, socio-politice. Nici viața mondenă nu este ocolită și nici politicile succesului. Dar această influență nu este o problemă locală, ci globală. Se creează sub ochii noștri o „lingua franca”, bazată pe engleză, dar care nu este și nici nu va fi o parte a limbii engleze. Pe de altă parte, engleza, ca limbă de cultură, se conservă, se dezvoltă, prin afirmarea valorilor artistice și estetice create în spațiul său propriu. 

Grup de interpreți în Parlamentul European

Am ajuns, astfel, la problema-cheie a contemporaneității: globalizarea este și altceva decât schimburile mondiale de infomații și bunuri? Teoretic, nu ar trebui să însemne altceva, însă practic, tendința marilor centre de putere economică și financiară (citește bănci și companii multinaționale) de a simplifica apropierea de bunuri și informații prin control și înlăturarea oricărui specific local duce la o luptă încrâncenată între apărătorii specificului local cu activiștii globalizării. Probabil ambele tabere sunt victimele unor ideologii cu nuanțe fundamentaliste. Probabil ambele tabere au valori de impus și de apărat. 


Abia acum, în epoca globalizării informațiilor și bunurilor, rostul națiunilor devine extrem de important – ele sunt generatoare de valori specifice, care asigură creșterea patrimoniului universal. De aici vine datoria fiecărei națiuni de a-și afirma cultura și spiritualitatea, de a-și cultiva, apăra și îmbogăți limba. Iar românii au din plin ce să etaleze în domeniul culturii. Cât privește limba, prin specificul ei, prietenoasă cu neologismele, aparținînd unui grup lingvistic extrem de puternic, limba română are toate șansele să devină mai repede decât am crede și o limbă de comunicare internațională, în acest adevărat Turn Babel care a devenit lumea. Deocamdată, din cauza unei precare pregătiri profesionale a ziariștilor din televiziune, radio și presă scrisă, din cauza unei îndoielnice pregătiri intelectuale a multor persoane publice, limba română devine din ce în ce mai haotică și mai confuză pentru propriii vorbitori. Să sperăm că nu este vorba decât de o boală a copilăriei democrației, când libertatea este confundată cu debandada, iar respectarea valorilor cu protejarea viciilor de orice natură.
 

Eugen Uricaru
 
 

România, în vacanță fără sfârșit

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on România, în vacanță fără sfârșit
Prietenul meu Carol Roman, unul din puținii scriitori și jurnaliști care păstrează, genetic probabil, un pic de umor sub învelișul sufletului, mă provoacă să scriu un articol pentru revista „Balcanii și Europa”, pe care o păstorește. 

Lucian Avramescu

– Ce să-ți scriu?, îl întreb. Eu pot să scriu despre ploaie sau curcubeu, despre rugina care se așază pe intelectualitatea română, despre chimia ucigașă a mâncărurilor de la crâșmele fast-food! 


– Hai, zice directorul revistei. Pentru tine, ca poet, facem derogări de la tematică. Va fi un număr mai relaxat. Mai de vacanță!

Păi, îmi zic eu, abandonat, ca o paporniță în gară, dacă despre vacanță pot să scriu, e, sigur, despre România. Trăiește cea mai lungă și dureroasă vacanță din viața ei modernă. Centenarul Reîntregirii, încercat pe scurt de Mihai Viteazul, care a plătit cu capul pentru îndrăzneală, e o vacanță pe care nici boierii de la Hollywood nu și-o îngăduie. E vacanța în care – pentru țară – politica nu face nimic. Nici puterea, nici opoziția. Ambele, ghidușindu-se în jocul de-a Baba Oarba, dorm. Viziunea, proiectul, ambiția patriotică, dăruirea pentru prosperitatea nației strălucesc, dar lipsesc cu desăvârșire. 

Da, trăim, ca stat, o imensă și fără de sfârșit vacanță a ideilor. Proiectele mari nu-și găsesc loc în planurile bugetare. România a ajuns să reprezinte la modul cel mai nefericit Balcanii, devenind, noi, cei care i-am dat pe Brâncuși, Eminescu, Enescu, Ionesco, Blaga, Coandă, mai balcanici ca bulgarii și mai insulari ca grecii, mai orfani în stabilitate ca albanezo-sârbii din Kosovo… 

De ce par în vacanță, în nesfârșită vacanță de idei și voință patriotică, toți politicienii României? De ce pare scoasă în concediu fără plată țara mea? 

Suntem noi sortiți relaxării, când lumea se agită? America lui Trump se împacă – cine-și putea imagina asta? – cu Kim Jong-Un, „dictatorul odios”, devenit un „tânăr isteț și bun negociator”? Lângă noi, Rusia a găzduit Campionatul Mondial de Fotbal, cheltuind sume colosale pentru a arăta fasonată, încheiată la toți nasturii luxului. 

Vacanță pe planetă? E o vacanță a bombelor atomice (Kim Jong-un nu-i mai trimite, declarativ, bombeaua atomică lui Trump în ceașca de cafea și nici americanul nu mai dă – deocamdată în joacă – peste Seul cu Hiroșime), Europa își face propria armată, România își face… Ce? Concediul ei nesfârșit. 

La concedii strategice ne pricepem. La tactica de a nu progresa nici cu un milimetru suntem maeștri. Vacanța e viața noastră mai nouă. Când intră gândirea unei țări în vacanță, mileniile care o preced se sting, iar Centenarul – atât de glorios încât nu se mai vede – pune punct la toate.

– Cu ce te ocupi?, am întrebat un patron de firme de construcții. Ești în concediu? 

– Sunt în concediu forțat. Mi-au plecat meșterii. Acum pleacă valuri, valuri, salahorii. Am început 40 de blocuri și 150 de vile, sub contract. Mai am doi ingineri din 15 și secretara. Trebuie să aduc vietnamezi, dar nu mă lasă legile, că până-i aduc se dărâmă temeliile. 

– Schimbați-le, zic! 

– Le-aș schimba, dar durează. În plus, politica, Parlamentul, toate sunt în concediu!

– Concediu plăcut!, zic și eu, cu gândul la articolul pe care nu l-am scris încă pentru revista în care noi suntem între Balcani și Europa, la jumătatea distanței dintre Iad și Paradis. 

Lucian Avramescu