NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (I)

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (I)
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează cărturarul devotat neamului, cel mai renumit istoric în întreaga lume, omul politic care s-a opus compromisului de fiecare dată cînd soarta țării a fost pusă în cumpănă. Viața s-a a fost plină de evenimente strâns legate de soarta Țării, iar sfârșitul tragic din pădurea Strejnic, acolo unde marele Om a căzut sub gloanțele vindicative ale unor fanatici ai extremismului politic, a fost începutul unei lungi perioade de sfâșiere lăuntrică a ființei naționale. Cred că este de mare interes observarea trăsăturilor de caracter ale acestui mare savant, fapt absolut necesar pentru înțelegerea multor acțiuni definitorii ale sale. 

La biroul de lucru, în anul 1921, în timpul mandatului de deputat

Încă în periada studiilor liceale, Nicolae Iorga se dovedește un om interesat de mișcarea ideilor sociale, preocupat fiind de ceea ce ar putea îmbunătăți soarta țăranului român. Este atras de marxism o scurtă perioadă, însă, dar nu a fost convins de soluția oferită, aceea a revoluției și a răsturnării ordinii sociale, ceea ce ar fi însemnat și distrugerea elementelor conservatoare din societatea românească. Părăsește această preocupare, făcând loc în sfera sa de interese doctrinei conservatoare, cu trăsăturile unei democrații de tip occidental. Iorga nu era un elitist social, îl interesa soarta poporului de rând, considerându-l rezervorul de energii și sacrificii pentru stat. În schimb, se confunda cu modelul elitei care își asuma datoria față de națiune, față de Stat. Mai presus de orice, Nicolae Iorga punea caracterul național al Statului, văzând în această trăsătură coagularea intereselor tuturor grupurilor sociale și politice. Căutarea expresiei autentice, românești, a Statului avea pentru marele istoric o semnificație valabilă și astăzi. Iată ce scria în finalul unei scurte, dar dense „Istorii a Albaniei și a poporului albanez”, înfăptuită la cererea câtorva patrioți albanezi în zorii statului independent al Regatului Albaniei, în anul 1919, când România întregită se găsea într-o situație extrem de nesigură, expusă amenințărilor sovietice și ale Ungariei aflată sub regim bolșevic: „Un popor poate cădea dacă admite prea ușor influențele interesate ale vecinilor care nu vor nimic mai mult decât să anexeze deschis sau pe furiș teritoriul său”. Am adăuga, astăzi… „ori resursele sale”. Premonitorie frază dacă ne uităm la anii ce au urmat Tratatului de la Trianon. Obsesia, de bun augur, a păstrării și întăririi specificului național a dus la câteva fapte cu totul deosebite în viața sa. Astfel, în anul 1905, când Nicolae Iorga face pasul hotărâtor în viața sa, de a intra în politică, protestează vehement, însoțit în manifestarea sa de studenții Universității București, împotriva folosirii limbii franceze în Parlamentul României și împotriva unei reprezentații teatrale în limba franceză la Teatrul Național. Nu era vorba de o francofobie, ci de o românofilie. Afirmarea limbii române în Parlament și la Teatrul Național (să nu uităm că Teatrul Național a fost prima instituție a redeșteptării naționale încă înaintea Revoluției de la 1848) era o chestiune de principiu și nu era îndreptată împotriva nimănui. Anterior cu un an, Nicolae Iorga călătorise în Transilvania, vizitând mai mult de 150 de localități românești și înțelegând repede și pe deplin lupta românilor din Imperiu pentru supraviețuire identitară. Lupta lor avea drept principală armă de apărare cultivarea limbii române. Scrie în același an „Istoria lui Șefan cel Mare pentru poporul român”, apoi, în anul următor, publică o importantă lucrare, ce va da noi energii mișcării românești din Imperiu – „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească” – apoi celebra „Istoria românilor în chipuri și icoane”. Vedem că la acel moment, Nicolae Iorga era poate singurul care înțelegea organicitatea populațiilor românești care trăiau sub diferite stăpâniri, dar care aparțineau unui singur popor, ce urma să devină o Națiune. 


(continuarea în numărul viitor)

Eugen Uricaru

 

Vlad Țepeș. O istorie deturnată

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Vlad Țepeș. O istorie deturnată
Din perspectiva adevărului istoric, domnia principelui român Vlad Țepeș este departe de poveștile personajului de ficțiune literară asociat turistic imaginii sale.
 

Vlad Tepes

Vlad Țepeș a domnit în Țara Românească între anii 1456-1462 și în anul 1474. Era fiul lui Vlad Dracul și nepot al marelui domnitor Mircea cel Bătrân. Istoria Evului Mediu îl apreciază pe Vlad Țepeș ca pe unul dintre cei mai abili conducători militari ai epocii și o pavăză a creștinătății, împreună cu renumiții săi contemporani Ștefan cel Mare și Iancu de Hunedoara, atunci voievodul român al Transilvaniei, într-o perioadă neagră pentru întreaga creștinătate, când turcii cuceriseră Constantinopolul, ultimul bastion al Bizanțului.*


Vlad Țepeș s-a rermarcat printr-o domnie autoritară, menită să pună capăt comploturilor marii boierimi, care era dispusă să accepte vasalitatea față de turci. În acest context, a impus pedepse aspre, inclusiv renumita tragere în țeapă în public, pentru hoți și a încercat să reglementeze comerțul, dorind să devină profitabil pentru principatul său. Ordinea internă pe care reușise s-o instaureze Vlad Țepeș era atât de pregnantă, încât se afirmă că pe vremea domniei sale „se putea lăsa o pungă cu galbeni și în mijlocul drumului, că n-o fura nimeni”

Domnitorul român s-a remarcat în epocă și grație unor succese militare notabile. În iarna anului 1461, cu o mică oaste de mercenari și de țărani, a nimicit trupele turcești din garnizoanele de la Dunăre, determinându-l pe sultanul Mahomed al II-lea să se îndrepte împotriva domnului român cu ceea ce cronicarii au numit „cea mai puternică armată de la cucerirea Constantinopolului”. Vlad Țepeș a aplicat tactici de gherilă, obținând victorii repetate în bătălii de uzură, care s-au prelungit până în toamna anului următor, când sultanul cuceritor al Constantinopolului a fost nevoit să se retragă, învins de domnitorul valah. 

Adevărul istoric este că domnitorul român Vlad Țepeș a fost un principe respectat, evlavios, ctitorind construcția mai multor biserici, între care și cea de pe o insulă a Lacului Snagov sau Mănăstirea Comana, din Giurgiu, unde se află și mormântul său. Și istoria Bucureștilor este strâns legată de numele acestui domnitor, orașul fiind pomenit pentru prima dată cu acest nume într-un hrisov semnat de Vlad Țepeș la 20 septembrie 1459 și care este considerat prima atestare documentară a Capitalei României. 

Și totuși, toate aceste adevăruri au fost ignorate câteva secole mai târziu după domnia lui Țepeș, când un scriitor irlandez scria o carte inspirată din relatări ungurești, plăsmuind un personaj imaginar, un prototip de vampir cu care s-a acoperit complet imaginea temutului domnitor român. Acest roman de ficțiune nu are nimic de-a face cu adevărata biografie a lui Vlad Țepeș, un justițiar renumit, dar în același timp un prinț capabil, patriot, un excelent conducător militar și un lider preocupat de bunăstarea supușilor. De altfel, politicile sale interne de stârpire a hoției au rămas în istoria națională ca o autentică luptă anticorupție, iar faptul că a ținut piept marelui sultan al timpului l-a înscris peste veacuri pe principele român ca pe unul dintre apărătorii creștinătății, fapt consemnat ca atare de sursele istorice și documentare avizate ale epocii. 
 
 


*„Nobilimea la români” (Victor Botez, Corneliu Radeș)

Unirea s-a făcut cu mintea, brațul și sufletul

Reporter: editura September - 17 - 2018 Comments Off on Unirea s-a făcut cu mintea, brațul și sufletul
Apropiata aniversare a Centenarului Unirii Transilvaniei cu România – aceasta poate fi denumirea adevărată a evenimentului, nu „100 de ani România”, cum se încăpățânează să titreze televiziuni cu ștaif sau publicații năzuroase – ne obligă să explorăm în trecutul acestei idei mărețe, trecută în fapte prin jertfa a 800.000 de români.
 

Eminescu

Această jertfă este simbolul cutezanței și a sacrificiului de sine a celor care, într-un fel sau altul, au fost brațul înarmat al poporului român. Pierderea a aproximativ 10% din populație, iar din acest procent numărul bărbaților în putere a fost covârșitor, la care se adaugă un alt procent, cel al ofițerilor în rezervă sau activi căzuți în luptă, un procent extrem de mare și care a însemnat de fapt pierderea unor oameni cu calificare profesională, cei care ar fi trebuit să pună pe picioare noua Românie, toate aceste jertfe au o profundă semnificație spirituală. Noua Românie, România Mare, s-a alcătuit printr-o legătură de sînge, de suferințe, de disperare și neasemuită cutezanță. 


S-ar fi putut face o asemnea jertfă pornindu-se doar de la o împrejurare, de la o promisiune politică sau diplomatică? Fără nicio îndoială, nu. Un popor care a consimțit să dea un astfel de tribut de sânge și suferință trebuia să aibă pe deplin conștientizată misiunea reîntregirii, trebuia să aibă o conștiință publică pe deplin motivată, trebuia să aibă deja o convingere puternică a faptului că luptă pentru o cauză întemeiată și venind din adâncul Istoriei. Pentru a avea aceste atribute spirituale a fost necesară o lungă înfruntare intelectuală, ideologică, a fost nevoie ca diseminarea mesajului patriotic să fi avut loc în cele mai largi cercuri ale societății. Intrarea României în Marele Război a avut loc la o relativ mică distanță temporală față de Războiul pentru Independență. O distanță relativ redusă în timp, dar care a acoperit transformări uriașe fie în viața socială, fie în evoluția Statului, fie în ceea ce privește modernizarea armamentelor și a Armatei. Locotenenții din Războiul de Independență se prea poate să fi ajuns comandanți de Divizii sau Armate în Războiul balcanic și în Primul Război Mondial. Ideile care s-au plămădit încă de la Mica Unire, ideile care au mobilizat națiunea în Războiul de Independență au avut timp și mediu prielnic să devină suportul modernizării României. Avântul național care s-a văzut pe deplin împlinit în urma campaniei din Bulgaria, în 1877, a găsit calea structurării unei strategii naționale de unificare a tuturor teritoriilor românești. 

Ioan Slavici

O strategie la nivel național nu ținea neapărat cont de interesele politice ale partidelor ori de cele strict personale ale politicienilor. Ea se construiește prin contribuția patrioților români, indiferent de stare socială ori orientare politică. Este evident că obiectivul principal al acestei strategii era aducerea Transilvaniei (în sensul larg al cuvîntului) între hotarele statului național român. Mica Românie, de acum Regat sub Coroana Hohenzollern-ilor Sigmaringen, adăpostea dintotdeauna un număr apreciabil de români ardeleni ori bănățeni, fie în refugiu politic, fie în refugiu economic, fie în refugiu cultural. Dar nu doar cei din Transilvania considerau Bucureștiul locul „de unde răsare soarele” pentru români. Erau, asemeni lor, bănățeni, bucovineni, basarabeni, dar și mai mult decît atât – românii din Balcani, risipiți în mai multe țări, din Albania și Grecia până în Bulgaria. Vedeau și ei în România calea de salvare culturală. 


Astfel, în perioada postbelică, adică după Conferința de Pace de la Berlin, cea care a stabilit ordinea după războiul ruso-româno-turc, mulți intelectuali și numeroși politicieni au considerat că este momentul pentru dezvoltarea unei mișcări în favoarea unui mare stat românesc. O idee îndrăzneață, o idee care nu putea să nu trezească opoziții, mai cu seamă din partea unor oameni politici obligați să respecte înțelegeri internaționale și să reziste presiunilor politice, economice și militare ale puterilor europene. Se știe că România a încheiat primul său Tratat internațional înainte de proclamarea independenței – e vorba de tratatul cu Austro-Ungaria. Era o mare victorie diplomatică. Acest Tratat netezea drumul spre Independență, deoarece o putere europeană recunoștea starea de fapt a lucrurilor. Recunoștea, dar cerea să fie bine plătită pentru gestul său. Nu comentăm acum consecințele acestui Tratat, ci subliniem doar că prin semnarea lui, România trebuia să tempereze acțiunile calificate drept iredentiste de către Imperiul vecin, dar patriotice și naționale în realitate. În anul 1882 ia ființă Societatea Carpații. Un moment decisiv pentru evoluția ulterioară a mișcării naționale. Dintre membrii marcanți ai acesteia se reliefează, incontestabil, Mihai Eminescu. În fapt, el este ideatorul și inițiatorul acestei Societăți, care avea un caracter mai mult sau mai puțin secret. Eminescu fusese fondator în Societatea Arboroasa, o înaintemergătoare a mișcării naționale moderne. De ce se consideră că Societatea Carpații ar fi fost o societate secretă? Poate că răspunsul cel mai bun se găsește în faptul că agenții secreți austro-ungari alcătuiesc rapoarte amănunțite despre ședințele acesteia. Rapoartele sunt adevărate acte de acuzare față de cei care se manifestau deschis, în ședințele închise, în favoarea unei politici active de modificare a statutului românilor din Imperiu, pînă la desprinderea Transilvaniei din sistemul imperial și alipirea acesteia la România. Eminescu este considerat de informatorii austro-ungari drept cel nai virulent și cel mai convingător în demersurile sale. Pe deasupra, Eminescu era și un ziarist renumit, cu un verb înflăcărat și o logică a demonstrației impecabilă. Mărturie stau articolele din Timpul, oficiosul conservator al vremii. În 20 iunie 1883, Societatea Carpații este suprimată de autoritățile române. Regele Carol fusese somat de imperiali să oprească agitația națională care viza problema românească din Transilvania. Ce s-a întîmplat cu Eminescu, se știe. Cum se putea altfel, când ambasadorul român de la Viena comunica iritat: „Mai potoliți-l pe Eminescu!”. Eminescu a fost, într-adevăr, potolit, dar ideile lansate public de Societatea Carpații, chiar dezavuată de Rege, nu au mai putut fi oprite. Rezultatul a fost de-a dreptul imprevizibil: Regele Carol I și-a dat seama că energía națională se descătușase și că nu mai putea fi stăvilită. Atunci a decis să o canalizeze într-o altă direcție, mult mai puțin periculoasă din punct de vedere politico-militar. Suveranul a început o vastă și complicată operațiune de recuperare culturală a românilor din Balcani. S-au făcut studii istorice și lingvistice, s-au deschis școli, biserici, biblioteci în toate zonele locuite de aromâni, s-au trimis învățători și preoți în mai toate comunele și chiar în satele de munte locuite de românii din Balcani. Dar cel mai reușit program de reînviere a limbii și culturii acestora a fost acela prin care copii aromâni au fost aduși în Țară, pe cheltuiala Statului, și au fost îndrumați în școlile românești. Mari intelectuali români s-au format pe această cale și au slujit cu devotament patria-mamă. De la Elie Carafoli la Nicolae Bagdasar ori Tache și Pericle Papahagi putem număra cu zecile vărfurile intelectuale românești pe care aromânii le-au dat. Dar această viclenie politică a Regelui, datorată obligației de a salva ce se putea salva în fața pretențiilor unui Imperiu, în loc să diminueze fluxul energiilor naționale, le-a făcut să-și diversifice, să-și mărească aria de interes justificat. Intelectualii ardeleni, de la Treboniu Laurian la Papiu Ilarian, de la GeorgeCoșbuc, Titu Maiorescu la IoanSlavici și Liviu Rebreanu ori George Topârceanu își găsesc locul în casa și cultura românească. Istoria se grăbea și ideea unei reîntregiri era susținută din ce în ce mai elocvent și mai puternic. Ideea unei Uniri a tuturor românilor din preajma Regatului este susținută de NicolaeIorga și A.D.Xenopol, de NicolaeDensușianu și IoanRussuȘirianu ori Octavian Tăslăoanu. Lista e lungă, prea lungă pentru a o considera vreodată epuizată. Izbucnirea Primului Război Mondial aduce în fața clasei politice o dilemă: care dintre tabere, Antanta sau Tripla Alianță, poate aduce României împlinirea, dacă nu totală, măcar în parte, a visului național? Chestiunea este delicată și complicată. Tabăra antantofilă construită în jurul Brătienilor avea de partea ei un sprijin popular, ținând cont de tradiția filofranceză, provenind din sprijinul acordat de Napoleon al III-lea în procesul Unirii Principatelor, dar și din ecourile Revoluției de la 1848. Antanta își putea permite o promisiune importantă: Transilvania se va alipi României în cazul victoriei acesteia. Deoarece Rusia era parte a acestui bloc militar, problema Basarabiei ieșea din discuție. Tripla Alianță promitea Basarabia, în planurile sale problema Transilvaniei nici nu exista. Iar România avea ambele probleme de rezolvat. Intelectualii și oamenii politici s-au împărțit în două tabere, fiecare dintre ele susținând una sau alta din blocurile beligerante și amîndouă afirmând că România trebuie să iasă din neutralitate. Ceea ce nu știa nimeni era că Tratatul cu Austro-Ungaria din 1883 conținea un codicil secret care obliga România să se afle în aceeași tabără cu Imperiul dacă acesta va fi atacat. Era secretul Regelui, un secret ținut cu strășnicie de acesta. Consiliul de Coroană a aflat de codicil abia în ședința în care s-a hotărât intrarea în război. Majoritatea a fost în favoarea Antantei, însă Regele era german, iar toată politica sa de alianțe se baza pe conlucrarea cu Germania și pe neagresiunea față de Austro-Ungaria. Soluția providențială a venit tocmai din acest codicil secret: Austro-Ungaria nu fusese atacată stricto sensu, ci ea atacase Serbia. Brătienii erau eliberați de constrângerea juridică, iar România a intrat în război pentru recuperarea Transilvaniei. Evenimentele ulterioare au arătat că tabăra filogermană a colaborat din plin cu ocupanții – Arghezi, Stere, Slavici sunt doar câteva nume dintr-un șir de mari scriitori care au scris la Bukarester Tageblat, ziarul generalului Mackensen. Unii au scris chiar lucruri îngrozitoare despre soldații care apărau Moldova. De partea cealaltă, Mihail Sadoveanu și mulți alții. 

Dar Marea Unire nu s-ar fi înfăptuit dacă românii înșiși, românii din Transilvania, din Bucovina, din Basarabia nu ar fi fost pe deplin convinși că nu este vorba doar de o schimbare a graniței, ci de o împlinire a destinului istoric. Pentru realizarea acestui destin era nevoie de lideri, de martiri, de oameni de acțiune. Octavian Goga, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, continuatorii lui Bărnuțiu și ai lui Avram Iancu, gloriosul grup al Memorandiștilor, miile de voluntari ardeleni concentrați la Kiev, legiunea Română din Italia, soldați și ofițeri români din Armata ChezaroCrăiască, ce au organizat Garda Națională din Transilvania, alături ori în întâmpinarea Armatei Române, au realizat Marea Unire cu prețul vieții lor, prin acte de bravură militară și din înalt spirit patriotic. În Bucovina, Ioan Flondor, Sextil Pușcariu, în Basarabia, Ion Inculeț, Pan Halippa, Alexe Mateevici, toți oameni de carte, dar și de acțiune, au impus voința neamului românesc de a alcătui o Românie care să fie casa tuturor românilor, care să-și croiască drumul spre viitor pe calea civilizației, a progresului și a democrației. Contribuția intelighenției din toate provinciile românești la Marea Unire a fost esențială. Fără cuvântul scris, fără pledoariile, cuvântările și acțiunea politică a unor intelectuali dăruiți interesului național nu s-ar fi putut realiza marele proiect național, cum fără jertfa de sânge de pe fronturi, fără voința hotărâtă a sutelor și sutelor de mii de români care s-au exprimat deschis pentru noua Românie, totul ar fi rămas la nivelul proiectelor frumoase, dar neîmplinite. Cât de important a fost argumentul intelectual în realizarea și recunoașterea Marii Uniri ne spune de la sine un fapt petrecut în timpul tratativelor de la Trianon, care au dus la încheierea Păcii de la Versailles, document pe care se sprijină și astăzi construcția europeană. Delegația maghiară a adus ca un ultim argument pentru respingerea recunoașterii apartenenței Transilvaniei la statul național român opinia că România nu este o țară de cultură și de aceea nu poate administra o provincie cu o cultură afirmată și recunoscută internațional, cum era Transilvania. La ședința următoare a Comisiei, delegația României a pus pe masa tratativelor colecția completă a revistei Convorbiri Literare. Argumentul a fost suficient și decisiv. 

Mihai Eminescu a reușit ceea ce era greu și de imaginat – să contribuie concret și hotărâtor, prin prezența poemelor sale în paginile Convorbirilor Literare, la realizarea celui mai important proiect național al românilor: Marea Unire. Peste ani, Societatea Carpați și-a dus la îndeplinire Programul pentru care fusese înființată și pentru care fusese interzisă în 20 iunie 1883.
 
Eugen Uricaru
 
 
 

Simpozion „Confesiuni balcanice”

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Simpozion „Confesiuni balcanice”
Institutul Cultural Român şi revista „Balcanii și Europa” au organizat un eveniment deosebit, dedicat relațiilor culturale româno-turce.

Sala mare a Institutului Cultural Român s-a dovedit neîncăpătoare pentru invitații la Simpozionul „Confesiuni balcanice”: diplomați, oameni de cultură, personalități din lumea științei, jurnaliști şi, de asemenea, reprezentanți ai mediului de afaceri. Manifestarea a prilejuit o trecere în revistă a bunelor relaţii culturale dintre cele două ţări de-a lungul timpului. Prezent la eveniment, E.S. Osman Koray Ertaș, Ambasadorul Turciei la București, a punctat importanța demersurilor culturale reciproce în contextul generos al bunelor relații dintre România și Turcia.

Sub aceste auspicii a fost prezentată lucrarea „Dostluk Yolunda”„Pe drumul prieteniei” (Editura „Balcanii şi Europa”) a scriitoarei şi jurnalistei Erem Melike Roman, carte care s-a poziţionat în centrul dezbaterilor din cadrul manifestării. Volumul a fost realizat pe baza activităţii de ziarist a autoarei, începută în anul 1957, când deschidea emisiunea în limba turcă a Radiodifuziunii Române. Prin intermediul interviurilor cu personalități literare și artistice din Turcia şi din România pe care le-a realizat, preluate și difuzate în mass-media din cele două ţări, a fost edificat un adevărat canal direct de comunicare între cele două culturi. 

Pe parcursul desfăşurării evenimentului, Bela Krisbai, director adjunct al Institutului Cultural Român, a susţinut o prezentare deosebită, prin care a punctat faptul că „acest Simpozion este un moment special pentru Institutul Cultural Român, dedicat promovării culturii dintre cele două ţări prietene”. Expuneri aplicate au mai prezentat prof. dr. Luminiţa Munteanu şi Tuna Balkan, director al Centrului Cultural turc „Yunus Emre”, din Bucureşti.

Manifestarea s-a încheiat cu o prezentare de costume tradiționale, piese din patrimoniul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Parteneri ai Simpozionului au fost Ambasada Republicii Turcia, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Uniunea Oamenilor de Afaceri Turci din România şi Hotelul „Ramada”, din Bucureşti.