NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

O opţiune crucială

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on O opţiune crucială
În Capitală bântuie frigul nedorit şi nepoftit de nimeni. În acest răstimp multă lume aleargă după bani, ca să facă faţă…măririi salariilor, urmate de…ştim noi ce; începând cu amărâtul de contribuabil, continuând cu investitorul păgubit de criză şi, mai cu seamă, dragele noastre autorităţi. Nu ne vom văicări de noi impozite, nu, pentru că ne e bine deocamdată şi asta e! 
 
În zbuciumul supravieţuirii mulţi se vaită în gura mare că nu mai pot folosi automobilul deoarece preţul benzinei, al uleiului, al întreţinerii au crescut cu mult devenind insuporabile. În fiecare zi ne trezim cu altă surpriză: ba cu 15 bani în plus la motorină, ba cu 12 bani la benzină, ba modificări ale accizelor. 

Şi, deodată, a apărut o soluţie salvatoare: să fie înlocuit automobilul păgubos cu.. o ricşă. Cu o investiţie minimă, trăsurica elementară amplasată pe două roţi vechi de bicicletă sau pe trei, având mânere la ambele capete – de tras şi de împins – nu cere nici revizie tehnică anuală, nici carburant şi, mai cu seamă, nici nu e impozitată (încă!). 

Iar lucrurile trebuiesc tratate, şi în acest caz, cu maturitate şi chiar cu responsabilitate. Această nouă îndeletnicire se poate transforma într-o vână prosperă a economiei naţionale. Susţinută de „privaţi”, cu sprijin de la stat şi eventual de la Uniunea Europeană, construcţia de ricşe va cere ateliere şi chiar întreprinderi specializate în roţi de ricşe, în mânere, în pedale, în lanţuri ce ar putea fi fabricate pe locul vestitei fabrici de rulmenţi de la Roman, care în trecut aducea atâta valută ţării!

Şi apoi, o atenţie specială va trebui să fie acordată decorării ricşelor ceea ce ne duce la naşterea unei branşe cu totul aparte, de picturi şi reclame specifice. Iar pe modelele viu colorate, ce ar împodobi ricşele am putea adăuga elemente ale tradiţiei noastre populare, ciucuri, paiete, mărgele sclipitoare atârnate de ambele părţi ale ricşei. Pe acoperişuri ar putea fi plasat pământ pe care să crească flori, stropite de aparate speciale, suprafaţă câştigată după modelul iniţiat de Primăria Capitalei care a luat o măsură similară de producţie florală pe acoperişurile micro ale staţiilor de autobuze. Şi mai este ceva; nu oricine poate conduce o ricşă! Apar şcoli speciale de conducători şi concomitent ministere ce ne feresc, cu grija cunoscută, vieţile, pe străzi ca şi pe trotuare şi deci ai nevoie de o ţidulă, după ce ţi-ai verificat picioarele la un doctor specializat după care treci la o şcoală care să te atesteze: „conducător autorizat de ricşe”. După o minimă calificare în unităţile speciale, ai posibilitatea de a deveni absolvent, licenţiat sau chiar „doctor în ricşe şi alte mijloace de circulaţie”.

Imediat, vor apărea şi istoricii. Ce, nu interesează publicul românesc, avid de senzaţii tari, cine sunt strămoşii ricşei? Încet, încet, ricşa va intra în tradiţie. Dealtfel, programul educativ al copiilor va trebui să prevadă şi vizitarea unor muzee special amenajate, din care vom afla că scaunul mobil, străbunic al ricşei, funcţiona încă de pe vremea lui Ludovic al XIV- lea, rege la Franţei (1638-1715). Şi vor mai afla un lucru de necrezut: în India, mai precis în Dhaka, unde funcţionează 80.000 de ricşe, conducătorul acestui vechicul proletar este numit „wallah”, ceea ce ne pune pe gânduri, apropo de origine.

Ce să mai vorbim! Ricşa poate îmbogăţi viaţa noastră cea de toate zilele, a fiecărui cetăţean, dar în mod special statul, a cărui economie poate lua un avânt ce ar putea strârni chiar şi invidia mai-marilor din Uniunea Europeană. Ce avem noi, nu vor avea ei! Prilej de a ne mândri! Dar să vedem cum vor primi mai-marii Europei, ca doamna Merkel sau domnul Macron această nouă ramură industrială românească atunci când vor vedea că Estul sărăcăcios al Europei va renunţa la Renault si Volkswagen, iar noua ricşă românească va câştiga opţiunea mondială.
 
Carol Roman

Ricşa, salvarea noastră

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Ricşa, salvarea noastră

ricsaToată lumea caută surse noi de venituri. Începând cu amărâtul de contribuabil, continuând cu investitorul lovit de criză şi, mai cu seamă, dragele noastre autorităţi. Nu ne vom văicări de noi impozite, nu, pentru că ne e bine şi asta e!

Unii vor să fie constructivi şi, de aceea, propun ceva, adică o soluţie. Astfel, în zbuciumul supravieţuirii, cineva s-a văitat în gura mare că nu mai poate folosi automobilul, deoarece preţul benzinei, al uleiului, al întreţinerii sunt insuportabile. Şi a trebuit să renunţe. În schimb, a avut o idee care la început a apărut a fi năstruşnică, dar, la o analiză mai atentă, chiar că ar putea fi pusă în practică: ricşa! Cu o investiţie minimă, trăsurica elementară amplasată pe două roţi vechi de bicicletă sau pe trei, având mânere la ambele capete – de tras şi de împins – nu cere nici revizie tehnică anuală şi nici nu e impozitată (încă!).

De altfel, o plimbare cu ricşa este tot mai binevenită în epoca noastră atomică. Lucrurile trebuie însă, tratate matur, cu responsabilitate. Această nouă îndeletnicire se poate transforma într-o vână prosperă a economiei naţionale. Susţinută de „privaţi”, cu sprijin de la stat şi eventual de la UE, construcţia de ricşe, evident că solicitată tot mai mult, va cere ateliere şi chiar întreprinderi specializate în roţi de bicicletă, în mânere, în pedale, în lanţuri ce ar putea fi fabricate pe locul vestitei fabrici de rulmenţi de la Roman, care în trecut aducea atâta valută ţării!

Şi am putea îmbina utilul cu frumosul. De pildă, o atenţie specială va putea fi acordată decorării ricşelor. Mai clar spus, s-ar naşte o artă cu totul aparte, de picturi şi reclame. În Dhaka, ricşele ce circulă pe străzi au devenit o veritabilă galerie ambulantă de pictură. Artişti şomeri avem şi noi, slavă Domnului, ce ar avea o întrebuinţare asigurată. Şi mai adăugăm că pe modelele viu colorate ce îmbodobesc ricşele am putea adăuga elemente ale tradiţiei noastre populare, ciucuri, paiete, mărgele sclipitoare atârnate de ambele părţi ale ricşei, dar şi pe acoperişul ei pliant.

Şi apoi, un conducător de ricşă nu are o viaţă uşoară: ricşa transportă femei casnice, şcolari, oameni de afaceri sau persoane care vin încărcate de la cumpărături. De aceea, nu oricine poate conduce o ricşă! Atunci apar ministere ce ne feresc, cu grija cunoscută, vieţile, pe străzi ca şi pe trotuare şi deci ai nevoie de o ţidulă, după ce ţi-ai verificat picioarele la un doctor specializat şi apoi treci la o şcoală care să te atesteze: „conducător autorizat de ricşe”. După o minimă calificare în unităţi speciale, cu posibilitatea de a deveni absolvent, licenţiat sau doctor, va putea fi stopat orice exces. Adică nu vor putea fi văzuţi înghesuiţi doi-trei sau mai mulţi oameni de-valma cu saci de cartofi, de ceapă, ori de bostani.

Imediat, vor apare şi Istoricii. Ce, nu interesează publicul românesc, avid de senzaţii tari, cine sunt strămoşii ricşei? Încet, încet, ricşa va intra în tradiţie. De aceea, programul educativ al copiilor va trebui să prevadă şi vizitarea unor muzee special amenajate, din care vom afla că scaunul mobil, străbunic al ricşei, funcţiona încă de pe vremea lui Ludovic al XIV- lea, rege la Franţei (1638-1715). Şi vor mai afla un lucru de necrezut: în India, mai precis în Dhaka, unde funcţionează 80.000 de ricşe, conducătorul acestui vechicul proletar este numit „wallah”, ceea ce ne pune pe gânduri, apropo de origine.

Ce să mai vorbim! Ricşa poate îmbogăţi viaţa noastră cea de toate zilele, a fiecărui cetăţean, dar în mod special statul, a cărui economie poate lua un avânt ce ar putea strârni chiar şi invidia mai-marilor din Uniunea Europeană. Ce avem noi, nu vor avea ei! Prilej de a ne mândri!

Carol Roman