NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Perspective moldovenești la început de an

Reporter: editura February - 28 - 2019 Comments Off on Perspective moldovenești la început de an

Anul 2019 debutează în Republica Moldova cu intrarea în linie dreaptă a confruntărilor politice în vederea alegerilor parlamentare din 24 februarie. Un scrutin cu mai multe necunoscute, dar în mod clar cu mize extrem de importante care vizează nu doar o posibilă alternanță politică la guvernare, ci chiar viitorul geopolitic al republicii.

Programate inițial, conform prevederilor constituționale, pentru toamna anului 2018, alegerile generale au fost amânate cu mai bine de patru luni, cu acordul comun al principalilor protagoniști ai scenei politice moldovenești: Partidul Democrat (PDM), aflat la guvernare și condus de oligarhul Vlad Plahotniuc și Partidul Socialiștilor (PSRM), în opoziție, condus de Zinaida Grecianîi și patronat de președintele republicii, Igor Dodon. Scrutinul se va desfășura în baza sistemului electoral mixt, aprobat în iulie 2017 prin înțelegerea dintre cele două formațiuni politice menționate înainte, în pofida puternicelor contestații din partea formațiunilor civice și a organismelor internaționale care monitorizează situația din Republica Moldova. Contestatarii acestui sistem au reproșat faptul că el favorizează candidații cu posibilități financiare mai mari, care se regăsesc aproape fără excepție în PDM și PSRM, în timp ce alte partide, cu orientare net proeuropeană, precum Blocul electoral ACUM, format de Partidul Acțiune și Solidaritate (Maia Sandu) și Partidul Platforma Demnitate și Adevăr (Andrei Năstase), vor fi dezavantajate. 

Înțelegerea, fie și tacită, intervenită între cele două partide aflate oficial în opoziție unul față de altul – PDM și PSRM – , continuă să alimenteze suspiciunile cu privire la sinceritatea orientării proeuropene a actualei alianțe aflate la guvernare, mulți observatori invocând chiar existența unui veritabil „cartel” între democrați și socialiști, care să le garanteze ambelor partide controlul asupra situației din republică, indiferent de conjunctura internă sau regională destul de volatilă în ultimii ani. Existența unei astfel de „mezalianțe” între cele două partide este argumentată, printre altele, prin faptul că liderii lor, Plahotniuc și Dodon, au fost nu cu mulți ani în urmă parteneri de afaceri, cele mai multe dintre ele derulate cu parteneri ruși. În plus, atacurile mediatice virulente ale democraților împotriva blocului electoral ACUM fragilizează unitatea și forța aripii proeuropene a electoratului, favorizând ascensiunea socialiștilor.

În acest context complicat, intervine în mod decisiv influența Federației Ruse, al cărei interes pentru poziția geostrategică a Republicii Moldova a crescut considerabil în condițiile perpetuării crizei din relațiile cu Ucraina și ale perspectivei consolidării prezenței politico-militare și economice a NATO și UE în sud-estul Europei și zona Mării Negre. Obiectivul Rusiei este să se asigure de existența unui regim prietenos în Republica Moldova, după cum ne spun sursele noastre jurnalistice de la Chișinău, care să nu-i pericliteze sub nicio formă poziția pe termen lung într-o regiune considerată vitală pentru interesele sale.

Un element oarecum surprinzător îl reprezintă poziția Bisericii Ortodoxe majoritare din Republica Moldova, condusă de mitroplitul Vladimir, care, potrivit unui sondaj efectuat recent de Institutul de Politici Publice din Chișinău, se pronunță în proporție de 53 la sută pentru menținerea sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ruse, ceea ce este „în disonanță completă” cu evoluțiile din Ucraina. Ori, factorul economic, alături de cel religios și de prevalența mass-mediei ruse în spațiul Republicii Moldova sunt premise care facilitează interesele fostei metropole.

Potrivit surselor menționate mai înainte, „directiva” Moscovei pentru Igor Dodon este ca PSRM să câștige la un scor cât mai confortabil alegerile parlamentare, astfel încât socialiștii să formeze necondiționat viitorul guvern, de preferință singuri și, numai în ultimă instanță, împreună cu PDM, dar în care funcția de premier să fie acordată doamnei Zinaida Grecianîi, care se bucură de încrederea oficialilor ruși. În cazul unui eventual eșec al negocierilor pentru formarea unui viitor guvern controlat de socialiști, președintelui Dodon i s-a sugerat să declanșeze noi alegeri (anticipate), până când PSRM va obține majoritatea dorită. Ales ca președinte, în urmă cu trei ani, cu peste jumătate din voturile cetățenilor, credibilitatea lui Dodon a scăzut considerabil, fiind creditat după ultimele sondaje cu doar 15 la sută în preferințele de vot, situație ce contrastează cu poziția PSRM, care s-a consolidat față de ultimele alegeri. În pofida celor șase vizite efectuate în Federația Rusă de când este președinte, poziția lui Igor Dodon, suspendat pentru a patra oară în decurs de un an, datorită refuzului de a promulga legi ori de a numi unii miniștri în guvern, nu prezintă încă suficiente garanții pentru Moscova, care își dorește un președinte stăpân pe situație, care să nu producă surprize. Pentru a nu pierde suportul Kremlinului, Dodon a avansat în ultimul an numeroase promisiuni care interesează Rusia, cea mai recentă fiind aceea că, în cazul victoriei PSRM, va renegocia Acordul de Asociere și Liber Schimb, parafat de Republica Moldova cu Uniunea Europeană în 2014, la Vilnius. Totodată, actualul șef al statului și-a anunțat intenția de a modifica Constituția pentru a instaura un regim prezidențial, precum și de a organiza un referendum vizând readucerea Transnistriei alături de Republica Moldova, într-o formulă administrativă federativă. De altfel, regimul separatist transnistrean, care s-a consolidat continuu în ultimii ani cu sprijinul pe față al Moscovei, poate influența direct rezultatele alegerilor, în favoareaa socialiștilor, prin permisiunea de a organiza circumscripții electorale în regiune. 

O particularitate a eșichierului politic din Republica Moldova, remarcată de numeroși observatori, o reprezintă preponderența opțiunilor de stânga în rândul alegătorilor, iar în lipsa unor doctrine clare, partidele și susținătorii lor se orientează mai ales după afinități geopolitice (pro-Est sau pro-Vest), ceea ce conferă o nuanță aparte confruntării electorale. Drept urmare, dincolo de orice diferențe ideologice, PSRM apare ca promotor al unui traseu antiromânesc și prorus, în timp ce democrații din actuala alianță de la guvernare sunt percepuți ca adepți ai unui traseu proeuropean, cel puțin declarativ. În fapt, însă, odată ajunși la putere, pentru fiecare dintre protagoniști primează interesele proprii, pragmatice, care le asigură prosperitatea afacerilor și, totodată, supraviețuirea politică. Din acest motiv, unii observatori ai vieții politice de la Chișinău, inclusiv din rândul celor cu opțiuni unioniste declarate, consideră că venirea, apreciată ca iminentă, a socialiștilor la guvernare, după alegerile din februarie, ar trebui privită în primul rând ca o încercare de a conserva actualul regim hibrid din Republica Moldova, și doar în ultimă instanță ca un moment de răscruce cu urmări geopolitice pe termen lung. Scrutinul va reprezenta, așadar, după cum se aprecia într-un comentariu postat de Fundația Jamestown din Washington, „o ultimă foaie de turnesol ce va da verdictul asupra democrației moldovenești”. 

În concluzie, indiferent de rezultatul scriptic final al scrutinului din 24 februarie, se anticipează o perioadă marcată de creșterea instabilității politice în Republica Moldova pe fondul unor încercări tot mai evidente de a redefini rolul geopolitic al acesteia într-o regiune amenințată de posibile convulsii și incertitudini în viitorii ani. 


Ioan C. Popa

„Serbia apreciază susținerea continuă a integrării europene din partea României”

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on „Serbia apreciază susținerea continuă a integrării europene din partea României”

ne declară E.S. dl. Branko Branković,
Ambasador al Republicii Serbia la București

– Cum apreciaţi stadiul actual al relaţiilor economice dintre ţările noastre?
– România, în calitate de cel mai mare stat vecin, este un partener comercial semnificativ al Republicii Serbia. Comerțul bilateral se derulează în conformitate cu Acordul referitor la comerț și relațiile comerciale dintre Comunitatea Europeană, pe de o parte și Republica Serbia, de cealaltă parte.

E.S. dl. Branko Branković

– Care sunt, în opinia dvs., realizările, dar şi neîmplinirile în relaţiile economice dintre cele două ţări?
– Potrivit celor mai recente date obținute de la Biroul de Statistică al Republicii Serbia, în anul 2017, valoarea totală al comerțului cu România s-a ridicat la 1,3 miliarde de euro. În același an, exporturile noastre au atins cifra de 726 milioane de euro. Pe lista statelor în care ajung produsele de export ale Serbiei, România figurează pe locul al cincilea (4,8% din totalul exporturilor). Tot în 2017, importurile din România au totalizat 570 milioane de euro, România fiind pe locul al nouălea în totalul importurilor realizate de către Republica Serbia (2,9% din totalul importurilor). Anul trecut, s-a înregistrat un surplus în comerțul exterior cu România, în valoare de 156 milioane de euro, acoperirea importurilor prin exporturi fiind de 127%.

În conformitate cu datele Biroului de Statistică din Republica Serbia, în primele șase luni ale anului 2018, comerțul cu România s-a ridicat la 724,3 milioane de euro. Exporturile au înregistrat, în acest răstimp valoarea de 424,2 milioane de euro, în creștere cu 10,3% față de aceeași perioadă a anului precedent. România rămâne pe locul cinci în totalul exporturilor Serbiei, cu 5,3%. Importurile, în primele șase luni ale acestui an, au însumat 300 de milioane euro, înregistrând o creștere cu 12% comparativ cu aceeași perioadă a anului 2017. România este pe locul nouă în totalul importurilor Serbiei. Balanța comercială a atins 141,4%.

Vizită la biserica din Clejani

Principalele produse pe care Serbia le-a exportat în România în primele șase luni ale anului 2018 sunt: porumb (altul decât semințe); conductori de până în 80 V, seturi de conductori de aprindere (cu alte destinații decât pentru vehicule); grâu (cu altă destinație decât pentru însămânțare); bitum din ulei; metanol; rezistențe electrice de încălzire; combustibil pentru motoare cu reacție (kerosen).

Principalele produse care au fost importate de Serbia din România în primele șase luni ale anului 2018 sunt: conductori de până la 80 V; părți de instalații; combustibili; fire și cabluri; papetărie; conductori pentru aprindere, seturi pentru vehicule; componente tv; produse din rapiță; componente de mașini.

– Luând în considerare faptul că cele două ţări au legături strânse de colaborare, cum vedeţi viitorul raporturilor dintre ele?
– Serbia și România vor sărbători anul viitor 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice. De atunci, cele două țări au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a îmbunătăți aceste raporturi.

Relațiile politice dintre Republica Serbia și România sunt foarte diversificate. Cele două state vecine, pe lângă prietenia lor istorică, nu au fost niciodată implicate în vreun conflict, una cu cealaltă, sau angrenate în vreun episod de ostilitate reciprocă. Acest fapt este relevat de numeroasele vizite oficiale la nivel înalt – șefi de stat, prim-miniștri, miniștri ai Afacerilor Externe și alți înalți reprezentanți ai celor două țări.

Participare la Conferinţa „Actul Final de la Helsinki – de 40 de ani fundamentul securității europene”

Relațiile bilaterale între statele noastre, ca țări vecine, au la bază trei elemente principale: sprijinul acordat de România procesului de integrare al Republicii Serbia în Uniunea Europeană, poziția României în chestiunea „Kosovo” și promovarea cooperării economice.
Serbia apreciază în mod deosebit susținerea continuă pe care o primește din partea României în procesul de integrare europeană.

Experiența României din propriul parcurs de integrare, pe drumul accederii în UE este una foarte extinsă. Pe această direcție, România oferă Serbiei sprijin deplin, prin vizite de studiu, ateliere de lucru, programe de pregătire etc.
Respectând principiile de bază ale legislației internaționale și ale Cartei ONU, România nu a recunoscut declararea unilaterală a independenței provinciei autonome Kosovo și Metohia. Referitor la acest aspect, România a susținut în mod substanțial dialogul dintre Belgrad și Priștina, de la Bruxelles.

Cooperarea politică și economică dintre cele 2 țări reprezintă două părți ale parteneriatului stabilit la nivel bilateral și multilateral. Acestea nu sunt doar complementare, ci se și bazează una pe cealaltă. În condițiile în care relațiile politice dintre România și Serbia sunt la cel mai înalt nivel, este și firesc să ne așteptăm la o continuă îmbunătățire a cooperării economice dintre cele două țări.

Suveranitate perimată?

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on Suveranitate perimată?

– evenimente comentate de reputaţi analişti

Când Jean Bodin publica, în 1576, tratatul său Despre Republică (De la République), Franța nu era defel o republică: nici în sensul comun azi, acela de stat lipsit de monarh, și nici în sensul clasic de Res Publica – cel pe care ilustrul umanist îl dădea conceptului și pe care și azi îl denotă în franceză noțiunea de republică. Sfâșiată de războiul civil între hughenoții calviniști și monarhia prea-catolică a dinastiei de Valois, Franța l-a obligat pe Bodin să înțeleagă în ce măsură este esențială o autoritate unică și indivizibilă care să pună ordine în stat. Fragmentarea societală pe care Evul Mediu o generase nu mai putea soluționa conflictele interne, ci dimpotrivă, le agrava, așa că Jean Bodin a elaborat doctrina capabilă să integreze într-un singur corp politic pe supuși și pe regele lor, și aceasta a fost noțiunea de suveranitate ca sursă a tuturor legilor și autoritate supremă în teritoriul delimitat de hotarele Franței.

Chiar dacă autoritatea monarhului ideal al lui Bodin era limitată de legile divine, ea se caracteriza înainte de toate prin faptul că era superioară oricărei alte autorități sau instituții omenești, funcționând în același cadru teritorial. Mai ciudat, totuși, oricât ar fi fost de suverană această autoritate, ea nu putea prin propria natură să afecteze nici dreptul de proprietate, și nici cutuma. Faptul că Bodin a înțeles că suveranitatea absolută nu are a fi o formă de absolutism samavolnic face ca acest corolar al unei îndelungate elaborări a conceptelor fondatoare ale statului modern să deschidă deopotrivă și calea unei înțelegeri postmoderne a acestor concepte.

În fapt, așa cum a dovedit cercetarea lui Ernst Kantorowicz, devenită celebră sub titlul de „Cele două trupuri ale regelui (“The King’s Two Bodies”, 1957), acest proces începe atunci când noțiunea însăși de trup al Mântuitorului se disjunge între corpus naturale, transmutată în împărtășanie, și corpus mysticum, corpul social al Bisericii. Această a doua noțiune, a unei instituții cu o esență mistică, dar cu o existență palpabilă în însăși structura ei organizată și organizatoare, se va transfera în timp asupra tuturor instituțiilor politice. Kantorowicz descrie cristalizarea doctrinei celor două corpuri ale regelui, el însuși ființă umană pieritoare, dar și instituție, așa cum a intuit-o atât de pregnant Shakespeare în drama “Richard al II-lea”, și cum o exprimă atât de lapidar formula bine știută prin care se proclamă în Franța deschiderea succesiunii regale: Le Roi est mort, vive le Roi. În memoria lui Jean Bodin, regretatul meu prieten, marele istoric Pierre Vidal-Naquet, îmi trimitea, pe 25 decembrie 1989, o telegramă pe care poștașul nostru francofon a afișat-o pe poarta casei: Le Roi est mort, vive la République!

Corpul politic dominant în Europa Occidentală a secolelor XVI –XVII vădește caracteristicile colectivității descrise de Kantorowicz: unitar în interiorul acelorași hotare, cu interese comune, și condus de o autoritate unică, Suveranul, cel care reprezintă interesul comun al Republicii. Indiferent dacă, în secolele următoare, regilor suverani le-a urmat poporul suveran sau câte un dictator cu puteri absolute, un partid politic, “Proletariatul” sau o juntă militară, acest corp politic, pe care de multă vreme îl numim Stat, se definește înainte de toate – în contrast cu autoritatea Papei sau a regilor din Evul Mediu – prin exercițiul neîngrădit al suveranității, în sensul de autoritate supremă într-un teritoriu dat.

Teoria lui Bodin se va materializa pe deplin în Pacea Westfalică și în sistemul politic care îi poartă numele. Anul 1648 inaugurează pentru Europa era statelor suverane, pe care nu o mai concurează nici un Sfânt Imperiu Roman, de orice nație va fi fost acesta. Olanda și Elveția sunt recunoscute ca state suverane, statelor germane li se recunoaște dreptul de a încheia alianțe în afara Imperiului, iar puterea temporală a Bisericii Catolice este definitiv scoasă din jocul puterilor europene (drept care papa Inocențiu ai X-lea condamnă tratatul ca “nul, vid, inechitabil, nedrept, damnabil, reprobabil, fără rost, fără sens și fără efecte în timp”).

Sistemul westfalic a progresat treptat, din secolul al XVII-lea până după jumătatea celui de-al XX-lea, când, prin procesul de decolonizare, putem spune că întregul glob pământesc s-a împărțit între aproape 200 de state suverane. Carta Națiunilor Unite consacră acest principiu prin articolul 2, care interzice orice atac împotriva independenței politice și a integrității teritoriale a statelor componente și restrânge drastic dreptul la intervenție. În dreptul internațional, conceptul de stat suveran se referă prioritar la această componentă exterioară a noțiunii, adică la interdicția ingerinței – echivalentul internațional al interdicției de încălcare a proprietății private. Doar că, exact în momentul acestui triumf, conceptul de suveranitate intra într-o criză dramatică.

În genere, cei care reflectează la aceste probleme fără a fi specialiști în drept sau în relații internaționale se gândesc la marile organizații internaționale ca surse ale îngrădirii suveranității statelor componente. Acest lucru e doar în parte adevărat, căci el nu reprezintă de fapt o îngrădire, ci cedarea benevolă a unora dintre componentele suveranității naționale către organisme supra-naționale: Prin Tratatul de la Maastricht, statele membre ale UE renunță de bună voie la moneda națională – care a reprezentat încă din Antichitatea greacă cel mai puternic și mai durabil simbol de suveranitate – în beneficiul monedei unice. Prin tratatul de la Washington, care a fondat Alianța Nord -Atlantică, statele membre transferă Consiliului NATO o parte din dreptul de decizie în materia cea mai sensibilă a suveranității – politicile de apărare și securitate, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în istorie cu tratatele de alianță militară. Consiliul de Securitate al ONU este și el beneficiar al cedărilor de acest fel. Toate acestea sunt adevărate, dar au în comun, cum spuneam, particularitatea de a fi asumate de bunăvoie de statele semnatare. Adevărata criză se situează în altă parte, și anume acolo unde era aproape imposibil pentru bunicii și părinții noștri să accepte realitatea: în materie de drepturi ale omului. “Vin americanii” a rămas o iluzie nu doar fiindcă NATO a urmărit mereu doar limitarea, “containment”, a agresivității militante comuniste, ci și fiindcă această alianță de state suverane era confruntată cu alte state suverane, de la China și Cambodgia la Cuba.

Cuius regio, eius religio: vreme de mai bine de 70 de ani, asta a însemnat și că Germania nazistă a putut să aplice politica de persecuții rasiale fără ca vreo altă putere să intervină, și că Gulagul a putut prolifera din Siberia la minele de plumb din România sau la plantațiile de trestie de zahăr din Cuba, fără ca alte state suverane să intervină. Vreme de jumătate de secol, principiul non-ingerinței a împiedicat orice ingerință directă a democrațiilor occidentale acolo unde orice normă democratică era călcată în picioare, chiar dacă atrocitățile comise aici erau cunoscute și detestate de lumea liberă. Și azi, crize umanitare ca acelea din Africa sahariană nu pot fi în suficientă măsură stopate și din considerente de suveranitate a statelor care le provoacă.

Cu toate că, în 1948, marea majoritate a statelor lumii semnau Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin care se angajau explicit să respecte peste 30 de drepturi individuale ale cetățenilor lor, documentul avea doar o valoare simbolică, fiind lipsit de sancțiuni. Declarația a reprezentat totuși un prim pas către instituirea unor obligații universale care afectau dreptul suveran al statelor în interiorul propriilor granițe. Ele au fost urmate de alte mecanisme de arbitraj, cum ar fi cele instituite prin Convenția contra Genocidului din 1948, sau prin Convenția Europeană pentru protejarea drepturlor omului și a libertăților fundamentale, din 1950. La jumătatea anilor ’60, Pactul Drepturilor Civile și Politice și cel asupra Drepturilor Economice și Sociale restrângeau din nou dreptul fiecărui stat semnatar în favoarea drepturilor individuale ale cetățenilor lor.

Din nou, însă, era vorba de cedări de bunăvoie ale unor segmente de suveranitate. Atunci, însă, când ele sunt dublate de o intervenție militară sau de proceduri judiciare cu consecințe penale, cum sunt cele ale Tribunalului Penal Internațional (pe care SUA, probabil cel mai important adversar al sistemului westfalic, refuză totuși să-l recunoască în numele principiului suveranității sale absolute). Încă din 1990, atât ONU, cât și alte organisme internaționale au asumat povara unor intervenții militare de menținere a păcii fără consimțământul statelor-țintă – în Irak, Bosnia, Kosovo, Somalia, Rwanda, Haiti, Cambogia, Liberia. Bombardamentele SUA din Irak, în decembrie 1999, sau a SUA în Irak, în 2003, nu au avut nici măcar aprobarea Consliului de Securitate.

Suveranitatea statelor este în asemenea măsură esențială pentru definirea modernității, încât realizăm cu mare dificultate că acest atribut a lipsit în istoria entităților statale de-a lungul multor milenii, și, vreme de secole măcar, a fost cu totul fragmentară și divizată – deci prea puțin corespunzătoare conceptului nostru actual de suveranitate, care nu admite decât relația univocă între națiune și suveranitatea acesteia. Pentru noi, statul se legitimează tocmai ca structură suverană, pe deplin și exclusiv stăpână a propriilor decizii. La origine însă, statul se legitima, dimpotrivă, printr-un principiu exterior sieși, adică prin faptul că nu era suveran: orașele-stat din Mesopotamia, Imperiul Bizantin sau Cruciații își revendicau legitimitatea de la o autoritate extra-teritorială prin excelență, adică extra-mundană. Oare e lumea de mâine, postmodernă, postcolonială, postcomunistă, va fi și o lume sortită Cruciadelor? Să nu uităm că acest termen, ca și opusul lui, axa răului, au revenit mult prea frecvent în discursul oficial american pentru a nu ne suscita întrebări cu privire la soarta lumii post-westfalice.

Zoe Petre