NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

„Documentarul nostru”

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on „Documentarul nostru”

balcanii-europaUrmărind cu consecvenţă obiectivul de a reprezenta o voce implicată în problematica europeană şi internaţională, revista „Balcanii şi Europa” a iniţiat şi elaborat pe tot parcursul acestui an seria de documentare înscrise în tematica marilor dezbateri social-politice.

Acest demers publicistic a coagulat mai multe direcţii principale. În primul rând, ne-am propus ca temele să facă referire la subiecte de cea mai mare actualitate, aflate în prim-planul preocupărilor opiniei publice. Totodată, am dorit ca abordarea articolelor să se facă dintr-o perspectivă lărgită, globală, astfel încât să aducă o contribuţie profesionistă şi racordată la realităţile momentului.

Având în vedere aceste considerente, au fost publicate articole temeinic documentate, bazate pe experienţa altor ţări şi centrate pe o viziune internaţională panoramică. Documentarele noastre se pot constitui într-o sursă de informaţie concentrată în dezbaterea naţională a unor teme de interes major pentru evoluţia României, venind, în acelaşi timp, prin deplina lor actualitate, în sprijinul marilor deliberări contemporane.

Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

Împărţirea pe regiuni se poate dovedi a fi o măsură favorabilă dezvoltării economice a unei ţări, ţinând cont de evoluţiile istorice fără a afecta unitatea statală. În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, se propune o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană, în cele mai multe cazuri reuşită.

Regionalizarea în statele occidentale are drept criteriu de bază funcţionalitatea. În interiorul acestui principiu se regăsesc modele diferite – cel francez, tipic centralizat, cel german, clădit pe structură federală, cel italian sau cel spaniol, care ţin cont de statutul minorităţilor şi de individualitatea insulară sau cel belgian, centrat pe fragmentarea lingvistică.

Modelele de regionalizare din estul continentului au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă. În decursul evoluţiei lor, aceste entităţi s-au constituit în frâne în evoluţia generală a statului, ceea ce a determinat reevaluarea procesului de organizare administrativ-teritorială. În prezent, ţările din această parte a continentului se găsesc în diferite stadii de reformă în domeniu.

Cât priveşte România, după nenumărate implementări de diferite modele, există regiuni de dezvoltare create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, care s-au dovedit ineficiente şi inactive. Noul proiect de regionalizare, aflat printre priorităţile autorităţilor române, îşi propune să depăşească orice restrângere de natură economică sau istorică, dorind a se constitui într-un rezervor de progres şi de viitor mai bun pentru cetăţenii ţării. Nr. 132

Constituţiile europene

Orice abordare a celor mai importante repere ale Constituţiilor din statele de pe continentul european scoate la iveală, pe lângă marea diversitate, şi un adevărat manual de istorie.

O privire asupra felului în care statele şi-au elaborat Constituţiile relevă că Legile fundamentale au trăsături profund naţionale şi principii care reflectă parcursul istoric al ţărilor care le-au adoptat. Astfel, au apărut Legi fundamentale adaptate modelelor de state federale – Austria, Belgia – altele centrate pe ideea de stat naţional, cum sunt cele ale Franţei, Estoniei, Muntenegrului, Croaţiei, Bulgariei, dar şi cazuri de Constituţii atipice: Ungaria sau Germania (a cărei Lege fundamentală este efectul încheierii unui război). Există în mozaicul Legilor fundamentale europene cazuri de Constituţii seculare, care au ca fundament vechi legi ale pământului (Albania, Polonia, Marea Britanie) sau de Legi fundamentale care au rămas nemodificate în timp, ca în cazul Danemarcei sau Finlandei. La antipod se află exemplul unei Constituţii în continuă schimbare – cea din Italia.

Şi România se află în plin proces de dezbatere publică pentru o nouă reformă constituţională. Nr. 133

Spaţiul Schengen, ca o ţintă mobilă

Aderarea la Spaţiul Schengen este o temă sensibilă pentru opinia publică din România şi Bulgaria, în special după ce acest proces a căpătat alte reguli atunci când a fost vorba despre intrarea celor două state în acest aşa-numit „spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei”.

După aderarea la UE, considerând că intrarea în Schengen este pasul firesc următor, România şi Bulgaria au pornit cu bună credinţă la îndeplinirea condiţiilor tehnice care au stat la baza accederii în Schengen a tuturor celorlalte state. După mari eforturi şi însemnate investiţii proprii, cele două ţări au reuşit să ducă la bun sfârşit etapele cerute pentru alăturarea la Spaţiul Schengen. Experţii UE au certificat îndeplinirea condiţiilor tehnice, dar aderarea s-a amânat de mai multe ori, în numele unor criterii noi, care nu au existat pentru celelalte candidate; în cazul acestor ţări s-au schimbat regulile „jocului”, în defavoarea lor.

Amânările succesive au dus către opinia generală că procesul de aderare la Spaţiul Schengen a României şi Bulgariei are o altă tentă, care include aspecte politice (ca Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi evaluarea sistemului de justiţie) şi, în unele cazuri, accente populiste (cum sunt campaniile anti-imigraţie din unele state occidentale), aşadar noi condiţionări.

Reamintim că Acordul Schengen funcţionează în prezent ca un singur stat din perspectiva liberei circulaţii şi este înglobat în Tratatul de la Lisabona.Nr. 134-135

Pedeapsa închisorii cu suspendare – sancţiune reală sau surogat?

Întrucât opinia publică din ţara noastră a constatat că de multe ori, atunci când sunt date sentinţe, apare pedeapsa închisorii cu suspendare, am abordat această temă. S-a pornit de la ideea, argumentată juridic, că suspendarea condiţionată a executării pedepsei se impune a fi percepută ca având fizionomia unei adevărate pedepse.

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este reglementată în diferite sisteme de Drept la nivel comunitar, existând particularităţi în privinţa condiţiilor de acordare a acesteia. Astfel, printre altele, în sistemul francez, suspendarea executării pedepsei ţine seama de sfera infracţiunilor de drept comun, în Dreptul englez este consacrată instituţia scutirii condiţionate de aplicarea pedepsei, în Germania suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă în cazul în care pedeapsa închisorii este de cel mult un an, iar în Elveţia se întâlneşte o instituţie similară, denumită „condamnare condiţionată”.

Cât despre România, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este prevăzută în Codul Penal în vigoare din 1969.

Nr. 136

Megastructuri geopolitice

Geopolitica mileniului trei pare să se îndrepte către concentrarea polilor puterii mondiale – vestul şi estul – pe crearea unor structuri de mare anvergură. Urmărind „mişcările” celor mai importanţi actori globali, se disting două entităţi majore, pe cale de a se constitui şi care se anunţă a fi o adevărată regrupare strategică la nivel internaţional.

Pol economic gigant euroatlantic. UE şi SUA pregătesc o mişcare economică de amploare: un acord cu numeroase beneficii bilaterale, având, în acelaşi timp, urmări majore pentru comerţul din întreaga lume. Potrivit studiilor, punerea acordului în aplicare ar permite creşterea PIB-ului pentru fiecare american cu peste 13%, iar economia europeană va beneficia de o sporire a veniturilor 119 miliarde euro anual, de care vor beneficia şi economiile sud şi est europene (Spania, Italia, România etc.).

Uniunea Eurasiatică, o nouă piaţă comună. Realizarea Uniunii Eurasiatice este unul din dezideratele strategice ale preşedintelui rus Vladimir Putin. Viitoarea construcţie are mize politice şi economice. Rusia a întreprins deja paşi concreţi, reuşind să coaguleze în jurul ei câteva state din fosta Uniune Sovietică. Scopul este „crearea unui spaţiu cu o piaţă comună de aproximativ 200 de milioane de consumatori, adoptarea unei legislaţii economice comune, asigurarea liberei circulaţii a capitalului, a serviciilor şi a forţei de muncă”.Nr. 137

Tendinţe în dezvoltarea învăţământului – ce factori dirijează marea performanţă?

Statele lumii oferă o multitudine de modele de învăţământ. La o privire macro, în ceea ce se numeşte generic „sistem educaţional” intră, pe de o parte, tradiţia şi datele unei naţiuni (şcolile din SUA şi Iran, de pildă, diferă semnificativ), iar, pe de altă parte, susţinerea financiară din partea statului. La toate acestea se adaugă metodele folosite în procesul de învăţare, de la învăţatul în program de şapte zile pe săptămână practicat în Coreea de Sud până la sistemul lejer finlandez.

Finanţarea nu este criteriul absolut al performanţei în educaţie. O dovedesc statele care se situează cel mai bine din lume în domeniu şi în care învăţământul beneficiază de cel mai înalt respect. Clasamentul performanţelor şcolare la nivel mondial, pe lângă Finlanda şi Coreea de Sud, aflate pe primul şi al doilea loc din zece, situează pe podium state asiatice (Hong Kong, Japonia, Singapore), de la jumătatea listei în jos figurând Marea Britanie, Suedia, Canada sau Irlanda, cu SUA pe locul 17 (în urma Poloniei).

Pe de altă parte, statele europene alocă din ce în ce mai puţini bani pentru educaţie (cu tăieri semnificative în Portugalia sau Ungaria), iar pentru unele ţări din sudul şi estul Europei, cum ar fi Bulgaria, Grecia, Italia, România, Slovacia, micşorarea cheltuielilor este dublată şi de un nivel scăzut de investiţii în domeniu. Nr. 138-139

Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate? Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană.

Regionalizarea  in dezbatereAtunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului, împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente, descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Comitetul Regiunilor, Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, Adunarea Regiunilor Europene). De altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.

O privire spre Vest

Regiunile Europei au o geneză şi o consistenţă foarte variate. Dar, indiferent că este vorba despre regiuni politico-administrative, cu personalitate istorică şi culturală sau de regiuni născute din raţiuni economice, funcţionalitatea este criteriul de bază. Prezentăm câteva exemple relevante de regionalizare.

Franţa este considerată ca fiind modelul tipic de stat centralizat (suprafaţă mare, omogenitate etnică dată de procesul istoric de integrare prin asimilare a minorităţilor, statutul capitalei etc). Din cauza faptului că sistemul administrativ francez s-a caracterizat mult timp printr-o mare fragmentare, în anii `50 a fost instituit un nivel administrativ superior – cel regional. Delimitarea regiunilor a ţinut cont de dezvoltarea economică a marilor oraşe, dar şi de antecedentele istorice, majoritatea regiunilor reluând vechile provincii franceze. Franţa a ţinut cont, de asemeni, de tendinţele din UE. Astfel, în anii `80, a intrat în vigoare legea descentralizării administrative, pentru implementarea autonomiei locale prin asociere intercomunală.

La antipod se găseşte Germania, stat clădit pe structură federală. Federalismul german are motivaţii istorice (interne – fărâmiţarea politică din Evul Mediu în numeroase entităţi mici cu un grad pronunţat de autonomie; externe – aliaţii învingători în cel de-al doilea război mondial au susţinut ideea unei Germanii descentralizate, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă dictatură militară). Tradiţiile regionale, dar şi necesităţile practice au concurat în organizarea internă a R.F. Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri. În schimb, autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat statul după un model centralizat, fără un fundament regional identitar. Reunificarea a corectat aceste diferenţe, iar modelul vestic s-a extins şi în fosta RDG. Astfel, structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare, realizează un echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendumuri”.*

Despre fragmentare de-a lungul istoriei se poate vorbi şi în cazul Italiei sau Spaniei. Organizarea lor administrativă a ţinut cont de statutul diferit al unor minorităţi sau de individualitatea insulară. Dar atât regiunile italiene, cât şi comunităţile autonome din Spania ţin seama de fundamentul unor vechi structuri feudale. Cu toate contrastele teritoriale şi demografice, regiunile din aceste două ţări posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune, în special datorită faptului că au apărut grupările de regiuni mari.

O împărţire vizibilă, prin delimitare oficială, apare în cazul Belgiei, model de organizare pe criteriu lingvistic, adevărat stat de „frontieră”, fragmentat între două comunităţi: flamandă şi valonă. Comunicarea dintre cele două se dovedeşte şi azi dificilă. De această realitate ţine seama modelul de regionalizare. Guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii `60 din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi, care au căpătat statut politico-administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au guverne şi parlamente proprii şi care tind să preia, în anumite domenii, atribute generalizte. Ulterior, în 1990, a fost delimitată şi regiunea Bruxelles. De acelaşi gen de prerogative statale extinse beneficiază şi cantoanele din Elveţia, care au propria Constituţie, propriul parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc. La polul opus se află Danemarca, stat care constituie în prezent una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96% din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura sa, neexistând contraste regionale majore. Ca urmare, cele 14 districte sunt rezultatul unor delimitări convenţionale, fără suport regional constituit din argumente istorice şi culturale. În schimb, Grecia, deşi compactă etnic (grecii formează circa 98% din totalul populaţiei), prezintă o mare fragmentare administrativă, ceea ce a determinat ca regiunile rezultate să fie relativ artificiale, dar respectând ansamblurile structurate de-a lungul istoriei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Marea Britanie, unde criteriul istoric a făcut loc, în organizarea regiunilor, priorităţii pentru atragerea de investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective economice şi sociale. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele engleze au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii în grupări medii şi regiuni de planificare economică extinse (restul coeziunii fiind dat de conservatorismul britanic…). Modelul a fost implementat şi în Irlanda, care are regiuni de planificare economică cu nivel superior celor 26 de comitate tradiţionale.

Se poate observa din aceste exemple că organizarea pe regiuni în occidentul european de astăzi poate avea ca bază, pe lângă decupajul administrativ, criteriul istoric, coeziunea economică şi omogenitatea etnică. Mai mult, poate fi susţinută prin legi şi reglementări la nivel naţional, întregul proces fiind unul liber. Un aspect se detaşează în mod evident: fiecare stat a abordat în funcţie de interesele şi datele sale interne concrete descentralizarea susţinută de către Uniunea Europeană.

Şi o alta spre Est

În statele din răsăritul continentului, structurile administrativ-teritoriale au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă, prin subminarea sau chiar prin negarea autonomiei locale, printr-o evidentă tendinţă de uniformizare a discrepanţelor sociale, culturale sau etnice. Numai ţările cu o structură federală bazată pe argumentul eterogenităţii etnice (Iugoslavia şi Cehoslovacia) au putut conserva unităţi regionale comparabile ca mărime cu cele din vestul continentului.

Reformele administrative din aceste ţări au început să „curgă” după cel de-al doilea război mondial, iar schimbările succesive au avut ca rezultat reducerea numărului nivelelor administrative, generalizându-se astfel sistemul departamental, lipsit de colectivităţi locale puternice, cu autonomie financiară. Consecinţa s-a văzut după căderea regimurilor comuniste: statele blocului răsăritean care au devenit membre ale UE au lacune mari de dezvoltare şi sunt nevoite să-şi reevalueze organizarea administrativ-teritorială, care nu face faţă noii configuraţii în care se găsesc. Nu este un proces uşor. Occidentul are un avans considerabil în timp, iar temelor nevralgice dintr-o zonă în care nu lipsesc frământările entice li se adaugă imperativul economic al dezvoltării. Toate acestea sunt de natură să genereze ample dezbateri.

Soluţia Poloniei

Campioană a absorbţiei fondurilor europene, această ţară care avea, înainte de 1998, 49 de unităţi administrative (similare cu judeţele din România), a trecut la aplicarea unei reforme profunde în domeniu. Astfel, Polonia este organizată pe trei niveluri – 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate). Fiecare diviziune are competenţe proprii, atribuite prin lege. Spre exemplu, regiunile (voievodatele), cele mai mari entităţi (suprafaţa cuprinsă între 9.412 kmp şi 35.589 kmp şi o populaţie între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori), cuprind un corp administrativ, ales prin vot direct şi un corp executiv, condus de un „mareşal” numit de premier. Au competenţe în principal în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice. Există, într-adevăr, decalaje datorate şi unor cauze externe (spre exemplu, regiunile care au avut o creştere susţinută în ultima perioadă sunt avantajate de schimburile comerciale cu Austria şi Germania, în schimb regiunile cele mai slab dezvoltate sunt situate în special în est, în vecinătatea Rusiei, Belarusului şi Ucrainei…). Se observă, totuşi, că regionalizarea din Polonia, susţinută de o lege puternică, poate duce absorbţia fondurilor europene la un nivel de 80%.

România – tradiţie şi actualitate

După Unirea din 1859, unitatea administrativă de bază a statului român a devenit judeţul. După unificarea teritorială de la finalul primului război mondial, România era compusă din 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Pentru numai doi ani, din 1929 până în 1931, România a aplicat o organizare regională: au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale, care respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Mai târziu, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Dar acestea nu respectau tradiţia istorică (Bucegi, Ţinutul Dunării de Jos, Olt, Ţinutul Mării, Nistru, Prut, Someş, Mureş, Suceava, Timiş). După 1947 au avut loc o serie de reforme menite să schimbe faţa administrativă a României potrivit cerinţelor socialiste. Astfel, au apărut 26 de regiuni, care au devenit 18, apoi, în 1968, s-a revenit la judeţe, municipii şi oraşe, organizare care există şi în prezent.

După căderea comunismului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Ca şi în cazul altor state din această parte a continentului (Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc), în România au apărut regiuni de dezvoltare (corespunzătoare cu diviziunile de nivel NUTS 2), create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi perpetuate până în prezent. Acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale, pentru coordonarea dezvoltării zonale. Astfel, există Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).

Noul proiect de regionalizare a României ar urma să ţină seama deopotrivă de faptul că teritoriul ţării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă, provincii a căror funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că organizarea pe regiuni, însoţită de o reală descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de imperativul economic al apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.

————————————————————————————-

* Dănuţ Radu Săgeată – Modele de regionare politico-administrativă”.