NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Străzi ce poartă nume de criminali de război

Reporter: editura August - 10 - 2020 Comments Off on Străzi ce poartă nume de criminali de război
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, simbolurile și învățămintele ei: peste zece străzi și piețe de pe teritoriul țării sunt denumite după criminali de război, condamnați sau cunoscuți pentru fapte condamnabile de-a lungul timpului. 

Piața Dragoljub Mihailovic, din Bijeljina

Astfel, în localitatea Pale există un complex rezidențial numit Radovan Karadzic, fost lider condamnat pentru crime de război la doar câteva zile după ce ansamblul primise numele său; în Bozanovici există strada Radko Mladic, dedicată militarului sârb condamnat pentru genocid, o placă memorială cu numele său fiind amplasată și într-un cartier al Capitalei Sarajevo; în Bihac se află strada Rasim Delic, fost lider al Armatei Bosniace condamnat de Curtea de la Haga; în Sanski există moscheea Mehmed Alagic, denumită astfel în onoarea unui fost general care a decedat înainte să afle verdictul Curții Internaționale de la Haga; Nikola Koljevic, fost politician implicat într-o acțiune criminală alături de Radovan Karadzic, are un bust orașul Banja Luka; o stradă din Bijeljina poartă numele Gărzii de Voluntari Sârbi, organizație paramilitară acuzată de a fi comis atrocități în… Bijeljina; în Vișegrad se află o stradă care poartă numele unei facțiuni a fostei Armate Populare Iugoslave, Uzice Corps, care a comis primele crime chiar în acest oraș, la începutul războiului. Exemplele ar putea continua cu numele străzilor din Mostar care au fost schimbate pentru a onora oficialități sau militari pro-fasciști din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, arată o investigație „BalkanInsight”


Potrivit legislației și reglementărilor după care se ghidează autoritățile locale, „străzile nu sunt denumite, de regulă, după personalități decedate recent, iar unul dintre criteriile care trebuie luate în considerare este contribuția semnificativă a persoanei respective la istoria Bosniei-Herțegovina”. În acest context, potrivit purtătorului de cuvânt al organizației civice și pentru apărarea drepturilor omului „Ostra Nula”, Milica Pralica, „a conferi astfel de legitimitate unor criminali de război trimite mesajul că faptele lor nu s-au întâmplat”.

Deși există o rezoluție parlamentară care interzice denumirea locurilor publice după condamnați pentru crime de război, alcătuirea administrativă a Bosniei-Herțegovina face ca aceste legi să nu fie implementate pe teritoriul Republicii Srpska, una dintre componentele statului balcanic. 

De altfel, în Raportul anual de evaluare a progreselor pe calea integrării în Uniunea Europeană se menționează faptul că în Bosnia-Herțegovina „unii lideri politici neagă faptele petrecute în timpul războiului din anii 1990 și răspândesc îndoiala vizavi de imparțialitatea tribunalelor internaționale”.

Urmează războaiele pentru apă?

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Urmează războaiele pentru apă?
Un fenomen la fel de îngrijorător, dacă nu și mai terifiant decât cel al schimbărilor climatice, este criza apei, în special a celei potabile. Dacă tendinţa actuală de irosire a acestei resurse continuă, lumea ar putea suferi o pierdere de 40% din totalul apei potabile până în 2030, avertizează Organizația Națiunilor Unite. Un raport al acestei organizaţii estimează că în doar circa 15 ani, lumea ar putea suferi de o criză a apei. Potrivit documentului, pe lângă pierderea a 40% din apa disponibilă, nevoia de apă la nivel global ar creşte cu 55% până în 2050, rezultând astfel consecinţe catastrofale. Dată fiind creșterea populației, „până în 2050, agricultura va trebui să producă cu 60% mai multe alimente la nivel mondial şi cu 100% mai mult în ţările în curs de dezvoltare. Se așteaptă ca nevoia de apă pentru industrie să crească cu 400%, din 2000, până în 2050, cea mai mare creştere având loc în economiile emergente şi în ţările în curs de dezvoltare”, arată raportul ONU, citat de „International Business Times”

Dramele lipsei de apă

Organizația detaliază în document și situația din regiunile globului cele mai expuse la criza apei. În Asia, calitatea pânzei freatice este afectată de agenţi naturali şi antropogeni, dar și de fenomene naturale extreme, cum ar fi seceta. O imagine realizată din spațiu în 2016 arată fără echivoc că lacul Urmia, din Iran, începe să își reducă semnificativ suprafața. Așa încât predicția lui Ismail Serageldin, vicepreședinte al Băncii Mondiale, făcută cu mulți ani în urmă, nu mai pare atât de improbabilă: „Multe din războaiele acestui secol (referindu-se la secolul XX) au fost legate de petrol, dar din secolul următor va fi vorba despre apă”. În timp ce petrolul a dominat decenii în șir gândirea geopolitică a puterilor mondiale, noul mileniu aduce printre priorități importanța excepțională a resurselor de apă, generând conflicte în regiunile în care nu se găsește sau se află în cantități nesemnificative. Cea mai evidentă și fundamentală problemă legată de gestionarea apei este că 97% din această resursă nu este potabilă sau aptă de a fi folosită în agricultură, deoarece este închisă în oceanele lumii.


Profesorul Butts, din cadrul Colegiului de Război al Armatei americane, într-un articol care a trezit un mare interes, „Importanța strategică a apei”, scria: „Doar 3% din apa de pe Pământ este proaspătă, mai mult de 2% este blocată în ghețurile polare sau în acviferele adânci ale apelor subterane și, prin urmare, nu este disponibilă pentru a satisface nevoile omului”. Aceasta este și o explicație suplimentară pentru cazuistica multiplelor conflicte ale secolului care au fost generate de dificultatea împărțirii resurselor de apă. Tensiunile dintre India și Pakistan asupra bazinului hidrografic al Indus-ului, care au fost exacerbate după medierea britanică, sunt un exemplu. Dacă Banca Mondială nu ar fi intervenit, o ciocnire violentă între New Delhi și Karachi ar fi fost inevitabilă. Doar negocierile derulate și mediate de instituția financiară internațională au condus la semnarea Tratatului privind apele Indus-ului, din 1960. Un alt celebru conflict pe tema apei a fost cel între Argentina și Brazilia, asupra bazinului Alto-Parana, care a durat decenii. Acordul a fost finalizat în Tratatul multilateral al Itaipu-Corpus, din 1979.

Dramele lipsei de apă

Din nefericire, dezvoltarea exponențială a lumii, a societăților marchează și în acest secol izbucnirea unor conflicte izvorâte din dorința de a controla această vitală resursă naturală, iar complicațiile pe care le poate provoca deficitul de apă sunt nenumărate. Asistăm deja la evenimentele dezastruoase desfășurate în Siria, care au produs una dintre cele mai mari crize umanitare din epoca modernă. Tulburările interne din această țară, care s-au transformat într-un război multi-actori, au generat, fără doar și poate, un exod masiv al populației. Dar la fel de evident este că și seceta gravă din această parte a lumii a amplificat fenomenul, forțând peste 1,5 milioane de persoane din zonele urbane să se mute, punând o presiune imensă asupra serviciilor sociale. Managementul defectuos al aprovizionării cu apă a fost resortul care a agravat în Siria și mai mult tensiunile. Cei afectați au protestat în stradă, amplificând tulburările sociale, manifestările împotriva guvernului transformându-se într-un conflict generalizat, ceea ce a transformat țara într-un teatru de luptă atât pentru forțele regionale, cât și pentru marile puteri. 


La fel ca în Siria, regimul aflat la putere în Iran a fost criticat și acuzat că folosește prețioasele rezerve de apă cu preponderență în beneficiul Gărzii Revoluționare Islamice. Populația percepe cu îngrijorare scăderea resurselor de apă, ceea ce poate deveni chiar o amenințare majoră la adresa securității naționale. Există câteva explicații legate de această scădere acentuată a rezervelor de apă din această țară. Kaveh Madani, de la Colegiul Imperial din Londra, identifică trei factori principali care au determinat diminuarea considerabilă a rezervelor de apă ale Iranului: folosirea excesivă a acestei resurse de către populație, un management incompetent în domeniul agriculturii și, bineînțeles, gestionarea incorectă a resurselor de apă, toate aceste elemente aducând Iranul la limita unei crize. Madani consideră că lanțul deciziilor neînțelepte durează de mulți ani în acest stat, ceea ce a determinat diminuarea drastică și alarmantă a rezervelor de apă din întreaga țară.

Același raport avertizează că schimbarile climatice ar putea aduce „riscuri adiţionale“, prin creşterea frecvenţei fenomenelor naturale extreme. „Se unesc două tendinţe globale: schimbările climatice şi dezvoltarea economică a ţărilor în curs de dezvoltare sau emergente. Este sigur că acest lucru va intensifica problematica apei, mai ales, pentru cei săraci şi marginalizaţi din aceste ţări”, adaugă documentul. Pentru a contracara aceste previziuni dezastruoase, ONU solicită industriilor care se bazează pe apă să implementeze mecanisme mai eficiente pentru a trata deşeurile şi să se asigure de calitatea acceptabilă a apei folosite. 

Anne Jugănaru

Război şi pace…

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Război şi pace…

În întreaga lume a avut un ecou extrem de negativ anexarea Crimeei şi sprijinul dat de Rusia separatiştilor ucraineni, la începutul anului 2014, soldat cu mii de victime omeneşti şi mari distrugeri. Această încălcare a legislaţiei internaţionale a fost urmată de aspre luări de atitudine şi măsuri economice în Occident: au fost sancţionaţi oficiali şi magnaţi ruşi cu îngheţarea averilor şi a conturilor din străinătate, precum şi interzicerea intrării acestora pe teritoriul american. Este clar că ocupaţia separatiştilor a încins spiritele anti-ruseşti la Kiev, iar preşedintele Poroşenko a reacţionat cu duritate. Concomitent, au loc ample manevre şi exerciţii militare, la care participă zeci de mii de ostaşi ruşi, iar înarmarea excesivă a Peninsulei Crimeea a schimbat echilibrul de forţe în regiune. Toate acestea au creat în est o încordare extremă, unică în vremurile noastre.

carol romanDacă strategia de încercuire din timpul războiului rece a constituit un element important în prevenirea unui război cu Rusia, acum, instalarea unor elemente de protecţie militară împotriva răspândirii şi repetării conflictului din Ucraina, prin crearea de scuturi antirachetă în câteva ţări şi înfiinţarea a şase centre de comandament şi control NATO în ţări din estul Europei „care au capacităţi relativ mici” trebuie înţeleasă ca o măsură de prevedere faţă de o eventuală escaladare a situaţiei explozive din Ucraina şi nu numai. În acelaşi sens trebuie apreciată iniţiativa preşedintelui Iohannis, care a obţinut din partea tuturor partidelor politice parlamentare consensul în a consacra apărării naţionale 2% din PIB. Ar fi trebuit ca Moscova să aprecieze că nu există o ameninţare ca NATO să invadeze Rusia (ci dimpotrivă), ci doar a luat măsuri preventive, prin extinderea Alianţei şi a UE spre est.

Evident, sunt fapte foarte grave, însă departe de a fi tratate drept momente ale declanşării unui război mondial şi de crearea, de aici, a unei anumite stări de panică publică. NATO nu a anunţat intrarea în război, nu a decis trecerea trupelor vreunuia dintre comandamente la stare de luptă şi nici nu a procedat la măsuri de interzicere a spaţiului aerian sau maritim în zonele proxime hotarelor Alianţei. Stadiul actual este definit precis a fi cel al unei pre-poziţionări de forţă şi de forţe. Oficialităţile occidentale declară deschis că, în ciuda unor măsuri financiare ori restricţii condiţionate de evoluţia evenimentelor, nu au fost interzise relaţiile economice, schimburile culturale sau de învăţământ… Din păcate, în presa noastră, alături de analize pertinente ale stării actuale conflictuale apar şi unele articole care comentează evenimentele într-un mod exagerat, ca şi când ar fi izbucnit de acum un război total, ce ar aminti de Armaghedon. Realitatea arată că factorii de conducere ai NATO şi ai Uniunii Europene nu doresc o asemenea conflagraţie, dar trebuie să se pregătească pentru orice eventualitate, ţinând seama de agresivitatea tot mai evidentă a propagandei belicoase a Rusiei.

Ne permitem să adăugăm câteva exemple recente, care credem ar trebui luate în seamă:

*O capsulă Soyuz având la bord trei astronauţi – un american, Scott Kelly, şi doi cosmonauţi ruşi, Ghenadi Padalka şi Mihail Kornienko – s-a conectat cu succes la Staţia Spaţială Internaţională (ISS). La bordul staţiei au fost întâmpinaţi de americanul Terry Virts (actualul comandant de bord) şi de rusul Anton Shkaplerov. În decembrie, la Paris, Scott Kelly şi Mihail Kornienko, în cadrul unei conferinţe de presă comune, au explicat că tensiunile americano-ruse provocate de criza din Ucraina nu au nicio influenţă asupra relaţiilor dintre ei. Trebuie să contăm unii pe alţii. Vieţile noastre depind de asta. Nu vorbim despre chestiunile politice dintre ţările noastre”, a spus Scott Kelly. „ISS este un frumos exemplu al felului de a lucra împreună, mai ales pentru politicienii de pe Terra”, a adăugat cosmonautul rus. Astfel, misiunea de cercetare ruso-americană are şi valoare simbolică, în contextul conflictului ucrainean şi al relaţiilor încordate dintre SUA şi Rusia.

* Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a afirmat, într-un interviu apărut de curând în cotidianul rus „Kommersant”, că Alianţa Nord-Altantică „nu caută confruntarea cu Rusia”. Întrebat dacă Rusia este „un partener sau un inamic” pentru NATO, Stoltenberg a răspuns că „lumea este prea complexă pentru a fi divizată în «prieteni şi inamici»”. Timp de decenii, după Războiul Rece, am dezvoltat relaţii foarte constructive cu Rusia. Deschiderea frontierelor, dezvoltarea comerţului, contactele politice, cooperarea practică, toate acestea au contribuit la prosperitatea şi la dezvoltarea economică a unor state membre NATO şi a Rusiei. Vom continua să aspirăm la astfel de relaţii. NATO nu caută confruntarea cu Rusia”, a adăugat secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice.

Carol Roman

Cine înarmează lumea…

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Cine înarmează lumea…

Comerţul cu arme rămâne una dintre cele mai profitabile îndeletniciri. Profiturile sunt atât de mari, iar statele care înarmează lumea atât de puternice, încât reglementarea domeniului (de interzicere nu poate fi vorba) face paşi timizi, mai mult prin intermediul conferinţelor internaţionale şi al înfierării la nivel declarativ. În tot acest timp, marii producători de armament prosperă

Per total, începând cu 2002, comerţul cu arme a cunoscut adevărat un boom, înregistrând o creştere de 147%. Doar în în 2010, după doi ani de criză mondială, pe piaţa de armament au fost făcute tranzacţii în valoare de 305,6 miliarde de euro, notează şi „EUObserver”, exemplificând cu americanii de la „Lockheed Martin”, care au avut încasări de 26 de miliarde de euro din vânzarea de avioane, echipament electronic militar, rachete şi sisteme satelit de apărare, în 2010, în creştere faţă 2009. Acelaşi „Stockholm International Peace Research Institute” situează în fruntea exporturilor de arme SUA, cu 30% din nivelul mondial (export anual în valoare de 60 miliarde dolari), Rusia, cu 24%, Germania, cu 9% şi Franţa, cu 8%.

Interesant este şi topul cumpărătorilor, în care apar ţările emergente asiatice – India, Coreea de Sud, China, Vietnam – cu 44%, apoi ţările europene, cu 17% şi cele două Americi, cu 11%. Detaliind, observam că printre clienţii Statelor Unite sunt ţări ca Africa de Sud, Coreea de Sud, Kenya, Sudan, Tanzania, Ghana, Nigeria, Zambia, Costa Rica, Mexic, Uruguay, dar şi Australia, Noua Zeelandă, Bangladesh, Austria, Danemarca, Olanda şi Norvegia. Cealaltă mare putere, Rusia, cu o cifră de afaceri cu armament de 13,5 miliarde dolari în 2012, are clienţii ei, printre care se numără Siria (regimul al-Assad şi-a procurat de la Moscova mai bine de trei sferturi din întreaga tehnică militară achiziţionată în ultimii cinci ani, restul venind din Belarus şi Iran), Venezuela sau China.

La rândul său, Germania, un alt producător de top, exportă către parteneri europeni, dar şi în state din Asia şi bazinul Oceanului Pacific, notează „Deutsche Welle” (Algeria, spre exemplu, achiziţionează tehnologie germană, iar posibilul transfer spre Arabia Saudită a peste 200 de tancuri Leopard-2, semnat în secret de autorităţile de la Berlin anul trecut, odată dezvăluit, a încins spiritele în spaţiul public federal). Tot Arabia Saudită a semnat cu producători din SUA cel mai mare contract din ultimii ani: 84 de avioane de luptă noi şi 70 modernizate, pentru care şeicii plătesc 29 de miliarde de dolari. Am mai putea adăuga India, cu mega-contractul pentru avioanele franţuzeşti „Rafale”, estimat între 11 şi 20 de miliarde de euro. Şi exemplele pot continua. De altfel, pe piaţa mondială a armamentului, ţările asiatice încep să devină jucători din ce în ce mai importanţi. India figurează în prezent drept cel mai mare importator mondial de arme convenţionale majore (aproximativ 10% din totalul mondial al importurilor), vecina sa, Pakistan, cu care are o relaţie dificilă, ocupă şi ea un loc fruntaş, iar China, fost mare importator, a devenit cel de-al şaselea exportator ca mărime din lume, înregistrând o creştere de 95 de procente în ultimii 10 ani.

Aşadar, între 2007 şi 2011, cifra de afaceri în lumea comercianţilor de arme a crescut cu 24 de procente, arată rapoartele internaţionale. Un simplu exemplu: 12 miliarde de gloanţe sunt fabricate în fiecare an, aproape două pentru fiecare pământean. Sub aceste auspicii, cifrele strălucesc în contabilitatea firmelor care se ocupă cu producţia şi plasarea armamentului…

Unde dai şi unde… explodează

Dacă pe de o parte cifra de afaceri a acestei îndeletniciri la nivel global este greu de evaluat, pe de altă parte se apreciază că numărul victimelor produse în fiecare an de arme se ridică la 700.000, din care 500.000 civili. Conferinţa ONU asupra încheierii unui tratat privind comerţul cu arme, care a avut loc în luna iulie, a reliefat că doar o mică parte a armelor existente în lume sunt folosite în scopuri strict militare, cele mai multe servind conflictelor civile, destabilizării unor regiuni, operaţiunilor teroriste sau reţelelor infracţionale, scrie „Pravda”.

Toată lumea este de acord că, pe plan mondial, comerţul cu armament a scăpat de sub control, dar reglementarea lui se izbeşte de interese financiare atât de importante, încât este greu de crezut că profitabila îndeletnicire va avea vreodată îngrădiri clare. De altfel, încercarea ONU de a încheia un tratat care să reglementeze acest comerţ (că de interzicere nu se poate vorbi) s-a poticnit chiar de la început, când a fost vorba să se definească ce fel de arme trebuie să facă obiectul tratatului. Iniţiatorii au elaborat un document intitulat „Chairman’s Draft Paper”, care este privit cu suspiciune de unii participanţi, fiecare în funcţie de armele pe care le produce, le cumpără sau… le „tranzitează”. Documentul prevede întocmirea de rapoarte anuale privind vânzările de arme, iar intenţia este de a interzice acest tip de comerţ în zonele „fierbinţi” ale planetei. Bineînţeles, ţări importante, cum ar fi Rusia, de pildă şi altele, care livrează armament în zonele de conflict ale globului, nu agreează tratatul, sub pretextul prejudicierii intereselor economice, iar de cealaltă parte, statele care achiziţionează armament invocă „dreptul legitim la apărare“ (Pakistan, Japonia etc).

Nu este prima tentativă de a regulariza transferurile de arme la nivel global. În 1925, Liga Naţiunilor emitea un proiect legat de o „Convenţie a Comerţului cu Arme”, document care nu a fost niciodată adoptat. Mai târziu, în 2001, un grup format din laureaţi ai premiului Nobel pentru pace a emis o schiţă a unui cadru legal în care să funcţioneze o Convenţie pentru transferurile internaţionale de armament, apoi, în 2006, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluţia 61/89, intitulată „Spre un tratat privind schimbul de armament: stabilind standarde internaţionale comune pentru importul, exportul şi transferul de arme convenţionale“. Aceasta s-a lovit de manevre birocratice până în 2008, când a fost adoptată o nouă rezoluţie, 63/240, aceeaşi Adunare hotărând… formarea unui grup de lucru compus din experţi care să analizeze această problemă. În 2009, Adunarea Generală a ONU a adoptat încă o rezoluţie, 64/48, care decidea organizarea Conferinţei pentru Tratatul Comerţului cu Armament, cu sesiuni întinse pe durata mai multor ani…

Ca şi în alte dăţi, părţile se declară de acord şi încearcă reglementarea domeniului de aproape un secol. Franţa, Marea Britanie, Germania şi Suedia au făcut apel la adoptarea unui tratat internaţional „solid, eficace şi constrângător din punct de vedere juridic“ pe tema comerţului cu arme convenţionale. Din păcate, nu se semnează nimic. Lecţiile rămân neînvăţate, iar armele livrate unor guverne cândva partenere se pot oricând întoarce împotriva civililor din respectivele ţări (Egiptul primeşte pe mai departe tehnică militară – 125 de tancuri americane M-1A1 se află pe lista de cumpărături a regimului de la Cairo – asta după ce, printre tancurile scoase în Piaţa Tahrir în primăvara trecută, s-au aflat şi maşini de război fabricate în Germania).

Iar şirul victimelor curge neîntrerupt…

Roxana Istudor

 

Războiul îşi schimbă chipul

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Războiul îşi schimbă chipul

Vechile coordonate, tip secolul XX, ale războiului, nu vor mai fi valabile în secolul XXI. Asistăm, în opinia unor reputaţi specialişti, la o schimbare profundă a felului în care se vor derula conflictele între marile puteri, la o intrare a geopoliticii în general într-o epocă nouă, marcată de folosirea armelor inteligente, a „loviturilor chirurgicale” aplicate de serviciile de intelligence, a descurajării atentatelor la siguranţa naţională a statelor. Este de presupus, chiar dacă există şi numeroase opinii contra, că modelele care au implicat, în secolul trecut, ocupaţii militare, campanii de stabilizare sau războaie între marile puteri au apus. Cel puţin din perspectiva noii strategii americane de apărare…

Cauze…

Momentul 11 septembrie 2001 este considerat nu numai începutul unui nou capitol al relaţiilor internaţionale – al supravegherii permanente, al proliferării atacurilor preventive, al conflictelor între state şi reţele – ci şi catalizatorul sfârşitului conflictelor de secol XX, cu repere principale invaziile terestre masive, întinse pe decenii, necesitând cucerirea, controlul, stabilizarea şi reconstrucţia unui teritoriu străin. „Conflictele viitorului vor arăta cu totul altfel: vor fi purtate prin intermediul forţelor speciale capabile să îi ţină pe piraţi la distanţă, să lupte împotriva reţelelor teroriste şi de crimă organizată, să desfăşoare misiuni de căutare şi salvare, dar şi să lovească chirurgical. Cei care se vor afla în prima linie vor fi mai degrabă combatanţi virtuali, antrenaţi în manevrarea armelor inteligente şi în descurajarea atacurilor cibernetice lansate împotriva sistemelor critice”, consideră Anne Marie Slaughter, fost responsabil cu planificarea strategică la nivelul Departamentului de Stat al SUA.

Noile priorităţi ale administraţiei Obama în sfera apărării anunţă o armată americană semnificativ schimbată. În acelaşi timp, modelul clasic al hiperdependenţei europene de America nu mai poate fi o opţiune; într-o vreme în care 40 de cenţi din fiecare dolar cheltuit de Washington sunt împrumutaţi, Europa nu mai poate aştepta ca America să rămână singurul său furnizor de servicii de securitate. „Când îi întrebi pe oficialii administraţiei Obama care este agenda lor de politică externă pe 2012, primul lucru pe care îl punctează este bugetul apărării. Aici va pivota strategia Statelor Unite – departe de războaiele din Irak şi Afganistan, spre priorităţile secolului XXI – China şi Pacificul. În esenţă, asistăm la sfârşitul epocii inaugurate pe 11 septembrie 2011”, este de părere David Ignatius, editorialist al „Washington Post”.

Noua epocă în care a intrat războiul dă semne că asistăm la o lume în care nu se vor mai câştiga războaie sau înregistra victorii decisive. Chiar dimpotrivă, statele vor putea putea mobiliza un portofoliu de instrumente civile şi militare destinate să le crească şansele de a converti rezultatele potenţial negative în finalităţi pozitive. „Ameninţările secolului XXI nu pot fi tratate prin mijloace şi politici de secol XX”, concluzionează Anne Marie Slaughter. Recalibrarea priorităţilor de apărare ale Statelor Unite, pionul principal al jocului geopolitic mondial, a fost generată de factori ca sfârşitul conflictelor din Irak şi Afganistan, necesitatea de a tăia masiv bugetul Pentagonului pe fondul crizei economice, dar şi ascensiunea noilor „ameninţări”, precum China şi Iranul. În esenţă, noua orientare semnalează începutul ajustării „Americii Apărării” la „Secolul Pacific”, anunţat de secretarul de stat Hillary Clinton.

… şi efecte

Bugetul Pentagonului se va reduce cu 489 de miliarde de dolari în următorul deceniu. Totodată, administraţiaamericană se pregăteşte şi de o masivă diminuare a trupelor terestre (de la 570.000 de militari, la 490.000). În general, accentul rebalansării va cădea masiv pe reducerea forţelor terestre, în detrimentul forţelor navale şi aeriene ale SUA din diverse teatre globale. O armată de uscat mai redusă este un semnal că Pentagonul nu anticipează derularea unei alte campanii intensive de contrainsurgenţă, operaţiuni de stabilizare sau de reconstrucţie, după modelul celor desfăşurate în Afganistan şi Irak „Când şefii armatei de uscat şi ai puşcaşilor marini calculează de câte trupe au nevoie pentru diferitele scenarii operaţionale, practic ei nu mai au voie să presupună că unul dintre aceste scenarii ar putea să fie un conflict prelungit, care implică un număr masiv de trupe angajate în operaţiuni de stabilizare”, este de părere Fred Kaplan, de la revista „Slate. Totodată, reducerea forţelor de uscat arată că SUA nu se mai pregătesc să lupte simultan pe două fronturi terestre (un element definitoriu, începând cu 1993, pentru toate strategiile administraţiilor precedente). În schimb, Pentagonului i se cere să fie capabil să poarte şi să câştige decisiv un război, dar în acelaşi timp să poată degrada obiectivele militare ale unui alt adversar într-o altă regiune, dar şi să fie în stare să implementeze o zonă de interdicţie aeriană sau să deruleze operaţiuni de ajutor umanitar. Investiţiile se vor concentra pe forţele de operaţiuni speciale care necesită mai puţini bani decât unităţile convenţionale, dar şi mai ales în drone şi cybersecurity. „Forţele noastre nu vor mai fi dimensionate pentru desfăşurarea simultană a două misiuni terestre la scară mare. În schimb, dacă ne găsim angajaţi într-o operaţiune de luptă majoră într-un teatru, atunci ne vom concentra pe distrugerea obiectivelor unui agresor în cel de-al doilea. Acest lucru ne va permite să reducem dimensiunea forţei şi în acelaşi timp să beneficiem de o serie întreagă de noi concepte operaţionale – apărare cibernetică, operaţiuni speciale, lovituri chirurgicale”, a declarat Julianne Smith, responsabilul Pentagonului pentru politici euroatlantice.

Recalibrarea Statelor Unite spre regiunea Asia-Pacific înseamnă mai puţine resurse disponibile pentru parteneriatul euroatlantic, pentru NATO. Sfârşitul prezenţei în Irak, precum şi anticipata retragere din Afganistan oferă Pentagonului oportunitatea de a revizui investiţiile militare în Europa. Pe de altă parte, majoritatea aliaţilor europeni nu mai sunt percepuţi, în noua strategie, ca victime neajutorate consumatoare de securitate, ci perfect capabili să fie producători de securitate. „Prezenţa noastră europeană trebuie să evolueze”, se arătă în strategia americană de apărare.

Implicaţii

Cum va afecta noua orientare prezenţa americană pe „bătrânul continent”? Pentru Statele Unite, Europa devine tot mai mult o prioritate demodată, de secol XX, nu XXI, consideră Andrew Exum, de la Center for a New American Security”: „America îi apreciază pe aliaţii săi europeni, dar aceştia trebuie să se gândească cum să-şi finanţeze şi să-şi asigure propria apărare. Pentru că din perspectiva priorităţilor americane, Europa este mai puţin importantă decât a fost vreodată”.

Rebalansarea priorităţilor SUA către Asia-Pacific înseamnă nu doar mai puţine resurse la dispoziţia NATO, ci şi noi oportunităţi pentru împărţirea costurilor. „Întrebarea cheie nu ţine de viitorul prezenţei americane pe continent, ci dacă europenii sunt pregătiţi cu adevărat să îşi asume responsabilitatea pentru gestiunea problemelor de securitate hard în interiorul şi în afara continetului, dar şi în lume. După cum observa recent amiralul Edouard Guillaud, şeful de stat major al armatei franceze, Europa se dezarmează când lumea se înarmează. Este o tendinţă care ar putea afecta viitorul Europei din perspectiva capacităţilor sale de proiecţie a puterii în politica globală. Şi totuşi, în timp ce Statele Unite şi-ar dori o Europă coerentă militar, aceasta se îndreaptă de fapt în direcţia opusă”, arată Alexandra de Hoop Scheffer, directoarea biroului de la Paris al „German Marshall Fund”.

Pentru Andrew Michta, şeful biroului GMF de la Varşovia, reorientarea americană spre Pacific generează„transformarea rolului SUA, de la furnizor de securitate pentru Europa la cel de facilitator al apărării europene. Cu alte cuvinte, dacă Statele Unite sunt implicate într-un conflict în cealaltă parte a globului, o criză care s-ar putea întâmpla în Europa sau în imediata sa vecinătate presupune că europenii sunt cei care trebuie să îşi asume responsabilitatea primului răspuns. Întrebarea este, atunci, cu ce capabilităţi vin europenii?”.

Contraatac”

Există şi voci care consideră că vechiul tipar al războaielor va rămâne la fel ca în secolul trecut. Robert Kagan, de la „Brookings Institution”, crede că „este o iluzie să ne imaginăm că nu va mai trebui să desfăşurăm din nou trupe în număr mare, cândva în viitorul nu prea îndepărtat. America are responsabilităţi şi interese care uneori implică recursul la forţa militară şi uneori desfăşurări masive de trupe terestre. Securitatea globală nu poate fi menţinută doar prin drone şi forţe speciale”. Alţi critici sunt de părere că America riscă să intre într-un viitor conflict privată tocmai de resursele esenţiale purtării acestuia: trupele de uscat şi infanteria marină. „Secolul XX şi chiar şi secolul XXI sunt un avertisment asupra faptului că nimeni nu poate să prevadă tendinţele pe termen lung”, afirmă veteranul Anthony Cordesman, de la „Center for Strategic and International Studies”.

Se poate observa cu uşurinţă ca toate luările de poziţie, şi pro, şi contra, au ca piesă centrală strategia americană de apărare, la care se raportează încă întreaga lume, cu toate nodurile de interese geopolitice şi strategice incluse. Indiferent dacă „schimbarea la faţă” a războiului se va petrece sau nu, ea va fi, după cum arată datele conflictuale ale contemporaneităţii, girată de Washington. Într-un fel sau altul…

 

Era muniţiei inteligente

Imprevizibilele provocări ale actualului secol conferă fenomenului război o fizionomie, forme, procedee şi mijloace noi de ducere. Mare parte din practicile militare tradiţionale vor fi abandonate. Forma cea mai uzitată de conflict armat va fi cea a războiului informaţional. Fizionomia conflictelor armate viitoare – mai degrabă limitate sau regionale – va fi influenţată, pe de o parte, de implementarea de către SUA şi aliaţii săi cei mai apropiaţi, a unor noi capacităţi militare tot mai sofisticate, iar pe de altă parte, de sporirea, la nivelul altor state mari, a dotărilor performante ale erei industriale, într-o realizare hibridă, ce îmbină focul masat al forţelor, propriu secolului abia încheiat, cu sisteme şi concepte noi, mai avansate.

Toate tipurile de muniţie inteligentă (racheta de croazieră, muniţia multisenzor, rachetele cu dirijare prin fibră optică, muniţia de tip „hoinar” cu dirijare semiactivă) vor contribui la operaţiuni rapide, duse de formaţiuni relativ mici, constituite din profesionişti, înzestraţi cu mijloace inteligente, performante, poliacţionale. Noile generaţii de arme inteligente, sistemele C4I, sistemele electronice de supraveghere, cercetare şi lovire, tehnicile şi tehnologiile războiului informaţional şi psihologic vor fi folosite masiv în operaţie şi luptă.

Nu în ultimul rând, tehnologiile înalte, integrate masiv, vor spori capacitatea de influenţare a moralului, stării de spirit şi comportamentului individual şi colectiv al adversarului, prin creşterea posibilităţilor de acţiune psihologică, de manipulare a informaţiei, culturii, tradiţiilor, mentalităţilor etc.


La Los Angeles „despre război şi iubire.”

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on La Los Angeles „despre război şi iubire.”

Un film bun este ca un portal în timp, cănd istoria ne ajunge din urmă, copleşindu-ne prezentul cu încărcătura sa de metafore, drame şi speranţe. Acesta este sentimentul pe care l-am avut văzănd filmul recent al Angelinei Jolie, In the Land of Blood and Honey (“In ţara săngelui şi a mierii”). Am fost cuprinsă de film de la început, nu doar pentru că urmăream un film scris, regizat şi produs de către una dintre celebrităţile cele mai marcante ale Hollywood-ului de astăzi, ci şi pentru că, la începutul anilor 90, fusesem martora „ de la distanţă”a războiului teribil din Bosnia trăind în ţara vecină, România.

Astfel încăt, invitată fiind împreună cu un grup de cercetătoare de la Centrul pentru Studii despre Femei de la University of California, Los Angeles, la premiera din Los Angeles a acestui film, ce îmi fusese deja descris ca fiind axat pe realităţile războiului din Bosnia, am devenit neliniştită. Pentru mine acest film înseamnă masacre şi violuri în masă.Dar apoi, treptat,mi-am reamintit că Angelina Jolie se dedicase de-a lungul a mai mulţi ani unei importante activităţi umanitare în calitate de Ambasador de Bune Intenţii al Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi O.N.U. fiind, totodată, prima laureată a Premiului “Cetăţean al Lumii” acordat de către Asociaţia de Corespondenţi ai O.N.U. şi a unui premiu „Acţiunea Global-Umanitară”.

Cu o apartiţie graţioasă, artista şi-a prezentat filmul la premiera ce a avut loc la cinematograful ArcLight din Hollywood, fiind îmbrăcată într-o lungă rochie neagră amplă, dar totodată cu o tăietură simplă, ca marcă de respect pentru subiectul filmului ce urma să debuteze. Prin discursul său concis, dintr-o dată mi-a apărut în faţă o femeie decisă, o autoare de film, chiar o cercetătoare.

Inima mi-a tresărit când a început muzica (semnată de Gabriel Yared,căştigător al unui Oscar pentru muzica de film al lui English Pacient-

-(„Pacientul englez”), ceea ce imediat m-a readus înapoi acasă, în Balcani.Vizitasem Iugoslavia ultima dată ca adolescentă, pe cănd ţara arăta ca o coastă de mare italienească, cu tineret pe motociclete Vespa, magazine private, blugi şi, în general, trai bun şi voioşie. Dar apoi totul a dispărut brusc în smogul ultra-naţionalismului şi a războiului ce au urmat căderii comunismului.

“În ţara săngelui şi a mierii” este o poveste dublă: o poveste de război şi o poveste de dragoste, de aici şi titlul centrat pe sângele războiului şi pe mierea iubirii. De-alungul filmului, povestea de dragoste devine pănza pe care se înscriu tensiunile războiului, cu răsucirile lor halucinante.Protagoniştii, Ajla este o bosniacă musulmană, iar iubitul ei, ce este totodată şi supraveghetorul ei, Danijel, este un sărb bosniac, fiul necruţătorului general Nebojsa Vukojevich.Ajla este pictoriţă, iar Danijel devine ofiţer de armată,băntuit de un iniţial spirit inocent şi de către iubirea sa pentru Ajla şi, pe de altă parte, de datoria sa pentru „ţara mamă”, ceea ce însemna să lupte pentru puritate etnică sârbă şi să omoare fără cruţare musulmani bosniaci.

Filmul a fost turnat la Budapesta, ceea ce a reuşit să redea parfumul regiunii de dinainte de războiul din Bosnia :arhitectura europeană, străzile vechi, blocurile cenuşii, muzeul de artă.Toţi actorii filmului sunt originari din fosta Iugoslavie, iar filmul este vorbit în sărbeşte, ceea ce adaugă un cald ecou de autenticitate.Din nou, actorii reunesc toate diviziunile războiului:ei sunt sărbi, sărbi bosniaci, musulmani bosniaci şi sărbo-croaţi, ceea ce a reuşit să transforme filmul din artă într-un moment de triumf uman şi politic.

Naraţiunea este viguroasă, cu duo-ul război-iubire, în jurul căruia se desfăşoară cu precizie evenimentele războiului.În timp, ne obişnuim să trăim emoţiile Ajliei, să o credem,să suferim împreună cu ea:este profund umană, dar totodată un simbol al sacrificiului,doarece Ajla sacrifică dragostea în favoarea războiului, în contextul răzbunării pierderii suferite de familia sa.

Dragostea lui Ajla şi Danijel este exemplară pentru trecerea graniţelor etnice, ceea ce era curent în regiune înainte de război într-o comunitate în care căsătoriile inter-etnice erau dese. Actorii înşişi au fost fie răniţi în război (Vanessa Glodjo), ori familiile lor au pierit (Alma Terzic), ori au fost chiar membri ai unităţilor speciale ale armatei bosniace (Fedja Stukan). Iar trupul Ajlei este pânza pe care se înscrie metamorfoza torturată a lui Danijel, aşa cum sunt trupurile celor între 20.000-50.000 de femei care au fost violate în mod sistematic în timpul războiului bosniac între 1992-1995 (când aproximativ 110.000 de oameni au fost raportaţi ucişi şi 2,2 milioane au fost transmutaţi.).Astfel încât revenim la vechea idee a lui Michel Foucault, anume că trupul uman este locul ultimei rezistente la putere, precum în „Colonia penitenciară” a lui Franz Kafka. Şi nu este de mirare că în urma războiului bosniac, violul ca armă de razboi a fost recunoscut pentru prima dată drept crimă de război de către Curtea Internaţională de Justiţie, alături de purificare etnică şi genocid.

Istoria din spatele naraţiunii este corectă, şi regăsim marile teme şi metafore dominante ale regiunii, ceea ce ne reaminteşte de antropologia politică a Iugoslaviei de dinainte de al doilea război mondial scrisă de către Rebecca West în a sa Black Lamb and Grey Falcon (“Mielul negru şi şoimul gri’) cât şi Balkan Ghosts („Fantome balcanice”) a lui David Kaplan. Aceste mituri sunt:martiriul, sanctificarea, sacrificiul şi inocenţa,ceea ce este, de altfel, relevat în dialogurile scurte şi concise.

Sperăm ca filmele viitoare ale Angelinei Jolie să se axeze pe realităţi similare, abordate din acelaşi unghi necruţător de real, făcănd-o poate unică in Hollywood, unde cultura populară este mult prea adesea adăugată în mod caricatural unor evenimente internaţionale dramatice, creând astfel o anestezie surrealistă pentru audienţa americană (precum filmele The Peacemaker- „Negociatorul de pace” sau Behind Eneny Lines În spatele liniilor inamice” –ambele despre războiul din Bosnia).

Am ieşit dezmorţită de la film la ora zece seara, în timp ce simţeam în jurul meu audienţa americană înmărmurită, înspăimântată, şi oarecum reticentă faţă de film. Am înţeles atunci că filmul îmi plăcuse probabil doar mie şi altor câtorva din regiunea balcanică şi că spectatorii americani nu aveau racordat filtrul emoţional la asemenea gravităţi, ce probabil, i-ar fi delectat şi impresionat doar pentru câteva secunde ori minute de ştiri CNN, dar în nici un caz pentru durata a două ore de film, ce le-a părut,probabil, oarecum îngrozitor.

Faptul că Angelina Jolie, o americancă, a fost capabilă să se imerseze intr-o cultură diferită până într-un punct de identificare, relevă o sensibilitate artistică deosebită şi un talent pur.Totodată, faptul ca această câştigătoare a unui Oscar a coborăt din turnul de fildeş Hollywoodian şi a suferit artistic durerea acestor femei violate este însemnul distins al unei fiinţe profund umane, al unei purtătoare de cuvănt pentru cei neîndreptăţiţi, ale căror cazuri ar fi, altfel înmormântate în memoria infinită a istoriei pânâ la sfărşitul timpului.

Denise Roman,PhD cercetătoare la Centrul pentru Studii ale Femeilor de la „University of California” Los Angeles.

 

23 august în istoria românilor

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on 23 august în istoria românilor

Motto: “Actul pe care l-am condus (…) a fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor şanselor, oricât de subţiri, care ne mai erau la îndemână” (fostul rege Mihai I)

23 august 1944 rămâne pentru România o dată controversată din punct de vedere al semnificaţiei politice, în contextul marilor încleştări din timpul celui de-al doilea război mondial. Pe de o parte, întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste a scurtat neîndoielnic durata războiului şi a înclinat decisiv balanţa în favoarea aliaţilor. Totuşi, conjuncture ulterioară a fost de aşa natură încât, după încheieerea războiului, România a rămas cu statutul de stat inamic învins.

După trei ani şi două luni de campanii militare împotriva URSS, care au dus armata română până în stepa din nordul Caucazului şi înapoi, Regele Mihai îşi dădea acordul pentru înlăturarea prin forță a mareşalului Antonescu şi trecerea României de partea Aliaților. În seara zilei de 23 august 1944, suveranul român a citit la radio o proclamaţie prin care anunţa lumii întregi modificãrile politice, formarea unui nou guvern, ieşirea din rãzboiul contra Naţiunilor Unite, şi alãturarea trupelor noastre coaliţiei antihitleriste. Proclamaţia regală anunţa că, “pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” exista ca singură soluţie “ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. “România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.

Actul unui război câştigat, dar pierdut…

Ieşirea României din rãzboi a modificat balanţa de forţe a celor douã coaliţii aflate în luptã. Dupã eliberarea teritoriului, România a participat alãturi de armata sovieticã la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei si a unor zone din Austria, punând la dispoziţia Naţiunilor Unite peste 1 milion de soldaţi.

Dincolo de implicaţiile politice ale evenimentelor de la 23 august, armata română a jucat un rol determinant în desfăşurarea marii conflagraţii. Alături de noii aliaţi, militarii români au eliberat Transilvania şi au ajuns, luptând împotriva armatei germane, până la porţile Berlinului. Unul dintre obiectivele majore care au fost atinse prin întoarcerea armelor împotriva Germaniei a fost anularea Dictatului de la Viena, iar granita româno-sovieticã a fost restabilitã pe Prut, cum era la 28 iunie 1940.

În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaților apuseni, un stat duşman învins.

Armata românâ a acţionat decisiv şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de militari, aflate pe teritoriul nostru. Întoarcerea armelor a fost bine coordonată şi deplină, armata română ţinând sub control întregul teritoriu al ţării şi ţinând deschise drumurile pentru Armata Roşie. Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămâni, fără a întâmpina rezistenţă. Acţiunea României a obligat Wehrmachtul să evacueze, în doar 8 săptămâni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei. România a deschis, în acest fel, un “al patrulea front în Europa”.

România a scurtat durata războiului

Armata română a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian. Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional. După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, apoi, de la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, românii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzând 66.500 (27% din efective). Efortul românesc s-a concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe. Economic, efortul românesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari (la valoarea din 1938). Toate aceste date demonstrează că ţara noastră putea fi considerată putere cobeligerantă şi era îndreptăţită la statutul de aliat. Dar nu l-a primit.

  • “Armata română a executat acest ordin de întoarcere a armelor împotriva Germaniei naziste. Şi a luptat timp de opt luni şi ceva, în partea a doua a războiului, pentru eliberarea Ardealului de Nord, a Ungariei, Cehoslovaciei. Am avut unităţi de artilerie şi tancuri şi infanterie care au luptat pînă la porţile Vienei” (general în rezervă Marin Badea Dragnea, fostul comandant al Corpului 38 de Armată din Banat, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război)