NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Dinastii politice

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Dinastii politice

– Putere, avere, ereditate –


Numeroase state socotite a fi modele de democrație, și nu numai acestea, înregistrează un fenomen considerat controversat: perpetuarea la putere, în politica centrală sau locală, a unor dinastii, mai precis accederea în funcțiile publice ale fiilor, nepoților, strănepoților sau soțiilor unor politicieni. 

Familia Bush

În timp ce o parte a opiniei publice consideră că dinastiile politice sunt o dovadă de profesionalizare a domeniului, alte voci susțin că aceste linii de familie sunt păguboase pentru societate. Statistice istorice arată faptul că în aproximativ jumătate din democrațiile lumii există practica dinastiilor politice. Unele dintre cele mai faimoase astfel de linii se înregistrează în cea mai mare putere mondială, SUA, unde modelul acestor intrări în politica mare grație rudelor se practică încă de la primii politicieni aflați în fruntea statului. Două exemple sunt pe cât de celebre, pe atât de elocvente. George W. Bush venea la Casa Albă ca președinte al SUA după ce tatăl său, George H. W. Bush, deținuse această funcție, iar bunicul său, Prescott Bush, fusese senator. Mai mult, presa americană relatează că fiul lui Jeb Bush, fratele fostului președinte George W., își pregătește fiul de mic pentru a intra în politica mare. Și John F. Kennedy, fostul președinte și-a numit fratele, pe Robert Kennedy, procuror general al SUA. Primul a fost asasinat în 1963, cel de-al doilea în 1968, dar fratele lor, Edward Kennedy, a rămas în Senatul SUA până în anul 2009. 

Frații Kennedy

Un fenomen similar se înregistrează și la nivelul autorităților locale, având ca miză câștigarea Primăriei. Astfel, una dintre cele mai proeminente „dinastii” se găsește în New York. Mario Cuomo, fiu al unui imigrant italian de origini modeste, a devenit guvernator al statului în 1983. Fiul său, Andrew Cuomo, a intrat pe postul de director politic, iar în 2010 a candidat pentru același post, câștigându-l. De asemenea, la Chicago, Richard M. Daley devenea, în 2010, cel mai longeviv primar în funcție, ales neîntrerupt din 1989. Îi urmase atunci în funcție tatălui său, Richard J. Daley. Statisticile arată că această familie a condus orașul timp de 43 de ani. 

Caroline Mulroney și tatăl său

Pe continentul american, în dreptul Canadei se poate menționa faptul că actualul premier Justin Trudeau este fiul politicianului Pierre Trudeau. În cadrul unei emisiuni televizate, primul-ministru a afirmat că speră ca fiica sa să-i calce pe urme. De altfel, aceasta are și un model: Caroline Mulroney, fiica fostului premier Brian Mulroney, este procuror general în Ontario și ministru al Francofoniei. 


În Europa se poate menționa, la capitolul dinastii politice, cazul familiei Le Pen, din Franța. De zeci de ani, numele membrilor săi a devenit sinonim cu extrema dreapta în Hexagon. În 1972, Jean-Marie Le Pen fonda Frontul Național, iar fiica sa, Marine Le Pen, era fotografiată încă de mică înfășurată în postere naționaliste. Demnă de menționat este și tentativa de carieră politică a nepoatei sale, Marion Marechal-Le Pen, care a fost aleasă membru al Parlamentului în 2012, la vârsta de doar 22 de ani, dar nu a rezistat decât un mandat.

Familia politică Le Pen

În Marea Britanie, un caz celebru de linie politică în familie este cel al renumitului fost premier conservator David Cameron, cel care a demisionat în urma rezultatului referendumului pentru Brexit. Acesta este strănepotul lui Sir William Mount, membru al Parlamentului la începutul secolului XX. Și în Camera Comunelor se pot întâlni generații de politicieni înrudiți. O astfel de linie, de-a dreptul impresionantă, are în spate Nicholas Soames, nepot al legendarului Winston Churchill. Vărul său, numit tot Winston Churchill, a reprezentat Stretford și Davyhulme timp de aproape 30 de ani. Înaintea sa, unchiul Randolph Churchill a fost membru al Parlamentului în anii 1940, după ce străbunicul său, Lord Randolph Churchill, fusese mebru al Camerei Lorzilor la sfârșitul anilor 1800. Exemplele britanice ar putea continua.

Trecerea în revistă a dinastiilor politice europene poate include și cele trei generații de premieri ai Greciei care au purtat același nume: Papandreou. La început a fost Georgios Papandreou, decedat în 1968, și a cărui moștenire în politica de vârf a Greciei a fost continuată de fiul său, Andreas Georgios Papndreou, devenit prim-ministru al Greciei în 1981 și care avea să încheie trei mandate. În acest timp, își pregătea fiul pentru a prelua frâiele țării. Astfel, Georgios Andreas Papandreou ajungea prim-ministru în anul 2009. 

Baroneasa Diana Elles și fiul său, James

Tiparul dinastiilor politice a intrat, mai timid, și în Parlamentul European. Mai precis, se practică trimiterea urmașilor politicienilor naționali în forul de reprezentare al întregului continent, perceput ca un loc în care se pot spori puterea, averea și influența. Tradiția acestor dinastii politice în forul comunitar are un exemplu britanic. În anul 1973, Baroneasa Diana Elles câștiga un loc în Parlamentul European, ducând la capăt trei mandate, iar fiul său, James Elles, îi urma în anul 1984. A fost europarlamentar până în anul 2009. Și la noi s-au încercat asemenea „soluții”, când un președinte de stat și-a trimis fiica, nepregătită pentru asemenea postură, să reprezinte țara la Bruxelles, iar alte tentative pot fi întâlnite chiar în cadrul recentelor alegeri europarlamentare. 


Pe de altă parte, Germania, Polonia și Marea Britanie au cel mai mare număr de europarlamentari care au legături de familie în politica internă a țărilor lor*. 

Shinzo Abe (stânga) și tatăl său

Și Japonia, mare putere economică a lumii, este marcată, la rândul ei, de fenomenul liniilor dinastice în politică: între anii 1996 și 2007, circa 30% din Parlamentul țării a fost alcătuit din dinastii politice, aspect valabil și în prezent. Potrivit unui studiu al Universității Naționale a Australiei**, se constată o creștere a fenomenului de accedere în funcții publice a reprezentanților celor de-a treia și chiar de-a patra generație de politicieni care aparțin aceleiași familii: „Din cei 30 de premieri post-război ai Japoniei, doar trei nu au avut predecesori în funcții publice care să le fie rude”.. Unul dintre cele mai relevante exemple poate fi chiar cel al actualului premier, Shinzo Abe, care are în spate o lungă linie de înaintași în ale politicii: bunicul său, Nobusuke Kishi, a fost prim-ministru al țării în anii 1950, iar tatăl său, Shintaro Abe, a fost ministru al Comerțului în anul 1981 și de Externe în anul următor. 

 


Și în alte state democratice se înregistrează fenomenul dinastiilor politice: președinta Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner, era soția fostului președinte Nestor Kirchner, fostul premier al Tailandei Yingluck Shinawatra este sora fostului prim-ministru Thaksin Shinawatra,iar președintele statului Filipine în perioada 2010-2016, Benigno Aquino al III-lea, este cea de-a patra generație de politicieni din țara sa. 
 

Roxana Istudor


*„Political Dynasties in the European Parliament”(Alexandra Cirone)
**„ Political dynasties dominate Japan’s democracy”, vol. III 

Ce regim și-ar dori moldovenii?

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Ce regim și-ar dori moldovenii?
O rezoluție recentă a Parlamentului European, care plasează Republica Moldova alături de Somalia și Burundi în privința încălcării drepturilor omului și a statului de drept, a repus în discuție o problemă mai puțin luată în considerare până acum: spre ce regim de putere se îndreaptă societatea moldovenească?

Președinții R. Moldova și Federației Ruse, I. Dodon și V. Putin

 Rezoluția menționată, care solicită Comisiei Europene suspendarea, până la alegerile parlamentare din toamnă, a oricăror plăți din asistența macrofinanciară de 100 milioane euro promisă cu un an în urmă Guvernului moldovean pentru continuarea și aprofundarea reformelor democratice, semnifică înăsprirea radicală a atitudinii forurilor comunitare față de autoritățile moldovenești, acuzate de comportament dubios și netransparent în cazul invalidării alegerilor pentru Primăria Chișinăului, câștigate, după cum se știe, de un candidat proeuropean.


 Este vorba, așadar, de mai mult decât de o evaluare a influenței vectorului vestic sau a celui estic asupra cursului evoluției Republici Moldova – spre Europa sau spre Eurasia? Se pune în discuție regimul de putere din acest mic stat de la extremitatea răsăriteană a continentului nostru. O chestiune care a căpătat contur mai ales după ce președintele în exercițiu, Igor Dodon, a anunțat că la 1 mai a.c. s-a finalizat operațiunea declanșată de socialiști pentru strângerea de semnături în vederea modificării Constituției și a trecerii de la statutul de republică parlamentară la un regim prezidențial.

 Inițiativa socialiștilor nu are șanse reale de finalizare până la alegerile parlamentare din toamna acestui an, dar tocmai aici se găsește și una din explicațiile demersului președintelui de a lansa pe piață, ca o prioritate a sa, inițiativa de schimbare a regimului politic din Republica Moldova: încercarea evidentă de a influența electoratul să voteze masiv în favoarea socialiștilor la alegerile viitoare, pentru a modifica raportul de forțe din Parlament și a crea astfel premisele legiferării trecerii de la republică parlamentară la un regim prezidențial. 

Premierul R. Moldova, P. Filip, și F. Mogherini, Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe

Pe fond, Igor Dodon vine cu promisiuni populiste, din care nu lipsesc sintagme precum vom face ordine, vom asigura liniște și stabilitate, agreate în general de publicul larg, saturat de efectele unei tranziții îndelungate. Deocamdată, „unioniștii” huliți de Dodon s-au dovedit mult mai înțelepți: ei și-au exprimat cu sinceritate și în mod pașnic gândurile, cu ocazia marcării Centenarului de la Unirea cu România, din martie 1918, aruncând în derizoriu „avertismentele” lui Dodon despre riscul unui „război civil” sau chiar al unui „conflict militar” cu România.


 Indiferent cine sunt sfătuitorii lui Dodon, inițiativa sa vizând trecerea la un regim prezidențial de conducere a statului nu este deloc întâmplătoare. Ea survine exact într-o perioadă în care, după ani de reținere și prudență din partea populației, simpatiile pentru Uniunea Europeană și beneficiile pe care le poate aduce continuarea procesului de integrare în UE au crescut la cote considerabile. Chiar și persoane de limbă și cultură rusă, îndeosebi din rândul tinerilor, apreciază avantajele obținute mai ales în privința libertății de circulație în spațiul UE. Sondajele de opinie arată că numărul cetățenilor care se pronunță în favoarea cursului european al Republicii Moldova a crescut semnificativ în ultimii doi ani, depășind cu mult numărul celor care privesc spre Uniunea Euroasiatică. Mai mult, comerțul Republicii Moldova pe relația vest a sporit cu 20 de procente în 2017, iar în prezent peste 65% din produsele moldovenești își găsesc desfacerea pe piața UE. Dintre membrii Uniunii, România ocupă, în mod firesc, locul fruntaș în relațiile economice și comerciale cu Republica Moldova. 

 În același timp, evoluțiile recente au slăbit încrederea partenerilor europeni față de Republica Moldova, iar blocarea din nou a derulării ajutorului macrofinanciar promis ar putea avea efecte contrare celor urmărite de europeni, facilitând, în fapt, propaganda pro-estică a socialiștilor. În aceste circumstanțe, devin mai clare motivele pentru care Igor Dodon a lansat inițiativa de revizuire a Constituției, trecerea la un posibil regim prezidențial de conducere reprezentând, în viziunea sa și a susținătorilor săi, singura modalitate de a bloca orientarea europeană a Republicii Moldova și redirecționarea acesteia spre Uniunea Euroasiatică. 

 Ce ar putea obține în plus șeful statului, în cazul instituirii regimului prezidențial? Acesta își exprima regretul, la începutul acestui an, într-un interviu acordat postului de radio Deutsche Welle, pentru faptul că Republica Moldova nu are un conducător de forță precum este Vladimir Putin în Rusia. Privită atunci mai mult ca un elogiu adus liderului rus, declarația lui Dodon capătă o altă semnificație în condițiile demarării acțiunilor pentru modificarea Constituției și trecerea de la regimul parlamentar la unul prezidențial. Firește, păstrând proporțiile privind comparația cu autoritarismul rus, dorința sa de a institui un regim bazat pe o majoritate socialistă, care să „scurteze” parcursul democratic al legilor și deciziilor în stat, care să dea frâu liber acțiunilor de intimidare și eliminare a adversarilor politici sau de a închide gura presei care critică puterea este evidentă. Ca să nu mai vorbim de anularea progreselor în relațiile cu UE și orientarea fără rezerve a statului spre Uniunea Euroasiatică. Dodon a avertizat la un post rusesc de televiziune că una din primele măsuri pe care le va lua după alegeri, când speră că partidul său va ajunge la putere, va fi închiderea Centrului de Legătură al NATO, deschis la Chișinău în decembrie 2017. Deloc surprinzător, prezent la Moscova în perioada campionatului mondial de fotbal, Igor Dodon a ținut să-l asigure pe președintele Vladimir Putin că Rezoluția adoptată de Adunarea Generală a ONU (întărită la scurt timp și de o decizie similară a Sumitului NATO de la Bruxelles) privind necesitatea retragerii trupelor rusești din stânga Nistrului nu are și susținerea sa și a socialiștilor, care apreciază „rolul stabilizator și pacificator” al prezenței militare respective pe teritoriul moldovean. Această poziție contrastează cu declarațiile lui Dodon, conform cărora Republica Moldova își va păstra statutul de neutralitate, care este încălcat permanent chiar de prezența forțelor militare ruse în regiunea de est a republicii (Transnistria). De altfel, el nu a explicat dacă, în cazul instituirii regimului prezidențial, acesta se va aplica și în regiunea transnistreană, parte a Republicii Moldova (de jure), dar autonomă și chiar separată (de facto). Deocamdată, regiunea transnistreană rămâne un „teritoriu sub ocupație”, folosit intens și aproape pe față de Moscova pentru influențarea alegerilor și a cursului politic de la Chișinău. Creșterea rolului decizional al actualului președinte la conducerea statului moldovean ar consolida posibilitățile de acțiune ale Rusiei în această parte a Europei. 

Miza câștigării alegerilor parlamentare din toamnă devine astfel esențială pentru viitorul pe termen scurt și mediu al Republicii Moldova.

Dr. Ioan C. Popa

Femei în politica românească

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Femei în politica românească

Accesul femeilor din România la vârful politicii pare să arate semne mai bune decât în trecutul recent. Chiar dacă în prezent suntem departe de Franţa, de pildă, unde femeile reprezintǎ 26.9% dintre deputaţi, în timp ce la noi ele reprezintǎ doar 13.9%, în timp ce în Senat procentul este chiar mai mic, de numai 7,4%, ascensiunea acestora nu poate fi contestată.

Corina Creţu

Corina Creţu

Neîndoielnic, unul dintre punctele forte ale reprezentării femeilor din România în politica la vârf este prezenţa lor în Parlamentul European, unde ne aflăm puţin peste media Uniunii Europene. Aici par să se fi coagulat competenţele unor nume precum Corina Creţu, fost vicepreşedinte al Parlamentului European, în prezent comisar european pentru politica regională, Norica Nicolai, doctor în Drept penal, Renate Weber, jurist care a condus o misiune UE de observare a alegerilor în 2008, Monica Macovei, unul dintre cei mai activi europarlamentari români, Adina Vălean, vicepreşedinte al puternicului grup ALDE din PE, Ramona Mănescu, aflată la al treilea mandat sau Daciana Sârbu, europarlamentar din 2007.

În plan intern, în condiţiile în care mai sunt multe de făcut pentru a asigura echilibrul accesului la vârful politicii pe care îl promovează Uniunea Europeană, există totuşi câteva repere de profesionalism şi vocaţie politică. Amintim aici pe Sulfina Barbu, fost ministru al Mediului, Anca Boagiu, care a avut rezultate notabile în fruntea Ministerului Transporturilor, Raluca Turcan, vicepreşedinte al PDL, Alina Gorghiu, co-preşedinte al PNL cel mai puternic partid de opoziţie, consilierul de stat Andreea Paul, Olguţa Vasilescu, primar al oraşului Craiova, Ana Birchall, înalt reprezentant al primului ministru pentru Afaceri Europene şi Parteneriatul cu SUA, Rovana Plumb, în prezent ministrul Muncii.

Şi totuşi România se află pe ultimele locuri în lume în ce priveşte reprezentativitatea femeilor în „politica mare” – în Uniunea Europeanǎ devansǎm doar Cipru şi Ungaria în ceea ce priveşte ponderea femeilor în Parlament, iar în lume ne clasǎm pe locul 99 din 141, în urma unor state ca Turkmenistan, Azerbaidjan, Zimbabwe, Bangladesh, Irak sau Afghanistan. În aceste condiţii, cariera exemplară a femeilor politician prezentate anterior, contribuţia lor la îmbunătăţirea climatului politic şi a bunei guvernări pot fi un punct de pornire pentru schimbarea situaţiei actuale.

 


Ilustre înaintaşe

Femeile care fac politică la nivel înalt în România de astăzi calcă pe urmele unor ilustre înaintaşe. Astfel, Maria Rosetti (1819 – 1893) a participat, alături de soţul ei, C. A. Rosetti, la întrunirile secrete pregătitoare ale Revoluţiei paşoptiste, venind în ajutorul fruntaşilor Revoluţiei şi susţinând apoi mişcarea pentru unirea Principatelor Române şi cauza războiului de independenţă (1877 – 1878). Sofia Chrisoscoleu (1839-1861) a folosit puterea presei pentru a susţine unirea Principatelor Române, Constanţa Duncă-Schiau (1843-?) a scos la Bucureşti revista feministă „Amicul familiei” şi a elaborat un amplu proiect dedicat creării unui sistem educaţional modern pentru femeile române, unele din sugestiile sale fiind incluse în legea învăţământului din 1864. Alte promotoare ale drepturilor şi emancipării femeilor au fost de asemeni Maria Flechtenmacher (1883-1888), care a reflectat în presă dificultăţile create în mod artificial în calea promovării femeii în diferite profesiuni, Sofia Nădejde (1856 – 1946), care a luptat timp de aproape 50 de ani pentru drepturile femeii, Adela Xenopol (1861-1939), care a editat la Iaşi revista lunară „Dochia”, chemând femeile să susţină eforturile lui Ionel Brătianu de promovare a unei politici de reforme, Eugenia de Reuss-Ianculescu (1865 – 1838), care a trimis memorii Camerei Deputaţilor şi Senatului, prin care revendica participarea femeilor la alegerile consiliilor locale, Calypso Botez (1880 – ?), autoarea unor importante studii şi memorii trimise către Parlament pentru înlăturarea legislaţiei depăşite privind statutul juridic, economic şi politic al femeii sau Alexandrina Cantacuzino (1881 – ?), cea care a întemeiat Consiliul Naţional al Femeilor Române şi ale cărei proiecte au stat la baza propunerilor vizând îmbunătăţirea statutului femeii din noul Cod civil din 1925.

ES HUO YUZHEN, AMBASADOR AL R.P.CHINEZE: „Relaţiile chino-române au căpătat o nouă vitalitate şi putere”

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on ES HUO YUZHEN, AMBASADOR AL R.P.CHINEZE: „Relaţiile chino-române au căpătat o nouă vitalitate şi putere”

Festivitatea de la Bucureşti dedicată aniversării proclamării R.P.Chineze:

În urmă cu 64 de ani, poporul chinez a creat China nouă, nutrind dorinţa de independenţă, democraţie şi prosperitate a naţiunii. Astăzi, faţa Chinei are o nouă strălucire, datorată realizărilor obţinute.

Este de notorietate internaţională faptul că China a creat un miracol economic. După reforma şi deschiderea Chinei, timp de peste 30 de ani, economia ţării a înregistrat un proces de creştere rapidă, devenind a doua putere economică mondială şi prima ţară exportatoare din lume. În prima jumătate a acestui an, PIB-ul Chinei a crescut la 7,6%, rezultat care, în contextul nefavorabil al economiei mondiale, nu este lesne de obţinut. China va accelera reforma modelului de creştere şi restructurare economică. „Miracolul” progresului ţării noastre a intrat într-o nouă etapă, marcată prin calitate şi eficienţă, iar reperele dezvoltării chinezeşti vor fi şi mai spectaculoase în viitor.

Poza amb. ChineiDe altfel, China a realizat o ascensiune cuprinzătoare. În cadrul politicului, societăţii, economiei, culturii, în toate domeniile s-a continuat promovarea reformelor, democraţia şi statul de drept fiind într-o continuă evoluţie, iar nivelul de trai al populaţiei a crescut semnificativ.

În plan extern, China a promovat pacea şi dezvoltarea, urmărind neabătut calea contribuţiei la pacea lumii. China este o mare ţară responsabilă, în curs de dezvoltare, care răspunde în mod activ provocărilor globale, susţinând cooperarea internaţională şi implicându-se în afaceri globale şi regionale.

Conducerea chineză, după învestirea ei, îndreaptă întregul popor chinez şi eforturile lui către noul obiectiv: produsul intern brut şi venitul pe cap de locuitor din mediul urban şi rural din 2010 să se dubleze până în 2020, pentru a realiza bunăstarea decentă şi cuprinzătoare a societăţii, astfel încât, până la mijlocul acestui secolul, să se edifice o ţară socialistă modernă, bogată, puternică, democratică, avansată cultural şi armonioasă, împlinindu-se în acest fel marea renaştere a „visului chinezesc”. Acesta, prin oportunităţile pe care le oferă în exterior, este şi visul lumii. În dezvoltarea sa, China nu va fi separată de restul statelor; vor fi continuate deschiderea către exterior şi cooperarea cu beneficii reciproce, inclusiv cu România, ca partener global, pentru a lucra împreună la dezvoltarea comună, aducându-ne contribuţia la progresul omenirii.

Se cunoaşte că România este a treia ţară din lume care a recunoscut China nouă. În cei 64 de ani scurşi de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi România, prietenia tradiţională dintre cele două popoare s-a aprofundat continuu. În ultimii ani, cooperarea politică reciprocă dintre cele două ţări se află în creştere constantă. Există strânse legături la toate nivelurile – autorităţi şi Parlament – precum şi în diverse domenii. S-au dezvoltat comerţul bilateral şi legăturile economice. În prima jumătate a anului, volumul schimburilor comerciale bilaterale a ajuns la 1,84 miliarde de dolari, iar cooperarea celor două părţi în domeniul energiei, infrastructurii şi altor arii de interes a înflorit semnificativ. Odată cu strângerea legăturilor Chinei cu ţările din Europa Centrală şi de Est, relaţiile chino-române au căpătat o nouă vitalitate şi putere. De asemenea, schimburile culturale dintre cele două ţări s-au amplificat. Menţionez organizarea expoziţiei „Comorile Chinei”, cu soldaţii de teracotă din vremea împăratului Qin Shi Huang, care a avut mare succes în România, devenind un important reper al legăturilor culturale în anul acesta.

Consider că, sub îndrumarea liderilor chinezi şi români şi pe baza eforturilor reciproce ale celor două popoare, cooperarea chino-română din toate domeniile va înregistra rezultate şi mai fructuoase, în aşa fel încât relaţiile bilaterale să prefigureze un viitor mai bun.

* * *

La Ambadasa Republicii Populare Chineze a avut loc festivitatea dedicată aniversării a 64 de ani de la proclamarea R.P. Chineze, la care au participat înalţi reprezentanţi ai Guvernului României, ai Parlamentului, Corpului Diplomatic etc. Cu acest prilej, ES Huo Yuzhen, Ambasador al R.P.Chineze la Bucureşti, a rostit un discurs.

Cine a fost Jovanka Broz – Tito

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Cine a fost Jovanka Broz – Tito

Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din ţară era încă sub ocupaţie, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic. În acea perioadă, germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito în cel puţin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva, după bătălia de la Stujeska, în care a fost rănit, şi pe 25 mai 1944, după raidul de la Drvar, din Bosnia.

Cu acest prilej, Tito o întâlneşte pentru prima dată pe Jovanka Budisavljević, cea care îi va deveni mai apoi soţie. La doar 17 ani, Jovanka se alăturase Brigadei feminine de partizani; în vara lui 1944, ea a fost foarte activă în operaţia de evacuare a răniţilor de pe urma Operaţiei Rösselsprung, în cursul căreia şi Tito fusese rănit. Ulterior, ea a fost selecţionată pentru corpul de secretare ale Mareşalului de către Aleksandar Ranković, atunci ministru de Interne.

O altă variantă pretinde că selecţia ar fi făcut-o Ivan „Stevo” Krajačić, responsabilul NKVD pentru Iugoslavia. În acei ani, Tito trăia o poveste de mare iubire pentru Davorjanka Paunović, care moare însă în 1946, fiind înmormântată nici mai mult, nici mai puţin decât în spaţiul reşedinţei regale de la Dedinje. Până în 1952, Jovanka s-a numărat printre secretarele cu un rol prea puţin definit din proximitatea lui Tito, care se consola, între altele, cu cântăreaţa de operă Zinka Kunc. În 1951 sau 1952, el se căsătoreşte în mare secret însă cu Jovanka, şi aceasta apare pentru prima dată în postura de Primă Doamnă în septembrie 1952, cu prilejul vizitei oficiale a ministrului britanic de Externe, Anthony Eden.

În 1974, o nouă Constituţie a transformat Iugoslavia într-o cvasi-confederaţie, ale cărei oligarhii locale, opt la număr, au rezistat oricărei tentative de reunificare, împingând la dezmembrarea de după 1990.

În tot acest timp, una din preocupările obsesive ale conducerii PCI a devenit Jovanka Broz: conform unui raport adresat în 1988 preşedinţiei federale, Comitetul Central iugoslav discutase exclusiv, între 1974 and 1988, în nu mai puţin de 59 şedinţe, „cazul tovarăşei Jovanka”. La 21ianuarie 1974, Tito însuşi cerea constituirea unei comisii de partid în acest sens, pentru a răspunde unei lungi liste de acuzaţii care par să provină dintr-un roman al lui Le Carré: spioană sovietică, ce a trădat cele mai importante secrete de stat, provocatoare a subversiei în armată, în favoarea sârbilor – Jovanka provenea dintr-o familie de sârbi din Croaţia – cea care ar fi conspirat împotriva ministrului de Interne Ranković, ar fi pus la cale o lovitură de stat împreună cu generalul Djoko Jovanić, etc. Jovanka susţinea, la rându-i, că dorea doar să-şi protejeze soţul împotriva trădătorilor, denunţând şapte din cei 11 secretari ai PCI drept agenţi ai unor puteri străine.

Fapt e că, din 1975, ea nu mai participă la vizitele oficiale, Tito părăseşte reşedinţa comună şi abia după moartea acestuia e din nou menţionată public cu titlul de văduvă a preşedintelui. Imediat după moartea lui Tito, toate bunurile din casă îi sunt confiscate şi Jovanka ajunge într-un soi de arest la domiciliu, care a continuat, sub diferite forme, până aproape de noi.

Mulţi memorialişti consideră că rolul şi nocivitatea Jovankăi au fost mult exagerate, dar folclorul generat de lupta feroce pentru putere din cadrul elitelor comuniste nu mai poate fi corectat.

Prof. Dr. Zoe Petre.

  • Mai mulţi cititori ai revistei noastre, printre care Vasile Mailat, din Chişinău, I. Kavacevici, din Bolşăvăţ etc, după ce au citit articolul nostru despre I. B. Tito, (nr. 122), ne-au solicitat s-o aducem în pagină şi pe soţia liderului sârb.

 

Nababi în fruntea statelor, putere şi avere

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Nababi în fruntea statelor, putere şi avere

Adesea, în corespondenţa primită la redacţie, cetăţenii dau în vileag o întrebare care îi frământă, după câte se pare justificat:în fruntea statelor ajung oameni deja putred de bogaţi sau după ce au ajuns în vârful ierarhiei politice devin posesori de mari averi? Cei doi termeni puşi în discuţie ar fi: Putere şi Avere.

Este binecunoscut faptul că accederea în fruntea ierarhiilor politice necesită potenţă financiară. Aşadar, mulţi lideri politici aveau averi în momentul când au devenit conducători. Dintre primii cei mai bogaţi şefi de state care pot intra în această categorie pot fi menţionaţi, spre exemplu, Hans-Adam al II-lea, prinţul din Liechtenstein, care, chiar dacă se află în fruntea unui stat minuscul, deţine 20 de hectare de pământ în Austria, mai multe castele din secolul al XVII-lea, o colecţie impresionantă de opere de artă şi o bancă, avere care valorează, în total, 3 miliarde de euro. Sau prinţul Albert de Monaco, cu o avere de de 820 de milioane de euro. Societatea „Bains de Mer”, care administrează activele familiei regale monegasce este, printre altele, în posesia cazinoului şi a Operei din Monte-Carlo.

Din motive lesne de înţeles, liderii politici din ţările arabe sunt posesori ai unor mari averi, pe care le-au moştenit şi au continuat să le sporească, dat fiind statutul ţărilor lor de mari exportatori de hidrocarburi. Este vorba despre Sultanul Bruneiului, care are o avere de 15,8 miliarde de euro. Rezervele de petrol şi gaze ale micuţei sale insule îi asigură un confort financiar mai mult decît strălucitor sultanului Haji Hassanal Bolkiah. Printre proprietăţile sale se numără şi două hoteluri de cinci stele la Paris. Şi Khalifa bin Zayed Al Nahyan, preşedintele Emiratelor Arabe Unite, este un bogat prinţ moştenitor, cu o avere de 14 miliarde de euro. De asemeni, regele Arabiei Saudite deţine 13,4 miliarde de euro. Abdallah ben Abdelaziz Al Saoud conduce cel mai mare stat producător de petrol din lume, ceea ce îi justifică de la sine prezenţa în clasamentul celor mai bogaţi lideri politici. Iar emirul Qatarului finanţează din averea sa de 1,6  miliarde de euro reţeaua de ştiri Al-Jazeera. Relevantă pentru opulenţa pe care şi-o poate permite Şeicul Hamad bin Khalifa Al Thani este promisiunea că-i va dărui un cal din aur jurnalistului irakian care a aruncat cu un pantof în George W. Bush. Asta nu înseamă că ţara sa nu este un bun aliat al Statelor Unite în zona Golfului.

Există şi şefi de state care şi-au sporit semnificativ averile pe parcursul mandatelor lor. Unii prin investiţii sigure, cum ar fi Regele Thailandei. La 82 de ani, Bhumibol Adulyadej este un lider remarcabil. Deşi domnia sa a început în 1946, se bucură de o mare popularitate. Averea sa de 23 de miliarde de euro este obţinută din  numeroase proprietăţi imobiliare şi acţiuni la cele mai mari întreprinderi ale statului. Alţi conducători au fructificat oportunităţi de afaceri, ca în cazul premierului italian Silvio Berlusconi, cel mai bine plasat în topul mondial al liderilor bogaţi. Cu 8 miliarde de euro, Berlusconi are a 74-a avere din lume. El deţine un trust media, mai multe magazine, iar din 1986 este patronul clubului de fotbal AC Milan. 820 de milioane de euro are şi preşedintele statului Chile, Sebastian Pineira. Foarte activ în sectorul imobiliar, este şi magnat media şi proprietarul unui club de fotbal.

Ca întotdeauna pe parcursul istoriei, în fruntea ierarhiei celor mai avuţi lideri se poziţionează şi conducători ale căror averi sunt contestate. Este cazul lui Asif Ali Zardari, preşedintele Pakistanului, numit şi „domnul 10%” de către detractorii săi, care spun că ar cere comisioane de intermediere din care ar fi strâns 1,4 miliarde de euro. Deja condamnat pentru corupţie, el ar putea răspunde la noi acuzaţii de spălare de bani în Elveţia, la terminarea mandatului.

Dinastiile puterii – Taţi şi fii la cârma statelor

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Dinastiile puterii – Taţi şi fii la cârma statelor

 

Există state în care încă se predă ştafeta puterii de la tată la fiu sau rămâne în familie. E drept, nu în democraţiile consolidate, ci preponderent în Africa, un continent al sărăciei fără leac, dar şi în Asia, în general acolo unde conflictele sângeroase şi lipsurile de tot felul, subdezvoltarea, foametea şi tensiunile interetnice sunt nefaste premise ale obiceiului de a lăsa conducerile rudelor apropiate. Iar „dinastiile” la putere sunt de cele mai multe ori flancate de armată.

 

Fiii unor preşedinţi africani „se încălzesc” pentru a prelua într-o zi puterea de la taţii lor, conducătorii de azi. În deplinul dispreţ al voinţei populare şi fără să-şi pună o clipa problema aptitudinilor care ar trebui să-i califice pentru a conduce naţiuni, şefii de state africane îşi antrenează fiii pentru a le lua locul.

În REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO, după asasinarea preşedintelui Laurent Desire Kabila, în 2001, armata a decis că ar fi „înţelept” să-l pună la conducere pe fiul acestuia, Joseph Kabila. Acesta a rămas pe poziţii până în prezent şi conduce un stat în care conflictele şi sărăcia fac legea. Joseph Kabila avea 29 de ani şi era general când a preluat puterea.

Preşedintele statului TOGO este Faure Gnassingbe, succesor al tatălui său, care a încetat din viaţă în 2005, după ce fusese la putere, susţinut de armată, din 1967. Faure a mimat introducerea câtorva reguli democratice, formând un guvern de tranziţie, apoi a organizat alegeri pe care le-a câştigat cu un procent de 60% şi ale căror nereguli au fost de notorietate internaţională. Protestele de stradă au fost reprimate de forţele de ordine, iar liderul opoziţiei se află în exil din 1992.

În BOTSWANA, alt fiu privilegiat al unui tată puternic conduce ţara – generalul locotenent Ian Khama, fiul fostului preşedinte Sir Seretse Khama. Sub umbrela notorietăţii câştigate de tatăl său, în regimul căruia ţara şi-a câştigat independenţa faţă de Imperiul britanic, Ian Khama va fi în fruntea Botswanei până în anul 2018, când îi expiră mandatul de 10 ani. Preşedintele a anunţat că nu va rămâne la putere după această dată, dar mai sunt 7 ani până atunci…

Un fiu cu o spectaculoasă ascensiune militară se pregăteşte pentru a prelua puterea de la tatăl său şi în UGANDA. Actualul preşedinte, generalul Yoweri Museveni, a şters pur şi simplu din Constituţie amendamentul care limita mandatele prezidenţiale. Se întâmpla în anul 2006 şi astăzi preşedintele poate sta la putere cât doreşte. Mai mult, cariera fiului său şi includerea lui în cercurile puterii fac loc speculaţiilor că tânărul lt. col. Muhoozi Kainerugaba, „fiu de revoluţionar care va duce mai departe împlinirile strămoşilor săi”, se pregăteşte să preia puterea. Nu imediat, dar cariera militară pe care şi-o desăvârşeşte în SUA (după studii în Marea Britanie) şi numirea lui ca şef al gărzii personale a preşedintelui sunt semnele unei viitoare predări de ştafetă la vârful statului. Preşedinţia Ugandei devine o afacere de familie, cu tentă monarhică”, semnalează Hussein Kyanjo, purtătorul de cuvânt al opoziţiei.

În NAMIBIA, accentele dinastice sunt denumite de analişti de-a dreptul absurde, dat fiind faptul că partidul care susţine trecerea puterii de la tată la fiu are o înfăţişare socialistă – este vorba despre formaţiunea SWAPO. În cercurile acestei formaţiuni este de notorietate intenţia de a fi numit în fruntea statului Uutoni Nujoma, fiul cel mare al fostului preşedinte Sam Nujoma, care se află în vederea cercurilor politice din Namibia pentru alegerile din 2020…

Despre accederea la putere a fiului lui Muammar Gaddafi, Saif Al Islam, nu mai poate fi vorba, deşi la un moment dat era aproape o certitudine. Dorinţa de libertate a poporului libian a decis altceva.

Însă într-un alt colţ al lumii, nimic nu s-a schimbat. Fiul dictatorului nord-coreean Kim Jong-Il, Jong-Un, a fost desemnat ca succesor al acestuia de către partidul unic. Regimul comunist din COREEA DE NORD pregăteşte o reuniune extraordinară a partidului, în vederea transferării puterii de la Kim Jong-Il, în vârstă de 68 de ani, către cel de-al treilea fiu al acestuia, Jong-Un, în vârstă de 27 de ani. Documentul care a decis succesiunea precizează că Jong-Un a primit de la părinţii săi “o educaţie revoluţionară şi de autoritate, calităţi necesare pentru continuarea revoluţiei”, iar Kim Jong-Il “a depus toate eforturile pentru a-i oferi fiului său virtuţile de mare conducător şi om de stat remarcabil, care excelează, în acelaşi timp, în arta scrisului şi a sabiei”. Kim Jong-Il, care a suferit un atac cerebral în urmă cu doi ani, a fost succesorul tatălui său, Kim Il-Sung, decedat în 1994. Derularea pe mai departe a evenimentelor va decide dacă predarea ştafetei se va şi întâmpla, întrucât fiul cel mare al liderului nord-coreean, scriu ziarele occidentale, se opune transmiterii ereditare a puterii către fratele său mai mic.

Rămânând în Asia, menţionăm inaugurarea unei noi dinastii politice, în SRI LANKA, prin Namal Rajapaksa, fiul în vârstă de 23 de ani al actualului preşedinte, Mahinda Rajapaksa. Pe blogul său, tânărul practicant de rugby cu rezultate modeste la şcoala britanică pe care a absolvit-o scrie pompos despre el însuşi: „Un viitor lider cu un spirit prietenos şi cu o adevărată scară a valorilor este ceea ce îţi vine în minte când îl întâlneşti pe fermecătorul Namal Rajapaksa”. Tânărul a fost recent inclus pe liste parlamentare, alături de duzina de rude pe care preşedintele le-a instalat confortabil în tot felul de funcţii publice. Una dintre cele mai vechi democraţii asiatice este, astfel, în pericol de a fi demonetizată.

Tot în familie se pregătea să predea prerogativele prezidenţiale şi Nicolae Ceauşescu, fiului său Nicu Ceauşescu; de asemeni, s-ar mai putea evoca şi faptul că prin instalarea în fruntea statului cubanez a lui Raul Castro, fratele fostului preşedinte Fidel Castro, conducerea Cubei a rămas tot în familie. Oare succesiunea Bush – tată şi fiu – în fruntea Statelor Unite nu pare de aceeaşi sorginte?