NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Câți bani dau românii pentru modernizarea armatei

Reporter: editura February - 22 - 2018 Comments Off on Câți bani dau românii pentru modernizarea armatei
Având în vedere situația geopolitică regională, cu schimbări strategice și dezechilibre majore cu impact global, dotarea armatei române la standarde înalte a devenit absolut necesară, pentru investițiile angajate fiind nevoie de un efort financiar consistent, care presupune alocarea de sume mari din bugetul național și programe derulate pe mai mulți ani. A fost necesar să se realizeze un consens național materializat printr-un acord politic pentru dublarea finanțării la 2% din Produsul Intern Brut (PIB) acordat Ministerului Apărării, procent ce urmează să fie menținut până în anul 2027 și care nu se negociază. Conform datelor oficiale, PIB-ul României pentru anul trecut se ridică la 837 miliarde lei,iar pentru 2018, când țara noastră va sărbători 100 de ani de la Marea Unire, PIB ar putea atinge 907,9 miliarde de lei, conform Comisiei Naționale de Prognoză.

boeing-737 Aerostar Bacau

Concret, pentru înzestrarea și modernizarea armatei sunt prevăzute, în medie, cheltuieli de peste 8 miliarde de lei anual, adică 1,5-1,7 miliarde de euro. În acest mod, România își asumă obligațiile pe care le-a avut în urma Summitului NATO din 2014 din Țara Galilor. Decizia statului român de a crește cheltuielile pentru Apărare de la 1,4 la 2% din PIB a fost salutată de președintele Donald Trump în cadrul discuțiilor avute cu președintele Klaus Iohannis, în vara trecută, la Casa Albă: ”Vreau să recunosc meritele președintelui Iohannis pentru angajamentul luat de România în acest an de a crește cheltuielile dedicate Apărării de la 1,4 din PIB la peste 2%. Sper ca și celelalte state membre NATO vor urma exemplul României”. 


Cele mai importante achiziții provin de la firmele americane, pe lista de importuri fiind rachete, elicoptere, transportoare blindate și avioane.Pentru primele investiții mari, guvernul de la București a aprobat un proiect de lege prin care Armata va achiziţiona şapte sisteme de rachete sol-aer Patriot cu echipamentele necesare, valoarea contractului fiind de 3,9 miliarde de dolari, fără TVA. Pentru primul sistem cumpărat la sfârşitul anului trecut a fost primită scrisoarea de acceptare de la partea americană, valoarea acestuia fiind de 764.780.000 dolari, fără TVA. Acest sistem anti-rachetă a fost testat în luptă și folosit de alte 13 țări pe glob, inclusiv de SUA și alți patru aliați NATO-Germania, Spania , Grecia și Olanda. Prin cumpărarea acestui sistem complex, cu valențe în domeniul încheierii unor parteneriate economice între producătorul Raytheon și SC Aerostar Bacău, România face automat parte din Parteneriatul Patriot, prin intermediul căruia, în ultimele decenii, au fost investite miliarde de euro în îmbunătățiri și modernizări constante. Menționăm faptul că Polonia a decis înaintea României să cumpere opt baterii de rachete Patriot, pentru care va plăti 7,5 miliarde de dolari. Referitor la contractele încheiate cu producătorii de tehnică militară, se reține faptul că o parte importantă din achiziții urmează să fie produsă în unități din România, cum ar fi Aerostart Bacău, Damen Galați sau Moreni, fie prin încredințare directă, fie prin cooperare. În aces mod se vor crea mii de locuri de muncă pentru specialiștii români.

Damen Galati

Contractul pentru cumpărarea a 227 transportoare blindate Piranha 5 de la compania americană General Dynamics a fost semnat la Ministerul Apărarii, în prezenţa ministrului Mihai Fifor. Contractul prevede ca primele 30 de transportoare să fie livrate din Elveţia, iar următoarele 197 să fie integrate şi produse la Uzina Mecanică Bucureşti. Costul total al programului este de circa 895 de milioane de euro.


Ministerul Apărării Naționale derulează mai multe programe de înzestrare, unele fiind deschise în anii trecuți. Cele mai importante sunt avioanele de luptă F-16. România a cumpărat deja 12 aparate de acest tip, pentru care a achitat o factura în valoare de 628 milioane de euro. De asemenea, în programul Armatei se mai află sistemul integrat de arme-rachete Shorad cu rază scurtă și foarte scurtă și sistemul lansator multiplu de rachete cu bătaie mare, acesta din urmă valorând 690 milioane de euro. Alte 200 milioane de euro vor fi alocate pentru cumpărarea unui sistem de instalații mobile de lansare rachete antinavă. Pentru Forțele Terestre este nevoie de 657 de transportoare blindate tip 8×8 și 4×4. În prima etapă este planificată achiziția a 94 de transportoare blindate Piranha, în valoare de 370 milioane de euro. Alte 138 de milioane de euro vor fi cheltuite pentru modernizarea a 48 de mașini blindate de luptă ale infanteriei. În anul 2017, Ministerul Apărării Naționale a avut în derulare opt programe de înzestrare a Armatei Române cu o valoare totală estimată la 9,3 miliarde de euro. 

Uzina Mecanica Bucuresti

POTRIVIT ANALIZEI ”JANE’S DEFENCE”, una dintre cele mai respectate surse de știri din domeniul apărării și securitățiiglobale,raportat la anul 2016, cele mai mari alocări bugetare în domeniul militar din zona estică a Europei au fost în Polonia-9,2 miliarde de dolari, România-3,08 miliarde de dolari, Cehia-1,8 miliarde de dolari, Ucraina-2,4 miliarde de dolari, Cehia-1,8 miliarde de dolari și Ungaria-1,1 miliarde de dolari. Rusia cheltuie aproape 6 la sută din PIB, respectiv peste 65 miliarde de dolari pentru înarmare. 

 

Românii din Ucraina la limita răbdării…

Reporter: editura December - 18 - 2017 Comments Off on Românii din Ucraina la limita răbdării…
Relativ recent, Parlamentul de la Kiev a adoptat măsuri legislative, în domeniul învățământului și educației, care privesc mai cu seamă drepturile minorităților naționale din Ucraina la învățământ în limba proprie. Între motivele declarate și nedeclarate care au dus la acest nefericit act legislativ se află și acela al unei îngrijorătoare scăderi a nivelului de cunoaștere a limbii oficiale de către cetățenii ucraineni aparținând minorităților naționale. Adevărul este că de multe decenii, în perioada sovietică și în cea post-sovietică în anumite regiuni ale Ucrainei limba oficială a statului era a doua limbă de comunicare. Acest fenomen nu privește doar Ucraina. Avem în fața ochilor exemplul Republicii Moldova. Nici astăzi, deși Republica Moldova a avut și perioade mai bune, în favoarea recunoașterii oficiale a limbii majorității populației sale ca fiind limba română și nimic altceva, nici astăzi acest fapt evident și obiectiv nu este consemnat în Constituția Republicii Moldova. Mai mult, actualul Președinte al Republicii, domnul Igor Dodon se aventurează în declarații și acțiuni împotriva limbii române, fie ca limbă oficială fie ca limbă a majorității. Această atitudine ostilă, până la dușmănie declarată față de limba română se concretizează prin împărțirea populației românești în diferite grupuri distincte cum ar fi moldoveni ori volohi și cine mai știe ce alte năzbâtii onomastice. Asta nu doar în Republica Moldova ci și în Serbia, Bulgaria ori Ucraina. Ucraina deține recordul fanteziei în acest domeniu – românii din zona Bucovinei de Nord sunt o parte români, o parte moldoveni, cei din Bugeac sunt români, iar cei din Transcarpatia (Maramureșul istoric) sunt fie români, fie volohi. În Bulgaria nu mai trăiesc români în părțile Vidinului, peste 70 de localități, ci vlahi cum în Serbia populația românească este împărțită între românii din nordul Dunării și vlahii din sudul Dunării și Valea Timocului (între 600.000 și 1 milion de suflete). Iar când vine vorba despre aromâni, chestiunea devine carnavalescă, ei ori nu există, ci sunt greci au albanezi care vorbesc un dialect romanic ori sunt neamuri ciudate cu denumiri stranii – fărșeroți, megleniți, cuțovlahi numai români, nu.

Proteste „Salvaţi şcolile românilor”17octombrie 2017

În Ucraina lucrurile stau limpede – la cedarea unei părți a Moldovei către Imperiul Habsburgic din anul 1775, parte care a fost denumită Bucovina ulterior, proporția românilor din acest teritoriu era de 85% . Este cifra stabilită de un recensământ austriac din anul imediat următor 1776. În 1910, un alt recensământ austriac stabilește că procentul românesc al Ducatului Bucovinei era de 34%. Cifrele sunt grăitoare, nu trebuie să fie nici comentate, nici interpretate. Astăzi situația statistică ne spune că românii reprezintă în Bucovina de nord 19%, în Bugeac (regiunea Odessa) 5%, iar în Transcarpatia 2,6%. Singurul oraș, acum ucrainean, care are o populație semnificativă românească este localitatea Reni cu 48 la sută, români. Aceasta este situația statistică. Situația de fapt e mai complicată deoarece, deși au existat măsuri administrative care au dus la diminuarea numerică a populației românești de-a lungul timpului, între care enumerăm deportările sau masacrarea populației, în perioada sovietică, scăderea drastică a procentului românesc are altă cauză principală – colonizarea masivă a altor populații – ucrainene, ruse, germane etc. încă din perioada habsburgică și continuată cu mare eficacitate în perioada sovietică. Așa s-a ajuns la o înlocuire forțată a populației românești cu populații majoritar slave. Este un fapt obiectiv, împotriva căruia nu putem face decât constatări și comentarii. Perioada dintre anul 1918 și anul 1940, an în care pentru prima dată în istoria sa Bucovina a ajuns stăpânită de Rusia prin intermediul Uniunii Sovietice, este o scurtă perioadă în care regiunea a revenit la matca firească blocată în 1775 de un război austro – turc în care turcii își plătesc datoria cu pământul românesc. Nu e singura dată când românii plătesc datoriile altora. Chiar Bucovina, devenită Ducat în cadrul Imperiului Habsburgic este încorporată în U.R.S.S. în urma Ultimatumului sovietic din vara anului 1940, emis în baza Pactului Ribbentrop – Molotov (Hitler – Stalin), cu motivul oficial de compensație pentru înglobarea Basarabiei în Regatul României. Vae victis! 

Românii din Cernăuţi în pelerinaj la stejarul lui Ştefan cel Mare, din Codrii Cosminului.

Astăzi, în Ucraina democratică și independentă (cel puțin așa se pretind a fi conducătorii acestui stat) trăiesc aproximativ 450.000 de români, chiar dacă ei sunt împărțiți de oficialități în trei grupuri distincte – români, moldoveni și volohi. În anul 1991 aveau 91 de școli cu predare în limba română. Astăzi au cel mult 62, am spus cel mult deoarece diminuarea numărului lor este un proces în curs, din ce în ce mai puternic. Măsura legislativă adoptată de Rada de la Kiev garantează nu supraviețuirea minorităților în Ucraina, ci dispariția acestora. Dispariția este de neînlăturat atunci când se restrânge posibilitatea studierii limbii materne, atunci când noile generații nu mai au cum să-și consolideze identitatea prin studierea propriei limbi și a propriei culturi. 


Minoritatea românească din Ucraina s-a văzut supusă unui regim de persecuții diverse – de la încorporarea abuzivă a tinerilor români în Armata Ucrainei și trimiterea lor preferențială în zona de conflict din Estul Ucrainei până la restrângerea posibilităților de exprimare culturală, totul culminând cu suprimarea învățământului în limba română la nivelul claselor superioare. 

Votul Radei de la Kiev nu este doar unul ofensiv împotriva unei minorități, o minoritate care odată cu independența Statului ucrainean a sperat într-o viață liberă și normală în cadrul democratic al acestui Stat, acest vot este anti-democratic, inamical față de un vecin care și-a demonstrat din plin bunăvoința față de Ucraina, România.

Romanii din Ucraina

Acțiunea de îngrădire a drepturilor și libertăților minorităților naționale din Ucraina ridică mari semne de întrebare asupra nivelului democrației din acest stat european. Ucraina cere insistent să se ia în considerare dorința ei de integrare în Uniunea Europeană, dar, simultan, acționează împotriva fundamentelor ideologice ale Uniunii Europene. Puseurile naționalist – șovine din spațiul public ucrainean au rădăcini adânci în istoria proprie. În special, partea vestică a Ucrainei, care cuprinde, din nefericire și regiunea locuită de români, este leagănul mișcării naționaliste, de extremă dreapta. De aici s-a recrutat Divizia Waffen SS Galychina, de un trist renume, de aici s-au recrutat detașamentele de pedepsire ori unitățile de gardieni din lagărele de exterminare. Unitățile de poliție germană, în timpul celui de al doilea război mondial, unități care au incendiat satele poloneze, stetlurile evreiești, au ucis fără cruțare sute de mii de oameni, erau alcătuite din acești extremiști proveniți din partea de vest a Ucrainei. Astăzi, chiar, miliții de sorginte fascistă acționează în Ucraina, purtând insemne de tristă amintire. Conflictul armat din Estul Ucrainei, o zonă rusofonă, contribuie din plin la alimentarea ideologiei naționalist – șovine îndreptată împotriva minorităților, în primul rând împotriva minorității ruse, dar, în egală măsură, împotriva minorităților română, maghiară, poloneză. Acestea din urmă nu s-au manifestat niciodată împotriva statalității și independenței Ucrainei, dimpotrivă, dorindu-și o Ucraină democratică, europeană. Românii din Ucraina au ajuns din nou, a câta oară?, victime colaterale ale unui conflict care nu-i privește. Spun acest lucru deoarece este evident faptul că ținta Legii restrictive este, în primul rând, minoritatea rusă din Donbass. Tot așa de evident este faptul că această minoritate va avea cel mai puțin de suferit, deoarece Rusia, o mare putere, nu va îngădui prea mult o astfel de sfidare. Iar pentru a nu lăsa Legea fără efect, șovinii ucraineni o vor impune celorlalte minorități naționale. Înainte de toate, românilor. De ce lor? Pentru că răspunsul României va fi, ca întotdeauna, timid și ineficient. Nu sunt oare românii poporul cel mai risipit, cel mai împărțit, cel mai asediat popor din zonă? Ungaria deja a luat măsuri de apărare a maghiarilor din Ucraina, măsuri clare și ferme. În România, după o mică tulburare în media, după o declarație provenită de la Ministerul Educației și după anularea vizitei Președintelui Johannis la Kiev subiectul a fost cu totul acoperit de avalanșa subiectelor la modă. Cu toate acestea soarta românilor din Ucraina, din toată Ucraina, este în fapt strâns legată de soarta românilor din România. Anii care vin ascund mari primejdii, mari provocări. Atât de mari încât ne determină să spunem – dacă nu suntem capabili să ne îngrijim de drepturile conaționalilor noștri amenințați să dispară în câteva decenii cum o să fim în stare să ne apărăm drepturile în fața unor amenințări zonale concrete, amenințări care privesc identitatea, țara și Statul român? 

Un nou an 1940 nu este imposibil. După cât se pare este chiar inevitabil, dacă nu vom arăta hotărât și clar că suntem deciși să reacționăm și să ne apărăm ființa, țara și Statul. Primul gest ar fi apărarea drepturilor românilor din țara vecină prin gesturi concrete și eficiente.

Eugen Uricaru
 

După 100 de ani…

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on După 100 de ani…
Despre un anume autism politic

Apropierea aniversării a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, urmată, după doi ani, de împlinirea Centenarului semnării Tratatului de la Trianon, evenimente care au stabilizat Europa de-a lungul unui veac, în ciuda a două războaie mondiale și a unui interludiu tragic reprezentat de cel de al doilea Dictat de la Viena (primul a privit cedarea către Ungaria a unei părți din Slovacia, în contextul destrămării Cehoslovaciei în baza aranjamentului de la Munchen între Neville Chamberlain și Adolf Hitler), această iminentă sărbătorire trezește varii reacții și atitudini. Fenomenul, căci este un fenomen la nivel european, cel puțin după toate aparențele, va ocupa scena politică cât și cea oferită de mass media. Impactul aniversării a o sută de ani de la Tratatul de la Versailles, cel care a stabilit ordinea europeană de azi, va intra în concurență ca dimensiune cu cel mai mare eveniment care a prefigurat noul mileniu – Căderea Zidului Berlinului, simbolul căderii sistemului comunist din Europa. 

Semnarea Dictatului de la Viena, în urma căruia România a pierdut nord-vestul Transilvaniei în anul 1940

Până a se ajunge la acest Tratat, statele, popoarele Europei au dat o jertfă extrem de sângeroasă și de costisitoare. România a străbătut un adevărat drum al Calvarului, trecând de la un început aparent fericit al conflictului, la ocuparea a trei sferturi din teritoriul național și la un Tratat de Pace separat cu Puterile Centrale, așa numita Pace de la Buftea, prin care ceda nu doar suveranitate ci teritorii, de la linia Carpaților la fâșia litoralului, de la bogățiile solului și subsolului la atributele statalității sale. 

România a plătit cu sîngele a 800.000 de militari și civili renașterea sa din catastrofa impusă de Germania și Austro-Ungaria. A renăscut în condițiile dispariției frontului rusesc, în condițiile unui dezastru economic și sanitar, sprijinită fiind de Franța, marele și constantul său aliat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Misiunea generalului Berthelot a fost catalizatorul care a transformat Armata Română într-o forță militară care a contat cu adevărat în desfășurarea ultimei părți a războiului. Eroismul ostașilor români care au rezistat ofensivei care viza desființarea statului român, jertfa lor de sânge de la Mărăști, Mărășești, Oituz, Cireșoaia și Cașin a făcut ca la momentul debandadei finale a armatelor Puterilor Centrale, România să devină un factor de stabilitate și de păstrare a păcii în regiune. Campania Armatei Române în Ungaria, dusă împotriva trupelor roșii ale lui Bela Kuhn, campania dusă pe teritoriul Basarabiei pentru pacificarea unei zone controlate de o armată rusă aflată în disoluție și cuprinsă de spirit anarhic, sunt două din marile operațiuni militare care au asigurat ieșirea la liman a Europei Centrale și de Est. Ar mai trebui amintită contribuția militarilor români la stabilizarea situației în Praga ori la pacificarea Banatului cuprins de lupte între diferite facțiuni naționaliste rivale. 

Iată, o foarte scurtă trecere în revistă a motivelor pentru care România a reușit să-și spună punctul de vedere la momentul încheierii Tratatelor de Pace care au definit profilul Europei, pentru o sută de ani și, suntem convinși, pentru totdeauna. Nu este o convingere personală, subiectivă ci una care se întemeiază pe proba timpului și a evenimentelor. Tratatele de pace au fost, în anumite circumstanțe, încălcate, iar încălcarea lor a dus la izbucnirea celui de al doilea răboi mondial. Ocuparea zonei demilitarizate a Rinului, Anschluss-ul, ocuparea regiunii sudete, Diktatul de la Viena, Protectoratul Boem – toate aceste încălcări ale Tratatului de la Versailles au dus la declanșarea celei de a doua conflagrații europene devenită apoi, mondială. Dar ar fi reușit Hitler să încalce Tratatele de pace de unul singur? Primii complici au fost conciliatorii europeni care au sperat că oferindu-i lui Hitler câte ceva din bunul altora îl vor potoli. S-au înșelat profund. Iar cei care l-au sprijinit pe față au fost aceia care doreau anularea tratatelor de pace. Aceștia se numeau în epocă – revizioniști. Cine erau revizioniștii care au sprijinit fără ezitare acțiunea agresivă a lui Hitler? În primul rând, fostele Puteri Centrale – Austria și Ungaria la care s-au adăugat alte două state nemulțumite de rezultatul războiului în ceea ce le privea – Rusia (sovietică) și Italia (fascistă).

Acum, la o sută de ani se prefigurează o nouă alianță de interese împotriva echilibrului creat de Tratatele de pace. Nu putem să trecem cu vederea reacția Austriei și a Germaniei față de ideea exprimată de Jean Claude Juncker privind necesitatea urgentării admiterii României în spațiul Schengen, reacție energic negativă și promptă. La acest fapt să adăugăm declarația oficială a Ungariei că nu va sprijini candidatura României la calitatea de membru al O.E.C.D., din cauza unei situații juridice complicate a Liceului Catolic din Târgu Mureș. Nu vom comenta pretextul Budapestei, e o chestiune care privește justiția din România și nu înțelegem cum un stat străin vrea să dicteze cursul unui proces intern. Dar trebuie să comentăm strania, dar și vechea alianță de interese a unor state care, incredibil, acționează în virtutea vechiului revizionism. Nu ne pot lăsa indiferenți nici legăturile speciale ale Ungariei cu Rusia, o performanță diplomatică, trebuie să recunoaștem, între un stat membru al U.E. și Rusia aflată sub embargoul U.E. Atitudinea ostilă, în bloc, față de România, a unor state care cândva alcătuiau o alianță militară care a ajuns la un pas de desființare a statului român, este o bătaie în ușă foarte puternică. În acest context, pe acest fundal, apar și incidentele mai mult sau mai puțin grave, mai mult sau mai puțin ireverențioase, provocate de declarațiile unor lideri politici aparținând unor formațiuni etnico–politice maghiare din România. Declarațiile privind autonomia și independența Transilvaniei, făcute de euro-parlamentarul Laszlo Tokes ori cele privind ziua de doliu a maghiarilor din România care este Ziua Națională a României, ori refuzul unui primar sau altul de a arbora drapelul de stat românesc pe o clădire a statului român, micile incidente de magazin, inscripții, steaguri în afara legii și Constituției etc., nu sunt decât părțile vizibile ale unui iceberg în creștere care amenință liniștea apelor europene. Lucrurile stau mult mai rău decât aceste discursuri sau gesturi provocatoare. Asistăm de câțiva ani la un proces de auto-segregare totală a populației maghiare, un proces care începe cu izolarea lingvistică a copiilor și tinerilor maghiari, continuând cu organizarea acestei segregări la nivelul întregii societăți, terminând cu încercările, de cele mai multe ori reușite, de a transforma instituțiile statului român în instituții etnice (poliție locală, administrație locală s.a.m.d). Crearea unei comunități total auto–izolate în spațiul unui stat este un proiect cu consecințe extrem de nefaste. Ideologii revizionismului modern au intuit că trebuie să creeze stări de fapt incompatibile cu realitatea existentă, justificând așa o secesiune viitoare. Nu poți justifica prezența într-un stat a unei entități care nu are nici o legătură culturală sau administrativă ori comercială cu statul respectiv. Construcția acestei stări de autism este rezultatul unor speculații ale unor caracteristici specifice acestei comunități, dar și a lipsei de autoritate a… autorităților statului. Pe de altă parte, asistăm la o adevărată ofensivă a soluțiilor alternative. Alternative la autoritate, alternative la justiție, la școală, la tradiție, la miturile fondatoare, alternative la valorile culturale și la valorile morale. În același timp e de luat în seamă că alternativele acestea sunt valabile doar pentru români și statul român deoarece în jurul nostru asistăm la o intensificare a naționalismelor, o creștere a intoleranței față de minorități, la afirmarea unor autoritarisme ce păreau a fi definitiv abandonate. Regăsim în retorica liderilor etno-politici maghiari din România motive și clișee propagandistice ale anilor interbelici după cum constatăm apariția unor subiecte pe care istoria le rezolvase sau care păreau a fi rezolvate. Purificarea etnică în cel puțin două județe ale țării continuă prin măsuri administrative locale fără a întâmpina o reacție măcar de bun simț din partea autorităților centrale. Nimeni dintre cei îndrituiți să vegheze la respectarea drepturilor tuturor cetățenilor României nu a reacționat la impunerea unor reguli care discriminează cetățenii acestei țări pe criterii lingvistice, iar victimele discriminării sunt românofonii. Accesul la locuri de muncă ale statului român este blocat pentru români prin măsuri locale. Această situație, semnalată de presă, ne arată că proiectul apartheid-ului auto – impus este dus până la ultima consecință – crearea, cu orice preț, a unei realități etno-lingvistice care va reclama, în cele din urmă, modificarea identității legale. Altfel spus, se urmărește crearea unei situații în care cetățenii români de etnie maghiară nu vor mai avea nici un punct sau motiv de contact cu realitatea socială, economică, politică din statul român. În acel moment, care nu este departe, acești lideri politici ai minorității maghiare vor solicita ajutorul altui stat ori, mai degrabă, al comunității, deoarece se vor simți asediați de realitatea românească, fapt pe deplin adevărat. Spus altfel, dumnealor se închid în propria casă și se auto-incendiază pentru a avea de ce să cheme pompierii! Problema pe care o pun acești politicieni nu este aceea a obținerii unui tratament egal și echitabil din partea majorității, deoarece acest tratament îl au deja ci, dimpotrivă, își doresc o situație în care să poată demonstra opiniei publice internaționale că populația maghiară este persecutată, că suferă un tratament asemănător cu cel pe care , cu decenii în urmă, autoritățile statului ungar l-au aplicat majorității românești din Transilvania, iar pentru a înceta această situație este nevoie de o intervenție internațională. Soluția sugerată sau explicită, după caz, este aceea a unei Transilvanii desprinse de România. Este, se pare, soluția care ar avea cele mai multe șanse de reușită deoarece într-o situație de litigiu, de controverse, ea pare, pentru cei interesați ori cei indiferenți, o soluție de compromis, care nu avantajează nici una dintre părți. Pentru a o atinge, de multă vreme, a început o campanie insidioasă de compromitere a onorabilității și legitimității României. De multă vreme circulă în spațiul public legenda neagră a Românei – țiganii de la București care ne conduc și ne fură banii, noi ardelenii, unguri și români, avem mai multe în comun decât ar avea românii din Transilvania cu românii de dincolo de Munți, ortodoxia e venală și obscurantistă, în Transilvania avem religiile noastre, regățenii sunt vai de mama lor, ardelenii sunt gospodari, românii sunt hoți, corupți și leneși, noi ardelenii suntem superiori, Transilvania are istorie, a participat și la Pacea din Westfalia, ceilalți au zăcut sub turci ( de parcă Buda și Timișoara n-ar fi fost sute de ani pașalâcuri) etc. Măcar de trei ori pe zi veți auzi la televiziunile din România fie că – Asta-i România! (când o mașină dă într-o groapă ori un tren a întârziat), iar zicerea unui ipochimen, care vorovește zilnic despre autismul lui istorico – cultural la un post de T.V. a făcut carieră – M-am săturat de România! Și cum să nu te saturi când, probabil, 80 la sută dintre subiectele abordate în spațiul public sunt legate de corupție sau asimilate acesteia? De aproape 15 ani se luptă contra corupției cu surle și trâmbițe, iar corupția devine tot mai cuprinzătoare. Probabil e foarte rentabil să duci o asfel de luptă, mai ales că ea nu se mai termină, deci nu există pericolul șomajului în domeniu. 

Asistăm, deci, la o ofensivă deschisă, pe cale propagandistică și la șicane politico – administrative interne și internaționale. Ofensiva va continua din ce în ce mai insistentă. Ea are actanți diverși, de la liderii partidelor etnice maghiare din România, de la lobby-ul maghiar din străinătate, de la oficialii din Ungaria, care nu pregetă să vină în Transilvania și să declare tot felul de năzbâtii anti-românești, la inconștiența, poltroneria, neștiința și înapoierea din politica ori mass media românească. Discutăm despre subiecte minore și ni se cumpără ori ni se ia pământul de sub picioare! S-au restituit proprietăți funciare plătite o dată cu lei – aur foștilor proprietari, s-au restituit proprietăți care erau ale Statului Român din vecie pentru vecie, se dau pe sume derizorii păduri, mine, zăcăminte și nu totul e corupție, ci am putea spune că este chiar şi trădare. Un mecanism subtil și infernal a fost pus la punct pentru a exonera pe cei vinovați de vina lor – cum să trădezi ceva care nu mai are legitimitate? Acesta este scopul principal al corupției nepedepsite, al istoriei devalorizate, al obnubilării memoriei unui popor – delegitimarea României. Odată atins acest scop în conștiința publică internă și internațională, se deschide calea către reconfigurarea frontierelor, a tuturor frontierelor României. Sau, poate, nu – dacă mă gândesc la ce s-a întâmplat lângă aceste frontiere, în Iugoslavia de altă-dată. Sau la ce se întâmplă în Ucraina de astăzi, în Georgia, Azerbaidgean ori la ceea ce este posibil să se întâmple, în curând, în Spania, Italia și apoi, mai în toată Europa. Acest autism al însetaților de putere, fără memorie istorică, poate arunca Europa într-un nou Ev Mediu. Nici un stat nu va fi ocolit. Dar nu toată lumea este dispusă să uite, așa cum își închipuie ideologii neo – revizionismului. Nu chiar toată lumea.

Eugen Uricaru
 

Politica externă a României în actualul context internațional

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Politica externă a României în actualul context internațional

De la momentul integrării euro-atlantice și europene a României s-au scurs mai bine de 10 ani, timp în care contextul regional și internațional în care evoluează politica externă a țării noastre s-a modificat radical. Totodată s-a modificat și contextul intern al proiectării acestei politici. Mi-ar plăcea să spun că modificările interne au reprezentat corecții menite să răspundă unui mediu volatil și nu odată marcat de turbulențe. Din păcate însă, lucrurile sunt departe de a sta așa.  

Bogdan Aurescu, şeful echipei de negociatori în procesul României cu Ucraina

Principalele alterări ale mediului intern au avut drept sorginte tendințele de guvernare autoritară ale unuia dintre principalii actori ai relațiilor internaționale ale României – președintele acesteia – de multe ori în ruptură de comunicare cu guvernul și chiar cu Parlamentul țării. Tendința de a monopoliza controlul asupra întregului spectru al raporturilor internaționale, de la marile decizii strategice la afacerile curente de natură nu doar politică, ci și economică, a devenit foarte vizibilă în perioadele de coabitare: amintesc doar faptul că a fost nevoie de o hotărâre a Curții Constituționale pentru a permite primului ministru în funcție în 2013 un acces – și acela limitat – la lucrările organismelor UE. Aceste disensiuni au fost cu atât mai vizibile cu cât, atunci când guvernul și majoritatea parlamentară aveau aceeași orientare politică cu președintele, acestea se subordonau fără murmur inițiativelor prezidențiale. Or, prelungirea peste măsură a acestei situații a dus la transformarea artificială a instituțiilor competente în simple anexe ale Administrației prezidențiale, lipsite de inițiativă și perpetuu blocate în rutina cotidiană.  

Așa se face că, și după 2014, inițiativele de politică internațională ale României par timide și prea puțin relevante în raport cu un context internațional din ce în ce mai tensionat și mai riscant. Refugiate în sfera îngustă și lipsită de implicații reale în relațiile internaționale a gestionării relațiilor cu românii de dincolo de hotare, aceste inițiative nu răspund niciuneia din marile probleme ale prezentului și viitorului imediat. Acestea sunt atât de numeroase și de complicate, încât simpla lor clasificare pare dificilă, dacă nu imposibilă. Să încercăm totuși să le tratăm pe rând. 

Scutul antirachetă de la Deveselu

România se confruntă cu cel puțin două mari probleme în vecinătatea ei imediată. Începând din 1993, presiunea Rusiei asupra vecinilor ei a scăzut simțitor, de pe urma marilor dificultăți ale tranziției și a urmărilor acesteia în relația dintre Federația Rusă și Occident. Nici măcar în perioadele de conflict armat din Balcanii de vest Rusia nu a putut juca decât un rol onorific. Astfel a apărut o neașteptată fereastră de oportunitate pentru integrarea euro-atlantică și europeană a României. Dacă, pe de altă parte, atât în 2000, cât și în anii imediat următori, țara noastră beneficia încă de o rețea de cordialitate – construită sistematic între 1996 și 2000 – atât spre sud, în Peninsula Balcanică, sau spre vest, în relația cu Ungaria, fie chiar spre est, prin relațiile de bună vecinătate și chiar de cooperare cu Ucraina, și o relație măsurată și calmă cu Rusia lui Elțîn, nu la fel stau lucrurile în prezent. În Balcanii de vest, România a făcut opinie separată prin nerecunoașterea Kosovo, fără ca măcar să obțină vreun dividend al acestei opinii separate în relațiile cu Serbia. În relația cu Bulgaria, președintele României a suferit anul trecut o jignire fără precedent, iar relația noastră cu Ungaria a devenit cât se poate de tensionată în ultimul deceniu.  

Desigur, responsabilitatea principală în această privință revine demagogiei de-a dreptul iredentiste a guvernului Orban, dar faptul că UDMR, care și-a epuizat de mult agenda internă reală, obținând satisfacerea tuturor dezideratelor minorității pe care o reprezintă, se lasă absorbit în sfera de influență a acestui discurs complică și mai mult situația. România s-a dovedit incapabilă să gestioneze singură aceste tensiuni și încă și mai puțin capabilă să mobilizeze partenerii din Uniunea Europeană în sprijinul propriei poziții, deși aceasta se bazează pe tratate, acorduri și documente internaționale unanim recunoscute, de la Pacea de la Versailles la cea de la Paris și de la rezoluțiile Conferinței de la Helsinki la tratatul politic de bază cu Ungaria și la acordurile de aderare la NATO și UE.  

De bună seamă, ar fi cu totul nedrept să invocăm drept cauză a acestei neputințe doar „obsedantul deceniu” nr. 2, cu ciudata lui complicitate între Viktor Orban și Traian Băsescu. De fapt, se împlinește curând un secol de când România a câștigat în războiul pentru Marea Unire, dar nu a încetat să piardă în războiul de imagine cu Ungaria. 

Militari americani la baza din Mihail Kogălniceanu

Dinspre vest, ne amenință vorbe; dinspre est însă, faptele sunt mult mai amenințătoare. E greu să trecem peste anexarea Crimeii, care seamănă tot mai mult cu anexarea Basarabiei și Bucovinei de nord din 1940, dar e la fel de greu să ne bazăm pe sprijinul unei Ucraine umilite și amputate teritorial. O Ucraină pe care, de altfel, vituperările fostului președinte Băsescu la adresa Tratatului politic de bază din 1997 – pe care l-a declarat înjositor, vorbind chiar de trădare națională – a îndemnat-o să revină la obsesia fantasmaticelor revendicări teritoriale ale României. Ca urmare, a venit reacția negativă a opiniei publice ucrainene față de chestiunea platoului maritim și față de procesul câștigat la Haga datorită talentului remarcabil al tânărului diplomat și jurist Aurescu, al mentorilor și al echipei acestuia. Refuzul președintelui Băsescu de a recunoaște că, fără tratatul din 1997 nu ar fi existat nici un arbitraj internațional îl privează pe acesta de orice merit în dobândirea acestui unic succes diplomatic al României din ultimul deceniu. Iar politica zgomotos unionistă promovată de administrația Băsescu în Republica Moldova a turnat, cum se spune, gaz peste foc. Victoria electorală și politică a lui Igor Dodon, de fapt a politicilor anti-europene, este rezultatul direct al acestei necugetate instrumentalizări a relațiilor cu vecinii. 

România a pierdut astfel unul dintre principalele sale atu-uri în plan internațional – acela de furnizor net de securitate în centrul și sud-estul Europei. Or, în condițiile unei afirmări tot mai sonore a pretențiilor hegemonice ale Federației Ruse, această izolare de facto nu este compensată decât parțial de statutul de membru NATO, și mai deloc de cel de membru al UE. Singura pavăză efectivă cu impact internațional rămâne prezența americană la Kogălniceanu și la Deveselu, chiar dacă, măcar aparent, tocmai această prezență a accentuat agresivitatea președintelui rus. Dincolo de orice discurs al noii administrații americane despre statutul aliaților din NATO, mult discutatul scut este esențial pentru ca SUA să se apere contra Iranului, așa că rămâne un element defensiv esențial și pentru zona geostrategică în care e amplasat. Iar foarte recentele decizii de sporire a prezenței americane în Marea Neagră sunt de asemenea importante pentru România, a cărei tradițională cooperare cu Turcia a devenit mult mai discutabilă din pricina recentelor involuții.  

În fine, dar nu în ultimul rând, statutul real al României în UE nu e decât în parte favorabil țării noastre. De zece ani, acest statut – ca și în cazul Bulgariei – este în fapt unul de inferioritate, din cauza faimosului MCV, aplicat exclusiv celor două state, deși situația justiției în altele, recent admise în UE, cum este Croația, este departe de a fi satisfăcătoare, ca să mă exprim delicat. Obsesiva temă a corupției are, și în plan extern, ca și în cel intern, consecințe extrem de negative asupra imaginarului colectiv. Mai grav, ea afectează și gradul de popularitate al UE în opinia publică internă, mult mai scăzut azi decât acum 10 ani. Intervențiile neinspirate ale Comisiei în probleme strict interne, cum a fost referendumul din 2012, au agravat și ele neîncrederea opiniei publice românești în autoritățile de la Bruxelles.  

Câtă vreme regimuri populiste cu nuanțe extremiste s-au instalat în multe dintre fostele state „socialiste” din Europa centrală, altădată premiante ale integrării europene, riscul unor judecăți grăbite și în legătură cu recentele evoluții politice din România este pregnant. Or, Uniunea Europeană în ansamblul ei e confruntată cu cel puțin două mari probleme care riscă să devină dramatice: riscul, dacă nu al disoluției, cel puțin al desolidarizării, masiv agravat de Brexit, și riscul unei noi distanțări de alianțele transatlantice, la care rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA au adăugat o dimensiune îngrijorătoare. La recenta reuniune de la Malta, președintele Franței a pus pe tapet două teme greu de înfruntat: direct, cea a unei coordonări europene a relațiilor cu SUA – mai brutal spus, cea a unui control european al eventualelor relații privilegiate cu America – și cea a Europei cu două viteze. Ambele reprezintă elemente de risc important pentru România. 

În acest peisaj destul de sumbru, politica externă a României trebuie să se reinventeze. În ultimă instanță, dacă primii douăzeci de ani d după revoluție au complinit prin integrarea euro-atlantică și europeană sensul interesului național transmis nouă de generațiile succesive ale României moderne, este acum indispensabilă o nouă definire a interesului național, în sensul contemporan al termenului. Cum proiectăm locul și rolul României în lumea de azi, cu provocările ei, de la globalizare la marile direcții strategice ale NATO și UE? Fără o atare definiție clar articulată și convingătoare atât pentru cetățenii României cât și pentru prietenii ei, nu doar politica internațională, ci politica în general nu va putea dobândi coerență, credibilitate și susținere nici în interiorul României, nici dincolo de hotarele acesteia. 

 

Prof. dr. Zoe Petre 

Mereu surprinzătoarea Europa

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Mereu surprinzătoarea Europa

Europei noastre nu-i e bine, am putea parafraza cu amărăciune spusa unei glume devenită canonică. Povestea de succes a Europei Unite, începută cu pragmatism în urmă cu aproape şapte decenii, după secole de visuri frumoase ori de războaie deşarte, ameninţa să se prefacă într-un Turn Babel asediat din afară şi dinamitat dinăuntru. Unica şi cutezătoarea construcţie imperială în care – fapt rarissim în istorie – lumea s-a grăbit să intre, nu să stea deoparte, este tot mai împovărată de probleme şi ameninţată de riscuri. Dar oare nu întreaga istorie a constructului european e jalonată de riscuri şi probleme, iar apoi de triumf asupra sfidărilor de tot felul? Şi mai este o întrebare, gravă, care s-a pus nu o dată, însă acum sună mai responsabil ca oricând în trecut: va mai supravieţui Uniunea Europeană, cel puţin în forma ei actuală şi cea deja proiectată, provocărilor existenţiale care-i stau astăzi în faţă?  

„Brexit” a cutremurat unitatea europeană în anul 2016

Crizei din 2008 i-au urmat tot mai multele eşecuri multiculturaliste şi atentate teroriste, mişcarea migraţionistă, dar şi frământările interne, cu un Sud tot mai îndatorat şi cronic sub semnul falimentului şi un Est eurosceptic şi pe punctul de a derapa spre autoritarism şi „democraţie iliberală”, cu divergenţele lăuntrice în ce priveşte relaţiile cu Rusia, populismele de dreapta şi de stânga, Brexitul şi, în sfârşit, cât zece Brexituri, cum spunea cineva: un preşedinte american partizan înflăcărat al protecţionismului, dacă nu chiar al izolaţionismului. Brexitul a destabilizat Europa, victoria lui Donald Trump a paralizat-o”, constată, alarmist, un ziarist european.  

Europa va avea, în mod cert, un an critic. Eurozonei i se prevede chiar o criză, dacă se iau în seamă nivelul ridicat al datoriilor, fragilitatea sistemului bancar şi euroscepticismul în creştere. În acest an vor avea loc alegeri în patru din cele sale state iniţiatoare ale proiectului european şi în toate aceste ţări tendinţele populiste sunt în creştere. Chiar dacă nu vor prelua puterea, mişcările populiste îşi vor spori influenţa şi în propriile capitale, şi la nivel european. Iar alegerile din Franţa şi Germania vor testa nu doar un tandem între două puteri continentale, ci însăşi armătura pe care s-a ridicat edificiul european. „Mă aşteptasem că 2017 să aducă multe schimbări în Europa, dar nu sunt convins că până la urmă ele vor veni”, scria, într-un articol de previziuni pentru acest an, analistul economic american John Mauldin şi titra: „2017, optimism sceptic”

Atacurile teroriste din Berlin au generat măsuri extreme de securitate

Va lăsa oare America la voia întâmplării corabia Europei Unite, în turbulenţele din viaţa internaţională? De neconceput, căci orice mişcare înapoi a SUA pe eşicherul mondial înseamnă avansul altora. Preşedintele Woodrow Wilson, cel care în urmă cu exact 100 de ani a adus America în Europa, a lăsat ca moştenire geopolitică şi aforismul „Fie că vor sau nu, americanii sunt participanţi la viaţa lumii”

Va veni oare salvarea Europei şi de această dată (ca în cele două Războaie Mondiale şi în „războiul rece”) tot din America? Oricum, însă, nu printr-un nou Plan Marshall (ba chiar dimpotrivă, am putea zice), ci de la ceea ce autorii americani numesc „trumpismul global”. Universitarul britanic Mark Blyth avansează ideea că victoria lui Donald Trump la prezidenţiale va impulsiona şi populismele, suveranismele, naţionalismele etc. din Lumea veche, căci „trumpiştii europeni” pot prelua de peste ocean formule de tipul pro-bunăstare, antiglobalizare şi, cel mai interesant, pro-stat, dar şi ceea ce se numeşte, pe bună dreptate, dar sotto voce, anti-finanţă”. În orice caz, proclama – dar poate prea categoric – Blyth, „era neoliberalismului s-a dus. A început era naţionalismului”. În America. Dar oare şi în Europa? 

2017 va fi, însă, înainte de orice, un an al aşteptărilor. Aşteptare însemnând, deşi nu neapărat, şi speranţă.  

Corneliu Vlad 

Relaţiile româno-ruse şi agitaţia zilei

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Relaţiile româno-ruse şi agitaţia zilei

Starea lumii este acum una de agitaţie, nelinişte şi tensiune. Un climat aparent deloc propice coexistentei, înţelegerii şi conlucrării marilor şi micilor state. Cum să speri astăzi la dialog, la armonizarea poziţiilor, la compromisuri rezonabile şi afaceri reciproc avantajoase când încordarea şi încrâncenarea, ponegrirea şi înfierarea, boicotul şi sancţiunile au intrat în banalul cotidian (chiar dacă Statele Unite au operat două deschideri temerare, în relaţiile cu Iranul şi Cuba)? Un climat tensionat, având ca vârfuri de sarcină anexarea Crimeei de către Rusia, acţiunile secesioniste din sud-estul Ucrainei, criza dramatică din Orientul Mijlociu, toate evoluţii ostile dialogului. Şi totuşi, iată că, pe un asemenea fundal intens nefavorabil şi evident neproductiv, la Bucureşti a avut loc nu demult o reuniune a societăţii civile pe tema complexă şi incitantă a relaţiilor româno-ruse. Iniţiativa, temerară, aparţine Centrului Rus pentru Ştiinţă şi Cultură, directorului Centrului, doamna Natalia Mujennikova, care au realizat, prin masa rotundă pe tema „Rolul diplomaţiei publice în întărirea relaţiilor de prietenie şi colaborare dintre Rusia şi România”, o performanţă de invidiat şi de către oamenii politici şi diplomaţi, şi de alţi reprezentanţi ai societăţii civile: un dialog româno-rus sincer şi bine intenţionat, într-un moment european şi internaţional încărcat şi tensionat, dar marcat şi de o isterie panicardă publică şi mediatică, cu impact nefericit şi asupra climatului relaţiilor noastre bilaterale. Dar în această incintă s-a purtat un dialog agreabil, însufleţit, folositor şi chiar cordial. Dezbaterea a fost prefaţată de ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, E.S. Oleg Malghinov şi cosmonautul român Dumitru Prunariu, iar apoi susţinută de oameni de cultură şi reprezentanţi ai societăţii civile, precum universitarii Radu Ştefan Vergatti şi Izolda Varsta, parlamentarul Miron Ignat, politologii Vasile Buga şi Ştefan Popescu, scriitorii şi gazetarii Viaceslav Samoşkin şi Corneliu Vlad, dar şi de cercetători şi reprezentanţi de ONG din generaţiile mai tinere. Amintiri, nostalgii, planuri şi speranţe în activităţi comune, dar toate cu gândul la relansarea legăturilor îndelungate şi tradiţionale dintre popoarele noastre. Tema reuniunii – diplomaţia publică – s-a dovedit a fi un generos stimulent pentru viitoare comunicări şi dezbateri cu o tematică diversă şi de real interes.

Dialogul româno-rus abordat cu sinceritate este, totuşi, parazitat de un deficit de înţelegere şi comunicare, marcat în mod evident de înrăutăţirea atmosferei internaţionale şi de vicierea relaţiilor dintre Federaţia Rusă şi Occident.

1Veteranul absolut al kremlinologilor, căci are acum 96 de ani, americanul Walter Laqueur, a scris în urmă cu câteva săptămâni un articol despre „Cum ar trebui să trateze Vestul cu Rusia?”. Şi el începe cu o constatare simplă: „Rusia a fost o mare putere până în 1989, iar Vladimir Putin doreşte să o facă din nou mare putere”. După care se întreabă: „Ar trebui America să o ajute?”. Şi răspunde mai întâi prin opinia altui comentator-senior american, Leslie Gelb, care susţine că „este total nerealist să credem că Vestul poate ajunge să gestioneze relaţiile şi să colaboreze cu Rusia dacă nu tratează cu Moscova ca mare putere care are interesele sale reale, îndeosebi în zonele de frontieră”. Iată şi poziţia de principiu manifestată în multe ocazii de competenţi analişti din politica americană, definită tot de Laqueur: „Rusia ar trebui onorată şi respectată aşa cum e, în special ca mare putere, şi nu aşa cum unii occidentali şi-ar dori să fie. Cu alte cuvinte, o anumită autocenzură este necesară pentru a crea climatul favorabil pentru îmbunătăţirea relaţiilor”.

Au toate acestea legătură cu relaţiile româno-ruse? Da, începând chiar cu faptul că, în dialogul lor, şi Bucureştiul şi Moscova, la nivel oficial sau civic, poate că ar trebui să practice o necesară autocenzură în rostire a unor declaraţii excesive. Poate că ar mai fi nevoie în acest dialog şi de empatie, de bunăvoinţă, de efort pentru înţelegere reciprocă. Desigur că ar fi necesar să se elimine şi imensul steril de prejudecăţi şi stereotipuri, adesea neîntemeiate, care s-au acumulat, de câteva decenii, în spaţiul relaţiilor româno-ruse.

Pentru a aduce relaţiile bilaterale la o stare de normalitate, trebuie depăşit stadiul cel puţin al prelevării marii politici globale de clişee de tipul Rusia-Occident, Rusia-NATO etc., şi a aborda copleşitoarea moştenire istorică din relaţiile bilaterale, cu problemele ei nerezolvate. La Bucureşti se tot invocă pragmatismul când este vorba de aceste relaţii, dar nu este urmat de un simţ practic şi de inventivitate. Aliaţii şi partenerii României, începând cu America şi Germania, în mod continuu, performează prin inventivitatea dovedită în colaborarea cu Rusia, survolând cu graţie propriile rigori şi sancţiuni autoimpuse în relaţiile cu Moscova. O politică realistă a României faţă de Rusia trebuie să fie şi ea creativă. Acolo unde este posibil, în mod raţional Moscova ar trebui co-interesată în cooperare şi conlucrare, în demersuri şi proiecte comune cu Bucureştiul şi este în interesul României să pună în mişcare o asemenea sinergie în relaţiile româno-ruse. Evident că sunt necesare demersuri de ambele părţi pentru a se debloca această situaţie păguboasă care se cronicizează în raporturile bilaterale. Multe sunt de făcut: reactivarea diverselor conexiuni astăzi în stare latentă, restabilirea încrederii reciproce, armonizarea unor interese, contacte, consultări, cooperare pe teme punctuale etc., etc. Toate acestea, bineînţeles, prin respectarea angajamentelor europene şi euro-atlantice ale României, dar în primul rând ţinându-se seama şi de interesele naţionale ale ţării, aşa cum o fac alţii.

Ce semnale pentru relaţiile româno-ruse putem capta de la Moscova? Nu prea multe, deşi unele ar putea fi semnificative. În mass-media îşi fac loc dezinformări şi diversiuni din diverse surse, ce ar trebui denunţate, de tipul celor ce „oferă” României fie părţi din Ucraina, fie R. Moldova fără Transnistria sau pretinse declaraţii „indiscrete” ale unor înalţi demnitari ruşi. După cum la fel de necesară este dezamorsarea, de către presă, a zvonurilor alarmiste, amendarea declaraţiilor şi comentariilor belicoase, ca şi a retoricii ipocriziei.

Impedimentul cel mai acut, mai presant în relaţiile bilaterale este scutul antirachetă american de la Deveselu. Dar tot de la Moscova, lideri de prim rang, începând cu preşedintele Putin, afirmă că în privinţa apărării antirachetă, punct prioritar pe agenda planetară ruso-americană, Moscova tratează direct cu Washingtonul, nu cu România. Lumea la Bucureşti s-a simţit ofensată de o asemenea abordare: adică cum, Moscova nu ne băga în seamă? Mesajul este, însă, poate, altul: România nu poate fi parte la discuţii pentru că nu este decât ţară ce găzduieşte scutul, nu are putere de decizie strategică. În acest context, suntem liberi să demarăm dialogul concret cu Moscova pe problemele relaţiilor bilaterale în domeniile economic, ştiinţific, cultural etc.

Un stereotip cu o tradiţie de neinvidiat este cel care înscrie relaţiile dintre popoarele noastre numai într-o „cronologie neagră” de la un capăt la altul. Dar istorici clasici români releva faptul că primele noastre contacte au fost dictate tocmai de contracararea unor ameninţări comune – cea polono-lituaniană în nord şi cea turco-tătară în sud. Iar peste timp, astăzi, încă un fapt emblematic: printre românii cei mai vestiţi în prezent în lume sunt doi compatrioţi care ilustrează prin performanţa lor mondială virtuţile conlucrării româno-ruse: cosmonautul Dumitru Prunariu, declarat Erou şi la Moscova, şi la Bucureşti, şi compozitorul Eugen Doga, Artist al Poporului, care de asemeni a primit aceste înalte titluri în ambele capitale. Iar dacă numărăm şi vedem cât de puţin apar numele acestor două personalităţi în mass-media din ţările noastre, înţelegem cât de mult este de făcut.

Corneliu Vlad

Destinul cărţii

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Destinul cărţii

În acest moment al evoluţiei sistemului mondial, nimic nu mai aparţine unui stat, unui popor în totalitate, în afară de cultura proprie. Iar dintre formele de exprimare culturală, scrisul, cartea, ca purtător al limbii, este, prin definiţie, specific naţională. Altfel spus, este singura garanţie a identităţii unui popor. Nu cred că trebuie mai mult decât să amintim Poporul Cărţii, un popor supus unor teribile încercări de ştergere a identităţii, chiar a fiinţei sale, dar care s-a păstrat, care a supravieţuit şi a progresat datorită Cărţii.

carteEi bine, problema cărţii româneşti este pe cât de complicată, pe atât de importantă, mai importantă decât multe dintre subiectele legii Siguranţei Naţionale. Prezervarea identităţii noastre naţionale nu figurează în nici o strategie, pe nici o listă de ţinte ale programelor instituţiilor statului român destinate a fi păzitoarele viitorului şi integrităţii acestuia. Nici nu ar putea figura, deoarece acest lucru ar presupune acceptarea unor priorităţi care nu par a fi ca atare. Cartea românească şi cititorii săi reprezintă osatura identităţii şi unităţii naţionale a românilor, fapt pe care se construieşte statul român. Comerţul, industria, agricultura şi orice activitate de acest gen nu au identitate. Până şi învăţământul nu are identitate decât într-o foarte mică măsură, o măsură care devine minusculă odată cu retragerea din primul plan al istoriei şi limbii române ca obiecte de studiu. Sunt câteva fapte seci şi reci care ne spun că procentul de analfabeţi din România a atins 10%. Tot aşa, producţia de carte în limba română se găseşte sub cifra absolută, mă refer la titluri, a anului 1989. Despre tiraje nici nu merită să mai deschidem subiectul. Fenomenul localizării culturii scrise – este vorba despre necirculaţia cărţii pe întreg teritoriul naţional – duce la o firească necunoaştere a ansamblului, dar şi la ciudate autonomii culturale generate de un neajuns tehnico-comercial: lipsa unui sistem naţional de difuzare a cărţilor. Este ceva bizar, în cele din urmă, să refuzi să exploatezi o piaţă pe care o ai la dispoziţie, chiar dacă e vorba de carte! Astfel de autonomii culturale pot genera mari probleme în viitor, deoarece vor crea mentalităţi, comportamente, interese diferite, specifice arealului. Tendinţele centrifuge actuale ale diverselor grupuri de interese se bazează, au nevoie exact de aceste diferenţe create artificial, convenabile, întotdeauna, altor centre de putere decât cel românesc. Nu doresc să devin catastrofic, dar dacă analizăm cu atenţie cauzele sîngerosului conflict iugoslav din anii `90, vom descoperi, pe lângă ştiutele probleme economice şi de putere, faptul că imediat după moartea lui Tito a început un proces accelerat de cultivare a localismelor, a diferenţelor religioase, de distrugere a unui fapt incontestabil: identitatea limbii sârbe cu limba croată. Sunt foarte multe asemănări în ceea ce priveşte destinul istoric al teritoriilor sârbo-croate şi celor locuite de români, iar asta ne face să credem că nimic nu este imposibil, mai ales dacă s-a mai întâmplat şi altora. Dezastrul iugoslav a fost posibil din cauza diferenţierilor culturale, stimulate agresiv şi cultivate cu insistenţă, nu a celor etnice, etnicitatea fiind aceeaşi pentru cei trei actanţi ai războiului civil – Croaţia, Serbia şi Bosnia.

tiparireDesigur, în acest moment istoric, situaţia României e diferită, însă drumul care se întrevede pare să şteargă această diferenţă care ne protejează încă. Există vreo soluţie pentru a evita un astfel de fenomen, al autonomizării din motive strict economice ori sub presiunea unor puteri străine? Există, fără îndoială! E vorba de cultura naţională şi, înainte de toate, de cartea românească. A existat o binecuvântată contrabandă – contrabanda cu cărţi, Badea Cârţan fiind unul dintre celebrii făptuitori. Cărţile au menţinut vie unitatea de limbă, aspiraţia la unitatea naţională, au făcut posibilă România Mare. Astăzi nu se mai face contrabandă decât cu ţigări.

Referitor la Timbrul Cărţii, am o nedumerire – de ce nici un editor nu a găsit de cuviinţă să ceară introducerea timbrului real pe carte? Un timbru exact ca pe pachetele de ţigări, pentru că tot le-am pomenit, pentru a preîntâmpina tirajele pirat, pentru a se certifica existenţa unui contract de editare în regulă. Un oficiu al statului, ORDA, spre exemplu, ar gestina aceste timbre hologramă şi aşa s-ar asigura toate condiţiile pentru respectarea legii dreptului de autor. Cred că ar fi cel mai important lucru. A considera cartea un bun cultural, garantul principal al unităţii statului, nu este o exagerare. Problema este alta – numărul celor care citesc, în general, dar mai ales al celor care citesc cărţi, asemeni natalităţii, este în continuă scădere. Iar numărul analfabeţilor, ca şi cel al deceselor, este din ce în ce mai mare. Iată adevărata problemă a statului român. Cât priveşte numărul scriitorilor, să nu ne îngrijorăm, DNA ne asigură numărul necesar. Chiar un surplus. Ceea ce chiar este o problemă de siguranţă naţională. Sau nu?

Eugen Uricaru

O agendă schimbată în problematica securităţii naţionale

Reporter: editura February - 3 - 2015 Comments Off on O agendă schimbată în problematica securităţii naţionale

Când Traian Băsescu era ales preşedintele României, la finalul anului 2004. vremurile erau ceva mai liniştite, mai simple, iar responsabilităţile preşedintelui, inclusiv în zona de securitate naţională şi politica externă, în parametrii normalităţii. România era deja membră a NATO, iar apartenenţa la această organizaţie îi sporea şi şansele acceptării în UE, unde avea de altfel să adere în 2007. Economia naţională se afla angrenată într-un proces semnificativ de creştere economică, beneficiind de cei mai buni ani ai globalizării, lucru reflectat în nivelul ridicat de investiţii străine directe. În 2006 sau 2007, România a beneficiat de investiţii străine de aproximativ 18-20 miliarde de euro pe an. Economia duduia, iar situaţia internaţională era simplă, dominată de Occident. În linii mari, România trebuia să coopereze strâns, alături de aliaţi, în Afganistan şi Irak în combaterea fenomenului terorist, astfel garantându-şi securitatea naţională cu un buget mult redus.

Iulian Fota

Iulian Fota

Abilităţile de lider naţional şi instinctele politice ale noului preşedinte al României au fost testate încă de la începutul primului său mandat. În martie 2005, trei jurnalişti români erau răpiţi în Irak, răpitorii solicitând retragerea trupelor române din această ţară. Incidentul se transforma în prima criză de securitate naţională aflată în faţa noului preşedinte. Înţelegând că aceasta trebuie gestionată integrat, naţional şi internaţional, preşedintele a constituit în primul rând o celulă naţională de criză, elementul care a contat enorm în succesul operaţiunii de eliberare a celor trei. În plus, prin canalele bilaterale specifice, s-a intensificat cooperarea cu aliaţii, lucru absolut necesar ţinând cont de resursele limitate pe care România le avea în zona Irakului. Eforturile au fost răsplătite în luna mai, când cei trei jurnalişti români au fost aduşi acasă. Buna conlucrare a instituţiilor de securitate naţională l-a convins pe preşedinte că în arhitectura instituţională a sistemului de securitate naţională trebuia construită comunitatea serviciilor de informaţii, prin decizia CSAT din noiembrie 2005 aceasta devenind o realitate.

Ulterior acestui moment, în anii 2006 şi 2007, preşedintele Traian Băsescu a trebuit să gestioneze o agendă de securitate naţională care ar putea fi considerată obişnuită. S-a concentrat pe buna îndeplinire a misiunilor internaţionale la care ţara noastră lua parte, înţelegând cât este de important ca în NATO şi UE aliaţii noştri să se convingă că pot conta pe România şi că românii ştiu să-şi facă treaba şi şi-o fac până la capăt. În egală măsură, din punct de vedere diplomatic, metodic şi foarte organizat, s-a propus dezvoltarea cooperării cu SUA în probleme de securitate naţională şi internaţională, cooperare ce avea să se dovedească peste ani vitală pentru noi.

Al doilea test major avea să vină în 2008. În primul rând, când în vara acelui an a trebuit să travereseze România prin criza georgiană, prima mare confruntare a Rusiei cu Occidentul de după 1990. Ulterior, începând cu toamna aceluiaşi an, a trebuit să-şi asume comanda şi responsabilitatea gestionarii crizei economice, cea mai serioasă criză economică ce afecta România de la Marea Depresie din 1929-1933. România le-a depăşit cu bine pe amândouă. În criza georgiană, Traian Băsescu şi-a definit şi asumat propriul rol important, atât în sprijinirea conducerii pro-occidentale a Georgiei, cât şi în explicarea specificităţilor crizei pe timpul reuniunilor NATO şi UE dedicate situaţiei din zona Caucazului. În perioada crizei economice, preşedintele României, solidar cu primul ministru Emil Boc, şi-a asumat necesara – dar foarte nepopulara – soluţie a tăierii salariilor personalului bugetar cu 25 de procente. România şi-a salvat macrostabilitatea economică şi onoarea de ţară, dar preţul politic plătit a fost unul semnificativ.

Ultima şedinţă CSAT din mandatul preşedintelui Traian Băsescu

Ultima şedinţă CSAT din mandatul preşedintelui Traian Băsescu

Odată cu 2008, pentru România se termina vacanţa strategică, iar pentru Traian Băsescu noi provocări se deschideau la orizont, fusese necesare găsirea de soluţii la deteriorarea situaţiei de securitate din estul continentului european ca urmare a agresiunii Rusiei împotriva Georgiei şi dinamitării ordinii europene. Era nevoie atât de un efort naţional, cât şi de strângerea cooperării cu aliaţii din NATO, în special cu SUA. Pe plan naţional s-a procedat, în primul rând, la o evaluare a capabilităţilor Armatei române, proces ce a generat ulterior decizia de creştere treptată a bugetului MApN, spre mult doritul plafon de 2%. Pe plan diplomatic, relaţia cu SUA a căpătat o mai mare consistenţă, mai ales după acceptarea ofertei SUA de a participa la dezvoltarea scutului anti-rachetă sau, pentru prima dată, cu ocazia semnării unor documente politice bilaterale.

Din punct de vedere al responsabilităţilor sale de securitate naţională, preşedintele a trebuit să-şi exercite prerogativele până în ultimul minut, în special din cauza crizei din Ucraina şi anexării ilegale a Crimeii de către Rusia. Folosind forţa militară, inclusiv faimoşii „omuleţi verzi” şi operaţiunile hibrid, Rusia modifica prin forţă graniţe pe care tot ea le acceptase şi le recunoscuse internaţional. Kremlinul generase cea mai gravă criză de securitate internaţională din Europa, de la sfârşitul războiului rece.

Traian Băsescu a fost ultimul preşedinte din vreme de pace, luând în calcul ultimii 25 de ani de la prăbuşirea comunismului. Ultimii săi ani de mandat s-au suprapus peste o deteriorare semnificativă a arhitecturii relaţiilor internaţionale.

Lumea în care am intrat odată cu 2015 este mult mai complicată, mai dezordonată şi ca atare mai greu de gestionat. Din cauza crizei economice din ultimii ani, dar şi în urma acumulării unor frustrări sociale sau naţionale, competiţia internaţională s-a accentuat, ţările au devenit mai egoiste, iar riscul unor confruntări militare, fie ele şi locale sau interne, a crescut.

Aşa se prezintă mediul internaţional în care noul preşedinte Klaus Iohannis va trebui să conducă România în următorii ani. În primul rând, domnia sa preia conducerea statului român într-un moment de mare încordare europeană, de mari incertitudini şi neîncredere, nefiind încă clar cât de departe vrea preşedintele Putin să împingă confruntarea cu Occidentul. Este încă prea devreme să excludem scenariul militar din ecuaţie, atât Rusia cât şi NATO luând în calcul şi scenarii mai puţin pozitive.

Pentru România, criza din estul continentului european reprezintă cea mai serioasă situaţie de securitate naţională. România nu se poate izola de Ucraina. Cu această ţără avem cea mai lungă frontieră, împărtăşim îngrijorări comune atât cu Ucraina, cât şi cu Republica Moldova. Mai grav decât atât, sunt scenarii plauzibile de confruntare militară pe care le putem lua în considerare şi pentru care trebuie să fim pregătiţi.

În al doilea rând, în următorii ani vom constata o recrudescenţă a crimei strategice, a combinaţiei de terorism şi crimă organizată, inclusiv de migraţie ilegală. Dacă, aşa cum s-a speculat, recentul atentat de la Paris reprezintă un „11 septembrie european”, atunci nu suntem decât la începutul unui nou ciclu al violenţei, de data asta pe pământ european. Doar că amploarea va fi cu totul alta. Să nu uităm că deja serviciile de informaţii din Europa avertizau asupra unor concentrări de populaţie, dar şi de frustrare în anumite ţări europene, gata să explodeze. În plus, în ultimii doi ani, numărul refugiaţilor din Siria, dar şi din alte zone de conflict ale Orientului Mijlociu a crescut dramatic, nefiind deloc clar câţi posibili terorişti se ascund printre ei. Avem astfel de concentrări chiar la graniţele României, în Bulgaria acumulându-se deja câteva mii de refugiaţi din Siria.

Nu în ultimul rând, pentru o cât mai bună gestionare a problemelor de securitate naţională s-ar cuveni ca Guvernul României să corecteze rapid vulnerabilităţile pe care ţara le-a acumulat în dezvoltarea sa din ultimii 25 de ani: corupţia, acuta polarizare socială, deprofesionalizarea administraţiei centrale sau locale, prea lenta creştere economică, insuficientă pentru nevoile ţării, evaziunea fiscală şi economică. În felul acesta vom avea, desigur, bani pentru bugetul sistemului de securitate naţională, coeziune socială, fără de care nu putem progresa, soluţii corecte pentru problemele noastre elaborate de oameni competenţi şi, nu în ultimul rând, onorabilitate internaţională, cel mai important atu al unei ţări mici sau mijlocii precum România.

Îmi permit să gândesc că preşedintele nou ales are înscrise în agenda sa de lucru şi unele dintre aceste sugestii modeste, dar provenind dintr-o sursă bine informată.

Iulian Fota,

Expert în Securitate Naţională

Confluenţe politice

Reporter: editura December - 4 - 2014 Comments Off on Confluenţe politice

15 ani cu „Balcanii şi Europa”

Dezbateri, puncte de vedere, atitudini, sugestii făcute de importanţi oameni politici în decursul anilor

1În numărul de început din primele zile ale anului 2000, ne-au onorat cu prezenţa oameni politici importanţi, cu mesaje încurajatoare şi opinii inserate în rubrica „Răsărit de speranţe”, printre care menţionăm pe Suleyman Demirel, preşedintele Turciei, primul ministru turc Bulent Ecevit, primul ministru grec Costas Simitis, ministrul de Externe grec George Papandreu, ministrul de Externe român Petre Roman. Aceşti oameni politici s-au aflat printre semnatarii „Cartei Bunei Vecinătăţi, Stabilităţii, Securităţii şi Colaborării în Sud-Estul Europei”, apreciată atunci ca fiind cel mai important document comun pentru zona Balcanilor şi semnat la Reuniunea la nivel înalt din 11-12 februarie 2000, la Bucureşti.

Cea de-a patra sesiune a Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est s-a aflat de asemeni în atenţia revistei noastre. Cu acest prilej, preşedintele Comisiei Dunării, Hellmuth Strasser, participant, în Bucureşti, la Summit-ul pentru mediu, s-a ocupat de procesul de curăţare a şenalului navigabil al Dunării, blocat în zona Novi Sad de bombardamentele NATO din 1999.

Mihai Razvan Ungureanu

Mihai Razvan Ungureanu

Într-un amplu editorial, revista marca faptul că oameni politici de afiş din zona balcanică – Suleyman Demirel, regele Simion al Bulgariei, Ion Iliescu, Peter Stoianov – au dat curs, la Bucureşti, propunerii fostului preşedinte al Bulgariei, Jelio Jelev, de a se pune bazele unui „Club al Înţelepţilor pentru Balcani”. O cheie pentru enigma balcanică ne-a oferit-o, în rubrica „Invitatul lunii”, Mihai Răzvan Ungureanu, emisarul regional al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, într-un amplu interviu, în care aprecia că Pactul „este un megaproiect” la care contribuie ONU, NATO, OSCE şi G-7. Paginile revistei au găzduit, în septembrie 2002, un interesant interviu cu acad. Răzvan Theodorescu, ministrul Culturii şi Cultelor, în rubrica „Invitatul lunii”, în care distinsul om de cultură a relatat despre unele probleme balcanice şi sud-est europene.

Într-un „tur de orizont” al anului 2003 consemnam „necesara bivalenţă Europa-Balcani şi SUA” prin declaraţii ale unor importanţi oameni politici europeni, precum Javier Solana, reprezentat al UE pentru politica externă şi securitate comună, Gunther Verheugen, comisar pentru extinderea UE, Alexandr Kwasniewski, preşedintele Poloniei şi Anders Fogh Rasmussen, ministrul de Externe al Danemarcei. În acelaşi an, în interviul cu ministrul de Interne de atunci, Ioan Rus, publicam opinia acestuia despre războiul permanent cu crima organizată transfrontalieră.

Anul 2004 a consemnat schimbări esenţiale în configuraţia politică a zonei Balcanilor: România şi Bulgaria au intat în NATO, iar primele zece state din valul de 12 candidate au aderat la Uniunea Europeană. Cu acest prilej, consemnam, într-un amplu interviu, opiniile ministrului Apărării Naţionale de atunci, Ioan Mircea Paşcu, legate de aderarea României la NATO, ca urmare a recunoaşterii contribuţiei ţării noastre în plan regional şi internaţional la demersurile pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii şi la evoluţia ca membru de facto al Alianţei, dovedită prin participarea la operaţiunile internaţionale din Afganistan şi Balcani. Începând din acel an, revista a înţeles să dezvolte aria sa de cuprindere tematică, devenind „Balcanii şi Europa”. Într-un prim număr sub noua sa denumire se publica interviul cu Vasile Puşcaş, negociator şef al României la UE.

nato

NATO

Din lumea oamenilor politici îl găsim în ediţiilor revistei apărute în 2005 şi pe Vasile Blaga, ministrul Administraţiei şi Internelor, care declara, în interviul dat publicaţiei, că acest Minister a imprimat un ritm accelerat procesului de armonizare legislativă cu UE în domeniu. În numărul din iunie 2005, sub titlul „Natura nu se răzbună, ci omul se autodepăşeşte” a apărut interviul ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor, Sulfina Barbu, în perioada când inundaţiile făcuseră ravagii în zone extinse ale ţării. Un alt interviu publicam, în anul următor, cu Mădălin Voicu, despre „chestiunea romă”.

Repoziţionarea strategică a Mării Negre a constituit de asemeni un subiect de care ne-am ocupat frecvent în paginile revistei. În acest context, menţionam cea de-a 7-a întâlnire la vârf, în cadrul „Economic Eurasian Forum”, organizată la Istanbul de Fundaţia „Marmara”, şi la care revista „Balcanii şi Europa” a susţinut un referat despre resursele ţărilor din regiune şi contextul globalizării economice.

În dialogul cu miniştrii guvernului României a venit rândul, în 2007, interviului cu Varujan Vosganian, ministrul Economiei şi Comerţului, ulterior şi al Finanţelor, în care acesta destăinuia uriaşul efort de modernizare ce trebuia făcut după aderarea la UE.

Coperta supliment AZER

Coperta supliment AZER

În planul relaţiilor prieteneşti dintre România şi Azerbaidjan a avut loc, în iunie 2007, un eveniment important – aniversarea a 15 ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, consemnată de revista noastră printr-un Supliment special dedicat legăturilor istorice de prietenie dintre popoarele azer şi român. În acest context, a fost publicat un amplu interviu acordat de preşedintele Azerbaidjanului directorului general al revistei.

Anul 2008 l-am deschis cu declaraţia primului ministru de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, despre importantul obiectiv al relaţionării UE cu NATO. Totodată, a fost rezervat în paginile revistei un spaţiu adecvat amploarei şi importanţei evenimentului ce a avut loc la Bucureşti – Summit-ul NATO – istoric prin participare, desfăşurare şi deciziile luate.

Revista a dedicat pagini speciale şi altor evenimente, prin intermediul unor importante interviuri cu personalităţi din zona politicii externe. Astfel, am publicat declaraţiile comisarului european Leonard Orban, referitoare la integrarea imigranţilor români. În alt număr al revistei inseram afirmaţiile ministrului român de Externe Lazăr Comănescu, cu privire la rolul şi importanţa relaţiilor externe ale ţării. În paginile noastre am marcat şi evenimentul verdictului de la Haga, prezentând echipa României, în frunte cu Bogdan Aurescu, secretar de stat în MAE, la procesul de delimitare a spaţiilor maritime în Marea Neagră cu Ucraina.

Am continuat şi în 2010 să ilustrăm reperele politice româneşti în context european şi am început prin a consemna numirea, de către preşedintele de atunci al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a românului Dacian Cioloş pentru a gestiona portofoliul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în noul executiv comunitar. Paginile revistei au inclus şi un amplu interviu cu Cseke Attila, ministrul Sănătăţii, care îşi propunea ambiţiosul plan de a alinia sistemul sanitar românesc la normele majore europene. A fost, de asemeni, abordată şi implicarea României în scutul american antirachetă, mutare geopolitică majoră în context regional.

Kelemen Hunor

Kelemen Hunor

Aspectele integrării europene a României au fost reliefate în cadrul unui interviu special acordat revistei de Niculae Idu, şef al Reprezentanţei Comisiei Europene în România, care accentua conexiunea tot mai profundă dintre cetăţenii României şi tematica europeană, în toată complexitatea ei. Locul culturii româneşti în context continental a fost ilustrat de interviul acordat revistei de către Kelemen Hunor, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional. La rândul său, Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe al României, era prezent în paginile „Balcanii şi Europa”, abordând unele puncte sensibile ale chestiunii romilor şi declarându-se convins că această minoritate, prin elitele ei, „poate să aducă progres societăţii”. Pe aceeaşi linie a efortului în direcţia incluziunii sociale a romilor a oferit revistei câteva consideraţii şi Valentin Mocanu, secretar de stat în cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. Revista noastră a rezumat, de asemeni, împlinirile din cei 20 de ani de politică externă românească – reorientarea pe calea întăririi legăturilor cu occidentul, în mod special cu Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană, parteneriatele solide şi contribuţia românească la obiectivele euro-atlantice.

Eugen Teodorovici

Eugen Teodorovici

În contextul anului 2011 poate fi amintit interviul realizat cu E.S. Valdis Zatlers, preşedintele Letoniei, cu prilejul inaugurării Consulatului onorific al ţării sale la Bucureşti. Importanţa interconectării României cu transportul modern european a fost reliefată în paginile revistei de Anca Boagiu, ministru al Transporturilor şi Infrastructurii. O amplă privire asupra evoluţiilor europene punea în discuţie, într-unul din editorialele revistei, conceptul de federalizare europeană, temă care a stârnit dezbateri aprinse. Locul şi rolul politicii externe româneşti în peisajul diplomatic zonal complex a fost sintetizat de Teodor Baconschi, ministru al Afacerilor Externe, care a răspuns în paginile revistei la întrebarea generică „Unde ne aflăm?” din perspectiva evoluţiei diplomaţiei româneşti.

„Balcanii şi Europa” deschidea anul 2012 cu o importantă evoluţie în proximitatea României: enclava separatistă transnistreană (regiunea de est a Republicii Moldova) avea o nouă conducere, după două decenii. Se spera atunci la reaşezarea tuturor chestiunilor care blocau restabilirea integrităţii şi suveranităţii Republicii Moldova asupra întregului teritoriu naţional. O altă temă considerată relevantă de „Balcanii şi Europa” a fost cea a şedinţelor comune ale Guvernului român cu cele ale Ungariei, Bulgariei, Moldovei şi Italiei, pe care le-am reflectat în paginile publicaţiei.

Despre măsurile necesare pentru a se menţine securitatea „uneia dintre cele mai lungi şi dificile frontiere externe ale Uniunii Europene”, mai exact graniţa României, a relatat, în cadrul unui amplu interviu acordat revistei, chestorul Marian Tutilescu, şeful Departamentului Schengen, Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din cadrul Ministerului român de Interne.

Anul politic 2013 a debutat în paginile „Balcanii şi Europa” cu marcarea, într-un amplu editorial, a jaloanelor împlinirii a 150 de ani de diplomaţie românească. Tot în acel an debuta una dintre cele mai apreciate rubrici ale revistei, „Prim-miniştrii României Mari”, sinteză a ideilor politice care au animat iluştri înaintaşi şi care se dovedesc, în acelaşi timp, de o mare actualitate. De-a lungul anilor, în această rubrică au fost prezentate activitatea şi opţiunile politice ale lui Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, George G. Mironescu, I.G. Duca, Armand Călinescu, Vintilă I.C. Brătianu, Constantin Argetoianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Tătătăscu.

Iulian Fota

Iulian Fota

Aniversarea a 23 de ani de existenţă a Serviciului Român de Informaţii a prilejuit revistei abordarea E.S. Ambasador George Cristian Maior, directorul instituţiei, care a subliniat că „din punct de vedere al securităţii naţionale, cel mai important aspect a fost că nu am fost surprinşi, la nivel strategic, de nici o evoluţie negativă la adresa securităţii naţionale a României”. În acelaşi sens, revista a prezentat, în cadrul rubricii „Tribună liberă”, punctul de vedere al lui Iulian Fota, consilier prezidenţial, reputat specialist în probleme de securitate, care a opinat că „pentru ţările mici sau mijlocii ca România, investiţia în inteligenţă este mai importantă decât pentru cele mari, este chiar vitală”.

Pentru a răspunde uneia dintre cele mai stringente probleme ale României în relaţia cu UE – absorbţia fondurilor europene – revista s-a adresat ministrului de resort Eugen Teodorovici. äBalcanii şi Europa” a consemnat, de asemeni, un alt moment politic important: la Bruxelles s-a parafat, sub egida UE, un acord de principiu de normalizare a relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo. Pe acelaşi coordonate s-a situat şi parafarea Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, survenită la Vilnius, şi care creiona direcţia europeană a statului moldovean.

Şi problemele interne au fost abordate punctual. „De felul în care gestionăm pădurile depinde, până la urmă, calitatea vieţii noastre”, declara, în cadrul unui interviu special, Lucia Varga, ministru delegat pentru Ape şi Păduri. Iar despre Strategia Naţională în Domeniul Tineretului a relatat în paginile noastre Nicolae Bănicioiu, ministru al Tineretului şi Sportului.

bogdan aurescu

Bogdan Aurescu

În anul 2014, în „antecamera” alegerilor europarlamentare, am realizat o trecere în revistă a scrutinurilor din toată lumea şi a implicaţiilor lor. „Balcanii şi Europa” s-a aflat, totodată, în prima linie a dezbaterilor publicistice ale unor teme de cea mai mare actualitate. Astfel, am consemnat împlinirea a zece ani de apartenenţă a României la NATO şi contribuţia ţării noastre în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Înăsprirea politicii Rusiei faţă de Ucraina a fost detaliată prin intermediul unui articol semnat de Prof. Dr. Zoe Petre, care a opinat că intervenţia Moscovei în Crimeea „încalcă nu doar legea internaţională generală, ci şi, în speţă, termenii Acordului de la Budapesta, din 1994, semnat de preşedinţii SUA, Federaţiei Ruse şi Ucrainei, împreună cu primul ministru britanic”. În acest context regional şi internaţional complicat, apartenenţa României la NATO a căpătat valenţe sporite, sintetizate de Joe Biden, vicepreşedinte al Statelor Unite ale Americii, care a declarat că „forţele americane au găsit în România aliaţi de nădejde. România a fost un partener serios şi ferm din prima zi”. În acelaşi timp, revista a consemnat şi sacrificiile Armatei române în cei peste zece ani de prezenţă a unor trupe româneşti în teatrele de operaţiuni ale NATO. Revista şi-a făcut o datorie de onoare în a aloca un spaţiu amplu comemorării militarilor români căzuţi în teatrele de operaţiuni.

De asemeni, publicaţia noastră s-a oprit asupra altei teme de importanţă majoră: proiectul care a reaprins o veche polemică internă, totodată şi zonală – autonomia pe criterii etnice, solicitată de reprezentanţii minorităţii maghiare, aflaţi la guvernare în România de peste două decenii, pentru aşa-numitul „ţinut secuiesc”. Am arătat faptul că această cerere ilegală, susţinută periodic şi prin intervenţii ale unor oficiali de rang înalt de la Budapesta, vine în contradicţie cu Constituţia României şi cu normele europene referitoare la atributul fiecărui stat membru de a-şi gestiona problematica minorităţilor.

Demers publicistic notabil

Am parcurs împreună evenimente politice de primă importanţă care au avut loc în perioada de 15 ani trecuţi de la apariţie, consemnând opiniile şi atitudinile a numeroşi oameni politici români şi străini, preluate în „Balcanii şi Europa”, în încercarea de a schiţa problematica zonei balcanice şi sud-est europene într-un mediu politic şi geo-strategic aflat în permanentă schimbare. Ne face o deosebită plăcere să amintim şi contribuţia altor personalităţi, cu diferite prilejuri, în paginile publicaţiei noastre: Glafcos Clerides, preşedintele Republicii Cipru, Emil Constantinescu, fost preşedinte al României, Cecilia Malmstrom, ministru de Externe al Suediei, Teodor Atanasiu, ministrul Apărării Naţionale, Eugen Nicolăescu, ministrul Sănătăţii, Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii şi Cultelor, Gheorghe Flutur, ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Gheorghe Barbu, ministrul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Adrian Cioroianu, ministrul Afacerilor Externe, Teodor Meleşcanu, ministrul Apărării Naţionale, Ludovic Orban, ministrul Transporturilor, Vasile Popescu, secretar de stat în Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Victor Chiujdea, consilier de stat pentru probleme de politică externă, integrare şi apărare, Aurel Sorin Encuţescu, secretar de stat în Ministerul Apărării Naţionale, Călin Tesio, director general la Direcţia Generală pentru Integrare Europeană şi Relaţii Internaţionale în Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Brigitte Schulte, membră a Grupului Parlamentar de Prietenie Germano-Român, Alexandru Radu Timofte, directorul SRI, Ştefan D. Popa, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, Dragoş Gabriel Zisopol, preşedintele Uniunii Elene din România, Liviu Mureşan, director interimar al Centrului Regional pentru Combaterea Infracţiunilor Transfrontaliere – SECI, Gheorghe Prisăcaru, preşedintele Comisiei Externe a Senatului României, Mihai E. Ionescu, directorul Institutului de Studii de Apărare şi Istorie Militară, Jivko Jivkov, directorul Serviciului Naţional de Jandarmerie din Bulgaria, Aurel Neagu, şeful Departamentului General al Poliţiei de Frontieră, Aytac Yalman, comandantul general al Jandarmeriei Turce.

O fantezie morbidă

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on O fantezie morbidă

Numărul precedent al revistei publica scrisoarea d-lui Vasile Stanislav, român din Valea Timocului, care se întreabă – şi ne întreabă şi pe noi – dacă nu cumva agresiunea Federaţiei Ruse asupra Ucrainei încurajează şi tendinţele secesioniste ale minorităţii maghiare din România.

Pe clădirile Parlamentului şi Guvernului din Simferopol s-au arborat steaguri ruseşti.

Pe clădirile Parlamentului şi Guvernului din Simferopol s-au arborat steaguri ruseşti.

Pentru că – scrie dl. Stanislav – în Ucraina, minoritatea rusă e pe cale de a izbuti ca, nesocotind legile ce guvernează întreaga ţară, să încerce să dobândească o aşa-numită autonomie, într-un anume fel dezlipindu-se de statul ucrainean şi proclamându-se stăpânul acestor zone, cu gândul, evident, la Rusia. Nu ştiu dacă nu mă grăbesc să afirm că la fel ar putea fi instigate şi autorităţile de la Budapesta, care de mai multă vreme aţâţă populaţia maghiar – secuiască să se rupă de România prin dobândirea unei aşa-numite autonomii, care în mod practic să o lege de Ungaria”.

Fără îndoială, dl. Stanislav are dreptate: orice secesiune acceptată de comunitatea internaţională, fie şi tacit, încurajează alte secesiuni. Mai grav, atunci când separatiştii primesc, asemeni celor din Kosovo, recunoaşterea internaţională, exemplul lor este imediat invocat de toţi cei care doresc să se desprindă dintr-un stat, fie pentru a fi autonomi ori independenţi din varii motive, mai mult sau mai puţin justificate istoric, fie – cum se întâmplă acum cu Crimeea – pentru a se integra în alt stat.

Tocmai pentru a preveni o asemenea cascadă de revizuiri ale graniţelor, acordurile internaţionale de la Helsinki, din 1975, au interzis reviziuirea hotarelor statelor suverane stabilite la Conferinţa de Pace de la Paris, care a pus capăt celui de-al doilea război mondial. Până la proclamarea independenţei kosovare, la 17 februarie 2008, toate separările care au avut loc în Europa, fie pe cale paşnică – aşa cum s-a întâmplat în 1991, la destrămarea URSS, sau între Cehia şi Slovacia – fie în urma unor conflicte armate, cum au fost cele din fosta Iugoslavie, au avut drept subiect state autonome din cadrul unor federaţii sau confederaţii, care deci au respectat principiile de la Helsinki.

Kosovo a operat, însă, cu un alt tip de secesiune, de vreme ce încă înainte de 1989 era doar o provincie autonomă în cadrul Republicii Serbia. Ca răspuns la anularea autonomiei de către Miloşevici, în 1989, în iulie 1990, albanezii din Kosovo declară independenţa provinciei, dar aceasta este recunoscută în anul următor doar de Albania; în 2008, în schimb, Rusia protestează, în numele solidarităţii slave, nu însă şi în numele principiilor inviolabilităţii frontierelor, invocat de România, alături de Spania, Cipru, Grecia şi Slovacia, dintre statele membre UE.

Întorcându-ne, însă, la situaţia actuală, este clar că agresiunea rusă încurajează tendinţele separtiste şi chiar iredentismul unor forţe politice retrograde din Ungaria şi desigur şi din alte ţări care se confruntă cu asemenea tendinţe. Asta cu atât mai mult cu cât, în cazul Crimeei, nici nu e vorba de o autonomie, măcar formală, ci de brutala trecere a unei regiuni din graniţele unui stat suveran în interiorul altui stat, după un simulacru de plebicist. Prin comparaţie, putem imagina, deşi absurd, în urma acţiunii separatiştilor maghiari din România sau din Slovacia desprinderea „regiunilor autonome” din actualele graniţe şi alipirea la Ungaria, cu revendicarea unor coridoare teritoriale care amintesc în mod direct de Dictatul de la Viena.

Luptele din estul Ucrainei

Luptele din estul Ucrainei

Lucrurile sunt, însă, mai complicate. Pe de-o parte, fiindcă Ungaria, prin vocea primului ministru Viktor Orban, a refuzat aplicarea de sancţiuni împotriva Rusiei, sub pretextul unor interese economice proprii, dar de fapt fiindcă precedentul ucrainean încurajează forţele politice iredentiste, cu care partidul FIDESZ, al premierului, colaborează la guvernare.

Sub semnătura lui Mitchell A. Orenstein, profesor de ştiinţe politice la Northeastern University, SUA, şi Peter Kreko, directorul Institutului de cercetări şi consultanţă pentru politici de capital de la Budapesta, un articol publicat în numărul din 29 mai 2014 al cunoscutei reviste Foreign Affairs” relata cazul unui personaj suspectat de a fi agent al KGB la Bruxelles, în persoana lui Béla Kovács, unul dintre liderii partidului de extremă dreaptă din Ungaria Jobbik, acuzat că ar fi spionat la Bruxelles în interesul Federaţiei Ruse şi că ar fi vehiculat fonduri provenite de la serviciile secrete ruseşti în favoarea propriului partid. Acest Kovács, cunoscut drept KGBéla în presa maghiară, a studiat la Universitatea din Moscova şi apoi s-a îmbogăţit spectaculos de pe urma unor afaceri cu firme ruseşti încă din anii ‘80. Ales deputat în Parlamentul European în 2009, a făcut lobby pentru interesele Rusiei la Bruxelles, ca membru al Comitetului de cooperare UE-Rusia şi ca trezorier al Alianţei Mişcărilor Naţionale Europene – o coaliţie de partide extremiste care susţin făţiş interesele Rusiei în Europa. Or, Jobbik este asociat la guvernare cu FIDESZ, partidul popular al primului ministru Orban, a cărui atitudine agresivă îngrijorează Uniunea Europeană, fără ca un regim rezonabil de sancţiuni să-i calmeze elanurile. Foarte recent, publicaţiile de politică internaţională din Occident au redescoperit un articol publicat încă în iulie 2012 de un tabloid rusesc, Express Gazeta”. Aici, autorul articolului, intitulat Rusia schimbă Caucazul pentru Belarus şi Ucraina”, Artiom Stoţkii, imaginează o Europă viitoare aşa cum şi-o doreşte Rusia. E greu de spus dacă e vorba de fantezia unor extremişti sau de elemente ale unei concepţii oficiale. Cunoscând practicile serviciilor secrete, putem bănui că e un balon de încercare*, dar e clar că asemenea vise geopolitice nu sunt departe de aspiraţiile multora dintre cetăţenii Federaţiei Ruse, de vreme ce popularitatea preşedintelui Putin după anexarea Crimeei a crescut vertiginos în sondaje. Tabloidul menţionat prevede, aberant, atât disoluţia UE, cât şi divizarea majorităţii statelor membre: Scoţia independentă, Irlanda unificată, lasă doar Anglia şi Ţara Galilor unei Britanii care nu mai poate fi numită „Mare”. Spania pierde Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa instituie un „Piemont Arab” autonom în jurul Marsiliei şi pierde nu doar Corsica, ci şi Alsacia şi Lorena, anexate de Germania. Belgia se rupe între nordul flamand şi Valonia francofonă, Italia între nordul prosper şi un sud prea sărac pentru a împiedica secesiunea Siciliei. Peninsula Balcanică se fărâmiţează, Bulgaria pierde teritoriile de lângă Burgas în favoarea Turciei, în vreme ce Ungaria sporeşte cu coridorul transilvan şi cu Voievodina sârbă. România primeşte, la schimb, un fragment din teritoriile de dincolo de Prut, inclusiv sudul litoral al Mării Negre, îngrădind accesul la mare al Ucrainei, în vreme ce Polonia este literalmente dezmembrată, mai ciopârţită decât în vremea Ecaterinei a II-a. Galiţia devine independentă, Estonia pierde districtul Narva, Lituania regiunea Dvinsk, Belarus e anexată şi noua Rusie imperială domină acest mozaic incoerent.

O fantezie morbidă, desigur, dar care ne poate indica anume apetenţe care nu pot fi contracarate decât prin solidaritate naţională şi solidaritate europeană. Popoarele Europei au nu doar dreptul, ci şi datoria de a milita împotriva oricărui neo-imperialism, oricum ar fi el deghizat.

* Ne amintim că şi serviciile externe americane au avut în revista „Newsweek” faimoasa rubrică „Periscop”, de sondare a opiniei publice faţă de viitoare acţiuni ale Departamentului de Stat.

Prof. dr. Zoe Petre

Problema romă în actualitate

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Problema romă în actualitate

Cele mai numeroase minorităţi etnice din România sunt maghiarii şi romii. Din totalul populaţiei stabile a României la 20 octombrie 2011 – 20.121.641 persoane – populaţia de etnie maghiară este de 1.227.600 de persoane, reprezentând 6,5% din populaţie, iar numărul celor care s-au declarat romi este de 621.600 (3,3%). Pare cumva un arc reunind două situaţii extreme, două grupuri radical deosebite, unul care se revendică, pe drept sau nu, de la statutul său de stăpân ocazional din trecut, celălalt care descinde din robii vremurilor istorice. Unul priveşte la tradiţii şi mai ales la statul vecin, Ungaria, unde e majoritar; celălalt nu are nici măcar iluzia unei alcătuiri statale care să-i conforteze identitatea. Imaginea de sine a celor două grupuri minoritare este radical deosebită, cum radical deosebită este şi imaginea pe care ceilalţi, din interiorul şi din afara hotarelor României, o întreţin şi o vehiculează în legătură cu fiecare dintre aceste minorităţi.

Problema integrării populaţiei de origine romă s-a pus cu tot mai mare acuitate pe măsură ce prăbuşirea sistemului totalitar în sud-estul Europei a adus cu sine libertatea de circulaţie a bunurilor şi persoanelor. Din întreaga arie, începând încă din anii ’90, grupuri mai restrânse sau mai numeroase de romi s-au întreptat către ţările Occidentului european, cu mult mai bogate decât regiunile lor de baştină. Mă grăbesc să adaug că nu doar romi: o cercetare deosebit de interesantă a mai tinerei noastre colege de la Paris, Dana Daminescu, s-a ocupat de prezenţa în Franţa a unui grup important de ţărani din Oaş, veniţi acolo cum veneau înainte în Dobrogea la culesul sezonier al viilor. Cum spunea o bună prietenă a României şi a românilor, D-na Rose Marie Lagrave, profesor de sociologie la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale de la Paris, înaintea oficialităţilor, identitatea comună europeană a început să se construiască şi de jos în sus, nu doar de sus în jos.

Dacă nu toţi migranţii originari din România sunt de origine romă, e la fel de adevărat că nici toţi migranţii romi nu sunt originari din România: războaiele din fosta Iugoslavie, mai ales, au provocat deplasarea spre vest a multor romi originari din Bosnia, Croaţia, Kosovo ş.a.m.d. Dar percepţia pe care cetăţenii statelor occidentale o au în legătură cu aceşti oaspeţi nedoriţi e departe de a favoriza precizia şi nuanţele. Două tipuri de prejudecăţi s-au cumulat în ultimii ani pentru a transforma această migraţie într-o dramă europeană: pe de-o parte, vechile stereotipuri şi frici în faţa alterităţii, care dăinuie în orice societate dincolo de suprafaţa de multiculturalism şi corectitudine politică (political correctness) pe care o minoritate educată o propune; pe de altă parte, reacţia faţă de criză, care provoacă aproape inevitabil mişcări de un egoism greu de bănuit în vremuri mai bune.

În Anglia, parlamentarii conservatori care aşteptau la 1 ianuarie al acestui an valurile de emigranţi români la aeroport – într-o acţiune puternic mediatizată – au fost foarte dezamăgiţi: au venit doar două persoane, şi ambele aveau deja un loc de muncă asigurat în Marea Britanie: unul era medic la un spital din Essex, celălalt lucra la o spălătorie auto. Deci…

Deşi istoria se referă la trecut, problema romilor este însă foarte prezentă. Chiar dacă statele europene care s-au confruntat cu această problem, au o atitudine mai degrabă contradictorie, pe de-o parte făcând eforturi de integrare a grupurilor de romi din preajma sau din interiorul oraşelor lor, pe de alta – mai ales în perioadele din proximitatea alegerilor – cedând demonilor discriminării. Trebuie spus că Uniunea Europeană ca atare a înţeles că România nu se poate confrunta singură cu aceste probleme şi a pus la dispoziţie fonduri importante pentru incluziunea minorităţii romilor. Doar un singur exemplu: Agenţia Naţională pentru Romi de pe lângă Guvernul României este partener în cadrul proiectului „Programe eficiente pentru integrarea/incluziunea activă a romilor în Europa de Sud-Est – PAIRS”, finanţat din Programul de Cooperare Transnaţională pentru Europa de Sud – Est, al cărui lider de parteneriat este Serviciul de Caritate Maltez din Ungaria. Obiectivul principal al proiectului îl constituie reducerea excluziunii romilor în Europa de Sud – Est prin explorarea şi fructificarea practicilor de succes ale organizaţiilor societăţii civile şi autorităţilor locale şi transpunerea concluziilor în viitoarele politici şi programe la nivel naţional şi regional. Obiectivul prioritar al proiectului este elaborarea unui inventar al metodelor şi bunelor practici în asigurarea integrării pe termen lung a populaţiei de etnie romă. Rezultatul final al proiectului constă în fundamentarea recomandărilor privind îmbunătăţirea incluziunii sociale a romilor pentru următoarea perioadă de programare 2014-2020 şi prezentarea acestor recomandări Comisiei Europene.

anr_02
Această abordare nuanţată, care permite elaborarea de proiecte locale diversificate, singurele în măsură să rezolve probleme concrete de incluziune, reprezintă un progres major la nivelul comunităţilor de romi. O abordare diferită, dar tot eficace, este şi cea pe care a facilitat-o Programul Operaţional Sectorial de Dezvoltare a Resurselor Umane 2007 – 2013 (POSDRU), în cadrul căruia au fost elaborate şi finanţate 15 proiecte în domeniul educaţiei, 10 proiecte în domeniul ocupării forţei de muncă şi nu mai puţin de 77 de proiecte în domeniul incluziunii sociale. Acestora li se adaugă elementele de incluziune prezente în majoritatea proiectelor POSDRU care nu se referă nemijlocit la problemele romilor, dar care pot acţiona în atenuarea decalajelor şi în favorizarea incluziunii minorităţilor defavorizate.

Un exemplu de proiect menit să reducă stereotipurile negative referitoare la romi este cel al Muzeului mesteşugarilor romi, un proiect finanţat de Comisia Europeană; iniţial o colecţie itinerantă, care a circulat de la Iaşi la Cluj şi Constanţa, Muzeul s-a „sedentarizat” acum în Bucureşti. „Avem si o Cameră a Fricilor, de exemplu. Frica de înmulţirea ţiganilor, frica de numele ţigan, de numele rrom, că aduce cu numele român, frica de ţigan în general…”, declară antropologul Ciprian Necula, iniţiatorul acestui proiect. Poate că expoziţia ar merita să fie itinerată şi în Occident, acolo unde rezerva ori frica sunt mai acute şi mai agresive decât în România.

Nu că la noi ar fi dispărut: elemente de discriminare dăinuie în societatea românească cu destulă forţă distructivă, începând cu observaţiile adesea intolerabile ale unor comentatori anonimi ai articolelor din presa electronică şi culminând cu puncte de vedere, din păcate exprimate uneori la cel mai înalt nivel, ale oficialităţilor statului român.

Există, de bună seamă, o problemă de infracţionalitate şi în rândul minorităţii de origine romă, ca şi în rândul populaţiei majoritare ori al altor minorităţi; proporţiile sunt greu de stabilit, deşi un indiciu îl dă gradul diferit de calificare şi sursa mijloacelor de existenţă. Reţele transnaţionale de trafic de persoane şi de substanţe nocive există însă în toate ţările şi nu au neapărat caracter etnic ereditar, cum par să insinueze unii. Limitarea acestor fenomene e dificilă, dar trebuie tratată cu perseverenţă şi seriozitate.

În concluzie, e clar că, deşi nu există o soluţie unică pentru rezolvarea ca prin farmec a unei probleme care s-a acumulat în aproape opt veacuri de istorie, există totuşi o multitudine de soluţii diversificate, pe măsura particularităţilor şi specificului fiecărei micro-comunităţi. E nevoie însă de un angajament ferm şi perseverent al tuturor actorilor sociali pentru a reda compatrioţilor noştri atât de încercaţi de trecut întreaga demnitate care le asigură incluziunea armonioasă în societatea europeană.

Prof. Dr. Zoe Petre

Alianţe sau simple asocieri ?

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Alianţe sau simple asocieri ?

Sintagma „butoiul cu pulbere ”, prin care Balcanii erau etichetaţi ori de câte ori se prefigurau evenimente tragice, avea să rămână până în zilele de astăzi. Acest „focar de insatisfacţii naţionale ” nu s-a liniştit nici până în prezent.

Eforturile europene de întregire a diverisităţii balcanice într-o uniune au fost şi sunt îngreunate de criza economico- financiară care se derulează într-un context în care globalizarea este confruntată tot mai des cu pasiuni naţionaliste care doresc separarea. Paradoxul central al Balcanilor este dat în prezent de amintirile înverşunării cu care a fost destrămată Iugoslavia şi dorinţa puternică de integrare în UE, adică schimbarea centrului de comandă de la Belgrad la Bruxelles. Desigur, dacă ne întoarcem la separarea iugoslavă, situaţia este mai liniştită, pentru că evenimentul s-a derulat nu de mult timp, iar teama de consecinţe încă persistă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre atmosfera din zonele „tradiţional “separatiste din Europa. Aspiraţiile de independenţă sunt exprimate tot mai mult de glasurile separatiştilor din Belgia flamandă, Tirolul de Sud, Catalonia şi din Scoţia. Argumentul lor central vizează, peste tot, neputinţa guvernului central în guvernarea crizei şi a problemelor statului, separarea fiind singura soluţie care, în ciuda perspectivelor globalizării, ar rezolva situaţia.

Joel Kotkin, profesor la Universitatea Chapman în Orange, SUA

Joel Kotkin, profesor la Universitatea Chapman în Orange, SUA

Un analist occidental surprindea un aspect interesant: „legătura de cauzalitate dintre fenomenele macroeconomice – cu care se confruntă statele – şi cele cu specific naţional este greu de explicat, pentru că multă lume nu înţelege criza în sine, dar simte consecinţele ei pe masă şi în buzunar . În faţa unui asemenea tablou, în Balcani este acceptată tot mai mult ideia preceperii crizei economice ca principal obstacol în calea integrării europene, iar perioada aşteptării se apropie de sfârşit. Pentru ţările balcanice, care sunt deja în UE, situaţia economică a devenit sufocată de neputinţă politică, dar şi de de perspectivele nefavorabile întrezărite.

În celelalte ţări din zonă a apărut ideea regionalizării Balcanilor, pe baza principiilor UE, ca una din posibilităţile pentru depăşirea impasului actual. Situaţia prezentă din Europa de Sud- Est dezvăluie o anumită îngrijorare, pentru că proiecţiile privind dezvoltarea şi bunăstarea, de la începutul acestui secol, nu şi-au găsit încă împlinirea.

EurpeanConceptul atât de frecvent -cel de extindere a Uniunii Europene – este golit tot mai mult de conţinutul necesităţii unificării Europei. Şi asta în condiţiile în care problema extinderii aşteaptă din cauza crizei economice, în paralel cu reevaluarea condiţiilor şi standardelor de admitere a noilor state, dar şi a condiţiilor în care au intrat ultimile ţări în UE. Iar exmplul cel mai elocvent este dat de Germania, care se întreabă dacă nu a existat o anumită grabă pentru admiterea României şi Bulgariei în UE. Da, a existat, dar nu din raţiuni economice, ci geostrategice, care schimbă mult datele problemei.

Dificultăţile economico-financiare actuale reaşează în atenţie analiza de noi modalităţi privind căile de extindere şi unificare europeană, evitând posibilitatea apariţiei altor crize, care ar putea să împiedice construirea unui spaţiu de încredere şi siguranţă pe tot continentul european. Una din direcţiile- după unii analişti europeni – este regionalizarea Balcanilor ca parte a Europei, sugerând o alianţă Belgrad –Zagreb –Lubliana. Realitatea nu prea îndepărtată îndeamnă, însă, la atenţie, pentru că problemele destrămării Iugoslaviei încă au rezonanţă.

Ideea unei uniuni regionale în Balcani, precum Beneluxul sau Scandinavia, bazată pe acorduri economice, este de viitor – afirmă profesorul Pedrag Simic, de la Universitatea de la Belgrad – dar are şi dificultăţi, datorită poziţiei SUA, care „nu a creat” Kosovo pentru o perioadă scurtă, ci pentru interese geostrategice îndelungate. În acest sens, SUA, pregătesc o nouă diplomaţie, adaptată secolului XXI, capabilă să controleze procese de globalizare apte să configureze un spaţiu global bazat pe legături şi ramificaţii între zone bine conturate şi controlate. Începutul acestei gândiri a fost făcut prin apariţia unei serii de organizaţii regionale, cu atribute bine definite, cum sunt Nafta, ASEAN, Organizaţia din Shanghai sau Uniunea ţărilor Africane. În acelaşi timp, UE a creat „European External Action Service”, autor al unor proiecte de regionalizare. Studiile de specialitate arată, însă, că trebuie avută în vedere o anumită diferenţă între regionalizarea de tip european şi politica globală americană, în condiţiile în care Balcanii sunt departe de a putea experimenta o politică globală diferită de cea a UE. Mary Sloter, profesor la Universitatea Princeton, are în vedere interesul promovării politicii globale americane în Europa, în condiţiile în care UE încearcă să dezvolte o direcţie nuanţată de alte perspective. În acest context, principiul american de menţinere a coerenţei interne este evident, în timp ce pentru restul lumii este promovată necesitatea alianţelor pentru formarea de regiuni. În spiritul celor de mai sus, este proiectată harta regiunii balcanice de Institutul de Balcanologie de la Washington, cu o structură adaptată pentru o legătură între regionalizare şi globalizare.

Modelul european, cel al regionalizării în cercuri concentrice, presupune crearea unei regiuni omogene cu rol important în securitatea europeană. Ideea apărută după războaiele din Iugosalvia exprimă anumite încercări de realizare a unor proiecte privind o Uniune Balcanică, şi asta după ce istoria a consemnat şi alte tentative.

Uniunea-balcanica2Încă în 1865, federalismul lui Saint-Simon, socialismul lui Marx şi anarhismul lui Bakunin stimulează cercurile stângiste din Belgrad să propună crearea unei Federaţii Orientale Democratice, de la Alpi până în Cipru. Cronologia evenimentelor marchează, în anul 1894, constituirea Ligii pentru Conferinţa Balcanică, pentru ca, în 1909, să se propună crearea Federaţiei Statelor Balcanice, cu sloganul „unificarea şi ajutorul reciproc al popoarelor din Balcani este singura cale spre eliberarea economică, naţională şi politică ”. Astfel de iniţiative au atras atenţia Europei, mai clar, asupra consecinţelor realizării unui astfel de proiect. Dezvoltările ulterioare au abordat din nou acest aspect, cu concluzia că problema balcanică poate fi rezolvată doar prin unificarea tuturor popoarelor care trăiesc pe acest teritoriu, lichidarea tuturor frontierelor create artificial şi garantarea colaborării reciproce, aspecte destul de utopice la vremea respectivă. În 1917, este înfiinţată „Federaţia Comunistă din Balcani”, care îşi propune unificarea, sub umbrela Moscovei, a României, Bulgariei, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei. Organizaţia se desfiinţează în 1939.

Ultima încercare a avut loc după al doilea război mondial, când Tito propune lideilor bulgari constituirea unei Federaţii a Statelor Balcanice, dar şi această iniţiativă eşuează, datorită sovieticilor, care se temeau de pierderea controlului statelor din Sud-Estul Europei. Evoluţiile după căderea comunismului au impus necesitatea găsirii unor mijloace adecvate pentru garantarea securităţii europeane. De aici au început procesele pentru integrarea Balcanilor în UE. Din păcate, eforturile de extindere au fost încetinite de criza economico-financiară şi de lipsa unităţii statelor membre în privinţa modalităţilor de depăşire a acesteia.

Într-un articol publicat în „NewsWeek “, profesorul american Joel Kotkin exprima un punct de vedere privind lumea balcanică şi dificultăţile acesteia, apreciind că „în viitorul apropiat, legăturile comunitare dominate de specificul rasei, etniei şi religiei vor deveni mai importante decât frontierele politice. Conceptele frecvente – precum ideologia verde, socialistă sau capitalismul de piaţă – însufleţesc elitele cosmopolite, dar nu-i motivează pe oameni. Autorul remarcă rolul comunităţii (acesta foloseşte termenul de „trib”), situată dincolo de orice ideologie universală, care ar putea juca un rol în regionalizarea Balcanilor.

Analiştii politici apreciază că în noul context geopolitic (legăturile speciale Paris – Berlin, rolul Rusiei pe plan internaţional, ascensiunea Chinei, SUA şi UE etc.), marcat şi de criza financiară mondială, problema rolului geostrategic al Balcanilor în ecuaţia europeană trebuie reanalizată.

Ultimele dezvoltări în domeniul energetic, penetraţia economică tot mai insistentă în spaţiul balcanic a Turciei şi Chinei sprijină o altă gândire în zonă. Din aceste considerente, termenul de Uniune Balcanică reapare pe masa analiştilor, cu concluzia că o alianţă poate fi posibilă numai în domeniul economic. Ideea ca Balcanii să devină, în cadrul global, o formă de regionalizare „încât naţiunile şi statele să fie tratate ca şi entităţi politice şi regionale fără frontiere, cu suveranitate limitată, deznaţionalizată, pentru a face parte dintr-o periferie a Europei” este fără viitor. Experimentarea strategiilor europene în spaţiul balcanic nu este o tentaţie pentru popoarele acestei zone, pentru că istoria oferă o serie de exemple care îndeamnă la o anumită atenţie. Asocierea creării unei alianţe balcanice cu o parte a periferiei Europei nu poate face legătura cu tradiţia, cultura, religia şi mândria acestei regiuni, indiferent de situaţii dorite sau impuse. Crearea unei Europe „în trepte” nu reprezintă o soluţie, pentru că, aşa cum Dimitrie Gusti observă, cu inteligenţa-i rafinată, „Europa nu este un termen corespunzător unei noţiuni ştiinţifice geografice. Geografia tăgăduieşte existenţa unui continent al Europei, care apare ca o prelungire triunghiulară a Asiei (…) Europa este însă un continent uman, o creaţie spirituală, o splendidă manifestare de voinţă şi gândire. Europa nu înseamnă deci un teritoriu, ci o idee social-spirituală”.

În orice caz, viitorul Balcanilor va avea parte de paradoxuri.

Dr. Vasile Leca

I.B. Tito – un destin sinuos

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on I.B. Tito – un destin sinuos

Puncte de vedere

În 1967 am luat parte la un congres de arheologie în insula Hvar, antica Pharos – o insulă din dreptul portului Split, de pe coasta dalmată a Adriaticei. Amintesc acest episod fiindcă atunci am absolvit un curs accelerat de probleme ale Iugoslaviei lui Tito. În lungi şi pasionate dezbateri, colegii din partea locului – croaţi, sârbi, dalmatini, sloveni sau bosniaci – au emis două teze: prima, că regimul lui Tito pare cu mult mai deschis şi mai liberal decât este de fapt; a doua, că fie şi în aceşti termeni, e clar că la dispariţia lui Tito, Iugoslavia se va face bucăţi.

La 4 mai 1980, când murea mareşalul Tito, delegaţii din 122 de ţări, şefi de stat sau de guverne din elita mondială a politicii au venit să omagieze personalitatea unui comandant care se opusese cu succes Germaniei lui Hitler, dar nu mai puţin pe cel dintâi lider comunist care se opusese, iarăşi cu succes, lui Stalin, şi, mai presus de orice, creatorului „celei de-a doua Iugoslavii”, unificatorul Federaţiei Iugoslave, cel care reuşise – iarăşi – să depăşească antagonismele istorice din spaţiul iugoslav şi să construiască o societate multietnică stabilă în Balcani. Azi însă, la distanţă de aproape 32 de ani, moştenirea lui Tito pare mult mai puţin fericită: dacă meritele în înfrângerea hitleriştilor nu au cum fi contestate, opoziţia faţă de Stalin nu mai are cu mult mai multă valoare ca opoziţia lui Ceauşescu faţă de Brejnev. Cât priveşte soliditatea constructului multietnic, „comunismul naţional” al lui Tito s-a prefăcut, tragic, în naţional-comunismul care a însângerat vreme de peste un deceniu sud-estul Europei şi a înfiorat comunitatea internaţională cu fantasmele exterminării şi purificării etnice.

Josip Broz – Tito era un pseudonim din ilegalitate – s-a născut în 1892 într-un sat din Croaţia, Kumrovec, atunci parte a Imperiului Austrio-Ungar. Tatăl său era croat, mama, însă, era slovenă. Recrutat în armata austro-ungară în 1913, devine sergent în Regimentul 25 Croat de la Zagreb. În primii ani ai războiului mondial, este trimis pe frontul din Serbia. Transferat pe frontul de răsărit, pe 25 martie 1915, de Paşte, este grav rănit şi capturat de ruşi. Trece prin lagărul de prizonieri din Ural, ajunge la Petrograd, dar peregrinările îl duc în Siberia, la Omsk; acolo se căsătoreşte cu Pelaghia Belousova şi sfârşeşte prin a se înscrie în PCB şi în Gărzile Roşii în 1919. Abia în 1920 ajunge înapoi în patrie, care devenise între timp parte integrantă a nou-creatului regat al Iugoslaviei.

În anii 1920-1930, în multe ţări se constituiau, sub imboldul Revoluţiei ruse, partide comuniste, controlate de bolşevicii ruşi, ca şi în cazul României. Iosip Broz – care îşi asumă diferite nume conspirative, între care „Walter” şi „Tito” – ales în 1928 secretar al Filialei din Zagreb a PCI, este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. În 1935, Tito a plecat în Uniunea Sovietică; în 1936, Kominternul l-a trimis pe „tovarăşul Walter” înapoi în Iugoslavia, pentru a epura Partidul Comunist, iar în 1937, Tito a fost numit secretar general al PCI.

Pe 6 aprilie 1941, forţele germane, italiene şi maghiare au invadat Iugoslavia. În zece zile, ţara este ocupată şi supusă. Acum începe cariera de vârf a lui Tito. La 10 aprilie 1941, Tito decide formarea unui Comitet Militar al Partidului Comunist, iar la 1 mai emite o proclamaţie, cerând poporului să se unească în lupta împotriva ocupanţilor. Organizează detaşamente de partizani, care eliberează teritorii tot mai întinse, proclamând „Republica de la Užice”, unde organizează Comitete Populare, operând ca guvern civil. Se organizează, de asemeni, Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei (AVNOJ), care propune, în 1943, organizarea postbelică a ţării ca federaţie a naţiunilor iugoslave. Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din ţară era încă sub ocupaţie, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic.

Germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito în cel puţin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva, după lupta de la Stujeska, în care a fost rănit, şi pe 25 mai 1944, după raidul de la Drvar, din Bosnia. Cu acest prilej, Tito o întâlneşte pentru prima dată pe Jovanka Budisavljević, cea care îi va deveni mai apoi soţie.

Încă din 1943, din refugiu, regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, precum şi Roosevelt şi Churchill, i se alăturaseră lui Stalin pentru recunoaşterea oficială a lui Tito şi a partizanilor, ceea ce s-a realizat oficial la Conferinţa tripartită de la Teheran. Pe 17 iunie 1944 a fost semnat un tratat care consfinţea unirea guvernului condus de Tito (AVNOJ) cu guvernul în exil al regelui Petru al II-lea. Pe 28 septembrie 1944, Agenţia TASS a transmis că Tito a semnat un acord cu URSS, permiţând „pătrunderea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul Iugoslaviei”. Având flancul drept asigurat, partizanii au reuşit să spargă liniile germane, obligându-i pe germani să se retragă dincolo de graniţele Iugoslaviei. După victoria partizanilor şi încetarea ostilităţilor în Europa, Armata Roşie a părăsit deîndată teritoriul iugoslav: aceasta era răsplata pentru lupta activă a partizanilor contra Germaniei, dar şi principalul temei al viitoarei autonomii a Iugoslaviei faţă de URSS.

La 7 martie 1945, o zi după instalarea guvernului Groza la Bucureşti, guvernul provizoriu al Federaţiei Democratice Iugoslavia a fost convocat la Belgrad. Era condus de Tito şi includea şi reprezentanţi ai guvernului regal în exil, printre care şi Ivan Şubaşici ca ministru de Externe. În noiembrie 1945 însă, Frontul popular pro-republican al lui Tito, condus de Liga Comuniştilor din Iugoslavia, a câştigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare. După victorie, Tito a fost desemnat prim ministru şi ministru al Afacerilor Externe. Ţara a fost apoi redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia (ulterior Socialistă, RSFI). Pe 29 noiembrie 1945, regele Petru al II-lea a fost oficial detronat. Din 1944-45 şi până la moarte, Tito va fi, simultan, lider al partidului, şef al guvernului, mareşal şi comandant suprem al armatei şi preşedinte al Iugoslaviei.

În 1948, Tito a lansat planul de dezvoltare independentă a economiei, ceea ce a dus la un schimb dur de scrisori între Stalin şi Tito. Tito afirma: „Studiem şi luăm drept exemplu sistemul sovietic, dar noi aplicăm socialismul în ţara noastră în forme oarecum diferite. (…) Indiferent cât de mult ar îndrăgi fiecare dintre noi ţara socialismului, URSS-ul, el nu-şi poate iubi ţara mai puţin”. Aşa începe, în plină escaladă a războiului rece, instrumentalizarea Occidentului de către Tito – şi, în parte măcar, instrumentalizarea Iugoslaviei de către occidentali. Până foarte târziu, Occidentul a fost orbit de această parţială independenţă a Iugoslaviei şi a escamotat componenta represivă a regimului, inclusiv în chestiunea naţională. Aceste două componente nu pot fi despărţite în fapt. În 1965 se adopta un plan îndrăzneţ de reforme economice, care lovea nu doar sistemul economiei planificate, ci şi controlul partidului asupra economiei, drept care, la iniţiativa lui Tito însuşi, aceste reforme au fost blocate. La începutul anilor `70, tot Tito a declanşat un proces care urma să asigure succesiunea liniei sale politice, eliminând atât conducerea comuniştilor din Croaţia – naţionalişti, dar şi reformişti – cât şi pe cea a PC din Serbia, care atunci era anti-mnaţionalistă, dar liberal-reformistă. Cum majoritatea comuniştilor sârbi nu voia să-l urmeze, a declarat: „Vreau să afirm că atunci când se discută linia partidului, rezultatele şi lipsurile, numărul vorbitorilor pentru sau împotriva unei idei nu reprezintă factorul decisiv în opţiunile revoluţionare şi în evaluarea căilor de urmat”. Sonoritatea perfect bolşevică a acestei declaraţii – consolidată de măsuri represive, fie şi discrete – nu poate fi atribuită unui lider democrat. Dimpotrivă.

De altfel, după această campanie de excluderi, Tito a susţinut întărirea centralismului leninist de partid şi stoparea tuturor reformelor economice. Rezultatul a fost agravarea fragmentării pe criterii aparent etnice. În 1974, se adoptă o nouă Constituţie – probabil cea mai lungă, mai laborioasă şi mai greu descifrabilă din lume – care a transformat Iugoslavia într-o cvasi-confederaţie, ale cărei oligarhii locale, opt la număr, au rezistat oricărei tentative de reunificare, împingând la dezmembrarea de după 1990. În plan politic, selecţia negativă a cadrelor, pe baza docilităţii şi predispoziţiei la delaţiune, va anula orice rezistenţă în faţa unor populişti de talent, ca Slobodan Milošević.

Ca şi în cazul cuplului Ceauşescu, e clar că încercarea de a le face doar pe partenerele celor doi dictatori răspunzătoare de catastrofele politice ale ambelor regimuri este cu totul nejustificată. În ce-l priveşte pe Tito, e clar că el nu a fost un naţionalist croat, cum susţin şi azi mulţi dintre sârbi. Dar pentru el, Iugoslavia nu era decât o lozincă tactică, utilă pentru cucerirea şi deţinerea puterii politice. A susţinut această idee în timpul şi imediat după război, dar a abandonat-o imediat ce forţele separatiste i-au pus în pericol supremaţia. Urmarea a fost evacuarea oricărui sentiment de unitate naţională, într-o federaţie unde erai foarte prost văzut dacă te recomandai ca iugoslav şi nu ca sârb, croat sau sloven. Vreme de 35 de ani, Tito a fost conducătorul absolut al destinelor iugoslave, dar nu a întreprins nimic pentru a susţine o identitate comună a celor opt provincii; dimpotrivă, a creat instrumentele viitorului război civil, inclusiv cele trei forţe armate care se vor confrunta în anii `90 – armata federală, armatele republicilor şi gărzile patriotice, care, în Iugoslavia, au avut o tradiţie şi o pondere reală, moştenită de la partizanii din timpul războiului, spre deosebire de România, unde au rămas o formă fără conţinut. Occidentul a creat şi vehiculat un portret idealizat al lui Tito, bazându-se mai ales pe contribuţia sa la înfrângerea Axei, şi a făcut din el un autocrat fără voie, silit la o politică anti-democratică doar pentru a putea rezista forţelor naţionaliste centrifuge. Dar să ne imaginăm o clipă că ar fi dispărut prin miracol tragicul contencios între sârbi şi croaţi: Tito, mereu înclinat să se opună oricărei debilitări a puterii centrale, care era propria sa putere, nu ar fi devenit la fel de miraculos un democrat. Sub aparenţa sa de magnat hedonist, mare amator de femei şi trabucuri fine, Tito era un dogmatic, fidel cu încăpăţânare ideologiei marxist-leniniste a partidului unic. În numele acestei ideologii, el a izgonit orice urmă de creativitate şi i-a eliminat fără milă pe toţi reformiştii. Ceea ce se consideră îndeobşte drept „titoism” s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, o desăvârşită îndemânare în a evita recunoaşterea adevărului, atât cu privire la politica economică, cât şi la problemele de identitate naţională. Un adevărat geniu al non-soluţiilor, cum l-a numit recent A. Djilas, el a acceptat ca Iugoslavia să plătească orice preţ, cu condiţia ca poziţia sa dominantă să nu fie periclitată.

Fără doar şi poate, Iugoslavia lui Tito nu a fost un stat totalitar bazat pe teroare. A fost însă un stat autoritar semi-eficient şi corupt. Unitatea acestui stat era asigurată exclusiv de armata federală şi de Partidul Comunist, stăpânii incontestabili ai Iugoslaviei, iar Tito controla şi partidul, şi armata. Ideologia titoistă, centrată pe temele auto-gestiunii economice şi politicii de non-aliniere, nu compensa absenţa unei adevărate identităţi iugoslave comune. Cultul lui Tito nu a avut forţa unificatoare care să se substituie sentimentului de apartenenţă pe care doar o comunitate etno-lingvistică şi istorică îl poate genera.

Prof.Dr. Zoe Petre

 

Europa – încotro?

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Europa – încotro?

De vreme ce o mişcare civică de protest a cuprins întreaga ţară, întrebarea cea mai frecventă este “România – încotro?”.E caracteristic şi semnificativ totodată faptul că, spre deosebire de alte mişcări din ultimul an în UE – fie că ne referim la Grecia sau Spania, ori la mişcările Occupy all din Marea Britanie – revendicările din România au depăşit foarte repede, nivelul unor nemulţumiri sectoriale, cum ar fi scăderea salariilor sau politicile fiscale. Dimpotrivă, tenacitatea crescândă a cererilor radicale – demisia nu doar a guvernului şi a preşedintelui – deschide un drum dintre cele mai originale şi mai problematice, aşa că nu e prea clar în ce direcţie se îndreaptă azi România.

Acestor incertitudini locale li se adaugă însă mari necunoscute la nivel continental. Oricât ar încerca să prezinte lumii întregi o imagine senină şi încrezătoare în viitor, liderii UE nu ştiu nici ei prea bine ce soluţii să adopte.Temerea mea este că, dincolo de evoluţia foarte rapidă şi în mare măsură imprevizibilă a realităţilor economice şi sociale, aceste incertitudini sunt pricinuite, în ultimă instanţă, de lipsa unei viziuni îndrăzneţe despre propriile lor societăţi şi despre perspectiva comună europeană. Dincolo de criza economică, Uniunea Europeană în întregul ei suferă de o criză de leadership.

Şi mai adânc, cred că suntem şi în faţa unei crize de sistem politic european, a cărui reprezentativitate nu mai are gradul de legitimitate originar, cel din sec. XIX – secolul căruia de fapt îi corespund principalele instituţii ale democraţiei contemporane.

Construit în societăţi puternic industrializate, dar cu o masă majoritară de cetăţeni mai puţin sau deloc instruiţi, desăvârşit apoi prin adoptarea votului universal rezervat bărbaţilor majori şi lărgit, în fine, prin acceptarea dreptului femeilor de a alege ( decis în 1971 în Elveţia şi în 2005 în Kuweit), şi încă şi mai târziu – a dreptului de a fi alese. Între timp, numărul cetăţenilor de ambe sexe cu studii universitare a crescut exponenţial, gradul de tehnicitate al gestiunii instituţiilor statului – aşijderea, aşa că şi exigenţele acestui electorat educat cu privire la calitatea profesională şi intelectuală a celor care ar trebui să-i reprezinte, şi de care se simt rareori reprezentaţi, a scăzut dramatic.

După 1989, prăbuşirea drastică a stângii – nu doar a extremei stângi, ceea ce nu ar fi fost poate, în ultimă instanţă, o catastrofă politică, ci şi a stângii în genere – a dus la dezechilibrarea dramatică a spectrului politic, cu precădere în Uniunea Europeană. Aceasta a ajuns să fie dominată de o serie de formaţii care ocupă cam toate poziţiile din spectrul dreptei; lipsită de concurenţa unei stângi solide şi viabile, această dreaptă se îndepărtează tot mai mult de centru, şi, mai mult, se limitează la un conservatorism în cel mai bun caz redundant, când nu e agresiv şi cu accente de populism şovin.

Nu e nevoie să fii de stânga pentru a recunoaşte virtuţile centrului; anti-comunismul primar al unei drepte resurecţioniste, ca în Polonia fraţilor Kaczinski, se apropie periculos de dreapta xenofobă a Olandei pentru a ne rămâne indiferent. Nu e nevoie să fii de stânga, iarăşi, pentru a recunoaşte că dreapta nu e vizionară decât când se află în primejdie: aşa a fost dreapta europeană imediat după război, sub dubla presiune a consecinţelor dramatice ale dictaturilor fasciste şi a ascensiunii fără precedent a comunismului. Într-o situaţie în parte comparabilă, Statele Unite, bogate după ce războiul sărăcise lumea democratică a Europei, au crezut că se pot apăra de comunism prin restrângerea drepturilor democratice din vremea de apogeu a McCarthysmului. Europa Occidentală, dimpotrivă, a adaptat noului context atât viziunea Saint-Simonienă a unificării Europei, cât şi creştin-democraţia -echivalentul european al “conservatorismului plin de compasiune” de la începutul noului secol american.

Acele vremuri au apus însă. În SUA, GOP – republicanii – s-au radicalizat în asemenea măsură încât provoacă alunecarea electoratului majoritar de centru către Partidul Democrat: fără Sarah Palin, poate că victoria lui Obama ar fi fost imposibilă. În Europa, vântul bate încă în pupa partidelor de dreapta, dar acestea sunt tot mai conservatoare şi mai lipsite de imaginaţie, într-o vreme în care imaginaţia politică ar putea – ar fi putut, oricum deveni – principalul antidot al crizei economice.

Măsurile de austeritate pe care le-au impus sau sunt pe cale să le impună cea mai mare parte a statelor membre erau, poate, inevitabile; fără îndoială însă, ele aveau nevoie pretutindeni de o strategie compensatorie cu mult mai inteligentă. Încă din campania sa electorală, de acum cinci ani, Nicolas Sarkozy cerea o reducere drastică a aparatului instituţional alimentat de fondurile bugetului, dar o făcea “la pachet” cu anularea restricţiilor timpului de lucru din vremea guvernului Jospin, ceea ce permitea o sporire a veniturilor salariale pentru cei care suplineau absenţele: într-o vreme de creştere economică, el cerea ca, din două posturi care se vacantează – în primul rând prin pensionare – doar unul singur să fie ocupat. Doi ani mai târziu, Guvernul României adopta acelaşi principiu, dar interzicând diferite forme de cumul, şi într-un mod infinit mai sever, decizând concomitent desfiinţarea unor instituţii, eliminarea unor componente ale altora, epurări Şi înlocuirea doar a unei singure persoane odată cu disponibilizarea altora 7(şapte). Aceste măsuri, aplicate nu odată arbitrar, au aruncat domenii întregi de activitate – mai ales în educaţia de toate gradele, în sănătate, dar şi în poliţie sau justiţie – într-o situaţie şubredă şi paralizantă din cauza penuriei de resurse umane.

Dacă, la nivelul întregii Uniuni Europene, criza economică a lovit mai ales clasa de mijloc – cel mai important reazem al democraţiilor cum o spunea încă Aristotel în vremea democraţiilor directe din Antichitate, şi cum o trăiesc şi azi democraţiile reprezentative moderne – în România, politicile guvernărilor PDL-PSD şi PDL-UDMR-UNPR din ultimii ani au avut un efect dezantajos asupra unei clase de mijloc care abia se înfiripa şi se califică în această categorie socială nu atât prin venituri, cât mai ales prin aspiraţii. Aceste aspiraţii s-au spulberat.

De aceea, nu ştiu dacă aspetele cele mai vizibile ale crizei actuale – criza Greciei sau mişcările Occupy –sunt şi cele mai grave, sau dacă nu cumva acestea se află în însăşi structurile de profunzime ale societăţilor europene. Oricum, în confruntarea cu criza actuală, liderii UE nu au vădit nici ingeniozitate, nici viziune. Dacă, spre exemplu, Banca Centrală Europeană nu ar alimenta băncile comerciale în speranţa că acestea vor acorda creditele accesibile atât de necesare reluării ciclului economic, ci ar credita direct, cu o dobândă rezonabilă, guvernele aflate în dificultate, e clar că băncile comerciale ar învăţa imediat lecţia, şi-ar sacrifica un mic procent din marja de profit şi ar începe să practice şi ele dobânzi rezonabile. Aşa, se speră că vor avea bunăvoinţa de a o face, dar se acceptă implicit şi cu grave consecinţe ideea că statele pot să dea faliment ca orice firmă. Or, o ţară nu e o companie menită să asigure profitul pentru 1-3 % din populaţie; o ţară e o societate complexă, care nu funcţionează nici fără simboluri, nici fără solidaritate, nici fără compasiune.

Neîncrederea colectivă în aşa-numita “clasă politică” nu e un fenomen prea sănătos, dar reflectă totuşi îngrijorarea legitimă a cetăţenilor tocmai faţă de această închistare lipsită de generozitate a stăpânilor lumii actuale.Aceştia nu au prea înţeles din experienţa alegerilor prezidenţiale din SUA din 2008, când Obama a câştigat mai ales prin viziune şi generozitate; nu ştiu dacă le va mai câştiga şi anul acesta din aceleaşi raţiuni, dar există multe şanse să le câştige tocmai fiindcă, nici de data asta, competitorii lui nu vădesc nici generozitate, nici viziune.

Prof. Dr. Zoe Petre