NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Premoniţiile lui George Friedman

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Premoniţiile lui George Friedman
1

Baza militară de la Deveselu, pe care va fi amplasat scutul antirachetă.

Prăbuşirea subită a regimurilor comuniste şi a sistemului statal comunist din Europa i-a lăsat mască, dar i-a şi ridiculizat profund pe redutabilii kremlinologi şi minunatele lor institute de analiză. CIA şi-a încropit pe site o culegere de citate din diverse documente secrete care să ateste că evenimentul politic nr. 1 al secolului XX a fost totuşi, întrucâtva, luat în calcul la Agenţie. Şi iată că acum, la aproape 25 de ani de la colapsul comunismului şi – după unii – încheierea războiului rece, strategul politic american George Friedman, fondatorul Institutului Stratfor, îşi ia riscul să sufle şi în iaurt. Nu vrea ca Occidentul să fie luat din nou prin surprindere de o altă spectaculoasă schimbare planetară, una care vizează chiar soarta structurilor instituţionale fundamentale ale Vestului – NATO şi UE, noile priorităţi geopolitice ale Americii, nouă axă Berlin-Moscova etc. Cu alte cuvinte, Vestul va fi alt Vest. Cum ne vom raporta la el? Cum trebuie să reacţionăm la noua mare schimbare, iminentă după Friedman?

NATO şi UE, afirmă Friedman – dacă nu chiar atât de direct – nu sunt instituţii eterne sau, în orice caz, nu mai au aceleaşi ţeluri şi misiuni ca atunci când au fost înfiinţate sau pe întreaga perioadă a războiului rece. Nici Statele Unite nu vor mai fi umbrela de securitate a Europei, nici scutul spaţial proiectat pentru continent nu mai trebuie luat drept arma defensivă perfectă, nici americanii nu mai trebuie văzuţi ca salvatorii providenţiali ai ţărilor din Europa răsăriteană de sub hegemonia unei Moscove imperiale.

Şi toate aceste grozăvii – cât se poate de logice şi pe deplin posibile – George Friedman a ales să le spună (şi) la Bucureşti. Adică în capitala est-europeană în care, cu cât vorbeşte mai mult cu mai-marii zilei, cu atât rămâne mai perplex. După vizita de acum câţiva ani în România, Friedman scria că această ţară e „ o carte greu de citit”. După vizita din mai 2013, a declarat, sincer dezarmat: „Am plecat din România confuz”. Şi atunci, de ce a ales Friedman să spună toate cele de mai sus la Bucureşti? Aceasta e marea întrebare. Dar până la un posibil/posibile răspunsuri, să consemnăm câteva din spusele în România şi consemnările din America ale politologului de la Stratfor.

Operaţiuni de stabilizare a Afganistanului.

Operaţiuni de stabilizare a Afganistanului.

Uniunea Europeană, a spus Friedman, „vedeţi-o cum arată”: „UE nu mai funcţionează… Problema în Europa este că nu există un lider, sunt opinii divergente între principalele state precum Germania şi Franţa şi nu există o relaţie comună… Proiectului zonei euro îi lipsesc transparenţa şi credibilitatea. De fapt, cred că problema zonei euro a eşuat… Trebuie să fie o mai bună înţelegere a noţiunii europene de suveranitate, a statului naţional aflat în competiţie cu celelalte ţări vecine… Europa este într-o criză profundă, structurală, care va dura”.

Ce trebuie să facă România într-o asemenea situaţie? „Pentru o contrapondere, România are nevoie să-şi consolideze relaţiile cu Statele Unite”. Simplu? Deloc. Dimpotrivă. „România are nevoie de o relaţie cu Statele Unite, dar asta nu înseamnă că Statele Unite vor să aibă o relaţie cu România”. Căci „America, chiar dacă este principala putere a lumii, nu poate să se implice peste tot.” Şi atunci, ce-i de făcut?. „Pentru o relaţie, trebuie să identificaţi mai întâi necesităţi comune şi mai ales să arătaţi ce aveţi de oferit”. Autorul nu ne lasă în ceaţă şi ne face sugestii: „Atât americanii, cât şi românii, vor să diminueze influenţa ruşilor” (asta-i bună, ca anecdota cu elefantul şi şoricelul pe o punte, ultimul lăudându-se: Tropăim, tropăim!). De aici necesitatea de a importa din SUA sisteme aeriene şi antitanc, avioane de luptă etc., căci România n-are nevoie de elemente de scut spaţial, care este mai degrabă un simbol, iar „în chestiuni militare nu-mi plac simbolurile”, mărturiseşte Friedman. Aşadar, Deveselu ar fi cam „frecţie la picior de lemn”. Mai mult: „Nu că ceea ce au făcut românii în Irak şi Afganistan (adică au mai şi murit, ca eroi – n.n.) nu ar fi important, dar acum trebuie se ne decidem asupra contribuţiei pe termen lung a fiecărui partener”. Altfel spus, ce crede România că a făcut până acum, în materie militară şi de securitate, pentru relaţia româno-americană, n-ar prea fi mare lucru. În sfârşit, în materie de „cooperare economică”, i-am putea interesa pe americani cu gazele de şist, zăcămintele de la Roşia Montană şi ce-ar mai fi pe aici ca rezerve de petrol şi gaze.

Dar în NATO, câte speranţe să-şi pună România de acum înainte? Friedman observă că „România a căutat mereu câte un refugiu, câte o grupare sau organizaţie care să o protejeze. Aşa a văzut România intrarea în NATO (…) Dar NATO nu o va proteja, NATO nu mai funcţionează cum trebuie de ani buni”. De fapt, forţează George Friedman evidenţele, „NATO nu este o alianţă, ci doar o grupare de ţări” (şi noi toţi cei care-i mai spuneam şi Alianţa Nord-Atlantică şi invocam principiul solidarităţii muschetarilor, înscris în faimosul art. 5 al Cartei!). „NATO este în prezent incapabilă să răspundă unor necesităţi de securitate mai presante în regiune”, ne spulberă orice speranţă analistul Stratfor.

Şi iarăşi obsedanta întrebare: ce-i rămâne României de făcut? Pentru că „statutul de membru (al NATO şi al UE – n.n.) s-ar putea să nu fie cea mai bună soluţie pentru România”. Atunci? În CSI? În Organizaţia statelor de la Shanghai? Că în BRICS sau în Uniunea Africană încă nu avem şanse.

Militari români pe frontul din Irak.

Militari români pe frontul din Irak.

George Friedman are şi aici răspuns. „România trebuie să aibă singură grijă de ea, pentru că nici NATO şi nici UE nu o vor face”. Iar ca încurajare, şi câteva vorbe frumoase: „România este un stat suveran, cu mari resurse, cu un viitor şi trebuie să îşi asume responsabilităţile pentru acest viitor al său, să accepte preţul independenţei pe care o are”.

Flatantă, dar enigmatică frază. Ce vrea să zică, de pildă, „să accepte preţul independenţei pe care o are”? Dacă ar fi fost mai explicit aici, am fi ştiut de ce a venit George Friedman la Bucureşti şi ce-a vrut de fapt să ne spună. Ambiguitatea, însă, alimentează varii speculaţii, de pildă cum că patronul Stratfor ar fi venit la Bucureşti mai degrabă pe post de reprezentant al intereselor de afaceri americane în armament clasic sau resurse energetice şi minerale.

La Bucureşti, George Friedman ne-a transmis cu calm şi sfătoşenie, uşor ironic, cam plictisit şi cam printre dinţi, un set de aprecieri incendiare şi un mănunchi de învăţăminte care ar fi trebuit să-i stupefieze pe decidenţii zilei. Căci totul va fi altfel decât până acum: UE, NATO, SUA, Germania, Rusia, vecinii României… Peste tot e nevoie de abordări noi şi de opţiuni şi decizii istorice curajoase. E de discutat mult pe semnalele lui Friedman, dar poate că şi asta s-a urmărit (iar întrebare: de către cine?).

Spusele lui Friedman nu-s fără greş. Bunăoară, ne îndeamnă implicit să ieşim, în sfârşit, din logica războiului rece, dar optează pentru o ostilizare comună româno-americană cu Rusia. Păi nu ne îndemna, chiar la Bucureşti, sub curcubeu, unul din preşedinţii Bush să fim o punte între America şi Rusia?

În general, însă, cuvintele lui Friedman despre România sunt bine cumpănite şi demne de reţinut. Mai ales că unele din comunicările sale aduc chiar a avertisment sumbru: „Dacă vă angajaţi în nostalgii romantice, dacă urmăriţi visul minunat care a fost odată UE, veţi avea de-a face cu istoria, care îşi arată faţa urâtă. Iar românii au văzut deja faţa urâtă a istoriei”. Se regăsesc aici inflexiunile funeste din avertismentul pe care Gorbaciov i l-a aruncat în faţă lui Honecker cu puţin timp înainte de demolarea Zidului Berlinului: „Istoria nu-i iartă pe cei ce întârzie”.

Corneliu Vlad

Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Cine îşi mai aminteşte de „Războiul Bananelor”? Auzind acest nume, avem impresia că e vorba de o ficţiune cu un titlu incitant. Or, războiul bananelor a fost un lung şi aprig conflict vamal între Statele Unite şi Uniunea Europeană, în legătură cu importul de banane: Europa anilor ’80 acorda un tratament preferenţial importurilor de banane din ţări din Africa, din Caraibe şi din zona Pacificului, foste colonii ale statelor europene pe care astfel vechile metropole le ajutau. Statele Unite au declarat public că asemenea tarife preferenţiale încalcă principiile OECD şi păgubesc marile corporaţii americane care asigură importurile de banane din America Latină. Administraţia Clinton a impus, ca măsură de retorsiune, taxe foarte mari asupra  produselor de lux venite din ţări ale UE, parfumuri din Franţa, dar şi caşmir din Scoţia sau coniac din Cognac – locul de baştină al viitorului prim-ministru francez Jean-Pierre Raffarin, cel care va fi, câţiva ani mai târziu, acuzat că a venit în România „ să-şi ia tainul ”.

Am început cu acest episod recent – minor, şi în mare măsură deja uitat –  fiindcă el rezumă destule dintre particularităţile Alianţei Transatlantice care uneşte de mai bine de şase decenii SUA şi Europa. Nu e o alianţă lipsită de asperităţi; încă din anii celui de-al doilea război mondial, care au generat de altfel această alianţă, fricţiuni frecvente în raporturile dintre SUA şi principalele state europene aliate s-au manifestat periodic: ba Franţa era ofensată de neîncrederea Americii în forţele ei – generalul de Gaulle nu era degeaba suspicios – ba Churchill se vedea pus în faţa unei neaşteptate coaliţii sovieto-americane, cum s-a întâmplat în cazul proiectului britanic de debarcare în Balcani. Realismul europenilor s-a ciocnit adesea de idealismul declarativ şi de eticismul poziţiilor americane.

Dar, dincolo de toate acestea, SUA au reprezentat principala forţă politică şi militară care a asigurat rezistenţa europeană contra Germaniei naziste, şi care, alături de enorma forţă umană a URSS, au permis victoria aliată în cel de-al doilea război mondial. Acest fapt, precum şi incontestabila poziţie de lider a Statelor Unite în primii ani de după război, de la „Planul Marshall” la constituirea Tratatului Atlanticului de Nord, au asigurat raporturilor dintre SUA şi Europa, tot mai unită, o stabilitate de fond care a rezistat în faţa tuturor provocărilor şi crizelor. Chiar dacă Germania nu s-a împăcat prea uşor cu statutul ei postbelic, chiar dacă Franţa a încercat de câte ori era cu putinţă – şi chiar când nu era – să amintească tuturor că, între vinul de Bordeaux şi Coca Cola nu există termen de comparaţie, chiar dacă Marea Britanie şi-a digerat cu greu statutul de aliat secundar, alianţa transatlantică a rămas stabilă vreme de aproape cinci decenii, până la prăbuşirea comunismului, şi a continuat să fie cea mai puternică alianţă militară şi politică a lumii până în zilele noastre.

Formal, raporturile diplomatice dintre statele Europei occidentale şi SUA au fost reînnoite încă din 1953; în noiembrie 1990, cooperarea dintre SUA şi ceea ce, după Maastricht, devenise o uniune politică – Uniunea Europeană –  a fost definită în termeni formali prin Declaraţia Transatlantică, urmată, în decembrie 1995, de Noua Agendă Transatlantică. Ambele documente sunt importante prin prevederile lor concrete şi specifice, dar au o importanţă istorică depăşind detaliul mecanismelor de cooperare. Şi iată de ce: liantul esenţial al alianţei dintre SUA şi Europa de vest a fost, odată cu capitularea Germaniei, un pericol de altă natură, dar la fel de grav, anume tentaţia imperială a URSS victorioasă, în plină expansiune europeană, ceea ce a deschis era Războiului rece. Indiferent de momentele de destindere din anii lui Hruşciov şi Kennedy, ori de teoretizarea coexistenţei paşnice dintre cele două sisteme, SUA au considerat tot timpul URSS şi pe aliaţii săi ca fiind cea mai gravă ameninţare de securitate cu care se confruntau, iar URSS a considerat, la rându-i, că NATO în genere şi americanii în special erau cel mai mare pericol. În această confruntare, Europa Occidentală nu avea de ales: SUA au fost – cum au şi rămas – cea mai mare putere militară dintre statele democratice şi nici unul dintre acestea nu-şi făcea iluzia că ar putea să reziste de unul singur unei agresiuni a Pactului de la Varşovia. Or, între 1989 şi 1991, şi Pactul de la Varşovia, apoi şi URSS, s-au prăbuşit, aşa că pericolul ca Uniunea Europeană să se distanţeze de America în absenţa unui risc comun de securitate era cât se poate de acut.

Un număr important de factori au împiedicat însă, din fericire, destărmarea Alianţei Atlantice. Mai mult, la 12 septembrie 2001, Alianţa a activat pentru prima oară în istoria sa Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Aici trebuie să enumerăm atât considerente foarte prozaice, cum ar fi faptul că, împreună, SUA şi UE reprezintă de departe cea mai importantă forţă economică a lumii contemporane, care produce aproape 60% din PIB-ul mondial, acoperind 33% din comerţul mondial de bunuri şi  42% din schimbul de servicii. În acest context, a crescut în ultima vreme participarea UE la producţie şi schimburi, dar trebuie să remarcăm că, deşi aria conflictuală din raporturile transatlantice capătă adesea un relief nemeritat în presă, această arie conflictuală nu depăşeşte 2% din totalul schimburilor comerciale reciproce. Stimulat de crearea Consiliului Economic Transatlantic – TEC – în 2007, menit să dea un nou avânt economiilor de pe ambele maluri ale oceanului şi, fără să o declare, să vindece câteva din numeroasele răni pe care deciziile Administraţiei Bush le provocase în relaţia cu aliaţii europeni,  cooperarea economică dintre SUA şi UE se manifestă activ, inclusiv în eforturile reunite de limitare a efectelor crizei globale.

Această criză este şi ea plină de riscuri, nu doar pentru fiecare stat în parte, ci şi pentru alianţele şi uniunile politice de ambele părţi ale Atlanticului, fiindcă în situaţii de criză internă, orice administraţie este mai susceptibilă. Aşa se face că, de exemplu, se aud tot mai multe voci ale oficialilor americani care pun în vedere statelor europene că nu trebuie să mai conteze, ca în anii „războiului rece”, pe faptul că SUA oricum le vor apăra, şi că ar fi cazul să consacre cheltuielilor de securitate şi înarmare un procent ceva ma apropiat de cel la care s-au angajat ca membri NATO. La prima vedere, nu poţi să nu le dai dreptate americanilor, al căror deficit nu se poate corecta dacă vor continua să se înarmeze şi în contul aliaţilor europeni. La o scrutare mai atentă, lucrurile se complică: poziţia americană în NATO permite industriei militare a SUA să dicteze, de fapt, tipul de armament pe care NATO îl utilizează, drept care europenii nu pot să-şi utilizeze capacităţile de producţie şi sunt cantonaţi în poziţia de debitori neţi ai unei industrii care nu le aduce nici un loc de muncă. Tot astfel se prezintă şi problema atât de disputată a culturilor de plante modificate genetic: în aparenţă, europenii se împotrivesc iraţional progresului, doar că aceste plante au particularitatea de a nu produce seminţe, care trebuie să fie ele însele modificate în laborator pentru a permite o nouă recoltă. În aceste condiţii, şi cum laboratoarele americane au exclusivitatea patentelor, europenii ar fi obligaţi anual să cumpere de la un unic furnizor seminţele indispensabile reproducerii recoltei.

Un alt punct de discordie priveşte respectarea drepturilor omului şi justiţia, domeniu în care opinia publică europeană este mai radicală decât cea americană. În acest sens, la problema mereu acută a pedepsei cu moartea, pe care europenii au abolit-o – cu excepţia Lituaniei, în cazuri cu totul excepţionale – dar care continuă să fie legiferată şi activ utilizată în nu puţine dintre statele americane, în frunte cu Texasul, care deţine sub acest aspect un trist record, s-a adăugat în ultimii ani spinoasa problematică a tratamentului aplicat celor suspecţi de terorism. Într-adevăr, în urma şocului de la 11 septembrie, administraţia Bush a adoptat Patriot Act, o sumă de prevederi legale care au permis „Homeland Security” şi altor agenţii de securitate să exercite nu doar un control care încalcă sistematic libertăţile cetăţenilor, ci şi un număr de acţiuni represive, uneori foarte brutale, care au întunecat ultimii ani de guvernare ai lui George W. Bush, dar care nu par să aibă parte de o rezolvare clară nici azi, către sfârşitul mandatului lui Obama, câştigat în mare măsură pe baza promisiunilor de a pune capăt acestor practici. Or, s-a văzut în ultimii ani că preşedintele nu a putut să rezolve esenţialul în această privinţă. Poate că la Abu Ghraib nu se mai practică tortura prin înec, dar baza de la Guantanamo funcţioneazâ încă…

Cum se ştie, România şi Polonia – statele europene care au un parteneriat strategic activ cu SUA şi care au iritat în repetate rânduri parteneri europeni importanţi, cum este Franţa, prin atitudinea lor făţiş pro-americană – au fost acuzate de Amnesty International şi apoi de Raportul Martin al UE că au găzduit activităţi represive secrete pe teritoriile lor. În pofida protestelor energice ale tuturor factorilor responsabili, această suspiciune nu a încetat să planeze asupra celor două state, iar atitudinea sfidătoare a administraţiei Băsescu în multe chestiuni legate de cooperarea europeană nu a făcut altceva decât să sublinieze această ruptură.

Apropierea transatlantică realizată recent datorită fascinaţiei cu care europenii l-au adoptat pe candidatul Barak Obama pare azi aproape uitată. Incidente cum a fost scandalul care l-a implicat pe Dominique Strauss Kahn scot la iveală diferenţe foarte mari de mentalitate şi chiar de legislaţie. În ciuda acestor diferende, care vor continua să existe şi chiar să ridice unele obstacole în cordialitatea reciprocă a relaţiilor transatlantice, oricât s-ar confrunta UE şi SUA, ambele sunt condamnate la cooperare. Chiar dacă în SUA nu se vor mai mânca French fries, ci American fries, chiar dacă, în Europa, sănătoasele prejudecăţi împotriva fast food-ului vor prilejui şi în noul secol aceeaşi bombăneală ostilă americanilor de la MacDonald`s, parteneriatul transatlantic va continua să existe, pentru că este un parteneriat bazat nu numai pe interese comune, ci şi pe valori comune: libertate, egalitate de şanse, democraţie. Deocamdată cel puţin, nici SUA, nici Europa nu au cu cine se alia în numele acestor valori dacă nu se aliază între ele.

 

Zoe Petre