NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Propaganda în mileniul trei

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Propaganda în mileniul trei

Arma numită propagandă este folosită de multe secole. Dacă în trecut era un instrument al puterii politice, în acest joc au intrat în ultimele decenii și celelalte… puteri – marea finanță și corporațiile. Cum arată propaganda mileniului trei? Ca un adevărat război. 

Presa americană în timpul conflictului din Irak

Camuflată deseori în spatele unor declarații oficiale pompoase, propaganda domnește în toate punctele cardinale. Marilor puteri care utilizează acest tip de manipulare li s-au alăturat și tot felul de forțe non-statale, care dezvoltă încontinuu strategii sofisticate pentru a influența opinia publică în conformitate cu agende care nu au de multe ori legătură cu interesul general.  

În tot acest conflict de amploare globală, vestul pare cu un pas în spate. De multe ori, propaganda occidentală doar reacționează la cea estică – atunci când combatantul ISIS Abu Turaab a transmis un mesaj prin social media, Departamentul de Stat al SUA s-a grăbit să-i răspundă; în 24 de ore, 32 de reacții au venit pe rețelele sociale pentru terorist, zero pentru oficialități, punctează „New York Times”. În aceste condiții, specialiștii afirmă că, în calitatea lor de inventator și cel dintâi finanțator al internetului, Statele Unite ar trebui să poată gestiona mai bine situația. „Spațiul virtual a devenit o piață în care birocrații americani sunt deseori depășiți; nu pot fi la fel de uluitori și de șocanți și riscă să se dilueze dacă se apucă să riposteze fiecărui adversar non-statal”, este de părere politologul Peter Warren Singer.  

Demn de menționat este faptul că nu cu multe decenii în urmă, SUA foloseau foarte eficient mijloacele de propagandă. De pildă, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial utilizau chiar și metoda profețiilor pentru a demoraliza partea adversă, în speță Germania nazistă, publicând predicții astrologice care anunțau căderea Reich-ului. În deceniile care au urmat, periodic apăreau știri despre „dispariția” sau „moartea” lui Fidel Castro, pe vremea când acesta conducea Cuba; guvernul nord-coreean este portretizat încontinuu ca o echipă de autocrați sângeroși; scandalurile din America de Sud, de la nivel înalt, au fost întotdeauna super-mediatizate. De asemenea, propaganda a fost intensă pe timpul conflictelor din Irak și Afganistan. 

Propaganda rusă împotriva Ucrainei

Unul dintre campionii propagandei mondiale este, fără îndoială, Rusia. În încercarea de a sparge monopolul media anglo-saxon într-o lume a informațiilor, Kremlinul a trecut la a elabora un plan de „a pune în evidență peste hotare politica statului rus”. Nu au fost doar vorbe; în prezent, 136 de milioane de dolari anual intră în propaganda pe care Kremlinul o face prin intermediul mass-media pentru a influența opinia publică de peste granițe. Un exemplu: prin intermediul fostei agenții „Russia Today”, redenumită „RT”, se propagă critica împotriva vestului, se publică așa-zise opinii ale unor susținători ai teoriilor conspirației americane și mii de jurnaliști activează non-stop pentru a submina autoritatea media occidentale și a pune în loc poziția Kremlinului. „Suntem în mijlocul unui război al propagandei”, sintetizează Andrew Weiss, vicepreședinte al organizației „Carnegie Endowment for International Peace”. Și din nou intervin datele relevante: agenția rusă a ajuns disponibilă pentru 644 milioane de oameni din toată lumea, iar sumele alocate extinderii birourilor sale sunt impresionante: pe lângă creșterea la 30 a numărului angajaților filialei din Berlin, sunt prevăzute 39 milioane de dolari pentru extinderea în Franța. „Rusia utilizează toate mijloacele pentru a influenţa opinia publică. Deși nu mai este aceeaşi ideologie ca pe vremea Uniunii Sovietice, (…) sunt uneori aceleaşi procedee. Este o strategie de influenţă, de reţele, cu opinii foarte conservatoare în termeni de morală şi, de asemenea, cu pretenţia de a apăra creştinismul de islam”, atenționa recent președintele Franței, François Hollande. 

Mijloacele de manipulare nu cunosc limite – de pildă, pentru a discredita guvernul Ucrainei, cu care se află în conflict, propaganda rusă a folosit o asociere a acestuia cu asediul naziștilor asupra Leningradului, o pagină extrem de dureroasă din istoria Ucrainei, pe care Moscova nu s-a sfiit s-o utilizeze în folos propriu. Aceste tactici dau roade; deși este arhicunoscut faptul că doborârea avionului aparținând „Malaysian Airlines”, din 2014, este legată de Rusia, propaganda a fost atât de eficientă, încât jumătate dintre ruși consideră că armata ucraineană este responsabilă pentru tragedie. Mai mult, ideea a prins rădăcini și în opinia publică din alte state, în special în cele din Balcani.  

 

Metode sofisticate 

Jihadiștii nu au stat deoparte în acest război al propagandei. Cu accesul nelimitat pe care îl oferă internetul, aceștia se dovedesc la fel de periculoși în transmiterea mesajelor cum sunt și în acțiunile lor de teren. Statul Islamic se folosește de metode avansate de a-și face reclamă și de a atrage adepți, precum și de justificare a acțiunilor proprii: toate facilitățile online, mesaje multimedia în numeroase limbi străine, imagini captate cu ajutorul dronelor, răspândire de filme video pe toate canalele disponibile. De fiecare dată când un cont este închis, ISIS reușește să deschidă un altul imediat. Spre deosebire de Al Qaeda, jihadiștii Statului Islamic au făcut din organizație una mult mai periculoasă și mai versatilă, mizând nu doar pe teroare, ci și pe mesajele care arată că lupta lor este una împotriva imixtiunii vestului în modul de viață al estului. Roadele otrăvite ale acestor manevre nu sunt de neglijat – 2.000 de occidentali, printre care 100 de americani, 200 de canadieni și circa 500 de britanici s-au alăturat periculoasei organizații. „Un tânăr vede propaganda ISIS; simte că are ceva în comun cu oamenii aceia, apoi ia legătura cu ei prin social media. În final, primește instrucțiuni și o călăuză pentru a lua drumul Siriei”, detaliază „Wall Street Journal”. În plus, fiecare acțiune a teroriștilor este mediatizată în cel mai mic detaliu chiar de canalele de informare ale vestului, pe care, în acest fel, jihadiștii le-au transformat în unelte de propagare a lor și a terorii pe care o răspândesc.  

Nu în ultimul rând, marele succes economic numit China a devenit punct focal pentru acest război al propagandei. Portretizată în clișee, este în realitate „un stat care folosește mijloace capitaliste pentru a atinge scopuri socialiste”, după cum explică specialistul în geopolitică Jeff J. Brown. Dar propaganda occidentală a luat la ochi Beijingul și, în timp ce face afaceri profitabile cu China pe de o parte, o etichetează ca fiind un stat comunist rămas în vremea lui Mao Zedong, pe de altă parte. La rândul ei, propaganda chineză nu stă degeaba; un studiu recent al Universității Harvard a stabilit că angajații guvernului chinez lansează 488 de milioane de postări pe rețelele social media în fiecare an. Grav este faptul că mulți lucrători din departamentele de resurse umane sau funcționari publici de tot felul au obligația, pe lângă fișa postului, să posteze informații false, notează „The Diplomat”.  

 

Roxana Istudor 

 

Geopolitica, în zona extinsă a Nistrului

Reporter: editura March - 19 - 2011 Comments Off on Geopolitica, în zona extinsă a Nistrului

Pe harta Europei, în partea de lume cea mai bătută de pasul omului, cu cea mai bogată memorie istorică şi cea mai amănunţită reprezentare şi cunoaştere geografică, există o fâşie de pământ cu un destin straniu şi singular. Trecutul acestui ţinut este încărcat, prezentul răvăşit iar viitorul înceţoşat. Veştile la zi despre acest petic de pământ sunt mai ales de politică, propagandă sau fotbal, deschiderea lui spre lume este minimă, percepţia – incredibil de deficitară şi de deformată, voit sau din necunoaştere. Ţinutul acesta a fost proclamat stat, dar unul fantomatic, căci nimeni în lume nu-l recunoaşte; se susţine că-l locuieşte un anume popor, dar şi aici e vorba de aberaţie, arbitrariu, plăsmuire. O realitate – europeană, totuşi – care, de mai multe decenii, se adânceşte într-o paradigmă precară şi nefirească.

„Republica Moldovenească Nistreană” nu este stat, popor transnistrean nu există. De-a stânga Nistrului se aşterne pe o suprafaţă restrânsă, circa 4.000 kmp şi cu o populaţie de 6.000.000 de locuitori, zona transnistreană, parte integrantă a teritoriului Republicii Molodova. O regiune reprezentând cam o zecime din suprafaţa statului independent post-sovietic de la Chişinău, dar care a fost sustrasă de sub autoritatea legitimă a autorităţilor statului, pentru a deveni o adevărată „gaură neagră”, incontrolabilă, pe care se întâmplă acţiuni contrare legii şi dreptului internaţional (trafic de arme, droguri, persoane, fonduri). Politica şi manevrele căpeteniilor de la Tiraspol întreţin, printr-un conflict pe care îl cronicizează, un climat de instabilitate şi tensiune în zonă şi pe continent.

Realităţilor istorice şi de astăzi ale teritoriului transnistrean le este consacrată cartea solid documentată şi nepătimaş elaborată „Românii, Basarabia şi Transnistria”, apărută sub egida Fundaţiei Europene Titulescu şi a Centrului de Studii strategice, la editura „Artemis”. Autorii, Ion Popa şi Luiza Popa, oferă, într-un fel, o revelaţie publicului românesc, care, în marea lui parte, ştie probabil cinci nume de oraşe sau provincii din Afganistanul îndepărtat, dar nu poate numi cinci localităţi din Transnistria de lângă noi. Prin anii `90, când, împreună cu câţiva colegi de la ziarul „România liberă”, eram singurii ziarişti din România (de fapt, din lume) ce relatau, episod cu episod, despre înscenarea judiciară împotriva lui Ilaşcu şi alor săi, un tânăr din Tiraspol, „barman” la un chioşc de răcoritoare, ne-a recunoscut după plăcuţa de îmatriculare auto şi a exclamat, uimit: „Băi, dar ce căutaţi voi pe-aici?”.

Nestri, Nestri, malul tău/Diparti-s di niamu meu”, se spune într-o doină a locurilor, culeasă de cercetătorul N. Smochină în perioada interbelică, versuri care au confluenţe tulburătoare cu „Doina” lui Eminescu. Românii de la răsăritul României sunt „o ramură uitată a neamului românesc”, cum emoţionant formulează autorii cărţii, care pun în circuit larg mărturii istorice, etnografice, culturale, lingvistice etc. din cele mai vechi timpuri despre viaţa plină de încercări existenţiale a românilor trăitori în spaţiul slavilor de est. Căci Transnistria – în sensul restrâns al actualei zone secesioniste şi în cel larg, al teritoriului dintre Nistru si Bug – a fost sortită unor aventuri istorice cu grele urmări asupra locuitorilor ei, indiferent de obârşia şi identitatea lor etnică. După încheierea dominaţiei asiatice, aceste ţinuturi, masiv repopulate în secolele trecute, şi din est, şi din vest, au fost numite când „Moldova Nouă”, când „Noua Rusie”, ambele toponimii conţinând doza lor de adevăr. Mai aproape de noi, Transnistria a fost văzută de cominternişti ca embrion al viitoarei „Românii Socialiste”, iar de secesioniştii de la Tiraspol ca „leagăn al renaşterii URSS”. Copleşitoare încărcătură istorică pentru un colţ de lume în care au convieţuit paşnic oameni de diferite limbi şi credinţe. Dar un tărâm râvnit de expansionişti, un laborator pentru experienţe geopolitice, un cap de pod pentru extinderea zonei de influenţă a cercurilor imperiale, mai vechi sau mai noi, de la Moscova în intreaga Europă de sud-est şi cu impact la scară continentală – aceasta a fost miza, mereu majoră, a Transnistriei, de-a lungul timpului, în jocurile de putere care şi-au aflat aici un virulent teatru de desfăşurare.

În această nefericită şi păguboasă tradiţie se înşiruie şi actualul conflict de pe Nistru care, argumentează cartea, nu este unul etnic, ci geopolitic. „Un conflict controversat, care, în opinia experţilor, nu are nicidecum conotaţii etnice, ci exclusiv politice” – cum se arată în carte. Altfel spus, „un conflict localizat într-o zonă folosită tradiţional ca avanpost al intereselor ruseşti în sud-estul Europei, reinventat de artizanii politicii Kremlinului şi activat violent în 1992, la scurt timp după destrămarea URSS şi proclamarea independenţei tânărului stat Republica Moldova”.

Conflict care a explodat dramatic, sângeros, în confruntare armată, la începutul anilor 1990, şi în care s-au pierdut peste o mie de vieţi. Dintr-un conflict prezentat iniţial, de către unii, ca fiind aparent intern, (între Chişinău şi Tiraspol), conflictul de pe Nistru s-a dovedit parte a „construcţiei Lujkianov”, varianta sovietică de ultimă oră pentru salvgardarea intereselor de mare putere în această zonă a spaţiului post-sovietic, pentru ca acum (în scurta perioadă ce a trecut de la apariţia acestei cărţi), dosarul transnistrean să intre, în sfârşit, pe agenda unor state şi instituţii occidentale. Ignorat sau subevaluat multă vreme în marile cancelarii din Vest, conflictul de pe Nistru îşi învederează evident şi acut caracterul de „abces european”. Faptul că şi NATO, şi cancelarul german Merkel, şi, într-o anumită măsură, SUA, acordă o atenţie sporită acerstui conflict, confirmă internaţionalizarea sa. De la stadiul „Între agonie şi speranţă”, cum îl definesc autorii cărţii, la „Depăşirea paradoxului: o perspectivă optimistă” (alt titlu de capitol în carte), conflictul de pe Nistru înregistrează o evoluţie ce poate fi benefică pentru toate părţile într-un fel sau altul implicate.

Transnistria momentului este un subiect delicat şi dificil, incomod pentru unii actori protagonişti, căci miza sa este mare şi cu multiple implicaţii, dar unghiul de abordare al cărţii, emoţional atât cât se cuvine, căci este vorba şi de români înstrăinaţi şi dureros solicitaţi, este unul raţional şi înţelept, fără prejudecăţi, stereotipuri, resentimente vindicative. „Demersul nostru nu are un caracter antirusesc” – afirmă deschis şi apăsat autorii . „Ruşii nu pot fi învinuiţi pe termen nedefinit, ca popor, pentru anumite fapte şi evenimente istorice, după cum nici românii nu pot fi învinuiţi, ca popor, pentru anumite lucruri pe care unii dintre înaintaşi le-au făptuit în diferite momente din trecut”.

Înţelegerea şi soluţionarea complicatei situaţii de pe Nistru, cu lungile ei extinderi, implică, înainte de orice, despovărarea abordării de o apăsătoare moştenire istorică şi de rigiditatea ancorării în proiecte neoimperiale şi în strategii ale jocurilor de interese.

Prin însuşi titlul ei, cartea face distincţia obligatorie între români, problema basarabeană şi cea transnistreană, fără a ignora, totuşi, conexiunile lor intime. Iar prin aceasta îşi aduce o contribuţie în plus la o dreaptă judecată asupra unei stări de fapt viclean încurcată, toxică şi anacronică.

Adică, o carte de referinţă, cartea care trebuia scrisă despre Transnistria.

 

Corneliu Vlad