NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Şi totuşi, au răzbit

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Şi totuşi, au răzbit

Unii dintre cei mai renumiți lideri politici ai ultimului secol au fost la început considerați drept perdanți: unii nu erau cotați cu popularitate, alții erau acuzați că nu au carismă sau că au un discurs abraziv. Totuși, parcursul lor i-a înscris în cartea de aur a istoriei. 

Margaret Thatcher

Una dintre marile figuri politice ale veacului trecut este considerată astăzi Margaret Thatcher, fost premier al Marii Britanii, cunoscută azi în toată lumea drept „Doamna de fier”. Dar ascensiunea sa nu a fost deloc ușoară. Într-o politică dominată de bărbați, desemnarea ei ca șef al Partidului Conservator, în 1975, era văzută ca o decizie total eronată. Ţara avea o orientare de centru-stânga și nimeni nu a crezut vreodată că Thatcher va câștiga alegerile. Totuși, a învins în trei scrutinuri consecutive, a guvernat peste un deceniu și a întors societatea britanică spre centru-dreapta. La scurt timp după ieșirea sa din scena politică, victoria lui John Major în alegeri a venit ca de nicăieri. Era considerat un dezastru de imagine, era satirizat și acuzat că e plicticos sau, mai grav, că funcționează ca marionetă a fostului premier. Era atât de nepopular, încât era așteptată o victorie a laburiștilor, dar lucrurile s-au întâmplat exact pe dos. După triumful atât de puțin probabil, Major a intrat în folclor ca reper al curentului „efectul timidității conservatorilor”. 

Emmanuel Macron

Ceea ce s-a întâmplat în Franța poate fi considerat asemănător. Unul dintre candidații creditați cu foarte bune șanse, Emmanuel Macron, este un tânăr de 39 de ani care nu a avut prea mult de-a face cu politica și implicit nu a candidat vreodată. Se cunoaște că și-a lansat propria mișcare, „En Marche!”, cu circa 1 an înainte de scrutinul din această primăvară. În luna martie 2017 conducea în sondaje, în fața candidatei Marine Le Pen, un alt politician care poate fi considerat outsider, în special din pricina discursului anti-european, dar de ceva mai multă vreme pe scena politică. 

Peste ocean există o pleiadă de exemple de candidați cotați fără șansă care au răsturnat toate calculele și au devenit președinți ai SUA.

Donald Trump

Actualul șef de la Casa Albă, Donald Trump, are în urmă o lungă serie de outsideri care au învins, începând chiar cu Abraham Lincoln, efigie a Președinției Statelor Unite, figură istorică de o amploare universală. Doar că la vremea candidaturii sale era văzut ca un „anonim provincial” cotat cu șanse minime în cursa electorală. Republicanii care îl susțineau au recurs la un șiretlic, așezându-i pe delegați unii lângă alții, ca să dea impresia că Lincoln are o masă mare de susținători. Mai mult, au promis contracandidatului său, mult mai popularul senator William H. Seward, „orice dorește” în viitoarea administrație. Chiar și așa, victoria a fost una foarte strânsă.  

Harry Truman

Mai târziu, alte nume sonore, cunoscute azi în toată lumea, au pornit la drum în calitate de candidați dezavantajați: Harry Truman era atât de nepopular în 1948, încât ziarul Chicago tribune” a deschis ediția din ziua alegerilor cu titlul „Dewey l-a învins pe Truman”. Relaxați și siguri de victorie, republicanii nu s-au prezentat la vot, iar democrații au învins. Jimmy Carter este un alt exemplu de lider considerat atât de șters încât nu va putea câștiga. Guvernator un mandat și fermier, era cvasi-necunoscut în afara granițelor statului Georgia. Când și-a anunțat candidatura, colegii democrați au calificat-o ca fiind „o absurditate”. A pornit al 12-lea către nominalizare, cu un grad de popularitate printre votanții democraților de 1%. În final, a câștigat, deși foarte greu, în fața unui și mai nepopular Richard Nixon.  

Ronald Reagan

La rândul său, Ronald Reagan, una dintre cele mai luminoase figuri din galeria președinților americani, artizanul căderii Cortinei de fier, pornea în cursă în 1980 ca outsider. A câștigat și nu a uitat; în campania pentru al doilea mandat, chiar se autointitula astfel. Și Bill Clinton a avut șanse mici, fiind considerat de electorat un „necunoscut” din îndepărtatul Arkansas, la fel ca George W. Bush, care declara public în anul 2000 că nu are „experiență de Washington”.  

Cât despre fostul președinte Barack Obama, acesta părea condamnat la înfrângere. Imaginea politicienilor din Congres era însă atât de erodată, încât colegii l-au îndemnat pe tânărul senator să candideze tocmai pentru că nu era asociat cu politica de la Washington.

Barack Obama

Mandatele sale, ca prim președinte de culoare al Statelor Unite, au intrat în istorie și pentru tonul dat victoriilor neașteptate. Nu mai este nevoie să fie spus că actualul candidat-celebritate, starul de televiziune Donald Trump, nu a votat vreodată într-un corp legislativ, dar construiește după modelul Obama, chiar dacă vine pe o altă direcție”, nota New York Times” în 2016. După cum se cunoaște, rezultatele au confirmat ulterior acest trend… 

 

Protecționismul revine în forță?

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Protecționismul revine în forță?

În ultimele secole, majoritatea economiștilor au căzut de acord că libertatea comerțului este un lucru benefic, facilitând statelor producerea de bunuri ieftine, vânzarea lor cu succes și implicit creșterea veniturilor. Pe de altă parte, însă, s-a constatat că în vremuri grele sau din motive electorale, țările au recurs mai mereu la protecționism.  

Protest față de Acordul Trans-Pacific (SUA)

În anul 2009, în debutul crizei economice, statele dezvoltate din G20 își luau angajamentul „să nu mai repete greșelile istorice ale protecționismului”. Totuși, după un an, 17 dintre aceste state impuseseră restricții ale comerțului, potrivit unui Raport al Băncii Mondiale. Mai mult, pe măsură ce recesiunea se adâncea, protecționismul se extindea. Tendința a culminat cu declarația președintelui SUA, Donald Trump, care anunța imediat după alegerea sa, la sfârșitul anului 2016, că va abandona Parteneriatul Trans-Pacific. Toată economia lumii a perceput mesajul ca pe o „oficializare” a unei realități nerecunoscute public la nivelul marilor puteri. 

Cum s-a ajuns aici după crearea „General Agreement on Tariffs and Trade” (GATT), devenit în 1995 „World Trade Organization” („Organizația Mondială a Comerțului”), organisme a căror acțiune a însemnat scăderea masivă a tarifelor impuse de statele avansate, de la 40% după cel de-Al Doilea Război Mondial la 5% în prezent* și implicit un avans fără precedent al comerțului mondial? Prin maniera de a declara una și a face alta, pe care o practică multe state, notează „BBC”, formulând acest tip de indecizie ca fiind „un pas înainte, unul înapoi”. În ultimii ani, Europa s-a remarcat prin abordări diferite în interiorul Uniunii Europene, unde unele țări încă sunt sensibile la puseele naționaliste. De pildă, la alegerile prezidențiale trecute din Franța, ambii candidați la funcția de președinte făceau apel la retorica protecționistă pentru a câștiga voturi. Și asta în ciuda faptului că țara este unul dintre marii beneficiari ai comerțului mondial liber: de circa 15 ori mai multe firme franceze fac afaceri peste hotare decât companii străine în Franța. Echilibrul acestor tendințe a avut nevoie de stabilitatea Germaniei, care a reiterat mereu că protecționismul „ar fi un pericol grav la adresa economiei mondiale”. Până acum, influența Berlinului și-a spus cuvântul, dar „vântul care bate” dinspre Washington „suflă și în pânzele” multor naționaliști europeni care au ajuns să „joace în liga mare” politică în unele țări membre. 

Organizația Mondială a Comerțului: Argentina a încălcat regulile comerciale internaționale, prin protecționism

Cât despre Marea Britanie, care urmează să părăsească UE, încă din anul 2012 punea problema unui așa-numit „protecționism progresiv”, care să limiteze lista produselor care intră și ies din țară. Deși unii economiști britanici au catalogat ideea ca „politică economică de tip fascist, blocată în mercantilismul anilor 1700”, „Brexit” a devenit o realitate la mijlocul anului 2016 și nu există proiecții certe în legătură cu atitudinea viitoare a Regatului Unit față de comerțul mondial liber. 

Discrepanțele dintre discursuri și politici 

Marii jucători economici din Asia dovedesc cam aceleași discrepanțe între discursul oficial despre libertatea comerțului internațional și faptele „din teren”. De pildă, în ultimii ani, China a vorbit deseori depre faptul că acest tip de comerț este „motorul creșterii sale economice”, după cum se exprima fostul președinte al Camerei de Comerț Wan Jifei, care adăuga că „protecționismul este o abordare limitată”. Totuși, la sfârșitul anului 2016, Camera de Comerț a UE în China elabora un document în care atrăgea atenția că țara a dus protecționismul la limita sustenabilității și „riscă un blocaj dacă nu își deschide urgent piața pentru investitorii străini”. La rândul ei, India a manifestat din 2012 încoace multe rețineri în a-și deschide piața pentru investițiile occidentale; în rarele cazuri în care acestea se petrec, regulile și condiționările care le leagă de producția locală sunt semnificative, cu obligația pentru companiile străine de a se aproviziona astfel în proporție de minim 30%.  

Manifestație în favoarea măsurilor protecționiste (Marea Britanie)

Nici statele din America de Sud nu stau mai bine la capitolul diferențelor dintre declarații și politici aplicate. Este de notorietate faptul că fostul președinte al Argentinei, Kristina Fernandez de Kirchner, pe de o parte cerea o ridicare a tarifelor pentru produsele din afara „Mercosur” (bloc de alianțe economice din care face parte alături de Brazilia, Paraguay și Uruguay) de la 10% la un maxim de 35%, așadar protecționism în toată regula; pe de altă parte, însă, presa partenerul Brazilia să elimine barierele tarifare pentru multe produse argentiniene. 

Singura proiecție sigură în acest tablou general este că „tratatele internaționale care vizează comerțul mondial liber vor continua să stârnească numeroase controverse”, arată Douglas A. Irwin, fost consilier pe probleme economice al președintelui SUA.  

 

Roxana Istudor 

* „International Trade Areements” (Douglas A. Irwin – „The Concise Encyclopedia of Economics”)  

 

Viziunea unor mari lideri – Charles de Gaulle

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Viziunea unor mari lideri – Charles de Gaulle

Uniunea Europeană a avut mai multe personalităţi care au prevăzut şi întemeiat ceea ce cunoaştem astăzi drept Europa unită. Conceptul, drumul până la faptă şi nenumăratele implicaţii – de la unitatea economică la interese de securitate şi tabloul general al culturii şi civilizaţiei europene – au avut în Charles de Gaulle un mare promotor. Cum vedea veteranul celui de-Al Doilea Război Mondial, ulterior şef al statului francez, viitorul bloc comunitar şi în ce măsură viziunea sa a evoluat ca atare …

Preşedintele Franţei, Ch. de Gaulle, şi cancelarul german K. Adenauer, semnând Tratatul de prietenie franco-german (1963)

Preşedintele Franţei, Ch. de Gaulle, şi cancelarul german K. Adenauer, semnând Tratatul de prietenie franco-german (1963)

Politicienii europeni nu obişnuiesc să-i amintească frecvent în discursuri pe „părinţii fondatori”, aşa cum fac cei americani. Totuşi, unul dintre cei mai influenţi şi relevanţi vizionari ai proiectului european este, fără îndoială, Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei între 1959-1969. Imaginea sa de ansamblu asupra Europei unite începea cu un pas de o covârşitoare importanţă, ale cărui consecinţe se văd şi astăzi: reconcilierea dintre Franţa şi Germania. În condiţiile în care Germania atacase Franţa de trei ori într-un secol, o îngenunchease şi o îndoliase, era uluitoare această percepţie că o alianţă franco-germană ar putea fi nucleul unei Europe unite. Astăzi, întreaga lume constată că era pe deplin edificabilă o astfel de năzuinţă, la care de Gaulle a pus umărul efectiv, întărind încontinuu relaţia cu cancelarul Konrad Adenauer.

O altă componentă a viziunii liderului francez era la fel de îndrăzneaţă: „Europa extinsă de la Atlantic la Urali”. Nu i-a fost uşor să susţină un astfel de deziderat în plin „război rece”, când occidentul lupta pe toate fronturile cu pericolul avansului blocului comunist şi când URSS părea indestructibilă. Totuşi, de Gaulle i-a prevăzut prăbuşirea cu decenii înainte ca aceasta să se întâmple, a intuit că într-o zi naţiunile care alcătuiau „închisoarea popoarelor” aveau să-şi ceară cu vehemenţă drepturile şi că Moscova va fi nevoită să-şi flexibilizeze politica rigidă. Ulterior, aşa cum s-a şi întâmplat de altfel, occidentul urma să-şi extindă influenţa politică, ideologică şi economică spre est, cultura încheind cercul integrării întregii Europe. Fără să nominalizeze Balcanii în mod explicit, discursurile lui de Gaulle lăsau să se înţeleagă cu claritate faptul că această zonă urma să fie parte a tabloului general al unificării.* Foarte interesant este faptul că de Gaulle nu doar includea Rusia printre ţările europene, dar credea cu tărie că multe state asiatice fac parte din înţelesul lărgit de Europa. Îl confirmă politica de astăzi a Uniunii Europene care poartă numele de „Parteneriatul estic”. Este cu adevărat remarcabil că acest conducător, născut în secolul al XIX-lea, crescut într-un catolicism conservator şi cu o educaţie militară, avea o proiecţie asupra Rusiei care o întrecea în liberalism pe cea a multor politicieni occidentali contemporani.

Împiedicarea intrării Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană (1963)

Împiedicarea intrării Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană (1963)

În acelaşi timp, evoluţiile prezentului atestă o altă trăsătură a imaginii lui de Gaulle asupra Europei: naţionalismul. Viziunea liderului francez includea, pe de o parte, rolul Franţei în noul construct continental şi, în linii generale, acesta s-a păstrat: Franţa a reuşit să rămână o mare putere şi o democraţie stabilă, un lider al promovării libertăţilor, culturii şi civilizaţiei europene. Pe de altă parte, viitorul bloc comunitar urma să aibă la temelie statele naţionale, aşadar să fie o „Europă a naţiunilor”. Acesta a fost argumentul în numele căruia de Gaulle a retras Franţa din comanda integrată a NATO, considerând că Alianţa dominată de Statele Unite diminuează rolul ţării sale. Era un puternic semnal naţional, motiv pentru care liderul de la Elysée a şi fost contestat de mulţi politicieni vestici, care îl considerau „întâi francez, apoi european”.

Rolul lui de Gaulle a fost major şi în creionarea economică a Uniunii Europene aşa cum o cunoaştem astăzi. În 1958, când devenea şef al statului, Tratatul de la Roma, de constituire a blocului comunitar în prima sa formă, Comunitatea Economică Europeană, era deja semnat. Liderul de la Paris şi-a asumat implementarea acestui proiect cu toate forţele, întrucât considera piaţa comună un mare câştig pentru Franţa. Evoluţiile i-au dat dreptate: modernizarea în special a agriculturii franceze până la nivelul actual se datorează susţinerii Politicii Agricole Comune de către de Gaulle. Dar entuziasmul lui pentru Europa unită se oprea la segmentul economic. Spre deosebire de tendinţele actuale, era ferm împotriva oricărei federalizări sau centralizări.

Conferinţă a Pieţei Unice Europene (Roma, 1960)

Conferinţă a Pieţei Unice Europene (Roma, 1960)

Respingerea de către Franţa a Constituţiei europene prin referendum atestă faptul că de Gaulle era în asentimentul poporului, care gândeşte şi în prezent că apartenenţa la blocul comunitar trebuie să se traducă prin beneficii pentru naţiunea franceză. Preşedintele a militat de asemeni pentru negocieri în cadrul UE, dar fără ca statele să poată, totuşi, să fie forţate să facă într-un fel sau altul, dictat de la Bruxelles. A mers până acolo încât a refuzat să asiste la întâlnirile Uniunii timp de şase luni, zguduind sistemul votului majoritar, pentru a demonstra că este un opozant al federalismului european. În prezent, mulţi analişti afirmă că refuzul acestui sistem stă la baza problemelor curente ale blocului comunitar, dintre care cele mai grave sunt „guvernarea nedemocratică şi criza de încredere în instituţiile europene”, notează „My Europe”.

Se poate remarca faptul că imaginea publică şi personalitatea lui Charles de Gaulle au avut un impact major în realizarea unora dintre punctele viziunii sale asupra Europei unite, în timp ce altele au parcurs un drum diferit. „În zorii Uniunii Europene, de Gaulle a vădit un ferm angajament pentru strângerea legăturilor Comunităţii Europene. În acelaşi timp, însă, promova restrângerea acesteia la ceea ce îi plăcea să numească «mica Europă de şase», bazată pe nucleul franco-german, respingând, totodată, orice formă de supranaţionalism”, sintetizează „EU Politics”.


*„Viziunea lui de Gaulle asupra Europei şi problemele contemporane din Balcani” („Global research”)

Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Cetăţenii din Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia au şi în prezent nevoie de vize pentru Statele Unite ale Americii, deşi pentru alte ţări membre ale Uniunii Europene acestea au fost eliminate…

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Un scurt istoric arată că Programul „Visa Waiver” (intrarea în SUA, pentru 90 de zile, fără viză, a cetăţenilor anumitor ţări) a fost creat în 1986, pentru a uşura condiţiile de intrare în SUA a britanicilor şi japonezilor. Ulterior, pe listă s-au adăugat şi cetăţenii altor ţări, toate caracterizate prin economii puternice şi regimuri politice stabile.

După extinderea UE, în 2004, între Bruxelles şi Washington au demarat discuţii privind posibilitatea ca toţi cetăţenii Uniunii să nu mai aibă nevoie de vize pentru SUA. În condiţiile în care legile americane din acel moment privind „Visa Waiver” favorizau statele care susţineau cu trupe efortul de război din Irak şi Afganistan, se părea că Polonia şi România (care nu era încă stat membru al UE) erau în fruntea listei. Au trecut zece ani şi, în ciuda unor „pusee de fermitate” din partea blocului comunitar, care a cerut şi în 2014 acelaşi tratament pentru toţi cetăţenii săi, Statele Unite au preferat să negocieze cu fiecare ţară în parte. Aceste discuţii s-au soldat cu eliminarea vizelor în ultimii ani pentru ţările baltice, Cehia, Slovacia, Grecia şi Ungaria. Iar Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia încă aşteaptă acest statut privilegiat.

Care sunt relaţiile bilaterale ale SUA cu aceste state şi ce şanse există ca cetăţenii lor să obţină eliminarea vizelor? Departamentul de Stat american arată că Polonia este un aliat cheie în Europa centrală, garantând securitatea şi prosperitatea transatlantică. Polonia contribuie cu trupe la Forţa de securitate a NATO din Afganistan, în Balcani, în special în Kosovo şi la Forţa de reacţie Rapidă a Alianţei”. Aceeaşi instituţie arată că şi Bulgaria este „un aliat de nădejde şi de importanţă strategică pentru SUA, care au acces la unele facilităţi militare de pe teritoriul bulgar”. Iar dacă în cazul Ciprului Statele Unite pot invoca problemele legate de divizarea insulei, iar în dreptul Croaţiei se poate nota că abia a intrat în Uniunea Europeană în urmă cu un an, nu aceleaşi motive sunt în cazul României.

O privire de ansamblu asupra parteneriatului ţării noastre cu SUA arată că, în acest an în care se împlinesc 135 de ani de relaţii bilaterale, Romania este partener strategic în cadrul NATO, contribuind semnificativ cu trupe, echipament şi asistenţă în cadrul operaţiunilor din Afganistan şi Kosovo. Eforturile României de a promova cooperarea la Marea Neagră în domeniile apărării şi dezvoltării economice completează scopul american de păstrare a stabilităţii în această regiune problematică. În plus, cele două state sunt legate de nenumăratele contacte economice şi umane, în afaceri, artă învăţământ şi multe altele”, arată acelaşi Departament de stat al SUA.

genericaDrumul până aici a inclus acordarea pentru România a „Clauzei naţiunii celei mai favorizate”, permanentizată în 1996, iar în 1997 a fost lansat Parteneriatul Strategic bilateral. De la lansarea sa, Parteneriatul Strategic a reprezentat un reper esenţial al politicii externe a României. După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a terorismului. „Rezultatele pozitive în planul reformei economice şi contribuţia României la războiul împotriva terorismului au constituit elemente majore în conturarea sprijinului SUA pentru integrarea României în NATO”, arată Ministerul român de Externe. Mai departe, în 2003, autorităţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în 2011, la Washington, a fost adoptată „Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI” între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării Declaraţiei Comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru – „Task Force” – în cadrul căruia există un Grup de lucru pe probleme consulare, inclusiv problematica vizelor.

Din cele prezentate mai sus rezultă că România îndeplineşte criteriile care au stat la baza eliminării vizelor pentru Statele Unite în cazul celorlalte ţări – stabilitate, contribuţie la securitatea regională şi la operaţiunile militare ale NATO, susţinerea intereselor SUA, precum şi un parteneriat strategic solid. Aşadar, de ce mai depinde intrarea României în Programul „Visa Waiver”? De continuarea eforturilor diplomaţiei româneşti, de un lobby eficient pe lângă Congresul Statelor Unite (promovat, de altfel, de cele 17 mari companii americane membre ale Consiliului de Afaceri Româno-American) şi, nu în ultimul rând, de cetăţenii români, care, îndeplinind condiţiile, pot reduce rata de refuz a solicitărilor de viză.

Roxana Istudor

Pe când o zonă euroatlantică?

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Pe când o zonă euroatlantică?

Limite de viteză pentru Acordul comercial de liber schimb UE-SUA

Vom avea un Acord comercial şi de investiţii transatlantic, ori, mai simplu, o zonă euroatlantică de liber schimb? Bineînţeles. Depinde însă când şi cum...

1

Tratative între liderii UE şi SUA

Într-o comunitate occidentală nu doar strategică, ci şi cu valori şi principii comune, necesitatea uniunii economice e mai presantă ca oricând. Iar în aceste timpuri, când direcţiile globalizării se confruntă cu o largă opoziţie din partea diverselor organizaţii de protecţie a mediului, a consumatorilor, a sindicatelor, a grupurilor de apărare a drepturilor omului, precum şi a diverselor forme de organizare antiglobalistă, se cuvin câteva precizări.

Procesele integraţioniste par să se fi încheiat. Lumea exersează deja noile structuri de dezvoltare: Eurasia, BRICS, Asia-Pacific, Africa. Doar Orientul a rămas încă în proces de coagulare. Uniunea Transatlantică e deja, în anumite privinţe, o realitate. Deocamdată ea este funcţională geostrategic, militar, prin alianţa NATO, şi există, cum spuneam, prin valori comune. În aceste condiţii, integrarea economică este în mod elementar imperativă şi ţine de logică dezvoltării naturale. Este drept, Uniunea Economică Transatlatică e o ţintă uriaşă şi dificil de atins. Întâi de toate, Uniunea Europeană trebuie să se consolideze ferm în actuala sa componenţă, de 28 de state. Alegerile europene din 2014 au fost străbătute de o gălăgioasă turbulenţă generată de formaţiuni de extremă dreapta, orchestrate de competitorii de la Răsărit sau de populişti naţionalişti ori xenofobi. În acelaşi timp, fostul vicepreşedinte al Comisiei Europene, Viviane Reding, milita pentru un rol executiv bine statuat al Comisiei, de guvern al Uniunii Europene, şi pentru un Parlament European bicameral care să includă un Senat al ţărilor membre. În publicaţia britanică „The Telegraph”, Reding şi-a definit viziunea: Statele Unite ale Europei. Chiar dacă o asemenea proiecţie era îmbrăţişată mai ales de veteranii UE şi de unii din înalţii oficiali de la Bruxelles, procesul electoral european nu a consfinţit schimbări atât de mari. S-a câştigat deocamdată în stabilitate, în unitatea în diversitate a forţelor politice principale şi majoritare, în proiecţia economică îndrăzneaţă şi în accelerarea procesului de integrare comunitară. Realitatea este că în vechea Europă, accentele antiunionale, naţionaliste, rămân încă notabile, mai ales în ţări că Franţa, Grecia, Marea Britanie sau Olanda. În timp ce noua Europă şi mai ales state că România sau Polonia, la graniţa lumii occidentale şi cu îndelungată experienţă în spatele Cortinei de Fier, îmbrăţişează cu entuziasm proiectul civilizational al Occidentui unitar.

Consultări publice în Arlington, Virginia, mai 2014

Consultări publice în Arlington, Virginia, mai 2014

De partea cealaltă, motorul dezvoltării vestice şi resortul tendinţelor globale, SUA, au de dus corabia şi de a-şi proteja şi propriile interese. Asumându-şi rădăcinile europene, Statele Unite continuă să colaboreze strâns şi să-şi sprijine partenerul tradiţional, în orizontul de aşteptare al reciprocităţii. Încă de la începutul anului 2014, secretarul Trezoreriei americane, Jack Lew, a exprimat scopurile comune ale SUA cu UE. În mai multe turnee întreprinse în Europa, Lew a insistat pentru creşterea economică globală, stabilitatea financiară şi, bineînţeles, pentru Acordul de liber schimb UE-SUA, fără de care cele două deziderate rămân incerte şi care, din păcate, trece prin negocieri destul de anevoioase. Discuţiile pentru Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii UE-SUA (TTIP) au început încă din 2013. Negocierile au avut mai multe întreruperi şi amânări. Motivele sunt diverse şi au inclus o serie de argumente pro şi contra de ambele maluri ale Atlanticului.

Dacă ar fi să începem cu contraargumentele, încă de la început s-a pus problema politicilor protecţioniste de pe ambele pieţe, ele stârnind mai multă insatisfacţie la Washington. SUA reprezintă cea mai mare economie a lumii şi 50% din PIB-ul total global. În aceste condiţii, are şi câteva pretenţii. Desigur, este remarcabil că 30% din această activitate rezultă din schimburile cu Uniunea Europeană, dar deficitul comercial este în mod clar în favoarea UE. Semnificativ în acest sens este indicatorul locurilor de muncă: în timp ce companiile europene au în America 3,5 milioane de angajaţi, SUA au creat în Europa 4.1 milioane de joburi. La rândul lor, europenii sunt critici şi îngrijoraţi în legătură cu o posibilă regresie în materie de sănătate, nutriţie, protecţia mediului şi dreptul muncii. Grijile europene s-au exprimat întâi în privinţa produselor agricole şi alimentelor modificate genetic, cărnii „îmbunătăţite” cu hormoni sau fracturării hidraulice, larg utilizată în America pentru exploatarea resurselor naturale. Uniunea Europeană este, totodată, preocupată de riscul extinderii „statului supraveghetor”. Ecourile scandalurilor de spionaj între aliaţi, indiferent care ar fi fost substratul real al acestora, încă nu s-au stins. Pe de altă parte, o temă rămasă în suspensie în negocierile de până acum este aceea a dreptului de proprietate intelectuală, mult mai restrictiv în SUA, şi care le apare europenilor ca o posibilă limitare a accesului la cultură, educaţie şi chiar la progresul ştiinţific.

Opozanţii Acordului invocă  urmările „asaltului” corporaţiilor

Opozanţii Acordului invocă urmările „asaltului” corporaţiilor

În ce priveşte fondul economic al Acordului, şi mai ales capitolul de Investiţii, primul contraargument al UE este că interesele economice ale investitorilor n-ar putea fi protejate în mod adecvat. În paranteză fie spus, asemenea critici vin în momentul în care precauţia cea mai mare se manifestă faţă de corporaţii şi actorilor non-statali, pe cale să câştige din ce în ce mai mult teren în lumea occidentală. Aceste temeri se manifestă nu doar la nivelul extins al „avocaţilor” antiglobalişti, ci chiar în rândul negociatorilor înşişi ai Acordului de liber schimb UE-SUA. Desigur, se mai vehiculează, cu bună sau rea credinţă, şi teorii conspiraţioniste de genul „Acordul este făcut să securizeze, dezvolte şi extindă privilegiile companiilor multinaţionale şi ale investitorilor suspecţi”. Care ar fi dramul de adevăr întrezărit de europeni? Acela ca tranzacţiile comerciale sau investiţiile UE-SUA sunt guvernate de 29 de sisteme legislative diferite. Legea de Soluţionare a Litigiilor de Stat pentru Investitori aplicată în Statele Unite poate deschide o veritabilă Cutie a Pandorei în statele Uniunii Europene. Această lege, utilizată în SUA pentru rezolvarea unor serioase probleme de proprietate privată în raport cu statul – precum termenii exproprierilor sau responsabilităţile legale în materie de proprietate – poate fi clară peste ocean, dar este imposibil de aplicat într-o Uniune Europeană cu 28 de legislaţii diferite. Controversele sunt legate de faptul că entităţi comerciale transnaţionale ar putea folosi Acordul – influenţat de o atare lege – pentru a opera în afară jurisdicţiilor naţionale şi ar eluda reguli şi legi importante. Avem, astfel, explicaţia pentru care, la începutul lui 2014, negocierile pentru Acordul TTIP au fost amânate pentru trei luni de consultări publice. S-a derulat nu doar analiza incompatibilităţilor legislative dintre sistemul european şi cel american, ci şi o „luptă pentru putere” între Comisia Europeană şi statele membre pentru negocierea anumitor capitole, şi în mod special ale celor privind investiţiile. Aşadar, nu doar alegerile din UE au încetinit negocierile, ci şi dorinţa europenilor de a reglementa fiecare din aceste domenii sensibile la nivel naţional.

„Partea plină a paharului”, argumentele pentru accelerarea şi finalizarea rapidă a Acordului UE-SUA, ar putea fi sintetizată în faptul că acum, în absenţa acestuia, tranzacţiile comerciale şi investiţiile dintre UE- SUA totalizează mai mult de patru miliarde de dolari pe an. Odată Acordul intrat în vigoare, PIB-ul Uniunii Europene ar creşte cu 119 miliarde de euro anual, iar al Statelor Unite cu 100 până la 110 miliarde de dolari. În UE se estimează şi că veniturile fiecărei gospodarii ar creşte cu 545 de euro doar în primul an. Preşedintele american Barack Obama a şi insistat asupra accelerării negocierilor, în contextul preocupărilor privind problemele comune, precum şomajul, inegalităţile şi inechităţile sociale: TTIP poate oferi sute şi sute de mii de locuri de muncă, mai precis, poate crea joburi pentru 800 de milioane de oameni pe ambele maluri ale Atlanticului”. Prin eliminarea barierelor tarifare şi non-tarifare, armonizarea standardelor comerciale, procedurilor şi regulamentelor, cadrul rezultat ar genera profituri de milioane de euro pentru companii, ar stimula piaţa muncii şi ar diminua birocraţia şi în UE şi în SUA. Şi, deloc de neglijat, s-ar elimina toate barierele dintre cele două maluri ale oceanului.

Precedente de bun augur

Uniunea Europeană a încheiat recent Acordul de liber schimb cu Canada. Negocierea acestuia a durat mai bine de trei ani. Până acum, UE a încheiat Acorduri de acest fel de mult mai mică anvergură. În anii 1990 cu Elveţia, ţările nordice, cu cele din afara Comunităţii Europene de atunci, toate limitate la aria continentală. De cealaltă parte, Statele Unite au deja o serie de asemenea acorduri, în afara celor care integrează nordul american (NAFTA – SUA – Canada-Mexic), cu ţări din Asia sau Orientul Mijlociu. Nu există însă un Parteneriat atât de îndrăzneţ, de o asemenea amploare precum TTIP. Unii l-au numit monumental.

Pe o piaţă globală definită de o accelerare a competiţiei dintre procesele regionale de integrare, cu boomul economic asiatic şi China care stabileşte cote de creştere economică fără precedent, Uniunea Economică Transatlantică nu poate întârzia mult. La începutul negocierilor, în 2013, Pierre Moscovici, pe atunci premierul francez, estimă că acestea se vor încheia la cumpăna anilor 2014-2015. S-a vehiculat apoi şi durata Acordului European cu Canada. În aceste zile se discută neoficial despre posibilitatea de a încheia negocierile chiar în 2016, în viitoarea guvernare de la Casa Albă. Adevărul este că într-o lume mai grăbită decât ne imaginăm, în care procesele integraţioniste sunt pe final, nicidecum în aşteptare, acest Parteneriat transatlantic UE-SUA consfinţeşte nu atât o lume sigură strategic, cât mai ales o uniune a prosperităţii economice. Odată ce împărtăşim aceleaşi obiective, perspective şi valori, putem aştepta puţin ăentru ca bătrâna Europă să se acomodeze cu Lumea Nouă. Altminteri, Statele Unite ale Europei rămân o viziune creată pentru a fi zdruncinată. În context, Ravi Buck, diplomat al Ambasadei americane la Bucureşti, declara recent că „acest Acord nu va influenţa nimic în afara comerţului şi investiţiilor – UE nu va deveni al 52-lea stat american, SUA nu vor deveni al 29-lea stat UE. Mesajul meu către toţi românii este că trebuie să vă asiguraţi că vocea voastră este auzită, că sunteţi la curent cu ce se discută la Bruxelles şi cum aceste discuţii vă influenţează afacerea, producţia. Dacă România aşteaptă ratificarea şi abia apoi va începe să facă lucruri, atunci va trebui să concureze cu alţi europeni care se pregătesc deja. România ar trebui să fie pregătită pentru acest Tratat”. Pe această linie s-au situat şi demersurile şefei Reprezentanţei Comisiei Europene în România, Angela Filote şi al europarlamentarului Ioan Mircea Paşcu, ambii insistând ca oficialii români şi IMM-urile din ţară să fie permanent la curent cu negocierile pentru acest Tratat, care le va facilita accesul la piaţa americană şi să folosească la maximum instrumentele de dezbatere şi consultare. Nu întâmplător. România este deja un partener strategic al SUA în UE, poziţie avantajoasă ce poate fi fructificată.

Lucia Deveanu

Repere şi proiecţii

Reporter: editura December - 20 - 2011 Comments Off on Repere şi proiecţii

Anual, onorăm VOCAŢIA, prin VIRTUTE, în ipostaze unice, prin Premii acordate unor prestigioase personalităţi din diverse domenii, care, în opinia noastră, le-au binemeritat din plin. Selecţia a fost făcută de un juriu din care au făcut parte, îndeosebi, colaboratori consacraţi ai revistei noastre, de numeroşi ani şi, de asemeni, pentru fiecare domeniu am apelat la somităţi. În judecata noastră am ţinut seama de faptul că VOCAŢIA, adică îmbrăţişarea cu dăruire a unui domeniu de activitate – ştiinţă, economie, cultură etc – completată de muncă şi talent, poate oferi, între altele, rezultate benefice societăţii. Uneori, aceşti oameni ating şi celebritatea, pentru lucrări de excepţie; însă ilustrul nostru înaintaş Ion Luca Caragiale constata, în stilul său: „Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit”. De aceea, noi preferăm să onorăm „la cald” vocaţia, virtuţile, bunul renume al premianţilor noştri, reuniţi în acest număr de revistă dedicat lor.

Aprecierea de care se bucură publicaţia noastră în cercurile celor interesaţi de problematica zonală şi europeană am constatat-o şi din promptitudinea cu care ambasadori din ţări balcanice au dat curs solicitării noastre de a ne face o proiecţie a anului 2012. Ei au descris în cuvinte impresionante aşteptările lor şi ale naţiunilor pe care le reprezintă, eforturile susţinute ce se fac pentru ca anul care urmează, în ciuda unor preziceri nu tocmai favorabile, să fie unul mai bun.

Şi pe parcursul acestui an ne-am bucurat de prezenţa, în paginile noastre, a unor oficialităţi ale statului român – miniştri, secretari de stat ş.a. – care au punctat, în cadrul unor ample interviuri, stadiul unora dintre proiectele de interes pentru opinia publică. Totodată, au fost alături de noi specialişti şi analişti de elită, din cultură, ştiinţă şi economie, experţi diplomatici, care, cu toţii, au contribuit la atingerea ţelului publicaţiei noastre – analiza atentă a problematicii balcanice şi europene, precum şi integrarea României în contextul internaţional, pe coordonatele păcii şi progresului. Ar fi de menţionat şi grupul nostru de analişti politici, care s-au aflat alături de noi în cursul anului, condeie experimentate, unanim apreciate în presă prin obiectivitatea şi profesionalismul scrisului lor – am să-i numesc aici pe d-na prof. univ. Zoe Petre, cunoscutul scriitor Eugen Uricaru, reputaţii ziarişti Corneliu Vlad şi Ioan C. Popa, analistul diplomatic Vasile Leca.

Nu în ultimul rând, revista noastră mulţumeşte sprijinului constant primit din partea grupului de firme „NIRO”, în mod special al preşedintelui său, dl. Nicolae Dumitru, care, pe lângă implicarea activă în susţinerea sportului românesc, precum şi în ajutorarea multor categorii defavorizate, ne-a creat şi nouă posibilitatea, de mai mulţi ani, de a continua publicarea revistei noastre.

Putem considera că acesta este un parcurs fast dacă luăm în considerare faptul că în anul 2000, odată cu apariţia primului număr al revistei „Balcanii şi Europa”, ne-am propus ca, pe lângă consemnarea evoluţiei social-politice a fiecărei ţări balcanice, să ne constituim ca o punte de legătură între ţara noastră şi Europa, Europa mare, în cadrul căreia Balcanii noştri – aşa cum sunt ei denumiţi, mai „picant”, uneori – încearcă să se lepede de tarele unui conservatorism vetust, neproductiv şi să se afirme pe o cale nouă, într-un climat de demnitate şi libertate, care să asigure o viaţă mai bună popoarelor ce trăiesc pe aceste meleaguri.

Putem spune că ne-am îndeplinit şi în anul care se încheie menirea de a reflecta paşii către un deziderat comun, în ciuda poverii crizei mondiale şi sperăm într-un viitor în care dezvoltarea să completeze păstrarea specificităţii tuturor naţiunilor europene, iar valorificarea potenţialului fiecărei ţări în parte să-şi aducă aportul în marea familie europeană.

Acum, la răspântie de ani, dorim tuturor cititorilor noştri, colaboratorilor şi prietenilor revistei ceea ce a urat, în urmă cu milenii, Cicero celor ce-l ascultau: „Străduiţi-vă să nu vă risipiţi în faţa chipurilor vremurilor ce vor să vină, care, oricum, vor fi mult mai bune decât cele pe care le gândiţi”.

Carol Roman

 

Din nou despre relaţiile dintre Franţa şi România

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Din nou despre relaţiile dintre Franţa şi România

Dacă citim informaţiile de pe pagina de Internet a oricăreia dintre ambasadele celor două state, fie Franţa, fie România, suntem inevitabil cuprinşi de o jubilaţie a continuităţii. Începem prin a constata că relaţiile dintre români şi francezi urcă în timp: în 1396, Jean Nevers, fiul ducelui de Bourgogne, a luptat la Nicopole împotriva turcilor, alături de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. În secolele următoare, comercianţi şi oameni de cultură francezi călătoresc în Principatele Române. Pe viitorul domn al Ţării Româneşti, Petru Cercel, îl regăsim, la 1579, în Franţa, unde adastă o vreme la curtea lui Henric III de Valois. În 1762, diplomatul Claude-Charles de Peysonnel propunea crearea unei reprezentanţe franceze în Principatele Române, proiect realizat abia după Revoluţia Franceză. La 1798, un consulat general se deschidea la Bucureşti şi un viceconsulat la Iaşi.

Secolul al XIX-lea este însă, fără doar şi poate, secolul francez al românilor. Un mare număr dintre tinerii boiernaşi din ambele principate îşi fac studiile la Paris, fiind expuşi marilor avânturi şi idei de reînnoire politică şi socială pe care Revoluţia franceză, apoi era napoleoniană, şi, în fine, „primăvara popoarelor” de la 1848 le vor revărsa asupra întregii Europe. În 1846, în Cartierul Latin, se constituia „Societatea studenţilor români din Paris”, sub preşedinţia tânărului matematician şi literat Ion Ghica, şi din care făceau parte C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu. Poetul Alphonse de Lamartine, devenit curând ministrul Afacerilor Externe al guvernului revoluţionar, e preşedinte de onoare al Societăţii.

Revoluţia care a urmat a avut încă mai puţin succes în Ţările Române decât în vestul Europei, dar a creat atât o solidaritate trans-europeană, cât şi o viziune strategică pe care elitele politice româneşti aveau să o pună în operă sistematic până în anii care au urmat primului război mondial, şi în care relaţiile privilegiate cu Franţa aveau să joace un rol de prim rang. Datorită propriilor sale interese care o opuneau Marii Britanii, principala protectoare a Imperiului Otoman la acea vreme, Franţa susţine constant realizarea primei etape strategice din proiectul românesc de integrare europeană – unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859 şi deschide calea spre noi relaţii între România şi Franţa. Raporturile diplomatice între România suverană şi Republica franceză fuseseră stabilite, la nivel de legaţie, la 20 februarie 1880. Pentru a semnala importanţa deosebită pe care o acorda acestor relaţii, România îşi desemnează cel dintâi ministru plenipotenţiar al României la Paris în persoana lui Mihail Kogălniceanu, fost ministru al Afacerilor Externe şi prim-ministru.

Cu toate acestea, la finele secolului al XIX-lea, România îşi asumă o dublă identitate europeană, apartenenţa ei făţişă la Antanta, pactul care reunea Franţa, Marea Britanie şi Rusia, fiind dublată de aderarea secretă, în 1883, la Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. S-a exprimat astfel tradiţia culiselor diplomatice ale Marilor Puteri, exploatate cu talent de un stat mic şi supus de-a lungul istoriei sale unor vicisitudini, de care era încă prea conştient probabil. În esenţă însă, politica expansionistă a Rusiei rămâne factorul decisiv care a determinat România să semneze Tratatul secret, reînnoit periodic până în 1914.

În prima fază a războiului din 1914-1918, alianţa secretă a României cu Puterile centrale nu a avut efecte. Neutră în primii ani de război, România decide, în 1916, să se alăture Antantei, ceea ce însemna de fapt renunţarea la Basarabia, în speranţa unei posibile uniri cu Transilvania, eventual şi cu Bucovina aflată sub dominaţie austriacă. Un miracol cu dublu tăiş – Revoluţia rusă, care a modificat radical sistemul de alianţe din 1914 – a permis statului român ca, în 1918, să-şi întregească teritoriul naţional şi spre est, şi spre vest.

Raporturile între România si Franţa, consolidate în timpul războiului, au cunoscut un avânt deosebit după primul război mondial. Nicolae Titulescu a fost unul dintre artizanii acestor relaţii privilegiate, dar şi după ce Titulescu a fost scos din joc, această direcţie a cotinuat, astfel că, la 29 noiembrie 1938, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost ridicate la rang de ambasadă. Cum se ştie însă, în preajma izbucnirii războiului, România s-a văzut atrasă în orbita Germaniei, dar, după ocuparea Franţei, raporturile cu guvernul de la Vichy au fost reluate cu un fel de energie compensatoare. Întoarcerea armelor de la 23 august 1944 a coincis cu eliberarea Parisului, astfel că, în septembrie 1944, guvernul român recunoştea guvernul provizoriu al generalului de Gaulle. Cu un hiatus inevitabil, imediat după schimbarea brutală de regim politic din iarna lui 1947, schimbul de ambadsadori a continuat, astfel că, în 2010, s-a celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice româno-franceze. Între timp, vizite istorice ale preşedinţilor francezi în România – De Gaulle în 1968, urmat de Giscard d’Estaing, în 1979 – când, spre disperarea unui Ceauşescu înfofolit, preşedintele francez circula în veston şi cu capul gol prin zăpadă. În 1982, când se anunţase vizita lui Mitterrand, disperarea a fost şi mai acută, căci o operaţie eşuată a Securităţii împotriva lui Paul Goma îl face pe preşedintele francez să refuze în ultimul moment să vină la Bucureşti. Abia după Revoluţie, în 1992, acesta va face prima vizită de stat a unui preşedinte occidental în România, tot aşa cum vizita lui Jacques Chirac din 1997 avea să fie prima vizită oficială după câştigarea alegerilor de către CDR şi Emil Constantinescu. În fine, Nicolas Sarkozy sosea în vizită la Bucureşti în februarie 2008.

Franţa e al treilea partener comercial şi unul din primii investitori ai României (aproape 5 miliarde de euro de capital investit). Franţa este cel de-al 5-lea furnizor al României, după Germania, Italia, Ungaria şi Rusia. Exporturile franceze atingeau 2,2 miliarde de euro în 2007. Marile grupuri franceze – „GDF”, „Michelin”, „St. Gobain”, „Danone” ş.a. – îşi consolidează prezenţa în ţară. Importurile franceze provenind din România au depăşit cifra de 1,8 miliarde de euro. Franţa se află pe locul întâi în rândul investitorilor străini. Investitorii francezi au venit în România încă de la începutul anilor `90, când riscul de ţară era ridicat. România este, după Polonia, a doua piaţă din rândul ţărilor din Europa centrală şi de est. Poziţia sa geografică atrage, în plus, numeroase întreprinderi franceze, care o aleg ca platformă regională, ca loc de producere şi/sau de distribuţie. Investiţiile recente importante sunt efectuate de la firul ierbii, pe baza celor mai moderne tehnologii (ex. uzinele de sticlă plată „Saint-Gobain” şi de gaze industriale „Air Liquide” de la Călăraşi, uzina de gips-carton „Lafarge” de la Bucureşti). „Renault Dacia” este al doilea exportator al României. Întreprinderile franceze sunt adesea lideri de piaţă în România, fie că este vorba despre mari grupuri industriale, din sectorul agro-alimentar sau servicii.

Cooperarea culturală, universitară şi lingvistică este deosebit de intensă. Franceza este studiată de mai bine de jumătate dintre elevii români, iar Franţa este prima ţară de primire pentru studenţii români, în număr de aproximativ 5.000. Sectorul cooperării descentralizate este, de asemenea, foarte dinamic, cu mai bine de 600 de legături înregistrate, dintre care 14 înfrăţiri la nivel de judeţe, ceea ce-l situează pe primul loc al parteneriatelor europene.

Corolar al acestei cooperări – în februarie 2008, Nicolas Sarkozy semnează la Bucureşti, împreună cu preşedintele român, Parteneriatul strategic dintre Franţa şi ţara noastră. Subliniind „deosebita armonie de opinii cu România”, Nicolas Sarkozy s-a felicitat pentru această apropiere, „element decisiv pentru Franţa, în această Europă de Est pe care a neglijat-o prea mult în ultimii ani şi în rândul căreia doreşte să-şi recapete întreg prestigiul”.

Poziţia oficială a Preşedintelui Băsescu în chestiunea libiană, în discordanţă cu cea a preşedintelui Franţei, opoziţia acestuia faţă de alăturarea României la Spaţiul Schengen, precum şi faptul că imigranţii de origine română au devenit o miză electorală în Franţa n-ar trebui însă să ne lase indiferenţi. Dar mai e ceva, care e, cred, specific Franţei, şi anume atât cercurilor politice franceze, cât şi opiniei publice. Pentru oricine e familiarizat cât de cât cu acest mediu, relaţia francezilor cu America, paradoxală prin conglomeratul de admiraţie înciudată, de orgolii rănite şi de competiţie lipsită de sens real, dar extrem de puternică în plan imaginar, este un dat indiscutabil. Or, şi Polonia, şi România, care beneficiaseră, la începutul decadei, de atenţie, uneori chiar de simpatie, ca bastioane ale francofoniei şi ca ţări tradiţional francofile, au şocat după 2001 prin fidelitatea lor, uneori ostentativă, faţă de SUA. În acest context, România are mai multe date decât Polonia pentru a repara, pe termen mediu, o relaţie care, orice s-ar spune, rămâne decisivă pentru promovarea propriilor interese în cadrul Uniunii Europene. Deocamdată, contrastul între agenda schimburilor de vizite oficiale din anii precedenţi, când cupluri de câte 10-14 reprezentanţi oficiali ai celor două ţări simbolizau intensificarea constantă a cooperării şi calendarul prezent este evident. În 2011 s-a instalat un vid îngrijorător, abia întrerupt, în martie, de vizita ministrului român al Agriculturii la Paris…

Zoe Petre