NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Politica externă a României în actualul context internațional

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Politica externă a României în actualul context internațional

De la momentul integrării euro-atlantice și europene a României s-au scurs mai bine de 10 ani, timp în care contextul regional și internațional în care evoluează politica externă a țării noastre s-a modificat radical. Totodată s-a modificat și contextul intern al proiectării acestei politici. Mi-ar plăcea să spun că modificările interne au reprezentat corecții menite să răspundă unui mediu volatil și nu odată marcat de turbulențe. Din păcate însă, lucrurile sunt departe de a sta așa.  

Bogdan Aurescu, şeful echipei de negociatori în procesul României cu Ucraina

Principalele alterări ale mediului intern au avut drept sorginte tendințele de guvernare autoritară ale unuia dintre principalii actori ai relațiilor internaționale ale României – președintele acesteia – de multe ori în ruptură de comunicare cu guvernul și chiar cu Parlamentul țării. Tendința de a monopoliza controlul asupra întregului spectru al raporturilor internaționale, de la marile decizii strategice la afacerile curente de natură nu doar politică, ci și economică, a devenit foarte vizibilă în perioadele de coabitare: amintesc doar faptul că a fost nevoie de o hotărâre a Curții Constituționale pentru a permite primului ministru în funcție în 2013 un acces – și acela limitat – la lucrările organismelor UE. Aceste disensiuni au fost cu atât mai vizibile cu cât, atunci când guvernul și majoritatea parlamentară aveau aceeași orientare politică cu președintele, acestea se subordonau fără murmur inițiativelor prezidențiale. Or, prelungirea peste măsură a acestei situații a dus la transformarea artificială a instituțiilor competente în simple anexe ale Administrației prezidențiale, lipsite de inițiativă și perpetuu blocate în rutina cotidiană.  

Așa se face că, și după 2014, inițiativele de politică internațională ale României par timide și prea puțin relevante în raport cu un context internațional din ce în ce mai tensionat și mai riscant. Refugiate în sfera îngustă și lipsită de implicații reale în relațiile internaționale a gestionării relațiilor cu românii de dincolo de hotare, aceste inițiative nu răspund niciuneia din marile probleme ale prezentului și viitorului imediat. Acestea sunt atât de numeroase și de complicate, încât simpla lor clasificare pare dificilă, dacă nu imposibilă. Să încercăm totuși să le tratăm pe rând. 

Scutul antirachetă de la Deveselu

România se confruntă cu cel puțin două mari probleme în vecinătatea ei imediată. Începând din 1993, presiunea Rusiei asupra vecinilor ei a scăzut simțitor, de pe urma marilor dificultăți ale tranziției și a urmărilor acesteia în relația dintre Federația Rusă și Occident. Nici măcar în perioadele de conflict armat din Balcanii de vest Rusia nu a putut juca decât un rol onorific. Astfel a apărut o neașteptată fereastră de oportunitate pentru integrarea euro-atlantică și europeană a României. Dacă, pe de altă parte, atât în 2000, cât și în anii imediat următori, țara noastră beneficia încă de o rețea de cordialitate – construită sistematic între 1996 și 2000 – atât spre sud, în Peninsula Balcanică, sau spre vest, în relația cu Ungaria, fie chiar spre est, prin relațiile de bună vecinătate și chiar de cooperare cu Ucraina, și o relație măsurată și calmă cu Rusia lui Elțîn, nu la fel stau lucrurile în prezent. În Balcanii de vest, România a făcut opinie separată prin nerecunoașterea Kosovo, fără ca măcar să obțină vreun dividend al acestei opinii separate în relațiile cu Serbia. În relația cu Bulgaria, președintele României a suferit anul trecut o jignire fără precedent, iar relația noastră cu Ungaria a devenit cât se poate de tensionată în ultimul deceniu.  

Desigur, responsabilitatea principală în această privință revine demagogiei de-a dreptul iredentiste a guvernului Orban, dar faptul că UDMR, care și-a epuizat de mult agenda internă reală, obținând satisfacerea tuturor dezideratelor minorității pe care o reprezintă, se lasă absorbit în sfera de influență a acestui discurs complică și mai mult situația. România s-a dovedit incapabilă să gestioneze singură aceste tensiuni și încă și mai puțin capabilă să mobilizeze partenerii din Uniunea Europeană în sprijinul propriei poziții, deși aceasta se bazează pe tratate, acorduri și documente internaționale unanim recunoscute, de la Pacea de la Versailles la cea de la Paris și de la rezoluțiile Conferinței de la Helsinki la tratatul politic de bază cu Ungaria și la acordurile de aderare la NATO și UE.  

De bună seamă, ar fi cu totul nedrept să invocăm drept cauză a acestei neputințe doar „obsedantul deceniu” nr. 2, cu ciudata lui complicitate între Viktor Orban și Traian Băsescu. De fapt, se împlinește curând un secol de când România a câștigat în războiul pentru Marea Unire, dar nu a încetat să piardă în războiul de imagine cu Ungaria. 

Militari americani la baza din Mihail Kogălniceanu

Dinspre vest, ne amenință vorbe; dinspre est însă, faptele sunt mult mai amenințătoare. E greu să trecem peste anexarea Crimeii, care seamănă tot mai mult cu anexarea Basarabiei și Bucovinei de nord din 1940, dar e la fel de greu să ne bazăm pe sprijinul unei Ucraine umilite și amputate teritorial. O Ucraină pe care, de altfel, vituperările fostului președinte Băsescu la adresa Tratatului politic de bază din 1997 – pe care l-a declarat înjositor, vorbind chiar de trădare națională – a îndemnat-o să revină la obsesia fantasmaticelor revendicări teritoriale ale României. Ca urmare, a venit reacția negativă a opiniei publice ucrainene față de chestiunea platoului maritim și față de procesul câștigat la Haga datorită talentului remarcabil al tânărului diplomat și jurist Aurescu, al mentorilor și al echipei acestuia. Refuzul președintelui Băsescu de a recunoaște că, fără tratatul din 1997 nu ar fi existat nici un arbitraj internațional îl privează pe acesta de orice merit în dobândirea acestui unic succes diplomatic al României din ultimul deceniu. Iar politica zgomotos unionistă promovată de administrația Băsescu în Republica Moldova a turnat, cum se spune, gaz peste foc. Victoria electorală și politică a lui Igor Dodon, de fapt a politicilor anti-europene, este rezultatul direct al acestei necugetate instrumentalizări a relațiilor cu vecinii. 

România a pierdut astfel unul dintre principalele sale atu-uri în plan internațional – acela de furnizor net de securitate în centrul și sud-estul Europei. Or, în condițiile unei afirmări tot mai sonore a pretențiilor hegemonice ale Federației Ruse, această izolare de facto nu este compensată decât parțial de statutul de membru NATO, și mai deloc de cel de membru al UE. Singura pavăză efectivă cu impact internațional rămâne prezența americană la Kogălniceanu și la Deveselu, chiar dacă, măcar aparent, tocmai această prezență a accentuat agresivitatea președintelui rus. Dincolo de orice discurs al noii administrații americane despre statutul aliaților din NATO, mult discutatul scut este esențial pentru ca SUA să se apere contra Iranului, așa că rămâne un element defensiv esențial și pentru zona geostrategică în care e amplasat. Iar foarte recentele decizii de sporire a prezenței americane în Marea Neagră sunt de asemenea importante pentru România, a cărei tradițională cooperare cu Turcia a devenit mult mai discutabilă din pricina recentelor involuții.  

În fine, dar nu în ultimul rând, statutul real al României în UE nu e decât în parte favorabil țării noastre. De zece ani, acest statut – ca și în cazul Bulgariei – este în fapt unul de inferioritate, din cauza faimosului MCV, aplicat exclusiv celor două state, deși situația justiției în altele, recent admise în UE, cum este Croația, este departe de a fi satisfăcătoare, ca să mă exprim delicat. Obsesiva temă a corupției are, și în plan extern, ca și în cel intern, consecințe extrem de negative asupra imaginarului colectiv. Mai grav, ea afectează și gradul de popularitate al UE în opinia publică internă, mult mai scăzut azi decât acum 10 ani. Intervențiile neinspirate ale Comisiei în probleme strict interne, cum a fost referendumul din 2012, au agravat și ele neîncrederea opiniei publice românești în autoritățile de la Bruxelles.  

Câtă vreme regimuri populiste cu nuanțe extremiste s-au instalat în multe dintre fostele state „socialiste” din Europa centrală, altădată premiante ale integrării europene, riscul unor judecăți grăbite și în legătură cu recentele evoluții politice din România este pregnant. Or, Uniunea Europeană în ansamblul ei e confruntată cu cel puțin două mari probleme care riscă să devină dramatice: riscul, dacă nu al disoluției, cel puțin al desolidarizării, masiv agravat de Brexit, și riscul unei noi distanțări de alianțele transatlantice, la care rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA au adăugat o dimensiune îngrijorătoare. La recenta reuniune de la Malta, președintele Franței a pus pe tapet două teme greu de înfruntat: direct, cea a unei coordonări europene a relațiilor cu SUA – mai brutal spus, cea a unui control european al eventualelor relații privilegiate cu America – și cea a Europei cu două viteze. Ambele reprezintă elemente de risc important pentru România. 

În acest peisaj destul de sumbru, politica externă a României trebuie să se reinventeze. În ultimă instanță, dacă primii douăzeci de ani d după revoluție au complinit prin integrarea euro-atlantică și europeană sensul interesului național transmis nouă de generațiile succesive ale României moderne, este acum indispensabilă o nouă definire a interesului național, în sensul contemporan al termenului. Cum proiectăm locul și rolul României în lumea de azi, cu provocările ei, de la globalizare la marile direcții strategice ale NATO și UE? Fără o atare definiție clar articulată și convingătoare atât pentru cetățenii României cât și pentru prietenii ei, nu doar politica internațională, ci politica în general nu va putea dobândi coerență, credibilitate și susținere nici în interiorul României, nici dincolo de hotarele acesteia. 

 

Prof. dr. Zoe Petre 

Partidele istorice pe scena politică românească

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Partidele istorice pe scena politică românească

Odată cu alegerile din decembrie 2016, ne putem întreba în ce măsură mai dăinuie în viața noastră politică partidele istorice. Într-adevăr, în acest ciclu electoral, PNȚCD nu mai apare, iar PNL și PSD nu păstrează de fapt decât numele vechilor partide, în vreme ce identitatea lor tradițională este mai mult decât problematică.  

Ion I.C (Ionel) Brătianu (stânga) la Conferința de Pace de la Paris (1919)

Toate cele trei partide au adus contribuții esențiale la progresul României și al democrației românești. Din păcate, propaganda istorică comunistă a trecut sub tăcere multe dintre acestea, și imaginarul comun de azi nu le-a recuperat decât parțial.  

De departe cel mai venerabil dintre acestea rămâne Partidul Național Liberal, al cărui nucleu se formase în focul revoluțiilor din 1848 și care preluase cele mai importante inițiative de modernizare proclamate de aceste revoluții, jucând un rol de seamă în toate evenimentele importante ale sec. XIX, de la Unirea Principatelor la Independență, de la emanciparea și împroprietărirea țăranilor la dezvoltarea unei economii industriale și a instituțiilor statului modern, inclusiv învățământul primar general și obligatoriu.  

Fondat la 24 mai 1875, Partidului Naţional Liberal avea, deci, o considerabilă tradiție. Alături de mica boierime progresistă de la 1848, burghezia a format baza socială a PNL. Alături de aceștia s-au aflat cei mai mulți funcționari, dezvoltarea socială a României moderne având particularitatea unei prezențe foarte accentuate a funcționarilor ca susținători activi ai partidelor politice, și mai ales ai PNL. Tot în preajma PNL gravitau și reprezentanții profesiilor liberale: avocaţi, ingineri, medici, profesori. După 1900, Partidul Naţional Liberal a atras de partea sa și intelectualitatea satelor, pe preoţi şi învăţători, prin mişcarea cooperatistă iniţiaţă de Spiru Haret. 

I.G. Duca, Iuliu Maniu şi Nicolae Titulescu

Partidul Naţional Liberal a avut o activitate politică şi legislativă efervescentă, pe măsura îndelungatei sale prezențe la guvernare. Cea mai lungă perioadă a durat nu mai puțin de 12 ani, între 1876 şi 1888. O perioadă atât de îndelungată de deținere și exercitare a puterii a tensionat viața politică. De altfel, tocmai în acești ani a compus I.L. Caragiale geniala sa „Scrisoare Pierdută” (1884), care satirizează acerb politica liberală și pe reprezentanții acesteia.  

În 1907, Partidul Naţional Liberal a înăbuşit răscoala țăranilor, dar nu cu violența sângeroasă pe care i-au atribuit-o adversarii politici și, ulterior, propaganda comunistă. De menţionat faptul că liberalii, care inițiaseră și împroprietărirea din vremea lui Cuza, militau încă din 1881 pentru o reformă agrară radicală și au căutat soluții care să amelioreze situația țăranilor. Au izbutit să realizeze acest mare proiect, însă abia după încheierea victorioasă a Primului Război Mondial. 

Din guvern al reformelor, guvernul Brătianu a devenit unul al neutralității și apoi al participării României la război, pentru realizarea unității naționale. După Marea Unire, cu susținerea Regelui Ferdinand, care se angajase personal în fața soldaților că le va da pământ, în 1921, se realizează cea mai mare reformă agrară din istoria României: 66% din suprafața arabilă deținută de moșieri, expropriată cu justă despăgubire, a fost alocată țăranilor. Noua Constituţie (1923) consacră Marea Unire și depline libertăți cetățenești.  

Alexandru Ionescu, Vasile G. Morțun și Ioan Nădejde, conducătorii PSDMR

PNL a jucat un rol foarte important în refacerea economică, după principiul „Prin noi înşine: în 1938, industria a atins nivelul maxim de dezvoltare din perioada interbelică. Dușmănit cu violență de legionari, care i-au asasinat chiar președintele, pe I.G. Duca, PNL și-a văzut suspendată activitatea între 1938 și 1944, în perioada dictaturii regale și apoi în dictatura antonesciană. După Armistițiu, când Constituția din 1923 este repusă în drepturi, PNL revine pe scena politică. Proclamarea Republicii, la 30 decembrie 1947, a dus însă la interzicerea tuturor „partidelor burgheze” și deci la întreruperea activității politice a PNL. O mare parte a fruntașilor săi au fost închiși, mulți murind în închisorile comuniste – cel mai cunoscut, dar departe de a fi singurul, fiind marele istoric și om politic Gh. Brătianu. Mulți alții au fost forțați să ia calea exilului.  

Se putea crede atunci că drumul partidelor istorice se încheiase definitiv. Până și Partidul Socialist, care nutrise unele iluzii de colaborare cu comuniștii, s-a văzut înghițit de aceștia. Era o formaţiune cu o experiență istorică importantă, partid participant activ la Marea Unire, cu contribuții doctrinare foarte substanțiale, cum a fost, în 1886, studiul lui Gherea, „Ce vor socialiştii români?”, care susţinea o serie de revendicări democratice (votul universal, libertatea presei, egalitatea femeilor cu bărbaţii).  

La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Principalele direcţii de acţiune ale partidului erau instituirea votului universal, adoptarea unei legislaţii a muncii şi reforma radicală a sistemului agrar în favoarea ţărănimii, gratuitatea învăţământului, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea şi autonomia comunală. Spre deosebire de alte partide similare din Europa, PSDMR a adoptat o poziţie moderată, în sensul acceptării cadrului constituţional existent. PSDR a salutat Marea Unire din 1918, solicitând democratizarea ţării.  

Guvernul I.C Brătianu la şantierul de gaze Deleni (1924)

Începând din 1918, PSDR s-a scindat în mai multe grupuri disidente. Cea mai gravă sciziune a fost cea din 1921, care a dus la constituirea Partidului Comunist Român. În perioada dictaturii regale, PSDR şi-a continuat activitatea în ilegalitate, sub conducerea lui Constantin – Titel Petrescu, protestând activ față de anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la URSS. După 23 august 1944, PSDR a fost implicat în constituirea primelor cabinete provizorii, dar la instalarea guvernului Petru Groza, în martie 1945, mulţi lideri ai partidului au refuzat să participe la guvernare. La Conferinţa din decembrie 1945, în urma hotărârii majorităţii delegaţilor de a merge în alegerile parlamentare pe liste comune cu PCR, Constantin – Titel Petrescu şi susţinătorii săi au părăsit PSDR. În februarie 1948, ce mai rămăsese din partid a fuzionat cu PCR, în cadrul Partidului Muncitoresc Român. Două luni mai târziu, toți liderii PSDR au fost arestaţi, astfel că socialiștii au dispărut din viaţa politică. 

Partidul Naţional Ţărănesc s-a format în 1926, prin fuziunea Partidului Național Român din Transilvania (prezidat de Iuliu Maniu) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (prezidat de Ion Mihalache). Alegerile din decembrie 1928 au adus victoria PNȚ, care a câștigat 77,76% din voturi și 348 de mandate de deputat. Președinția Consiliului de Miniștri a fost încredințată lui Iuliu Maniu. Guvernul PNȚ a reușit stabilizarea leului și convertibilitatea deplină a monedei naționale. La 16 martie 1929 s-a publicat legea pentru administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor publice, care prevedea că toate concesiunile urmau a se face prin licitație publică; pe baza legii s-au constituit regii autonome în domeniul căilor ferate, telecomunicațiilor, petrolului, gazului metan etc. Alte măsuri legislative importante au privit vânzarea pe credit a mașinilor industriale, organizarea Creditului Funciar Rural și a Creditului Agricol, introducerea contractului colectiv de muncă, prin care apărea pentru prima dată concediul de odihnă plătit, de 7-30 de zile pe an, reorganizarea administrativă a țării ş.a. În contextul în care liderii PNȚ erau acuzați că s-ar fi îmbogățit pe căi necinstite, Ion Mihalache a depus un proiect de lege privind controlul averii tuturor funcționarilor publici și demnitarilor de după 1914. Proiectul nu a trecut însă de comisiile tehnice ale Parlamentului decât în a doua guvernare PNȚ. 

Fruntaşul ţărănist Ion Mihalache, în boxa acuzaţilor după instaurarea regimului comunist (1947)

Legislația promovată de guvernul PNȚ Vaida -Voievod a dus la scăderea impozitelor. S-a adoptat și legea controlului averii funcționarilor publici: dacă averea nu putea fi justificată, se aplica un impozit de 90%; dacă, însă, cel controlat își justifica averea, denunțătorul putea fi pedepsit cu închisoare până la un an.. Guvernul Vaida a operat într-o conjunctură dificilă. În februarie 1933 a fost nevoit să recurgă la forță pentru reprimarea grevelor muncitorilor de la „Atelierele Grivița”. Confruntat cu nemulțumirea regelui Carol și cu agitația liberalilor, guvernul Vaida a demisionat în noiembrie 1933. 

În 1938, regele Carol abrogă Constituția din 1923 și interzice activitatea partidelor politice. Totuși, PNȚ continuă acţiunea internă. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost solicitați să participe le cele două consilii de coroană din 29-30, respectiv 30-31 august 1940 în care s-a dezbătut poziția României față de Dictatul de la Viena. Ambii s-au opus cedării fără luptă a Transilvaniei de Nord.  

PNȚ a salutat intrarea României în războiul împotriva URSS, dar nu a fost de acord cu participarea la război peste râul Nistru. Pe măsură ce situația frontului din est se înrăutățea, Maniu și-a sporit insistențele pentru ca Antonescu să încheie un armistițiu cu puterile aliate. 

După Al Doilea Război Mondial, PNȚ a fost principala forță politică care s-a opus instaurării comunismului în România. La 31 august 1944 a fost repusă parțial în vigoare Constituția din 1923, ceea ce a permis reluarea legală a activității PNȚ. Perioada următoare a fost dominată de lupta împotriva instaurării regimului comunist în România și salvarea libertăților democratice puse în pericol de instaurarea, cu sprijin sovietic, a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. 

Alegerile din noiembrie 1946 s-au încheiat cu victoria Blocului Partidelor Democrate, dar, potrivit opiniei majorității istoricilor, aceste rezultate nu reflectă nici pe departe rezultatele reale, favorabile PNȚ. Conducerea partidului a luat hotărârea ca o parte din liderii formaţiunii să plece în străinătate, pentru a-și desfășura activitatea în exil. La 14 iulie 1947, la Tămădău, însă, Ion Mihalache, atunci vicepreședinte al partidului, Nicolae Penescu (secretar general al partidului), Nicolae Carandino (directorul ziarului „Dreptatea”) și Ilie Lazăr (membru în Delegația Permanentă) au fost arestați. Represiunea care a urmat a fost extrem de dură. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la închisoare pe viață, alți lideri ai partidului au primit și ei pedepse grele.  

Amnistia din 1964 a scos din închisori pe supraviețuitorii opoziției comuniste, după aproape două decenii de represiune feroce. Partidul Național Țărănesc, care nu se dizolvase formal niciodată, devine, printr-un act secret de aderare din 1987, partid creștin-democrat, membru al Internaționalei Creștin Democrate. Mutilate însă de cinci decenii de manipulare a istoriei, de ignorarea deliberată și de îmbătrânirea inevitabilă a reprezentanților partidelor istorice, de neîncredere invidioasă față de emigrați, imaginea și mai ales legitimitatea partidelor tradiționale („burgheze” în vocabularul stereotip comunist, chiar atunci când era vorba de social-democrați) păreau foarte îndoielnice. Din generația martirizată a vechilor membri mai trăiau câțiva bătrâni domni anonimi, care supraviețuiseră, exilați – fie în propria țară, fie în cîteva capitale ale lumii libere – în marginea societății. Cu toate acestea, cele trei partide își reiau imediat activitatea și își redobândesc statutul legal încă din primele zile ale lui ianuarie 1990.  

PNȚCD, rămas în afara Parlamentului din anul 2000, deși fusese principala forță politică în prima alternanță la putere din 1996 – sau poate tocmai de aceea – are o existență îndoielnică, gravitând în proximitatea PD și a noului PNL. Ne putem, așadar, întreba dacă nu cumva istoria partidelor istorice s-a încheiat definitiv odată cu alegerile din 2016…  

 

Prof. dr. Zoe Petre 

 

Un garant al adevărului istoric

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Un garant al adevărului istoric

Una dintre cele mai importante instituții ale României, Arhivele Naționale, continuă să fie spațiul în care sunt reunite și păstrate dovezile existenței, dezvoltării și continuității poporului român, printre care documente de o însemnătate excepțională. Rolul instituției Arhivelor este unul major în societate, dat fiind faptul că aici se conservă și valorifică tezaurul care reprezintă memoria unei națiuni.
În fiecare an, la data de 31 octombrie este celebrată Ziua Arhivelor Naționale.

Document de excepţie: „Întărirea lui Mihai Viteazul, voievodul Ţării Româneşti, pentru mănăstirea Tismana” (Arhivele Naţionale)

Document de excepţie: „Întărirea lui Mihai Viteazul, voievodul Ţării Româneşti, pentru mănăstirea Tismana” (Arhivele Naţionale)

Organizate, ca mai toate instituțiile statului modern român, sub domnia lui Cuza, Arhivele Naționale ale României se confruntă, după Marea Unire, cu o dublă tradiție – cea pe care Cuza și Kogălniceanu au formalizat-o, și cea habsburgică și maghiară, în fostele provincii imperiale. Marea provocare pe care această situație a ridicat-o și-a găsit răspunsul în opera de organizare și sistematizare întreprinsă mai ales sub direcția lui Constantin Moisil, 1923 și 1938. În 1925, o nouă lege referitoare la Arhivele Statului a intrat în vigoare; instituția intra în subordinea Ministerului Educației Publice.

Lui Moisil i-a urmat ca director general Aurelian Sacerdoțeanu, între 1938 și 1953. În acest an însă, urmând modelul sovietic, Arhivele Statului au fost subordonate Ministerului de Interne. Direcția a fost încredințată unor cadre din MAI, iar Școala Națională de Arhivistică – una din cele mai bune din Europa – a fost desființată. Aceste modificări radicale în organizare au deschis calea unei noi concepții, restrictive și represive, asupra rolului Arhivelor. Nenumărate interdicții și reguli de supraveghere au făcut ca Arhivele Statului să semene mai mult cu o închisoare a documentelor decât cu o instituție menită să conserve și să înlesnească accesul liber al cetățenilor la mărturiile relevante pentru memoria şi identitatea naţională. Din păstrătoare ale patrimoniului arhivistic, Arhivele Statului devin gardieni ai acestuia.

Aceasta era situația în 1989; răspunderea asupra modului în care Arhivele Naționale și-au regăsit identitatea firească în ansamblul instituțional al unei Românii democratice și europene, a măsurii în care acest obiectiv major a fost realizat – și a sincopelor acestui proces complicat – revine generației mele de specialiști, care a gestionat tranziția și în acest domeniu, ca în multe altele.

document-2

O primă etapă, proabil cea mai tensionată din istoria recentă a tuturor instituțiilor statului român, se circumscrie și pentru Arhivele Statului între 1990 și 1996 – data la care este adoptată o nouă lege a arhivelor. Înainte de asta, o contradicție dintre cele mai dureroase și mai greu de gestionat s-a dezvoltat între cadrul legal de funcționare a Arhivelor și noile realități politice și sociale după Decembrie 1989. O cercetare sistematică a activității Arhivelor Statului și, pe cât posibil, a dezbaterilor – în primul rând din interiorul instituției, dar și din mass-media – pertinente pentru acest subiect ar fi susceptibilă de concluzii foarte interesante. Le putem bănui măcar datorită a două contribuții relevante pentru temă: articolul regretatului Virgil Coman și cel semnat de Ioan Drăgan, ambele publicate în „Revista Arhivelor”. Drăgan identifică opțiunile în cauză în dezbaterile care încă din ianuarie 1990 au mobilizat personalul Arhivelor din Transilvania în jurul câtorva teme majore. Dependența de MAI era considerată de mulți arhiviști – dar nu de toți – ca un obstacol major în calea funcționării democratice a instituției și a refacerii imaginii publice a Arhivelor și a lucrătorilor acestora.

Foarte repede, Arhivele au devenit însă obiectul unui adevărat asalt, din pricina Legii 18/1991, care a presupus eliberarea de acte pentru câteva milioane bune de beneficiari. Statistica e copleșitoare: față de anul 1989, când 12.328 de persoane au consultat arhivele, în 1991 numărul lor crește de zece ori (!), la 120.000, pentru ca în 1998, când o nouă etapă de restituiri reparatorii era așteptată, nu mai puțin de 200.151 de solicitanți să consulte Arhivele din toată țara.

Adoptarea legii arhivelor din 1996 nu a fost lipsită de tensiuni și de contestări, mai ales în legătură cu termenele foarte lungi în are documentele deveneau accesibile – pentru cele mai benigne cazuri se prevedeau 45 de ani, deși era vorba de documente de caracter public și pertinente pentru istoria contemporană. Nici măcar alegerile din 1996 nu au avut consecințe notabile în funcționarea Arhivelor Naționale.

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Constat că proiectul noii legi a arhivelor, înaintat Parlamentului încă din timpul guvernului Tăriceanu (dar fără finalizare până în prezent), recunoaște implicit deficiențele legii din 1996 atunci când punctează că „facilitarea accesului cetăţenilor la documente, prin simplificarea procedurilor şi prin îngrădirea oricărui abuz datorat subiectivităţii individuale a funcţionarilor publici sau disfuncționalităților instituționale constituie un deziderat fundamental”.

Noi provocări, de altă natură, se ivesc acum în activitatea Arhivelor. Este vorba pe de-o parte de procesul – indispensabil – de digitizare și informatizare, un domeniu în care Arhivele Naționale au făcut progrese considerabile mai ales în ultimii ani, deschizând larg accesul gratuit și confortabil al publicului la fondurile documentare a căror protecție fizică e masiv sporită astfel. De exemplu, la 19 octombrie 2009, Arhivele Naționale ale României au pus la dispoziția publicului inventarul Secției Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al Partidului Comunist Român. Un mare proiect în derulare, susținut cu fonduri europene, va realiza transcrierea în format digital a unui fond masiv de documente istorice, care devine astfel și el accesibil oricui.

Pe de altă parte – și aici cred că o discuție temeinică a tuturor celor implicați este indispensabilă – se poate pune problema constituirii unor arhive dedicate comunicării electronice, după exemplul arhivei Twitter din Republica Moldova, care a strâns laolaltă scurtele mesaje difuzate pe Twitter între ziua alegerilor, 5 aprilie 2009, și repetarea acestora în iulie, documentând astfel „revoluția Twitter” din acel an al marilor mobilizări prin mesaje electronice. Ar fi fost interesantă, desigur, o arhivă paralelă în România, cu prilejul alegerilor prezidențiale din 2014, de exemplu. Doar că atare arhive nu pot fi imaginate dacă nu are cineva pe loc inițiativa colectării mesajelor; dacă însă există nu doar interes, ci și mijloacele materiale și umane ale unei asemenea colectări, ele se pot realiza, spre beneficiul istoricilor și sociologilor contemporani. „Arhiva Twitter” mai trebuie să aștepte…

Prof. Dr. Zoe Petre


Arhivele sunt instituții de o remarcabilă continuitate, cele dintâi datând din mil. 4-3 î.Hr. Arhivele și-au definit mai clar după Revoluția Franceză și misiunea, și dubla lor vocație – de depozitari ai evidenței documentare și de furnizori de informații despre trecut – ca și modul propriu de gestionare a patrimoniului arhivistic. Din punctul de vedere al istoricilor, Arhivele devin în sec. XIX piatra unghiulară nu doar a cercetării, ci și a veridicității datelor regăsite în documentele scrise: arhiva reprezintă garantul adevărului istoric.
casetă

De-a lungul timpului, prestigioși oameni de cultură ai României au fost în slujba Arhivelor Naționale: Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Constantin Moisil, David Prodan, împreună cu numeroși specialiști și profesioniști ce veghează pentru ca documentele să fie păstrate și valorificate în cele mai bune condiții.
„Un act, oricare ar fi cuprinsul sau vechimea lui, are o dublă valoare: de a servi ca act de proprietate și de a deveni un act istoric sau literar pentru posteritate” (Bogdan Petriceicu Hașdeu – director general al Arhivelor Statului între 1876-1900).

Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

 

Cu 125 de ani în urmă, la 20 iunie 1891, se stingea din viaţă unul dintre cei mai străluciţi oameni de stat şi istorici ai României: Mihail Kogălniceanu. Figura sa a rămas emblematică pentru România modernă, mai ales datorită asocierii lui Kogălniceanu cu domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

KogalniceanuNenumărate detalii pledează unanim în favoarea originalităţii creative, atât intelectuale, cât şi politice, a lui Mihail Kogălniceanu, cel care, la o mai atentă scrutare, se dovedeşte a fi fost mult mai mult decât un mare om de stat – ministru de Interne şi de Externe, preşedinte al Consiliului de Miniştri; a fost şi un reputat istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, preşedinte al Academiei Române, aşadar un mare om de cultură al epocii. Din toate aceste motive, personalitatea lui merită pe deplin atenţia posterităţii.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi. Şi-a făcut studiile deopotrivă în ţară şi în străinătate. Influenţat de marele istoric german Leopold von Ranke şi de Alexander von Humboldt, a publicat încă din tinereţe lucrări de prezentare ale Moldovei şi Munteniei, o monografie despre Limba si literatura română, o Istorie a Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, precum şi prima lucrare ştiinţifică asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor. Revenit în ţară, a continuat să desfăşoare o bogată activitate cultural-ştiinţifică, din care menţionăm repere ca editarea în colecţia „Arhiva istorică” a celor şase volume din „Letopiseţele Valahiei şi Moldovei”, fondarea revistei „Dacia Literară”, remarcându-se, în acelaşi timp, ca un profesor strălucit la Academia Mihăileană din Iaşi.

Susţinător înflăcărat al unionismului, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii „Societăţii Unirea” (25 mai 1856) şi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi. Începea o carieră politică de marcă, ce l-a plasat printre cei mai străluciţi demnitari ai statului român modern. În Divanul ad-hoc al Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi şi se remarcă pentru calităţile sale oratorice şi politice. La 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza, declarând: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. (…) Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă – om nou”.

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, Kogălniceanu devine foarte apropiat de Cuza, având un rol decisiv în conceperea şi adoptarea reformelor care pun temelia statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, este numit prim-ministru al României şi joacă un rol capital în formularea şi adoptarea marilor reforme ale vremii – legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în fondul funciar al statului român, legile comunale, prin care administraţia judeţelor şi a comunelor se încredinţa consiliilor alese pe baza votului; în fine, dar nu în ultimul rând, reorganizarea justiţiei, cu judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs, sau legile referitoare la învăţământ. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor. Dar cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864, care desfiinţa claca, iar sătenii clăcaşi deveneau proprietari liberi, ţăranii primind pământ prin despăgubire, plătit în 15 ani, care nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

Gruparea lui Mihail Kogălniceanu, liberal-moderată, a jucat un rol esenţial în fondarea Partidului Naţional Liberal. După sfârşitul domniei lui Cuza, marele demnitar, devenit Ministru de Externe, era şi artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care prevedea tranzitul trupelor ruseşti pe teritoriul României cu respectarea integrităţii şi a drepturilor politice ale Principatelor Unite. Numele său avea să fie legat pentru totdeauna de Independenţa de stat a României. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor, din 9 mai 1877, Kogălniceanu rostea celebrul discurs ce proclama acest act măreţ: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…. Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, Independenţa era proclamată şi în Senat, iar declaraţia promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

Kogălniceanu ar fi putut să-şi considere încununată opera politică, dar nu a încetat până la sfârşitul vieţii să fie un militant pentru cauza României, susţinându-şi ţara în următorul deceniu, ca primul ministru plenipotentiar al României la Paris, dar şi ca preşedinte al Academiei Române, sub cupola căreia, în 1891, în şedinţa solemnă care celebra 25 de ani de la fondarea acesteia, el rostea discursul „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţărănimii”, care evoca, într-un adevărat testament politic, cele mai importante reforme la realizarea cărora jucase un rol decisiv, ca mare ctitor al României moderne.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

„Ceea ce deosebeşte pe Mihail Kogălniceanu de toţi contemporanii săi e cât de nou şi de viu e astăzi. Nimic în ideile sale nu aparţine unui trecut isprăvit”(Nicolae Iorga)

Dreapta şi stânga în politica europeană

Reporter: editura December - 6 - 2015 Comments Off on Dreapta şi stânga în politica europeană

Politică

La începutul lunii octombrie, alegerile din Portugalia s-au încheiat cu un rezultat care reflectă în felul său confuzia şi dificultăţile pe care le traversează multe state europene. Programul de austeritate pus în operă de guvernul de dreapta condus de Pedro Passos Coelho a primit pe 4 octombrie 2015 o lovitură letală, căci electoratul portughez a acordat 52% din sufragiile însumate partidelor anti-austeritate: Partidul Socialist, Bloco de Esquerda, BE – un partid radical de stânga – şi Partidul Comunist Portughez, PCP.

Partidele de stânga au generat căderea Guvernului portughez (noiembrie 2015)

Partidele de stânga au generat căderea Guvernului portughez (noiembrie 2015)

În ciuda acestui rezultat, Preşedintele Portugaliei s-a adresat coaliţiei neoconservatoare conduse de fostul prim-ministru, Pedro Passos Coelho – reprezentantul partidului care a obţinut cele mai multe voturi, 38,6%, deşi acesta a pierdut majoritatea în Parlament. După doar 11 zile de guvernare însă, moţiunea de cenzură depusă de partidele de stânga a pus capăt acestei situaţii ambigue, guvernul demisionând marţi, 10 noiembrie 2015.

Acesta este doar un episod din confruntările dintre dreapta şi stânga pe care le traversează cu destule turbulenţe Europa. În anii care au urmat imediat după marea ruptură din 1989, aneantizarea partidelor comuniste sub presiunea prăbuşirii sistemului şi transformarea cvasi-totalităţii partidelor socialiste în partide social-democrate, care au renunţat la măsuri radicale ca naţionalizarea, au deschis calea unei apropieri, fără precedent probabil, între „dreapta” şi „stânga”.

Liderul Syriza, Alexis Tsipras

Liderul Syriza, Alexis Tsipras

Această „idilă” s-a dizolvat în eter însă, imediat ce confortul economic şi social al continentului s-a prăbuşit sub impactul crizei globale. În condiţii de bruscă diminuare a disponibilităţilor, poziţiile politice s-au înţepenit brusc, diferite variante de populism – de la refuzul oricărei reduceri a cheltuielilor la obsesiva „luptă contra corupţiei” – au parazitat până la exasperare percepţia publică. Teama de „celălalt”, fie el imigrant, „instalatorul polonez”, rom sau refugiat, a desfigurat, cu o viteză greu previzibilă cu doar câţiva ani mai devreme, chipul democraţiilor europene.

Noul context socio-economic a dus foarte repede la o masivă regrupare de forţe în plan politic. Probabil cea mai pregnantă dintre faţetele acestei reorganizări este acutizarea – pe care nu o mai vedeam posibilă – a raporturilor dintre stânga şi dreapta în majoritatea ţărilor europene. Dreapta a virat spre extrema dreaptă, iar stânga a început să redescopere farmecul extremismului şi să recuze integral sistemul.

Dreapta germană, promotoare a politicilor de austeritate

Dreapta germană, promotoare a politicilor de austeritate

Efectele cele mai spectaculoase s-au putut observa acolo unde partidele stângii tradiţionale, social-democrate, au fost marginalizate în favoarea unor noi formaţiuni generate de explozia sistemului: Syriza în Grecia sau Podemos în Spania. Criza greacă din acest an este în cel mai înalt grad expresia acestor procese, dar şi a limitelor cu care ele se confruntă. Naufragiul partidelor politice tradiţionale, fie că vorbim de dreapta creştin-democrată sau de PASOK, partidul socialist, dusese confruntarea la extrem, poziţionând faţă în faţă, ireductibil, extremiştii neo-nazişti de la Chrysí Avgí – Zorii Aurii – şi extremiştii stângişti de la Coaliţia Stângii radicale, Syriza. Din fericire, Zorii Aurii nu au reuşit să se impună în alegerile din ianuarie, când victoria Syriza a dat destui fiori în partea dreaptă a spectrului politic.

Triumful electoral al lui Alexis Tsipras şi al partidului condus de el s-a încheiat însă de fapt a doua zi după marea lor victorie – referendumul din 5 iulie 2015. Atunci, Tsipras, care izbutise să organizeze consultarea populară în pofida opoziţiei foarte dure a „troicii” – FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană – al cărei dictat îl refuza, declara plin de optimism: „Azi e o zi de sărbătoare fiindcă democraţia este un motiv de sărbătoare, de bucurie. Atunci când democraţia învinge frica şi şantajul, ea deschide calea salvării şi drumul înainte. Azi, poporul elen a transmis un mesaj foarte puternic. Un mesaj de demnitate şi de determinare. Un mesaj prin care poporul preia controlul propriilor opţiuni… Sunt încrezător că vom deschide un drum nou pentru toate popoarele Europei. Un drum care ne va readuce la valorile fondatoare de democraţie şi solidaritate”. A doua zi, guvernul grec pornea pe drumul austerităţii, acceptând principalele condiţii pe care Troica le impunea pentru a acorda Greciei ajutorul minimal solicitat.

Sărăcia endemică, pericol pentru Europa (Agenţia „Oxfam”)

Sărăcia endemică, pericol pentru Europa (Agenţia „Oxfam”)

Zilele trecute, la o reuniune a PPE la Madrid, Angela Merkel, principala figură politică a dreptei populare europene şi promotor neclintit al politicilor de austeritate, îşi exprima îngrijorarea în legătură cu impactul alegerilor din Portugalia, Spania şi Irlanda asupra acestor politici, pe care le susţine, spun unii, cu o determinare demnă de o cauză mai bună. Faptul că până acum un număr semnificativ de mari economişti, în frunte cu Paul Krugman şi Joseph Stiglitz, ambii laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie, au denunţat politicile de austeritate ca generatoare de sărăcie endemică, nu pare să tulbure cu nimic opţiunile dreptei neoconservatoare. Ne putem întreba, în aceste condiţii, cui prodest? Dacă nici majoritatea electoratului, nici elita mondială a specialiştilor nu susţin politicile de austeritate, cine le susţine oare, în spatele politicienilor care le promovează în ciuda voinţei politice majoritare, uneori chiar cu preţul unor entorse aduse principiilor democratice?

Nu pretind că aş avea un răspuns la această întrebare, dar cred că trebuie să luăm în considerare câţiva factori care nu sunt prea frecvent aduşi în discuţie în publicistica românească. Voi porni de la un fapt adesea ignorat: studii recente elaborate sub egida marilor universităţi americane, în frunte cu Harvard şi Duke, pun în evidenţă faptul că, dacă în anii 1960, un şef de întreprindere prosperă din SUA câştiga în medie de 20 de ori salariul unui subordonat mediu, în prezent, el câştigă între de 272 până la de 354 ori un salariu obişnuit. Statisticile AFL-CIO documentează pentru vărfurile executive salarii de circa 12 milioane de dolari anual, când salariul mediu al subordonaţilor lor este de aproximativ 34.000 de dolari. Am putea crede că e vorba de o particularitate americană, dar nu e aşa: în ţările cu reputaţia cea mai egalitară din Europa, ţările scandinave, cei mai bogaţi 10% dintre cetăţeni deţin între 60-70% din averi, mai mult decât în Marea Britanie, Canada sau Australia, apreciate ca mai de dreapta.

Globalizarea, aşadar, a adus cu sine o consolidare de tip pre-modern a clivajelor dintre cei mai bogaţi cetăţeni şi restul societăţii, dimpreună cu o erodare vizibilă a clasei de mijloc. A doua jumătate a secolului XX asista la un efort semnificativ de atenuare a inegalităţilor, cel puţin în interiorul societăţilor democratice, dar, odată cu dispariţia ameninţării comuniste, nu doar politica externă, ci şi cea internă s-a relaxat şi acum ameninţă energic sistemul de beneficii sociale pe care îl construise capitalismul „cu faţă umană” după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Noi unde ne aflăm? În ultimul mandat al lui Traian Băsescu, societatea românească s-a confruntat explicit cu alternativa între o dreaptă radicală, practicând şi teoretizând darwinismul social cel mai explicit, a cărei austeritate era corectată pentru sine, punctual, de marea corupţie, şi o coaliţie relativ surprinzătoare pentru tradiţia politică post-decembristă, între liberali atenţi la problematica socială şi socialişti atenţi la exigenţele mediului privat. După eşecul suspendării preşedintelui Băsescu, această alianţă politică s-a spart, dar un mix de politici social-liberale angajate prin programul de guvernare din 2012 a reuşit să pună capăt nu doar austerităţii, ci şi recesiunii. Rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2014, oricât de surprinzător, nu a reuşit să răstoarne situaţia şi abia zilele trecute un crescendo de mişcări de stradă, de obicei asociate cu progresele stângii radicale, a adus o jumătate de victorie partidelor de dreapta. Cel puţin aşa se văd lucrurile din perspectiva echipei de tehnicieni în frunte cu Dacian Cioloş.

Prof. Dr. Zoe Petre
 

Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: în 1948, odată cu celebrarea centenarului Revoluţiei paşoptiste, numele lui e dat multor străzi, bulevarde, staţii de tramvai, licee şi şcoli profesionale, chiar şi Colegiulul „Sf. Sava” din Bucureşti. Prezent nu doar în manualele de istorie, ci şi în cele de literatură română, studiat în clase succesive de toţi liceenii patriei, Bălcescu devine şi eroul principal al unor opere literare de mare amploare, cum a fost romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu, precedat de piesa de teatru şi urmat de filmul care îl are drept protagonist pe acelaşi Bălcescu. Corolarul acestei redimensionări a fost prezenţa figurii lui pe bancnotele de 100 lei, astfel că Bălcescu a devenit figura centrală a secolului al XIX-lea şi a luptei de emancipare care i-a dat acestui secol identitatea.

Nicolae Balcescu

Nicolae Balcescu

Imediat după 1989, o mişcare de sens invers, de deconstrucţie a „mitului Bălcescu” a şocat pe unii, a încântat pe alţii şi a suscitat polemici care au depăşit adesea graniţa publicaţiilor de specialitate. Academia de la „Sfântul Sava” şi-a regăsit numele istoric, Bălcescu a cedat locul lui de pe bancnote altor figuri ale Pantheonului naţional şi împarte acum marele bulevard care traversează capitala pornind de la kilometrul 0 cu contemporanul şi comilitonul lui care îi dăduse numele la origine, Ion C. Brătianu.

Ca de fiecare dată când întâlnim o asemenea mişcare în dublu sens, suntem datori să vedem mai întâi cauzele care au putut determina răsturnarea valorilor consacrate. Bălcescu era prezent în literatura istorică şi înainte de instaurarea „dictaturii proletariatului”, ca unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, şi, de asemeni, era menţionat ca unul dintre fondatorii istoriografiei şi publicisticii moderne din secolul XIX. Ceea ce se întâmplă însă din 1948 încolo este singularizarea lui ca epitomă şi protagonist absolut al evenimentelor al căror centenar era acum celebrat. Bălcescu a fost prezentat ca singurul revoluţionar autentic, în vreme ce alţi contemporani fie se dovedesc şovăielnici, fie chiar trădează din interese sau orgoliu cauza Revoluţiei.

Ne putem întreba de ce Bălcescu devine util, în fond, fiindcă moare tânăr, la fatidica vârstă de 33 de ani, în 1852; în contrast cu colegii săi de acţiune revoluţionară, el nu are, din această pricină, prilejul de a deveni din revoluţionar – politician, nu participă la construcţia instituţională a Principatelor Unite şi mai ales a Regatului României, ca Brătienii sau Kogălniceanu, nu fondează nici un partid istoric – este, deci, revoluţionarul în stare pură, cruţat de tarele vieţii politice pe care cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie le suportă. Se adaugă, iniţial, merite de necontestat: insistenţa lui Bălcescu, incontestabilă, pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi episodul legat de revoluţia transilvană, când el încearcă să-i aducă spre colaborare pe Iancu şi Kossuth, ceea ce, în primii ani de democraţie populară, servea foarte bine propagandei noului regim. În anii ceauşismului florid, în schimb, rolul esenţial îl joacă opera sa istorică închinată lui Mihai Viteazul, pe care Bălcescu – pe urmele profesorului său de la „Sf. Sava”, Aaron Florian – îl proiectează ca pe cel dintâi erou al unităţii naţionale a românilor.

monedaSă însemne oare toate astea că Bălcescu e doar o figură a imaginarului istoric din ultima jumătate de secol, asemeni busturilor care, de la Dromichetes şi Burebista la Mihai Viteazul însuşi, stabileau în anii lui Ceauşescu canonul istoriei naţionale? Lucrurile sunt mai complicate decât atât. Nicolae Bălcescu nu a fost singurul adevărat revoluţionar de la 1848, dar a fost o personalitate importantă a acestei mişcări decisive pentru intrarea românilor în modernitate; el nu a fost singurul istoric fondator al şcolii moderne de istorie, dar a fost un istoric original, care a deschis calea istoriei sociale a românilor şi a fondat ceea ce putem numi şcoala naţională de istorie. A fost şi un scriitor de talent, consacrând o proză literară vizionară care are incontestabile merite literare; dacă Jules Michelet este şi azi studiat la orele de literatură franceză, Bălcescu merită şi el să fie studiat la orele – câte mai sunt – de literatură română.

Asemeni celor mai mulţi dintre revoluţionarii de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a născut – la Bucureşti, la 29 iunie 1819 – într-o familie de mici boieri, cea a pitarului Barbu Bălcescu şi a soţiei acestuia, serdăreasa Zinca Petreasca Bălcescu, proprietari ai unei moşii mici la Bălceşti, în Argeş. Nicolae a avut doi fraţi, implicaţi în Revoluţia de la 1848, şi două surori, dintre care una mai ales i-a fost deosebit de ataşată şi l-a îngrijit în ultimii ani de viaţă. După primii ani de şcoală, în casă, Bălcescu devine elev al Colegiului „Sf. Sava”, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi Florian Aaron, cu care a studiat istoria. În afara disciplinelor matematice, urmează cursuri de „filosofie formală, drept civil român şi limbile: franzosească, elinească şi latinească.”

La 19 ani a intrat în armată că iuncăr (cadet). I se aprobă înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde, timp de patru luni, Bălcescu îi învaţă pe subofiţeri scrierea, citirea, aritmetica şi geografia. Este atras încă de atunci în cercurile revoluţionare secrete, în speţă „Partida Naţională”, fondată de Ion Câmpineanu, autor, în 1838, al unui manifest care proiecta „fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă. Un proiect de Constituţie elaborat de Câmpineanu prevedea votul universal şi eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire.

Bălcescu aderă apoi la Societatea secretă organizată de Mitiţă Filipescu, alături de Marin Serghiescu, Dimitrie Macedonski, Eftimie Murgu şi J. A. Vaillant. Scopul societăţii era desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie egali în faţă legii. Descoperită de autorităţi, Societatea îi duce pe membrii ei în arest. Nicolae Bălcescu, minor, e condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, unde se îmbolnăveşte de plămâni.

Eliberat după doi ani, intră în „Societatea Literară”, unde se întâlneşte cu ceilalţi viitorii fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848: Christian Tell, Cezar Bolliac, Ion Ghica, cei doi Goleşti, Ion Heliade Rădulescu, Ion Voinescu, August Treboniu Laurian – împreună cu care Bălcescu avea să publice „Magazin istoric pentru Dacia”. Sub paravanul acestei Societăţi, Ion Ghica, Bălcescu şi Tell constituie organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar tipic pentru societăţile secrete de tipul cărvunarilor, din prima jumătate a sec. XIX.

2În revista „Magazin istoric”, Bălcescu publică, în 1844, două studii consacrate istoriei militare a principatelor, „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” şi „Puterea armată în Moldova”, cele dintâi scrieri istorice de acest fel din istoriografia românească. Studiile erau menite să promoveze proiectul unei armate recrutate din ţărănimea liberă, asemeni yeomenilor din Anglia, dar ca armată permanentă, imaginată ca bază de putere pentru independenţa celor două ţări româneşti. Idealizarea epocilor anterioare, din vremea lui Mircea cel Batrân şi Ştefan cel Mare, deschide calea constituirii galeriei idealizate a trecutului naţional, care va fi completată peste câţiva ani cu figura lui Mihai Viteazul.

În 1846 Bălcescu aduce o nouă contribuţie inedită, de mare importanţă pentru modernizarea scrierii istorice, anume primul studiu de istorie socială din literatura istorică românească – şi unul dintre cele mai vechi în istoriografia europeană: „Despre starea sociala a muncitorilor plugari”. Teza principală a lucrării este că boierii au uzurpat pământurile pe care le stăpânesc, prin „interes, nevoie şi silă” şi că ţăranilor trebuie să li se redea fără despăgubire proprietăţile lor legitime.

În acelaşi an, Bălcescu pleacă la Paris, unde îi regăseşte pe Mihail Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Ion şi Dimitrie Brătianu. Începe să strângă date pentru o plănuită poemă istorică închinată lui Mihai Viteazul, pentru care se duce şi la Roma, Napoli şi Palermo. Aici se întâlneşte cu Vasile Alecsandri si Elena Negri. Un moment capital este, după întoarcerea în Franţa, participarea lui directă la Revoluţie, în februarie 1848. Odată cu extinderea mişcării revoluţionare în întreaga Europă, tinerii români consideră că a venit ceasul unor transformări revoluţionare şi în patrie. Se întorc acasă, şi, la 8/20 martie 1848, se întâlnesc la Bălcescu acasă şi stabilesc principiile acestei revoluţii: libertatea individuală, a cuvântului şi a presei, desfiinţarea privilegiilor feudale, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituţional sub suzeranitatea Porţii şi abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat Proclamaţia care avea să fie citită la 11 iunie, la Islaz. După abdicarea prinţului Gh. Bibescu, Bălcescu devine secretar al Guvernului provizoriu, începând lucrul la reformele radicale proclamate de Marea adunare populară – egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea cenzurii, domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate „stările societăţii”, regim republican înfiinţarea gărzilor naţionale în reprezentarea tuturor categoriilor sociale. Balcescu continuă să se preocupe de problema statutului ţăranilor, înfiinţând Comisia Proprietăţii, în pofida rezistenţei colegilor săi din Comitetul revoluţionar, boieri liberali care nu recunoşteau dreptul de proprietate al ţăranilor, deşi nu negau necesitatea de a le ceda pământ cu despăgubire. Intervenţia militară străină devenise, însă, iminentă; la 13 septembrie armata otomană intră în Bucureşti, curând urmată de ruşi, şi guvernul revoluţionar e înlocuit cu o locotenenţă domnească, care admite oficial desfiinţarea tuturor instituţiilor Revoluţiei, înlocuite de regimul de ocupaţie. Membrii guvernului revoluţionar sunt arestaţi şi expulzaţi, Bălcescu plecând, pe căi foarte complicate, la Constantinopol.

Anul 1849 este anul iluziei transilvane, de unde sperau revoluţionarii români că s-ar putea reaprinde flacăra emancipării. Din păcate, conflictul dintre maghiari şi români se dovedeşte ireductibil. După capitularea de la Şiria, din 15 august 1849, Bălcescu, travestit, pleacă la Paris. Bălcescu perseverează până în ultima clipă în încercarea de a suscita o unitate revoluţionară de acţiune în Europa, străduindu-se să obţină ajutorul britanicilor şi o cooperare polono-ungaro-română, imaginând chiar o confederaţie a statelor dunărene; experienţa Revoluţiei îl îndeamnă să încerce o colaborare cu Imperiul Otoman, care să reziste presiunii enorme exercitate de Rusia la gurile Dunării. În 1850, publică „La Question Economique des Principautés Danubiennes”, având în centrul ei analiza regimului Regulamentelor Organice şi proiecţia reformelor menite ca, prin emanciparea ţăranilor, să declanşeze modernizarea economiei şi societăţii în întregul ei. Tot in 1850, „Mersul revoluţiei în istoria românilor” afirmă dreptul legitim la revoluţie al tuturor popoarelor asuprite. În mai 1851, revenit la Paris, Bălcescu rosteşte un discurs despre „Mişcarea românilor transilvani de 1848”, comemorând Marea adunare populară de la Blaj, unde „s-a născut libertatea şi măreţia românilor”. În 1852, bolnav, pleacă la Galaţi, încercând să-şi revadă familia, dar nu i se permite să debarce şi, urmând prescripţia medicilor, care în acea vreme credeau că proximitatea mării face bine bolnavilor de plămâni, cărora astfel le grăbeau sfârşitul, se duce la Palermo, unde moare în noiembrie 1852, la 33 de ani. Ca şi în cazul lui Eminescu, sfârşitul tragic şi prematur al acestei mari conştiinţe revoluţionare care a fost Bălcescu a desăvârşit idealizarea personalităţii acestuia în imaginarul comun al românilor.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Mineriadele. O experienţă personală

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Mineriadele. O experienţă personală

De bună seamă, în ultimul sfert de secol s-au spus şi s-au scris multe despre mineriade, mai ales despre cea din 13-15 iunie 1990. Eu însămi am scris de mai multe ori, atât în presă, cât şi, mai recent, în cartea pe care am publicat-o cu Catherine Durandin, mai întâi la Paris, apoi la New York, şi, în fine, la Iaşi, la Editura „Ideea Europeană”. Nu doar cei 25 de ani care ne despart de primele desanturi ale minerilor în Capitală, ci şi răstimpul de peste 15 ani care s-a scurs de la ultima mineriadă, cea din 1999, îmi permit acum o decantare mai severă a celor trăite, dar şi o perspectivă mai clară asupra contextului regional şi internaţional în care s-au înscris aceste triste evenimente din istoria noastră recentă.

Mineriada 13-15 Iunie 1991Dragos Cristescu © Mediafax Foto

Mineriada 13-15 Iunie 1991

Prima invazie a minerilor în Bucureşti a avut loc în seara zilei de 28 ianuarie 1990, în umbra primului miting al partidelor istorice, PNŢCD, PNL şi PSDR. Dezechilibrul de forţe dintre FSN şi oricare altă formaţiune existentă era atât de izbitor încât decizia FSN de a renunţa la faţada pe care o arborase iniţial, de gestionar neutru al statului, cu un mandat limitat de data alegerilor, şi de a asuma calitatea de forţă politică încă de pe atunci dominantă, a provocat revolta deschisă a unei mari părţi din opinia publică, ce aspira la o adevărată democratizare a ţării.

Cele trei partide istorice, PNŢCD, PNL şi PSDR, organizează prima lor acţiune politică comună, publicând, pe 26 ianuarie, un comunicat comun şi convocând un miting de protest pentru ziua de 28 ianuarie. Cele trei partide istorice îşi legitimau acţiunea prin ideea că Revoluţia din decembrie fusese o superbă victorie a întregului popor” – deci nu meritul exclusiv al „emanaţilor Revoluţiei” – şi cereau înlocuirea CFSN şi a guvernului provizoriu cu un alt guvern, cu atribuţii executive şi legislative, format din „reprezentanţi ai partidelor politice active şi personalităţi afirmate în lupta împotriva dictaturii comuniste timp de 45 de ani”. În ipoteza că aceste cereri ar fi fost acceptate, baza puterii instalate la 22 decembrie 1989 ar fi devenit caducă.

Contra-manifestaţia organizată de CFSN nu reuşeşte să ocupe spaţiul din faţa Guvernului, în contrast cu marele succes al mitingului opoziţiei, care mobilizează o mulţime impresionantă în Piaţa Victoriei. Acest prim eşec provoacă două consecinţe de mare importanţă: constituirea CPUN şi prima „mineriadă”.

MineriadaPe plan extern, evenimentele din 28 şi 29 ianuarie 1990 nu au stârnit un ecou pe măsura semnificaţiei lor. Opinia internaţională, încă sub şocul „Revoluţiei în direct”, era dispusă să acorde guvernării provizorii un credit pe care deocamdată nu i-l retrage. E de adăugat şi un alt element, pe care atunci nici nu ni-l închpuiam: Occidentul era foarte neîncrezător în vocaţia democratică a partidelor istorice. În toate celelalte ţări care redescopereau acum democraţia, astfel de partide nu mai existau şi vectorul principal al transformărilor era reprezentat de partide noi, cu o structură mai puţin rigidă şi care combina de fapt elemente de partid cu trăsături de organizaţie civică: Forumul Civic din Cehoslovacia, Solidarnosti din Polonia – chiar şi UDMR de la noi.

Mineriada din iunie 1990 este de departe cea care a dobândit o nefericită popularitate în media interne şi internaţionale. Ecoul ei peste hotare a fost copleşitor. Coroborat cu dezamăgirea dureroasă cu care fuseseră primite şi minciunile grosolane din primele zile ale Revoluţiei şi filmul execuţiei cuplului Ceauşescu, scenele de o brutalitate cutremurătoare din Bucureştiul invadat de „mareea neagră” au conferit României statutul de ţinut al anomiei şi violenţei pe care nici azi nu l-a putut depăşi în imaginarul european.

Mai multe acţiuni şi intervenţii publice din zilele imediat următoare – mai ales cele de la TVR „Liberă”– mi-au sugerat că puterea recent legitimată prin alegeri încerca să pună în scenă, la 13-15 iunie, un remake al rebeliunii legionare din ianuarie 1941 şi al reprimării acesteia de către Antonescu – aceeaşi topografie, aceleaşi metode; dar totuşi, cu două diferenţe majore: întâi, că, în ianuarie 1941, chiar se petrecuse o reglare de conturi între legionari şi Antonescu, în al doilea rând că, în 1990, nu armata, ci minerii mânaţi de forţe de securitate şi diversiune au încercat zdrobirea opoziţiei.

Minerii şi mai ales cei care îi manevrau au avut trei ţinte principale: decapitarea simbolică a societăţii civile – studenţi, ziare şi ziarişti, trecători care aveau aerul de a fi „golani”, intelectuali îndeobşte – culminând cu tentativa de decapitare efectivă a lui Marian Munteanu; intimidarea partidelor politice de opoziţie, ale căror sedii sunt devastate, spre jubilaţia televiziunii publice şi a ziarelor pro-FSN; în fine, cartierele locuite mai ales de romi, unde minerii se defulează comiţând violuri şi violenţe pe bandă rulantă.

Carte Zoe Petre

Carte Zoe Petre

Ceea ce caracterizează în cel mai înalt grad, însă, acest episod este complicitatea dintre invadatori şi instituţiile statului – forţele de ordine, armată şi justiţie. Minerii sunt cazaţi în cazărmi ale armatei, ba chiar în parte echipaţi ca ostaşi, în vreme ce hainele lor negre de cărbune servesc drept costumaţie unor trupe de diversionişti militari şi SRI; în universităţi, redacţii de ziare sau chiar pe stradă, minerii arestează ilegal pe cine cred ei de cuviinţă, cu sprijinul şi cu acordul deplin al poliţiei, care îi secondează fără murmur; „suspecţii”, culeşi din stradă sau căutaţi cu fotografiile în mână, la sediile partidelor sau în redacţii de presă, sunt închişi în două unităţi ale armatei, la Măgurele şi la Băneasa – ceea ce contravine flagrant tuturor legilor şi regulamentelor militare în vigoare; în ciuda acestui fapt, procurorii nu ezită să organizeze tot în aceste cazărmi interogatorii de masă, a căror imagine e difuzată prin televiziune în toată ţara. Nici unul dintre aceşti procurori nu a fost sancţionat pentru încălcarea grosolană a legii. Dimpotrivă, mulţi au avansat spectaculos în carieră.

În plin proces de elaborare constituţională, în septembrie 1991, o nouă invazie a minerilor din Valea Jiului a inundat Bucureştii. De data asta, furia lor nu i-a mai avut drept ţintă pe studenţi sau pe trecători, ca în iunie 1990, ci de-a dreptul instituţiile statului. Minerii au invadat Palatul Victoria, sediul guvernului Roman, sala Teatrului Naţional, unde se ţinea Congresul PNŢCD, şi chiar Parlamentul României. Obiectivele acestei noi expediţii păreau dintre cele mai confuze; se spunea chiar că minerii vor să asedieze şi Palatul Cotroceni. Dar, când preşedintele Iliescu a anunţat demisia lui Petre Roman, lucrurile s-au calmat subit şi minerii au plecat din Bucureşti.

În repetate rânduri, Petre Roman a declarat două lucruri esenţiale: că nu şi-a dat niciodată demisia şi că are convingerea fermă că mineriada din septembrie 1991 a fost urmarea poziţiei ferme a guvernului faţă de puciul de la Moscova, din august 1991. Când scriu aceste rânduri, la 19 august 2015, se împlinesc exact 24 de ani de la tentativa de lovitură de stat care a încercat să oprească procesul democratic din fosta URSS. Riscul unei recesiuni politice era atunci atât de grav, încât guvernul Roman, care declarase imediat dezacordul său categoric în raport cu încercarea de debarcare a lui Gorbaciov, primise sustinerea explicită a unor partide de opoziţie, în frunte cu recent înfiinţatul PAC. Devenea posibil un dialog bi-partizan asupra temelor fundamentale ale interesului naţional. Forţele reacţionare care triumfaseră temporar prin mineriada din 1990 nu puteau accepta un atare consens.

Mineriadele au fost reacţii instinctive ale celor mai conservatoare forţe din societatea românească, în frunte cu clicile de moştenitori ai Securităţii şi nomenclaturii, care aveau nevoie de eliminarea oricărei concurenţe occidentale, ca şi de strivirea opoziţiei politice. Nu au reuşit integral, dar nici nu au fost integral învinse, cel puţin până la ultima mineriadă, cea din iarna lui 1999, care nu a reuşit să împiedice susţinerea de către România a acţiunii NATO şi UE din Balcani.

Abia atunci, când forţa legitimă a statului i-a respins pe mineri şi încercarea de lovitură de stat la care aceştia participau, s-a încheiat definitiv acest capitol sumbru din istoria noastră recentă.

Prof. Dr. Zoe Petre 
 

 

 

 

România balneară de altădată

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on România balneară de altădată

Obiceiul de a părăsi marile aglomerări urbane pe timp de caniculă este, probabil, la fel de vechi ca şi marile aglomerări înseşi. Pentru Europa, el e atestat încă din Antichitate: Cicero se retrăgea pe colinele de la Tusculum, împăraţii – la vilele de la Capri sau Baiae – localitate al cărei nume înseamnă chiar „băile”.

Baile Herculane

Baile Herculane

O vreme, către sfârşitul Antichităţii şi în secolele de început ale Evului Mediu, locuinţele de la ţară vor deveni chiar locuinţe principale. Splendoarea vilelor rustice din Sicilia sau Gallia, cu instalaţii complexe de încălzire şi aducţii de apă, cu mozaicuri şi pavaje de marmură, uimesc călătorii şi azi.

A urmat apoi, la începutul celui de-al doilea mileniu, renaşterea oraşelor, astfel că, secole de-a rândul, nobilii de pe toate meridianele îşi vor împărţi acum timpul între reşedinţa urbană şi cea de la ţară. Regăsim acest model al verilor petrecute „la moşie” până târziu, în sec. XIX, atât în literatura rusă, cât şi în cea de la noi. În Moldova mai ales, se adaugă obiceiul petrecerii lunilor de vară la mănăstiri (Neamţ, Secu, Văratec, Agapia, Durău, Sihăstria), cum o atestă corespondenţa epocii, de pildă cea a lui Vasile Alecsandri. Din nou, e vorba de o minoritate avută, care se retrăgea din calea vipiei estivale în zone rurale, când nu evada în străinătate, „la băi”.

Castelul Peles

Castelul Peles

Moda frecventării acestor izvoare de sănătate acvatică, dar şi de distracţii mult mai puţin igienice, pe care le atestă pretutindeni asocierea între ape minerale şi cazinouri, data şi ea din Antichitate; să amintim doar celebrele Băi ale lui Hercule, din Dacia romană. Ea cucereşte însă, încă de la finele sec. XIX, teritorii tot mai întinse, de la Marienbad şi Vichy la Karlsbad, Tuşnad şi Balvanyos. Pentru marea majoritate a orăşenilor însă, vara rămâne, ca în „Schiţele” lui Caragiale, anotimpul canicular şi perpetuu însetat al caldarâmului fierbinte, rareori întrerupt de câte o scurtă excursie la Sinaia şi, ca Miţa, la cascada Urlătoarea.

Într-adevăr, pentru România acelor vremi, prima mare cotitură vilegiaturistică este legată de înălţarea Palatului Peleş ca reşedinţă de vară a familiei regale. Zona împădurită de pe valea Prahovei unde se află azi Sinaia era încă nelocuită în secolul al XVII-lea, primii locuitori fiind călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între 1690-1695 de către Mihai Cantacuzino, Mare Spătar, şi numită aşa după numele Peninsulei Sinai, unde spătarul fusese în hagealâc. La 5 august 1866, principele Carol I al României a ajuns la Mănăstirea Sinaia, dar abia două decenii mai târziu familia regală îşi va stabili acolo reşedinţa de vară, construind complexul castelului Peleş (1873–1883).

Cazinou Constanta

Cazinou Constanta

Încep să se ridice şi hoteluri, şi vile ale marilor familii din anturajul Curţii, curând Sinaia se va îmbăgăţi şi cu un monumental cazinou (1912–1913) – semnul concret al funcţiei de odihnă şi divertisment, înainte de toate pentru protipendadă, pe care staţiunea îl dobândise durabil.

După primul război mondial se petrec însă câteva transformări importante în societate, cu efecte notabile şi în peisajul vacanţelor. Cea mai spectaculoasă se situază la joncţiunea dintre apariţia concediilor remunerate şi creşterea spectaculoasă a importanţei sporturilor în viaţa cotidiană. După secole de latenţă, educaţia fizică şi sportul revin în rândul practicilor urbane curente; medicii încep să facă elogiul razelor solare, acompaniind astfel creşterea explozivă a celor care se expun la plajă.

Dincolo de tradiţionalul repaos duminical, apare acum un timp dedicat propriei persoane: societatea inventează ceea ce se numeşte loisir, timpul consacrat divertismentului. Acum intră în vocabularul curent expresia engleză week-end.

Techirghiol, 1931

Techirghiol

Mai mult, sub presiunea mişcărilor sindicale tot mai influente şi a temerii faţă de modelul comunist, în perioada interbelică se instituie mai pretutindeni dreptul salariaţilor la concediu plătit. În aceste condiţii, o vilegiatură nu mai e un privilegiu excepţional şi devine o practică anuală a familiilor de condiţie medie, mai ales în anii de redresare economică de după Marea Criză. Poate cea mai cunoscută ilustrare literară a acestor noi realităţi este, în literatura română, piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanţa”, care pune în lumină deopotrivă sentimentul de libertate al timpului liber şi efemerul, uneori chiar înşelător, al acestei iluzorii evadări din cotidian.

Ar trebui probabil să adaug un alt factor: medicii constată că marea face foarte rău tuberculozei pulmonare şi că doar aerul tare de munte poate ajuta vindecarea. În noiembrie 1924 apare romanul ilustru al acestei descoperiri, „Muntele vrăjit”, al lui Thomas Mann, care atestă o nouă viziune a muntelui în perioada interbelică. Pe un vârf al Caraimanului, în anii `30, se construieşte sanatoriul care mai târziu avea să devină hotelul de la Cota 1400.

Loc de însufleţite competiţii de schi şi de drumeţii prin codri şi peisaje fără egal, loc al vindecărilor mult aşteptate şi al poienelor însorite, vacanţele la munte sunt tot mai obişnuite în anii dintre cele două războaie mondiale, depăşind cu mult spaţiul iniţial al „Perlei Carpaţilor”, care rămâne mai degrabă în seama categoriilor sedentare. Alte staţiuni de munte, în primul rând Predealul, atrag turiştii cu ambiţii sportive.

Existenţa Predealului este inaugurată de semnarea unei convenţii dintre România şi Austro-Ungaria privind construirea liniei ferate Ploieşti-Braşov, cu joncţiunea la punctul Predeal, la frontiera dintre România şi Austro-Ungaria, inaugurată în 1882. În 1908, Buştenii şi Poiana Ţapului se desprind de Predeal, iar în 1912 şi Azuga devine de sine- stătătoare. În fiecare dintre aceste aşezări se ridică vile mai mici sau mai impunătoare, hoteluri şi pensiuni, astfel că un număr tot mai mare de locuitori ai României, mai mici şi apoi mai mari, îşi petrec vacanţele pe Valea Prahovei.

Peisajul vilegiaturistic al ţării se îmbogăţise subit odată cu Marea Unire, dar cred că nu greşesc spunând că direcţiile de deplasare în vacanţă rămân multă vreme cele tradiţionale, Valea Prahovei şi, în mult mai mică măsură, Valea Oltului pentru munteni şi olteni, Ceahlăul şi colinele Moldovei de Sus pentru moldoveni, băile şi apele minerale din Harghita şi Covasna – Borsec, Balvanyos, Sovata – dar şi de la Ocnele Sibiului şi Oradea-Felix pentru Transilvania. Poate doar Băile Herculane să fi depăşit aceste bariere, care depind şi de distanţe, şi de existenţa sau absenţa căilor ferate.

Excepţia majoră rămâne, atunci, ca şi mai aproape de noi, litoralul. Alipirea Dobrogei a coincis în mod fericit cu primele decenii de valorificare a ecosistemului maritim ca loc de recreere şi cură balneară. Din această ultimă perspectivă, nămolurile de la Techirghiol şi Mangalia, apele sulfuroase şi sărate din ambele localităţi s-au dovedit salutare pentru multe maladii, asigurând dezvotarea unor centre de mare impact şi popularitate, mai ales cel de la Eforie şi Carmen Sylva – azi Eforie Sud. Acestor localităţi li se adaugă o nouă viaţă a oraşului Constanţa, devenit un loc agreabil de vilegiatură, mai ales prin prelungirea sa către Năvodari – plaja de la Mamaia, Aici se şi ridică câteva hoteluri elegante – Rex, de pildă – şi un cazinou, dar care atrage un alt public. Familia regală, cu deosebire generaţia mai tânără, are vile aspectuoase în stil oriental, a căror perlă rămâne, indiscutabil, palatul Reginei Maria de la Balcic.

Despre acesta şi despre locurile atât de iubite nu doar de Regină, ci şi de numeroşii pictori, poeţi şi visători de toate obedienţele care îl populează în anii `20-`30 ai secolului trecut, colegul şi prietenul Lucian Boia a publicat recent o fermecătoare monografie, „Balcic. Micul paradis al României Mari”, (ed. Humanitas, Bucureşti, 2014). Îi las lui Boia binemeritatul privilegiu de a vorbi despre Balcic şi voi încheia aceste rânduri cu o scurtă evocare a Mangaliei. Un târg pitoresc, turco-tătăresc, cu unele adăugiri de mocani şi machedoni colonizaţi aici după 1878, în mijlocul căruia se ridicaseră două hoteluri şi, inevitabil, un cazinou, dar şi puzderie de vile special destinate vacanţelor. Deasupra acestora trona, impunătoare, Casa Corpului Didactic, unde profesorii îşi puteau petrece vacanţele fără prea mare cheltuială; aici venea, vară de vară, şi Nicolae Iorga, cu soţia şi cei şase copii, cum venea şi bunicul meu, Constantin Moisil, cu familia. Am apucat Mangalia veche în anii imediat de după război, dar peste puţină vreme zona a fost interzisă civililor şi, în 1959–1960, când am putut reveni, n-am mai recunoscut decât pietrele incintei greceşti, în rest spaţiul era înregimentat în şiruri de blocuri.

Nu pot să închei aceste reflecţii fără a spune că, în anii de după cel de-al doilea război mondial, vilegiatura şă vacanţele balneare au devenit, pentru prima dată în istoria României, un fenomen de masă. Putem acum să strâmbăm din nas la ideea turismului sindical şi la colectivismul apăsător al acestor vacanţe organizate. Dar ele au schimbat pentru totdeauna ritmul de viaţă al celor mai modeşti dintre compatrioţii noştri. Ar fi traumatizant şi aproape imposibil să revenim la reflexele interbelice, aşa că noi toţi, societatea românească, trebuie să găsim o alternativă accesibilă la vilegiaturile all-inclusive.

Prof. Dr. Zoe Petre