NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Speranțe deșarte

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Speranțe deșarte
Odată cu înscăunarea României în fruntea Consiliului Uniunii Europene, pentru o perioadă limitată, pe drept sau pe nedrept am crezut că au sporit șansele țării noastre de a rezolva problemele refugiaților intrați ilegal în țara noastră și despre al căror număr nu se prea aduce vorba. Iar în al doilea rând, au existat speranțe că România, după atâtea eforturi, materiale și tehnice, făcute pentru a corespunde normelor existente accederii în Spațiul Schengen – deși descriminatoriu prin regimul special aplicat – va trece cu bine și acest examen. Ne-am agitat, în toate discuțiile referitoare la spațiul de liberă circulație, crezând că legitimitatea de a ne afla în fruntea Consiliului Europei ne va ajuta la ceva. Și totuși, așteptările noastre nu au fost răsplătite după cum am fi dorit. Un vot negativ meschin ne-a plasat mai departe pe banca repetenților.

Carol Roman

Ne vom referi apoi la problema migranților, a miilor de oameni refugiați din Africa de Nord ce au traversat disperați apele Mediteranei, care au cauzat adesea multe victime. O cifră a fost vehiculată oficial pentru România: va trebui să facă față, în cele din urmă, susținerii a 1.700 de refugiați, deși condițiile existente în țară erau vitrege încă de pe atunci, din cauza dezlănțuirii naturii în nordul țării. Am mai adăuga și faptul că în anul 2015, Uniunea Europeană a stabilit anumite măsuri care nu țineau seama în primul rând de dorința statelor membre de a primi un număr mai mare sau mai mic de refugiați, ceea ce a determinat un val de reacții de respingere în Marea Britanie, Ungaria, Slovacia, Austria ș.a. România urma să primească acești năpăstuiți în timp ce miile de victime de la noi se aflau într-o situație grea, în urma dezastrului cauzat de ploi torențiale și de grindină. 


Și a venit anul 2019, ce a adus „Pactul ONU pe migrație”, încheiat la Marakesh, în Maroc, care a fost semnat de 160 de țări și a stabilit o serie de principii referitoare la refugiați. România, deși declarativ a fost de acord, s-a abținut să semneze documentul. Problema cea mai disputată care continuă să existe: statele stabilesc singure politicile publice legate de migrație și decid ce înseamnă, pe teritoriul fiecăruia, „migrație legală” respectiv „migrație ilegală”, dar și „garantarea drepturilor omului”? Pactul realizează o reglementare internațională a migrației, mai mult din punct de vedere legislativ. Unicul său scop este acela de a evita atât migrația în masă, cât și tragediile din Mediterana. Pe scurt, la Marakesh nu a fost dezbătută în fond problematica stăvilirii emigrației și a reducerii tragediilor a mii și mii de oameni, ci a stabilit o seamă de principii poate plăcute auzului, dar fără vreun caracter obligatoriu.

La ora actuală, țările Uniunii Europene negociază de fiecare dată când sosește o ambarcațiune cu migranți. S-a ajuns până acolo încât să izbucnească certuri pentru fiecare vas salvat, legate de repartizarea migranților. De aceea, la ordinea zilei își face tot mai mult loc ideea necesității adoptării unui mecanism de distribuire pe care să-l accepte cât mai multe țări. Acest mecanism ar urma să fie valabil până la intrarea în vigoare a așa-numitului Acord Dublin, care ar reglementa responsabilitatea țărilor UE în cazul procedurilor de azil. Discuțiile continuă fără prea multe succese, iar multe țări nici nu participă la aceste dezbateri. Cancelariile unor state din blocul comunitar susțin că acest proces nu are șanse să fie rezolvat decât abia din toamna acestui an, când noul Parlament European își va prelua atribuțiile. 

Deci…


Carol Roman

O agendă schimbată în problematica securităţii naţionale

Reporter: editura February - 3 - 2015 Comments Off on O agendă schimbată în problematica securităţii naţionale

Când Traian Băsescu era ales preşedintele României, la finalul anului 2004. vremurile erau ceva mai liniştite, mai simple, iar responsabilităţile preşedintelui, inclusiv în zona de securitate naţională şi politica externă, în parametrii normalităţii. România era deja membră a NATO, iar apartenenţa la această organizaţie îi sporea şi şansele acceptării în UE, unde avea de altfel să adere în 2007. Economia naţională se afla angrenată într-un proces semnificativ de creştere economică, beneficiind de cei mai buni ani ai globalizării, lucru reflectat în nivelul ridicat de investiţii străine directe. În 2006 sau 2007, România a beneficiat de investiţii străine de aproximativ 18-20 miliarde de euro pe an. Economia duduia, iar situaţia internaţională era simplă, dominată de Occident. În linii mari, România trebuia să coopereze strâns, alături de aliaţi, în Afganistan şi Irak în combaterea fenomenului terorist, astfel garantându-şi securitatea naţională cu un buget mult redus.

Iulian Fota

Iulian Fota

Abilităţile de lider naţional şi instinctele politice ale noului preşedinte al României au fost testate încă de la începutul primului său mandat. În martie 2005, trei jurnalişti români erau răpiţi în Irak, răpitorii solicitând retragerea trupelor române din această ţară. Incidentul se transforma în prima criză de securitate naţională aflată în faţa noului preşedinte. Înţelegând că aceasta trebuie gestionată integrat, naţional şi internaţional, preşedintele a constituit în primul rând o celulă naţională de criză, elementul care a contat enorm în succesul operaţiunii de eliberare a celor trei. În plus, prin canalele bilaterale specifice, s-a intensificat cooperarea cu aliaţii, lucru absolut necesar ţinând cont de resursele limitate pe care România le avea în zona Irakului. Eforturile au fost răsplătite în luna mai, când cei trei jurnalişti români au fost aduşi acasă. Buna conlucrare a instituţiilor de securitate naţională l-a convins pe preşedinte că în arhitectura instituţională a sistemului de securitate naţională trebuia construită comunitatea serviciilor de informaţii, prin decizia CSAT din noiembrie 2005 aceasta devenind o realitate.

Ulterior acestui moment, în anii 2006 şi 2007, preşedintele Traian Băsescu a trebuit să gestioneze o agendă de securitate naţională care ar putea fi considerată obişnuită. S-a concentrat pe buna îndeplinire a misiunilor internaţionale la care ţara noastră lua parte, înţelegând cât este de important ca în NATO şi UE aliaţii noştri să se convingă că pot conta pe România şi că românii ştiu să-şi facă treaba şi şi-o fac până la capăt. În egală măsură, din punct de vedere diplomatic, metodic şi foarte organizat, s-a propus dezvoltarea cooperării cu SUA în probleme de securitate naţională şi internaţională, cooperare ce avea să se dovedească peste ani vitală pentru noi.

Al doilea test major avea să vină în 2008. În primul rând, când în vara acelui an a trebuit să travereseze România prin criza georgiană, prima mare confruntare a Rusiei cu Occidentul de după 1990. Ulterior, începând cu toamna aceluiaşi an, a trebuit să-şi asume comanda şi responsabilitatea gestionarii crizei economice, cea mai serioasă criză economică ce afecta România de la Marea Depresie din 1929-1933. România le-a depăşit cu bine pe amândouă. În criza georgiană, Traian Băsescu şi-a definit şi asumat propriul rol important, atât în sprijinirea conducerii pro-occidentale a Georgiei, cât şi în explicarea specificităţilor crizei pe timpul reuniunilor NATO şi UE dedicate situaţiei din zona Caucazului. În perioada crizei economice, preşedintele României, solidar cu primul ministru Emil Boc, şi-a asumat necesara – dar foarte nepopulara – soluţie a tăierii salariilor personalului bugetar cu 25 de procente. România şi-a salvat macrostabilitatea economică şi onoarea de ţară, dar preţul politic plătit a fost unul semnificativ.

Ultima şedinţă CSAT din mandatul preşedintelui Traian Băsescu

Ultima şedinţă CSAT din mandatul preşedintelui Traian Băsescu

Odată cu 2008, pentru România se termina vacanţa strategică, iar pentru Traian Băsescu noi provocări se deschideau la orizont, fusese necesare găsirea de soluţii la deteriorarea situaţiei de securitate din estul continentului european ca urmare a agresiunii Rusiei împotriva Georgiei şi dinamitării ordinii europene. Era nevoie atât de un efort naţional, cât şi de strângerea cooperării cu aliaţii din NATO, în special cu SUA. Pe plan naţional s-a procedat, în primul rând, la o evaluare a capabilităţilor Armatei române, proces ce a generat ulterior decizia de creştere treptată a bugetului MApN, spre mult doritul plafon de 2%. Pe plan diplomatic, relaţia cu SUA a căpătat o mai mare consistenţă, mai ales după acceptarea ofertei SUA de a participa la dezvoltarea scutului anti-rachetă sau, pentru prima dată, cu ocazia semnării unor documente politice bilaterale.

Din punct de vedere al responsabilităţilor sale de securitate naţională, preşedintele a trebuit să-şi exercite prerogativele până în ultimul minut, în special din cauza crizei din Ucraina şi anexării ilegale a Crimeii de către Rusia. Folosind forţa militară, inclusiv faimoşii „omuleţi verzi” şi operaţiunile hibrid, Rusia modifica prin forţă graniţe pe care tot ea le acceptase şi le recunoscuse internaţional. Kremlinul generase cea mai gravă criză de securitate internaţională din Europa, de la sfârşitul războiului rece.

Traian Băsescu a fost ultimul preşedinte din vreme de pace, luând în calcul ultimii 25 de ani de la prăbuşirea comunismului. Ultimii săi ani de mandat s-au suprapus peste o deteriorare semnificativă a arhitecturii relaţiilor internaţionale.

Lumea în care am intrat odată cu 2015 este mult mai complicată, mai dezordonată şi ca atare mai greu de gestionat. Din cauza crizei economice din ultimii ani, dar şi în urma acumulării unor frustrări sociale sau naţionale, competiţia internaţională s-a accentuat, ţările au devenit mai egoiste, iar riscul unor confruntări militare, fie ele şi locale sau interne, a crescut.

Aşa se prezintă mediul internaţional în care noul preşedinte Klaus Iohannis va trebui să conducă România în următorii ani. În primul rând, domnia sa preia conducerea statului român într-un moment de mare încordare europeană, de mari incertitudini şi neîncredere, nefiind încă clar cât de departe vrea preşedintele Putin să împingă confruntarea cu Occidentul. Este încă prea devreme să excludem scenariul militar din ecuaţie, atât Rusia cât şi NATO luând în calcul şi scenarii mai puţin pozitive.

Pentru România, criza din estul continentului european reprezintă cea mai serioasă situaţie de securitate naţională. România nu se poate izola de Ucraina. Cu această ţără avem cea mai lungă frontieră, împărtăşim îngrijorări comune atât cu Ucraina, cât şi cu Republica Moldova. Mai grav decât atât, sunt scenarii plauzibile de confruntare militară pe care le putem lua în considerare şi pentru care trebuie să fim pregătiţi.

În al doilea rând, în următorii ani vom constata o recrudescenţă a crimei strategice, a combinaţiei de terorism şi crimă organizată, inclusiv de migraţie ilegală. Dacă, aşa cum s-a speculat, recentul atentat de la Paris reprezintă un „11 septembrie european”, atunci nu suntem decât la începutul unui nou ciclu al violenţei, de data asta pe pământ european. Doar că amploarea va fi cu totul alta. Să nu uităm că deja serviciile de informaţii din Europa avertizau asupra unor concentrări de populaţie, dar şi de frustrare în anumite ţări europene, gata să explodeze. În plus, în ultimii doi ani, numărul refugiaţilor din Siria, dar şi din alte zone de conflict ale Orientului Mijlociu a crescut dramatic, nefiind deloc clar câţi posibili terorişti se ascund printre ei. Avem astfel de concentrări chiar la graniţele României, în Bulgaria acumulându-se deja câteva mii de refugiaţi din Siria.

Nu în ultimul rând, pentru o cât mai bună gestionare a problemelor de securitate naţională s-ar cuveni ca Guvernul României să corecteze rapid vulnerabilităţile pe care ţara le-a acumulat în dezvoltarea sa din ultimii 25 de ani: corupţia, acuta polarizare socială, deprofesionalizarea administraţiei centrale sau locale, prea lenta creştere economică, insuficientă pentru nevoile ţării, evaziunea fiscală şi economică. În felul acesta vom avea, desigur, bani pentru bugetul sistemului de securitate naţională, coeziune socială, fără de care nu putem progresa, soluţii corecte pentru problemele noastre elaborate de oameni competenţi şi, nu în ultimul rând, onorabilitate internaţională, cel mai important atu al unei ţări mici sau mijlocii precum România.

Îmi permit să gândesc că preşedintele nou ales are înscrise în agenda sa de lucru şi unele dintre aceste sugestii modeste, dar provenind dintr-o sursă bine informată.

Iulian Fota,

Expert în Securitate Naţională

„Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on „Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Federalizarea Europei ţine de multă vreme capul de afiş al dezbaterii continentale. Presat de accentuarea crizei economice, care „centralizează” pe zi ce trece decizia financiară, acest proces este văzut ba ca o idee imposibilă, ba ca o salvare. Şi, în timp ce paşii concreţi se tot adună – vezi stadiul avansat al discuţiilor privind o uniune bancară la nivelul continentului – vocile contestatarilor spun că Europa înseamnă naţiuni atât de diverse, încât este imposibil de imaginat formula „statele unite ale Europei”.

Europa trebuie să evolueze către o „federaţie de state-naţiune”, consideră preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care adaugă că „acesta este orizontul nostru politic”. Argumentând cu lecţiile crizei economice, care, pe lângă efectele financiare, are şi alte periculoase urmări (ca exacerbarea populismului şi extremismului), preşedintele CE pune accent pe faptul că „ideile vechi nu vor mai funcţiona şi o uniune politică mai strânsă este necesară pentru a salva moneda euro”.

Această direcţie îşi are argumentele ei. Solidaritatea între ţările europene a fost pusă la grea încercare, iar sensibilitatea electoratelor naţionale la distribuţia costurilor şi a beneficiilor în cadrul UE a crescut. Susţinătorii federalizării invocă această tensiune din inima proiectului european atunci când afirmă că ea trebuie contracarată pentru ca Europa să aibă o şansă de a se afirma ca actor coerent şi puternic pe arena internaţională (este binecunoscut faptul că Europa a pierdut mult, pe toate fronturile – economic, geopolitic, strategic etc – sub loviturile declinului financiar). În plus, UE are şi responsabilităţi externe la înălţimea cărora trebuie să se ridice, lucru deloc de neglijat dacă ne gândim la combaterea terorismului sau menţinerea păcii. Aşadar, „muniţie” pentru susţinătorii federalizării, care afirmă că statele europene sunt prea mici pentru a conta singure la scară mondială şi prea mari pentru a se susţine singure în viaţa de fiecare zi (în termeni fizici, cea mai mare ţară din UE, Franţa, este abia numărul 43 mondial, în timp ce Rusia, numărul unu necontestat, este de peste 26 de ori mai mare, notează „Financial Times”). În schimb, dacă UE ar fi considerată o ţară, ar fi a şaptea pe lista celor mai mari şi a treia pe listă în ordinea mărimii populaţiei. Şi, aşa cum responsabilii din Bruxelles repetă frecvent, ar deveni prima pe lista celor mai mari economii.

Ce altceva ar mai aduce federalizarea? Un guvern federal mic, ales prin sufragiu direct, şi un anumit număr de guverne locale. O mare parte din problemele actuale ar dispărea, mai ales aflarea unui echilibru între statele mari şi state mai mici, între nordul reticent şi sudul care trebuie salvat, dar şi o îmbunătăţire clară a protejării teritoriului, menţinerii statului de drept, asigurării de îngrijiri medicale şi de educaţie, întreţinerii drumurilor şi pădurilor, precum şi a redistribuirii bogăţiilor. Se mai susţine că, de fapt, procesul este în curs. Statele fac de ceva vreme ceea ce este nevoie să facă pentru a satisface popoare din ce în ce mai exigente şi mai emancipate: descentralizare. Marea Britanie, Germania, Franţa, Spania, Italia, toate au cedat puteri către interior de-a lungul ultimelor decenii.

Nu în ultimul rând, susţinătorii amintesc că proiectul de integrare europeană a fost fondat bazându-se pe convingerea că naţiunea şi autodeterminarea naţională au fost cauzele principale ale războaielor care au ruinat Europa. Ca urmare, procesul a fost conceput cu o singură dimensiune: o unificare continuă într-o structură de conducere centralizată, fiecare creştere a puterii centrale trebuind să fie însoţită de o scădere a puterii naţionale, afirmă istoricul Thierry Baudet în publicaţia NRC Handelsblad”.

UE înseamnă naţiuni; naţiunile înseamnă popoare

Ne-am obişnuit într-atât cu actuala împărţire a teritoriului european, încât ideea federalizării pare de-a dreptul o utopie şi dacă privim înapoi, la istorie, dar şi la prezent, la felul în care, oriunde ar fi, minorităţile oricărui popor european strâng rândurile pentru a-şi conserva tradiţiile. Este suficient să ne amintim cât i-a costat pe mulţi această împărţire (la sfârşitul războiului din fosta Iugoslavie, unii europeni s-au trezit că noua graniţă le-a tăiat în două grădina de legume a casei; cartofii au ajuns în Croaţia, dovleceii în Slovenia, iar înainte de asta, mulţi italieni s-au trezit că Istria şi Dalmaţia au devenit slave şi mulţi tirolezi şi-au văzut Tirolul tăiat în două – Innsbruck în Austria, Bolzano în Italia”, notează „La Repubblica”). Argumente, aşadar, pentru cei care susţin că entitatea „statele unite ale Europei” nu va fi niciodată o realitate, cu atât mai mult cu cât des pomenita cedare de suveranitate trezeşte fiori de spaimă pentru mulţi politicieni europeni care trebuie să prezinte formula popoarelor lor. Asta pentru că sentimentul naţional este, pentru majoritatea europenilor, singurul motiv împărtăşit capabil să justifice sacrificiul pentru o cauză comună. Loialitatea naţională este, în esenţă, ataşamentul faţă de teritoriu şi de comunitatea care s-a dezvoltat pe el. Pe de altă parte, criza actuală este un exemplu clar al faptului că atunci când lucrurile merg rău, politicienii cer sacrificii şi se aşteaptă să le obţină. Dar cum poţi avea sacrificiu fără apartenenţă şi cum poţi avea apartenenţă dacă nu ai graniţe?…

Aceiaşi contestatari ai unei eventuale federalizări europene mai invocă faptul că mai-marii de la Bruxelles nu sunt aleşi direct şi, în general, deficitul democratic, adică dificultatea europenilor obişnuiţi de a fi părtaşi la decizie. „De ce europenii îi cunosc mai bine pe Obama şi Romney decât pe Barroso sau Van Rompuy? Pentru că ei nu îi pot alege pe liderii UE”, argumentează publicaţia suedeză Fokus.

Şi poate tocmai această diversitate determină reacţii atât de opuse. Germania este cunoscută ca o susţinătoare a federalizării, iar Franţa, marele ei partener şi unul din greii continentului, se alătură proiectului, prin vocea ministrului pentru Afaceri europene Bernard Cazeneuve, care arată că ţara sa este „pregătită să cedeze suveranitate către partenerii din zona euro”. De cealaltă parte, în timp ce eurozona tinde spre unificare, Marea Britanie nu ştie cum să se separe mai repede. În timp ce premierul Cameron doreşte să renegocieze termenii apartenenţei ţării sale la clubul european, ministrul britanic de Externe, William Hague, a mers şi mai departe, lansând un audit privind amestecul Bruxelles-ului în treburile interne al Marii Britanii! Relevantă este şi poziţia Cehiei, care, deşi membru mai nou al UE, nu se sfieşte să afirme, că ţara „a aderat la Uniunea Europeană, nu la o federaţie în care vom deveni o provincie fără importanţă”, după cum sună reacţia de respingere a preşedintelui Vaclav Klaus.

Alternative originale

Pornind de la aceste realităţi, în principal reticenţa faţă de proiectul federalizării, dar constatându-se că nici formula care a funcţionat până acum nu mai este viabilă în contextul financiar dificil şi prelungit, se lărgesc spaţiile de negociere şi unele iniţiative care până acum erau de neconceput. Există, în acest context, ceea ce mulţi numesc „alternative originale”, cum ar fi cea a unui club al Mediteranei sau o uniune latină. Iată un exemplu: Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Austria sau chiar doar primele trei ar putea fonda sau ar relansa un Club mediteraneean cu reguli proprii şi instituţii comune, care să rămână în Uniunea Europeană şi în zona euro nu doar ca state individuale, ci ca alianţă de state. Ele ar dezvolta la un alt nivel relaţiile de consultare şi prietenie la nivel economic şi politic cu alte ţări mediteraneene – Algeria, Maroc, Libia, Egipt, Israel, Turcia – dar şi cu întregul spaţiu latin din America Centrală şi de Sud (Argentina şi Brazilia au anunţat deja că doresc analizarea şi stabilirea unor astfel de relaţii).

Europa regiunilor, contrapusă Europei statelor, nu este ceva nou. De câţiva ani (mai exact din anul 2007, anterior declanşării crizei economice!), Parlamentul European a instituit formula Euroregiunilor, denumită GECT (Grupul European de Cooperare Teritorială). Italia, spre exemplu, este implicată în patru dintre cele 23 de euroregiuni existente şi care sunt recunoscute ca GECT, iar alte euroregiuni se referă la colaborări între Franţa şi Spania, Franţa şi Belgia, Franţa şi Germania, Belgia şi Olanda, Spania şi Portugalia, Ungaria şi Slovacia, Ungaria, România şi Serbia. Susţinătorii acestor formule invocă depăşirea graniţelor regionale şi naţionale, pentru a construi regiuni europene plurinaţionale, multiculturale, multilingvistice, al căror nucleu să fie ceea ce populaţiile vecine au în comun (economie, turism, ocuparea forţei de muncă, sănătate, transporturi, cultură etc). Fireşte, în tot acest tablou se invocă şi ştergerea convulsiilor trecute, prin faptul că euroregiunile ar respecta istoria fiecăreia dintre naţiuni şi implicit s-ar îngropa securea războiului.

Europenilor le trebuie timp pentru a concepe ideea că într-o zi şi-ar putea risca viaţa sub un steag comun. Şi, dat fiind faptul că tentativele de „unificare” au stat sub semnul unor Attila Hunul sau Hitler, este greu de presupus că Europa poate fi consolidată împotriva voinţei popoarelor sau într-un mod lipsit de transparenţă. Dar mai este timp pentru transferul „lin” al suveranităţii către o structură europeană? Oare nu cumva dificultăţile actuale ale zonei euro obligă popoarele europene să gândească, pe termen lung, într-o altă logică, iar pe termen scurt să se decidă urgent?