NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Jocul politic, sub presiunea alegerilor

Reporter: editura June - 11 - 2020 Comments Off on Jocul politic, sub presiunea alegerilor
Din România în Serbia, anul 2020 vine în Balcani cu serii de alegeri care dintotdeauna au oferit experților nenumărate teme de dezbatere. În această parte a lumii, regulile jocului politic electoral, precum și contextul actual ar putea da la iveală noi episoade care să scoată în evidență felul în care se câștigă și se păstrează puterea.

Alegerile din Serbia sunt programate pentru sfârșitul lunii iunie a.c.

Mandatul actualului Guvern al Serbiei, condus de premierul Ana Brnabic, se apropie de sfârșit. Aflat la putere din anul 2017, Executivul de la Belgrad, în fruntea căruia se află pentru prima dată o femeie, s-a dovedit un susținător al președintelui Vucic, și-a păstrat intacte șansele de aderare la Uniunea Europeană, chiar dacă nu a făcut rabat la atitudinea față de independența Kosovo, și a stârnit rumoare atunci când a discutat despre o eventuală alăturare a Serbiei… Uniunii Eurasiatice, conduse de Federația Rusă. De asemenea, Serbia păstrează o relație foarte strânsă cu China, care are interese economice în statul balcanic. Toate aceste aspecte vor conta în ecuația viitoarelor alegeri din această țară, care vor avea loc nu peste mult timp. O altă particularitate a scrutinului care urmează să se desfășoare în Serbia este prezența pe liste a unor criminali de război care au fost condamnați, și-au ispășit pedepsele și doresc să devină edili sau parlamentari. Unul dintre aceștia este Dragan Vasiljkovic, care s-a întors în țara sa în luna marie a.c., după ce a executat în Croația pedeapsa primită pentru atrocități comise în 1991, în timpul conflictului din fosta Iugoslavie. Acești pretendenți la funcții publice stârnesc oprobriul organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului și anunță dezbateri electorale aprinse în scurta perioadă rămasă până la scrutinul programat pentru sfârșitul lunii iunie.


În Macedonia de Nord, alegerile programate pentru 12 aprilie 2020 au fost amânate, din cauza pandemiei de coronavirus. Ca la un semnal, guvernanții din SDSM și opoziția reprezentată de VMRO-DPMNE au pornit un război al declarațiilor și al contrelor referitoare la data când ar putea avea loc scrutinul electoral. În timp ce puterea dorește o rezolvare rapidă a acestui episod, date fiind unele succese, cum ar fi rezolvarea diferendului de nume cu Grecia și implicit „unda verde” pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, considerate realizări majore ale guvernanților, cu capital electoral semnificativ, opoziția nu se grăbește, „ținând cu dinții” de motivul urgenței sanitare și sperând ca Guvernul să se erodeze ca urmare a inerentelor dificultăți economice pe care le va genera pandemia pe termen scurt. 

În Bosnia-Herțegovina, situația este la fel de complicată. În primul rând, autoritățile nu reușesc să se pună de acord cu privire la data alegerilor, care ar urma să aibă loc în luna octombrie a.c. Unul dintre principalele impedimente este acela că nu va exista un buget adoptat la acel moment, astfel încât finanțarea scrutinului ar putea fi văduvită de sumele necesare, notează „BalkanInsight”. De asemenea, recentele modificări aduse componenței Comisiei Electorale Centrale au stârnit alte valuri de critici, ceea ce pune presiune în plus pe un sistem politic fragmentat, care rareori ajunge la consens și care nu a izbutit să aducă schimbări benefice importante vieții de fiecare zi a cetățenilor acestei țări.

La rândul său, în România semanifestăun joc politic care a necesitat apelul la Curtea Constituțională, chemată recent să se pronunțe cine stabilește data alegerilor – Guvernul sau Parlamentul. Odată decis faptul că Executivului îi revine această misiune, politicienii de la București s-au văzut în postura de a fi nevoiți să rezolve rapid problema expirării mandatelor actualilor primari, care ar fi declanșat ceea ce a fost numit „un haos administrativ”. Între timp, dreapta aflată la putere și opoziția de stânga se „încălzesc” pentru viitoarele runde de alegeri, care vor avea loc cel mai probabil în toamna acestui an, cu valuri de acuze reciproce. 

,,Mineriada” căruțelor asupra Bucureștiului

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on ,,Mineriada” căruțelor asupra Bucureștiului
Întâmplări petrecute în ultimul secol ne arată că în politică aproape nimic nou nu este sub soare. Setea de a veni la putere se face, de regulă, cu multe promisiuni, aranjamentele de culise sunt dublate de discursuri publice și acțiuni care mobilizează mulțimile ca factor de presiune. Scenariile după care s-au jucat multe schimbări de guvern în condiții de democrație statuate de Constituția din 1923 au numeroase puncte comune; numai că extrem de diferite sunt mijloacele tehnice apărute de-a lungul vremii. În arsenalul de bază, pentru multe decenii, au fost calul și căruța: cu ele s-au mișcat nu doar trupele în cele două mari războaie, atelajele au asigurat deplasările manifestanților spre locurile unor mari întruniri politice.

,,Nu mai vrem jug, nu mai vrem lanțuri!”

Iuliu Maniu

Istoria consemnează că, spre finalul primului deceniu de la Marea Unire, scena politică este influențată de moartea, în anul 1927, a Regelui Ferdinand, precum și a lui Ion I.C. Brătianu. Erodarea guvernării liberale dă impuls Partidului Național Țărănesc pentru a prelua puterea. Un manifest lansat de Iuliu Maniu și Ion Mihalache, liderii formațiunii, mobilizează susținătorii la acțiuni sub lozinca ,,Nu mai vrem jug, nu mai vrem lanțuri!”. În paralel, negocieri secrete mizau pe revenirea Prințului Carol din exil pentru a fi instalat pe tronul regal. În 1928, PNȚ inițiază o serie de manifestații de amploare, prin care cere scoaterea de la putere a guvernului condus de Vintilă Brătianu, angajându-se să rezolve marile dificultăți prin care trecea țara afundată tot mai adânc în criza economică. Pentru primăvară au fost programate mobilizări cum nu mai făcuseră alte partide. În 18 martie, la București, s-au adunat din toate zonele țării 40.000 de oameni, majoritatea țărani sosiți în convoaie de căruțe. La barierele orașului, multe atelaje au fost oprite și manifestanții au fost îndreptați să meargă pe jos spre locurile de adunare. Totuși, cronica vremii menționează că sute de căruțe au reușit să pătrundă spre centrul Capitalei, provocând o aglomerație de neimaginat. Locurile de întrunire erau anunțate în ziarul „Adevărul” de vineri, 16 mai: Sala Dacia, pentru cei din Ilfov, Parcul Oteteleșanu (str. Constantin Mile), Sala Eintracht (str. Dionisie), Sala Tomis (Calea Călărași). Și autoritățile se mobilizează: Poliția Bucureștiului i-a convocat pe proprietarii de mașini de piață (taxiurile de acum) duminică dimineață, la Comandament, cu rezervoarele pline. Ziarul „Curentul”, fervent critic al guvernării liberale, a fost suspendat de cenzură pentru opt zile, înaintea întrunirii PNȚ. Nu s-au înregistrat violențe la adunare, pe lângă liderii țărăniști au vorbit și fruntași ai social-democraților, Titel Petrecu și chiar Gheorghe Cristescu, președintele interzisului partid comunist. Cuvântarea lui Ion Mihalache avea un final amenințător la adresa liberalilor, dar și a Regenței: „Puneți baionete și faceți piramide. Înalta Regență să privească și să înțeleagă că dacă nu, va veni a doua comandă: Năvăliți!”.


Regina Maria a văzut de la distanță convoaiele

În însemnările zilnice ale Reginei Maria, volumul X, sunt descrise frământările politice de la începutul anului 1928, care se va încheia abia în niembrie, cu o nouă guvernare. În audiențele de la Cotroceni, cei din tabăra ,,naționalistă” îi denigrau pe liberali, iar aceștia refuzau o predare a puterii. Aflăm din însemnări că luna martie a debutat cu revenirea iernii, viscolul și gerul ținând mai multe zile. Regina a plecat de la Palat spre Snagov, deși fusese avertizată de Poliție că orașul era în fierbere. A ocolit zonele periculoase. „Știam unde sunt și le-am evitat. Am văzut de departe procesiunea care avea aspectul unui imens cortegiu funerar. Totul fusese absolut calm”, scrie suverana.

,,Pe jos, cu căruțele, cu trenul”

Campania PNȚ continuă. Un manifest al partidului consideră că în acel moment stăteau față în față ,,o clică despotică și hrăpăreață și o națiune românească întreagă”. Documentul aprecia că ,,de zece ani trăim sub un regim de opresiune și exploatare, în care jandarmeria, starea de asediu, cenzura și nesocotirea desăvărșită a tuturor legilor a constituit singurul mijloc de a menține dominațiunea guvernelor librale fățișe sau camuflate”. Pentru duminică, 6 mai 1928, este programată o mare adunare la Alba Iulia, precum și alte cinci întruniri – la București, Craiova, Cernăuți, Iași, Brăila – în care ,,poporul” să ceară Regenței instalarea PNȚ la guvernare. Cetățenii din toate satele și orașele României au fost îndemnați să vină la Alba Iulia, fie pe jos, fie cu căruțele, fie cu trenul, cu merinde pentru o săptămână. Coloanele s-au pus în mișcare încă de la începutul săptămânii. Cei din Salonta și Curtici, noteză ziarul „Adevărul”, câte 2.000-3.000 de persoane, au plecat de luni, ca să fie pe 5 iunie în orașul Unirii.

Marșul spre Capitală

Primirea, cartiruirea, deplasarea pe platoul cetății din Alba Iulia au decurs în perfectă ordine. Prezența a fost apreciată la 100.000 de persoane. Între ele, 2.000 de mineri din Valea Jiului, mobilizați de Partidul Social Democrat, și sute de unguri, aduși de Partidul Popular Maghiar. În dimineața de 6 mai, după paticiparea la serviciul divin, liderii PNȚ s-au întrunit în congres. Apoi, pe Platoul Romanilor, de la șase tribune, politicienii au ținut discursuri tranșante, unii pledănd pentru ,,luptă cu toate mijloacele pentru doborârea dictaturii liberale”. Un îndemn adresat mulțimii a fost: ,,Să ne pornim în marș spre București!”. Maniu a dezavuat acest ,,marș asupra Bucureștiului”. Câteva mii de participanți, dintre radicali, au pornit, totuși, spre Capitală. Au ocupat gările din Teiuș și Vințul de Jos, au cerut trenuri pentru a se deplasa spre țintă. Coloanele, hărțuite de jandarmi, au fost dispersate după câteva zeci de kilometri. Marșul asupra Bucureștiului nu s-a mai produs. Miile de paricipanți la uriașa întrunire de la Alba Iulia s-au întors la casele lor așa cum veniseră – pe jos, cu căruțele, cu trenul. La întrunirile din țară s-au semnalat ciocniri cu jandarmii și Armata. La București, coloanele au fost cu greu dispersate. „Adevărul” din 8 iunie, în cronica evenimentelor, menționează că lângă statuia Lascăr Catargiu, jandarmii aveau pregătite trei pompe cu abur sub presiune pentru intervenție. Trenurile care treceau prin Alba Iulia (expresul nr. 6, acceleratul 32, personalul 204) aveau încă și luni, 7 mai, întârzieri de 350 de minute.

Prințul Carol ratează zborul de Londra 

Ion Mihalache

Succesul politic al marii adunări populare de la Alba Iulia tebuia să fie potențat de revenirea în țară a Prințului Carol. El urma să plece ,,în secret” cu un avion de la Londra, să aterizeze în 6 mai la Alba Iulia, unde să fie proclamat rege. Zborul lui Carol de la Londra a fost blocat de Argetoianu, pe atunci ministru de Interne, care i-a ,,fabricat” Prințului statut de complotist, ceea ce contravenea cu angajamentul luat față de autoritățile engleze, acela de a nu politică. Cele trei avioane pregătite pentru zborul spre România al ,,echipei regale” au fost blocate de englezi pe aeroportul din Corydon, de lângă Londra. Restaurația avea să întârzie cu doi ani, Carol revenind în România în 6 iunie 1930. Tărăniștii erau la putere din noiembrie 1928…


Dan Constantin

Prin presiune, credincioşi români au trecut la bisericile ungureşti

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Prin presiune, credincioşi români au trecut la bisericile ungureşti

– Revelaţiile lucrării Săcuizarea românilor prin religie”, publicată la Cluj, în anul 1927 –

Marea Unire de la 1918 şi formarea statului naţional unitar român, căruia i-au fost integrate vechi ţinuturi istorice, au dus, odată cu lărgirea graniţelor, la creşterea semnificativă a populaţiei, la diversificarea structurii sociale şi confesionale a ţării. În faţa oamenilor de ştiinţă şi a instituţiilor de cultură româneşti se deschidea un larg câmp de cercetare şi acţiune. „A cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc a o servi”, afirma, la vremea respectivă, Dimitrie Gusti, fonadatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti. „Suntem în clipa cea mai însemnată a istoriei noastre naţionale şi o icoană credincioasă a pământului şi poporului României în această epocă va fi un document unic, pentru care cercetătorii viitorului ne vor fi recunoscători”, sublinia şi geograful G. Vâlsan, într-un succint, dar condensat cuvânt de deschidere ce prefaţa primul număr al unei serii de studii elaborate de Institutul de Geografie al Universităţii din Cluj, pe baza unor investigaţii de teren dedicate problemelor transilvănene. Studiul respectiv, intitulat „Săcuizarea românilor prin religie”, semnat de Sabin Opreanu, la care ne vom referi în continuare, apărea în 1927, la Institutul de arte grafice „Ardealul” din Cluj, inaugurând „Biblioteca secţiunii geografico-etnografice a „Astrei” consacrată „lămuririi pe înţelesul tuturor a problemelor importante ale pământului ţării noastre şi ale poporului românesc sau naţionalităţilor locuind împreună cu el pe acest pământ”, după cum se preciza în prefaţa amintită.

IMGÎn perioada întocmirii studiului, din componenţa ţinutului situat în mijlocul ţării româneşti, alături de români cuprindea în primul rând secui şi cetăţeni de altă origine etnică (saşi, evrei, armeni, ţigani ş.a.). În pofida acestui mozaic multietnic, cercetătorul era surprins de nivelarea existentă între oamenii ţinutului în ceea ce priveşte limba utilizată, portul şi chiar obişnuinţele. Cum a fost posibilă o asemenea omogenizare? Printr-o asiduă politică de deznaţionalizare şi asimilare, ne spune autorul: „Puterea de asimilare a Săcuilor a fost foarte mare şi se manifestă chiar şi azi (la 1927, n.red.), aproape cu aceeaşi intensitate ca şi în trecut. Românii de prin centru şi-au uitat de mult limba” (op. cit., p. 1). Pentru a aduce la lumină modul în care s-a produs acest amplu proces prin care românii şi celelalte etnii au fost aproape complet „săcuizate”, autorul se apleacă asupra confesiunilor şi datinilor religioase, pornind de la premisa că un popor nu păstrează nimic mai cu sfinţenie decât credinţa, obiceiurile şi tradiţiile religioase, iar identificarea şi studiul acestora „poate aduce preţioase indicii asupra contribuţiei făcute de poporul care le păstrează la structura etnică a populaţiei unui ţinut” (p. 3). Pe baza datelor de cercetare adunate cu migală, autorul studiului stabileşte cu destulă precizie şi structura confesională a acestui ţinut, după cum urmează: se ajunsese la 81,4% catolici, reformaţi şi unitari (secui); 16% de confesiune românească (români); 0,6% lutherani (saşi); 2% alte grupuri religioase şi etnice (evrei, armeni ş.a.). Cum s-a ajuns în anul 1927 la asemenea proporţii? Evident că printr-o politică special aplicată. Datele istorice şi statistice sunt relevante în acest sens. La Odorhei, de pildă, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, procentul credincioşilor de lege românească era de 35%, iar la jumătatea secolului al XIX-lea de 25%. „De atunci, consemnează studiul, numărul lor a scăzut treptat, ajungând în zilele noastre abia la 3 până la 4 procente. Restul a fost câştigat şi este câştigat şi azi de bisericile ungureşti” (p. 17). În mod asemănător s-au desfăşurat lucrurile şi în celelalte părţi ale aşa-zisului ţinut secuiesc. Numeroasele nume de familie româneşti cuprinse în matricolele diverselor biserici maghiare relevă că înaintaşii acestora au fost români, siliţi să-şi schimbe religia şi, odată cu aceasta, şi limba.

IMG_0001O dovadă şi mai evidentă a numărului mare de credincioşi români trecuţi la secui, consemnează studiul, „sunt numeroasele biserici româneşti părăsite azi sau ruinate complet: de exemplu, în Cristur era biserică românească. Ne mai suferind-o Săcuii din «oraş», a fost dusă în Bodogaia; bisericile româneşti, de care unii localnici bătrâni îşi mai aduc aminte, din Mărtiniş, Daia, Corund ş.a. au dispărut cu totul” (p. 19). Fenomenul de părăsire a confesiunii româneşti se poate constata şi în Trei Scaune, Ciuc şi Mureş. În arhiva parohiei ortodoxe din Micfalău există o scrisoare a protopopului greco-catolic Boer, din Olteni, către preotul român Streja, din Glăjăria Malnaşului, datată din 1813. Aşadar, pe atunci, în Olteni exista protopopiat român. De altfel, într-un „Lexicon” tipărit la Viena, în 1859, se arată că, în 1839, comuna Olteni (Oltszem) era „românească-ungurească; credincioşii români scad apoi repede, în 1910 mai erau abia 4, iar azi nu mai e nici unul. Aceeaşi situaţie e şi la Angheluş (Angyalos)” (p. 20-21). Conform mărturiilor culese de cercetător, în Ghidfalău exista, până la 1890, biserică românească. „A fost însă dărâmată, din îndemnul şi încurajarea autorităţilor, nemaiavând nici un credincios… La 1839, însă, comuna era românească-săcuiască şi era sediul unui protopop român. Aceeaşi situaţie şi în Macşa, unde s-a păstrat până în anii din urmă o căniţă pentru aghiasmă cu inscripţie românească” (p. 23).

IMG_0002Date interesante rezultă şi din procesele verbale ale comitetelor şcolare din diverse comune ale ţinutului secuiesc. De pildă, punctul 5 la unui proces verbal datat 5 ianuarie 1875 al comitetului şcolar din Comăneşti prevedea pentru predarea religiei reformate o jumătate de oră, iar pentru predarea religiei greco-catolice (româneşti) o oră şi jumătate. Concluzia firească: „aceasta e o dovadă despre preponderenţa şi influenţa elementului românesc fie între şcolari, fie în comitetul şcolar” (p. 19). Acolo unde au existat şcoli româneşti, cu timpul au fost desfiinţate, iar preoţii siliţi să facă catehizarea elevilor în limba maghiară. Preotul Cosma, din Micfalău, oprit să-i înveţe pe tineri cântări liturgice româneşti, mărturiseşte: „Nici chiar «Tatăl Nostru» nu-l mai puteau învăţa copiii de şcoală în limba strămoşilor lor” (p. 24).

IMG_0003Deznaţionalizarea şi convertirea românilor s-a înfăptuit mai uşor în satele în care nu erau preoţi români, iar în majoritatea satelor din secuime, aceştia lipseau cu desăvârşire. La Micfalău, Lăzăreni, ca şi în majoritatea satelor din Ciuc, s-a întâmplat următorul fenomen: creştinii de lege românească „au fost trecuţi cu sila la religiile ungureşti, şi Săcui au rămas până azi şi în religie, mai cu seamă în urma împrejurării că în majoritatea satelor lipsesc până azi preoţii români” (p. 22). Lăzăreni, de pildă, avea, până pe la 1848, majoritate românească, satul fiind întemeiat de români. Secuii au venit aici abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mărturiile localnicilor vârstnici sunt încă vii: „Toţi din sat spun că Săcuii n-aveau aici parohie, nici biserică. Singură bisericuţa de lemn românească de pe deal chema, după obiceiul vechi, credincioşii la rugăciune. Nu se ştie însă prin ce împrejurări, pe la 1800, bisericuţa de lemn se aprinde şi arde, iar românii îşi zidesc, cu ajutorul contelui Lazar, una frumoasă în vale. Cam în aceeaşi vreme însă se zideşte, la câţiva paşi de cea românească, şi biserică ungurească, mare şi pompoasă cât o mănăstire; lucru mare pentru puţinii credincioşi săcui, care mergeau mai înainte să se închine în Cosmeni (Csik-Kozmas), aflat nu prea departe. Ademenirea pentru credincioşii români începe. Pe la 1860, credincioşii neromâni sunt în sat mai numeroşi decât cei români” (p. 26-27).

IMG_0004Ademenirile, presiunile sau persecuţiile nu i-au ocolit nici pe românii de la marginea acestui ţinut. De pildă, după cum rezultă din matricola din 1770 a bisericii din Boroşneul Mic, românii din acest sat au fost izgoniţi pe un deal, fiind nevoiţi să-şi ridice, cu sprijinul unor ctitori braşoveni, o nouă bisericuţă de zid. Alungaţi din vechea vatră a satului, numele lor a rămas totuşi, iar o parte a satului unguresc care le-a luat locul este numită „cătunul românesc” (Olahszeg”), deşi în el nu se mai afla nici un român. Din aceeaşi matricolă din 1770 mai rezultă că, în vremea respectivă, în două localităţi învecinate, Boroşneul Mare şi Dubolii de Sus, existau mulţi credincioşi români. „Astăzi (1927, n. red.) nu mai există niciun credincios ortodox”. În Dubolii se mai vede însă cimitirul românesc, numit de localnici „Olahtemeto”.

Exemplele ar putea continua. Concluzia cercetătorului din 1927 este deconcertantă: „Aproape nu există comună în întreg ţinutul unde să nu se fi petrecut, cu diferite variaţii locale, acelaşi fenomen: al trecerii credincioşilor români la bisericile ungureşti, desăvârşindu-se prin aceasta completa lor săcuizare. Fenomenul se poate urmări bine de pe la 1750 până azi”. Cât priveşte cauzele acestui fenomen al „maghiarizării sau săcuizării elementului românesc”, concluziile studiului sunt simple şi clare: „Intoleranţa, presiunea morală, ademeniri de ordin material, fără îndoială îşi au şi ele partea lor de influenţă, chiar foarte mare în producerea fenomenului; totuşi, cauza principală a trecerii românilor la alte religii a fost organizaţia extrem de defectuoasă a bisericilor româneşti în aceste părţi” (p. 34).

În pofida acestui amplu proces de asimilare, sunt şi alte aspecte care ilustrează prezenţa sufletului românesc pe aceste locuri. Este vorba de credinţe, obiceiuri şi datini în legătură cu viaţa bisericii, care „poartă la rândul lor timbrul românesc, chiar şi când le întâlnim în ţinuturi locuite azi exclusiv de Săcui”. De pildă, „Pluguşorul umblă şi azi prin curţile Săcuilor purtat, întocmai ca şi la Români, de vestitorii unui an mai bun…; colindătorii cutreierau în zilele ajunului de Crăciun până mai ieri-alaltăieri şi ulicioarele satelor săcuieşti, întocmai cum frământau zăpada uliţelor din satele româneşti. Iar la morţi, pomana este întocmai ca şi la Români…” (p. 37-38). Toate acestea nu pot fi explicate doar prin schimburile şi contactele culturale de la popor la popor, afirmă pe bună dreptate autorul studiului: „Le considerăm ca ultimul reziduu al unei prefaceri de veacuri, rezultat din marea mulţime de Români, care s-au topit în masele săcuieşti… Fac şi aceste obiceiuri parte din zestrea pe care au lăsat-o Românii poporului săcuiesc”. 


George Vâlsan

George Vâlsan

Savantul de renume mondială, George Vâlsan (1885- 1935), a fost un geograf român, membru titular (1920) al Academiei Române. Și-a făcut studiile la București, Berlin și Paris. A fost profesor la universitățile din Iași, Cluj și București; președinte al Societății etnografice române și director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a iniţiat și în jurul căruia a înființat o școală geografică românească.

S-a ocupat de probleme de geografie generală, de geomorfologie („Câmpia Română”, 1915) de geografie umană („O fază în popularea țărilor românești”, 1912), de istorie a geografiei („Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, 1926, pe care a descoperit-o în Biblioteca Națională de la Paris), etc.

George Vâlsan a reprezentat România în numeroase congrese internaționale de geografie, în care a deținut funcții importante. Este considerat unul din făuritorii etnografiei moderne naționale grație operelor sale cu un caracter teoretico-metodologic precum şi activităţi privind orientarea cercetarii etnografice atât pe teren cât şi în muzee.

Este iniţiatorul „Bibliotecii secţiunii geografico – etnografice a Astrei”, în cadrul căreia, prima lucrare realizată de Sabin Opreanu, s-a numit Săcuizarea românilor prin religie”.