NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Captivanta poveste a tezaurelor în pribegie

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on Captivanta poveste a tezaurelor în pribegie

Presate de conjuncturi internaționale grave, mai multe state europene au fost nevoite să-și evacueze tezaure neprețuite și să le trimită în alte țări, care la momentul acelor decizii erau aliate. Unele alianțe au rămas și comorile s-au întors acasă. În alte cazuri însă, nu s-a mai reușit nici până astăzi recuperarea valorilor naționale de la țările în care acestea ar fi trebuit să fie la adăpost (doar) temporar.

Tezaurul Belgiei a trecut printr-o adevărată aventură în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe fondul ascensiunii nazismului și a tensiunilor grave de pe scena internațională, Guvernul țării decidea să trimită peste granițe mare parte din cele 600 de tone de aur și alte obiecte de patrimoniu care constituiau tezaurul național. Destinația inițială a fost Anglia, dar o parte a bogățiilor a trecut printr-o adevărată odisee. În anul 1940, 198 de tone de aur fin, împachetat în 4.944 de lăzi, plecau spre sudul Franței. Dar avansul trupelor germane în Hexagon a făcut necesară plecarea aurului spre… Dakar. De acolo a călătorit până la baza militară de la Thies, dar nici acolo nu a zăbovit, fiind trimis în mijlocul Saharei, la Kayes. Autoritățile belgiene au intrat în conflict cu cele franceze din cauza acestei pribegii, întrucât inițial se convenise ca tezaurul să ia drumul SUA. Armistițiul franco-german avea să pună aurul belgian la dispoziția Reichsbank și așa începea o nouă călătorie a tezaurului, înapoi, din mijlocul Africii la Marsilia. Transferul a durat doi ani, întrucât francezii, conștienți că nu era tocmai corect ce făcuseră, au tergiversat operațiunea cât au putut. Dar aurul tot a ajuns la naziști, care l-au topit și l-au transformat în lingouri datate 1936, pentru a da impresia că erau dinainte de război. În acest timp, regentul Belgiei cerea Franței despăgubiri, mai exact să fie returnat aurul belgian cedat Germaniei din rezervele pe care Franța le avea peste ocean. Procesul a început, dar nu s-a încheiat decât după război, când Parisul a despăgubit statul begian pe deplin.

Volumul „Strania odisee a tezaurului polonez. 1939-1961”

Volumul „Strania odisee a tezaurului polonez. 1939-1961”

Polonia a așteptat peste două decenii recuperarea tezaurului național care lua drumul străinătății în 1939, după invadarea țării de către naziști. Acesta a fost evacuat spre vestul Europei, ajungând apoi în Canada. La sfârșitul conflagrației mondiale, două guverne poloneze clamau recuperarea tezaurului: cel comunist de la Varșovia și cel din exil, aflat la Londra. Ca mediatori în cursa petru recuperarea avuției naționale poloneze au intrat ulterior Biserica Catolică și guvernul Canadei. Abia în 1961, după decenii de negocieri aprinse, comoara se întorcea în țara de proveniență, arată scriitorul Gordon Swoger, în cartea „Strania odisee a tezaurului național al Poloniei. 1939-1961”. Recunoscător, în anul 2010, Senatul Poloniei mulțumea public statului canadian „pentru păstrarea în siguranță a comorilor poloneze în anii întunecați ai celui de-Al Doilea Război Mondial”.

Când Germania nazistă invada Norvegia, în 1940, tezaurul național al țării era estimat la cntravaloarea a circa două miliarde de dolari în prezent. Evacuarea a avut direcția Anglia, apoi bogățiile au fost transferate în America de Nord. Interesantă de remarcat este mobilizarea extraordinară a localnicilor pentru încărcarea rapidă a aurului care urma să plece – cele 53 de tone de aur au părăsit țara cu doar câteva ore înainte de intrarea trupelor Wehrmachtului. Tezaurul a călătorit nemarcat, în secret, cu trenul și vaporul (inclusiv cu nave pescărești), prin locuri bombardate cu violență. În ciuda condițiilor extreme de transport, din cantitatea de aur plecată de la Oslo nu s-au pierdut decât 297 de monede. Pe de altă parte, pacea a consumat mult mai mult din această avere, finanțarea guvernului din exil făcând ca doar 10 tone de aur să se întoarcă în țară… abia în 1987!

Tezaurul Spaniei are, la rându-i, o poveste captivantă. Războiul civil din țară, între suporterii lui Franco și adversarii lor, a generat un haos care periclita una dintre cele mai mari avuții ale țării: tezaurul ei cultural. În aceste condiții, sub asaltul trupelor lui Franco, pe capota unei mașini și fără altă sursă de lumină decât farurile, ministrul spaniol de Externe Julio Alvarez del Vayo și directorul adjunct al Muzeului Luvru din Paris, Jacques Jaujard, semnau un acord care avea să se dovedească salvator pentru neprețuitele comori ale Spaniei. Mai exact, documentul prevedea ca marile valori ale artei spaniole să fie încredințate Comitetului Internațional pentru Salvarea Tezaurelor, care să le evacueze în siguranță. Astfel au intervenit într-o operațiune de mare însemnătate și fără precedent reprezentanți ai marilor muzee din Franța, Marea Britanie și SUA. La scurt timp, sute de picturi și desene neprețuite, semnate de autori ca Goya, El Greco, Velázquez, Tizian sau Rubens ajungeau în siguranță la Geneva, arată publicația „The Art Newspaper. Abia după expunerea lor acolo, regimul lui Franco a început să facă demersuri pentru repatrierea acestor comori. În anul 2010, premierul spaniol de atunci, Jose Luis Zapatero, stând în fața operelor recuperate și expuse la Muzeul Prado din Madrid, numea operațiunea din anii 1930 ca fiind „cel mai mare efort de salvare a operelor de artă din istorie”.

Trezorierul de la Kremlin, Valentina Nikitina, arătându-i Ambasadorului eston Juri Kahn o piesă din tezaurul… Estoniei (1994)

Trezorierul de la Kremlin, Valentina Nikitina, arătându-i Ambasadorului eston Juri Kahn o piesă din tezaurul… Estoniei (1994)

Estonia încearcă și astăzi să-și recupereze tezaurul împrăștiat în multe colțuri ale lumii și pe care l-a reprimit doar în parte. De la independența declarată în 1918, trecând prin anii de apartenență la fosta URSS, condițiile istorice nu au fost favorabile reîntoarcerii tezaurului eston la patria-mamă. Chiar și returnările de comori naționale au durat decenii. De pildă, Germania a dat înapoi neprețuitele Arhive ale orașului Tallin, cu documente din secolul XIII, în 1990, deși fuseseră luate în 1944; Suedia a înapoiat în anul 2002 prețioase documente și tratate estone din perioada 1918-1939; din SUA s-au întors în 2004 colecții de ordine și medalii de valoare duse în secret în Finlanda, apoi trecute peste ocean în timpul ocupației germane, arată „estonia.eu”. Cât privește partea tezaurului eston încă se află în Rusia. Deși Moscova a semnat cu Estonia un tratat, în 1920, care recunoaște proprietatea estoniană asupra unor comori evacuate în timpul Primului Război Mondial, punerea în practică a returnării acestor valori a fost obstrucționată încontinuu. După recâștigarea independenței, Estonia a pus imediat problema tezaurelor sale din Rusia, dar un accord inițiat în 1993 a fost semnat de partea rusă abia în 1998, iar comisia care urma să stabilească ce tezaur eston trebuia să se reîntoarcă în țară nu a funcționat niciodată. În anul 2002, Adunarea Generală a Consiliului Europei cerea Moscovei să rezolve în cel mai scurt timp chestiunile legate de tezaurul eston. Au trecut aproape 15 ani…

România are, la rându-i, dificultăți majore în a face să avanseze discuțiile pentru recuperarea tezaurului care lua calea Rusiei în anii Primului Război Mondial. Se împlinește, așadar, în 2017, un secol de când țara noastră „și-a trimis aurul la Moscova, pentru a fi adăpostit de o țară aliată”. Fostul Ambasador al Federației Ruse la București, Oleg Malginov, afirma că „nu există nimeni calificat care să certifice că acest tezaur există și că se află la Moscova”!

Documente care atestă predarea tezaurului BNR spre păstrare la Moscova, pe durata Primului Război Mondial

Documente care atestă predarea tezaurului BNR spre păstrare la Moscova, pe durata Primului Război Mondial

Ce s-a întâmplat cu un secol în urmă? În încercarea de a proteja aurul țării în condițiile în care Puterile Centrale ocupaseră mare parte din România, s-a decis trimiterea tezaurului în străinătate. La 14-15 decembrie 1916, 120 de tone de aur (contravaloarea a peste 1,25 miliarde de dolari în prezent), plecau din Iași spre Moscova, fiind urmate ulterior de alte comori – obiecte antice neprețuite, arhive de însemnătate istorică, bijuterii medievale de mare valoare, ale voievozilor români, mii de picturi, obiecte de cult din patrimoniul bisericesc, precm și multe din depozitele bancare ale populației. „Valoarea acestui al doilea transport nu poate fi estimată cu exactitate, dar se presupune că ar depăși valoarea primului”, notează „warhistoryonline.com”. În cei 100 de ani care au trecut, toate guvernele care s-au succedat în fruntea României, indiferent de culoarea politică, au încercat recuperarea acestei avuții, dar nici un guvern de la Moscova nu a recunoscut măcar existența ei, cu atât mai puțin să accepte returnarea.

Paradoxal, Tratatul româno-rus din anul 2003 nici măcar nu menționează existența vreunui tezaur românesc în Rusia, deși în timp țării noastre i-au fost returnate unele valori în 1935, 1956 (Tezaurul de la Pietroasa, printre altele) și în 2008 (12 monede din aur). Per ansamblu, în condițiile în care partea rusă consideră încheiată această dispută odată cu „tranșa” din 1956, șansele comisiilor și negocierilor pentru returnarea acestui tezaur de către o țară care nici nu recunoaște existența lui rămân minime.

Se repetă vechea poveste?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Se repetă vechea poveste?

În octombrie anul 2008 publicam în revista noastră editorialul intitulat „Ne-am făcut și cu datorii…” pe care îl republicăm parțial, acum, în anul 2012, datorită actualității sale indiscutabile:

Ni se spune cu calm şi voioşie, că fiecare român are o datorie externă de 2.916 euro care, cândva, va trebui plătită. Această cifră poate pune pe gânduri pe orice trăitor pe aceste meleaguri. Cum aşa?, se poate întreba oricine. Dar unde sunt gologanii ăştia pe care noi trebuie să-i plătim? La o adică, am fi dat banii aceştia, fiecare dintre noi, dacă i-am fi împrumutat pentru construcţia de fabrici moderne, de centrale nucleare, de autostrăzi, de spitale, de şcoli, de creşe… numai că, toate aceste edificii enunţate fac parte, desigur, din rapoartele îngrijit întocmite de solicitare a banilor împrumutaţi sau din programele de viitor înscrise pe hârtia roză a partidelor aflate în luptă crâncenă electorală. Dacă ar fi fost făcute aceste investiţii la timp, cu rost, ele ar fi produs bani cu care ne-am fi plătit datoriile. Aşa că…

La noi lucrurile s-au petrecut altfel. Toată lumea s-a repezit în magazine după televizoare, maşini de spălat, frigidere, multe luate doar cu garanţia… buletinului de identitate. Şi uite aşa am ajuns ca de la 49,1 dolari în 1990, cu cât era îndatorat fiecare locuitor, pe plan extern, să creştem năvalnic şi să ajungem la 2.916 euro în acest an (2008 – n.r.), ceea ce înseamnă o sporire, nu a avuţiei naţionale ci a îndatoririi ţări.

Partea cea mai dramatică este aceea că experţii noştri în finanţe ne explică cu calm şi sânge rece că sunt ţări ce au datorii externe de 200% sau 300% din PIB, mult mai mari decât ale noastre. Şi ni se mai spune că, cu cât sunt mai mari datoriile, cu atât dezvoltarea economiilor naţionale ar trebui să fie mai mare. Dar staţi, că încă o ducem bine! Şi ni se arată că nivelul actual al datoriilor noastre nu este prea mare deoarece media în Europa de Est este de 51,4% din PIB. Reamintim că datoria noastră este doar de 25% din PIB. Iar criteriile de la Maastricht acceptă o datorie publică externă garantată la stat, până la 60% din PIB. Deci să ne străduim în continuare să facem datorii deoarece ne aflăm încă depărtişor faţă de această limită. Tot înainte!

Cum de s-a ajuns la acest „boom” economic. Circa 30.000 de milioane de euro au fost împrumutate de companiile private şi de bănci care s-au finanţat din străinătate. Băncile au luat aceşti bani de la marile bănci internaţionale pentru a distribui în ţară, în ultima perioadă, credite mai cu seamă pentru nevoi personale. Numai că aceşti bani investiţi astfel sau mai bine zis, irosiţi în mare parte, vor trebui să se reîntoarcă în străinătate, bineînţeles cu dobândă, conform mecanismelor financiare. Căci, vorba ceea, nimic nu se face pe degeaba. Este, oare, de mirare faptul că economia României aparţine străinilor (peste 90% din bănci) şi trecerea ei în proprietate privată se face extrem de greu deservind mai puţin interese naţionale?” Mă întrebam la 10 octombrie 2008.

Acum, în anul de grație 2012, de data aceasta ne punem nădejdea în banii pe care îi vom primi, din partea Uniunii Europene, pe care nu am fost capabili să-i absorbim pentru proiecte de dezvoltare. Și în acest caz șchiopătăm. Aflat în vizită la București, comisarul european Johannes Hahn a comunicat că există un risc real ca România să piardă în continuare sume importante din fondurile structurale iar cele mai multe și dificile bariere sunt la nivel național, adică la noi – managementul programelor și desfășurarea operațională. Pe de altă parte intervine și birocrația europeană care nu se grăbește să ne satisfacă solicitările cu promptitudine și ne încurcă cu tot felul de chichițe procedurale.

Din nou, ne aflăm la mâna altora. Din păcate, se repetă vechea poveste, într-un alt scenariu…

Carol Roman

 

Urmaşii soldatului Svejk

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Urmaşii soldatului Svejk

Demult de tot, povestea spune că… a existat în armata austro-ungară a împăratului Franz Joseph, pornit la război, şi un corp de ostaşi cehi, printre care şi un anume soldat Svejk, grăsuţ, durduliu, care orice făcea ori dregea, tot anapoda nimerea. Episoadele aventurilor sale năstruşnice, cele mai multe dintre ele, porneau de la faptul că grăsunul soldat – şiret sau bleg, după împrejurare – era un mâncău cum nu s-a mai văzut – poate că Gargantua l-o fi întrecut – iar biografia sa se învârte mai mult în spatele frontului, în popote, în bucătării ţărăneşti, în dughene sau la „un foc”, printre caltaboşi şi ciorbe drese, de te miri cu ce. „Într-o seară, în bucătărie se săturaseră cu toţii şi stăteau întinşi pe laviţe şi sporovăiau vrute şi nevrute. Bucătarul făcu o destăinuire – Ciorba cea mai bună este dreasă doar cu măghiran pentru cârnaţi. Atât îi trebui lui Svejk, care adăugă grăbit: Într-o gospodărie am dat peste un bătrân şi oricât am cotrobăit prin bucătăria lui, nu am găsit mirodenii pe care să le băgăm în cârnaţi. Într-o altă gospodărie am găsit, sub o icoană de sfânt atârnată o coroniţă de nuntă din mirt. Tinerii erau de curând căsătoriţi şi crenguţele de mirt erau încă proaspete. Şi aşa am băgat în cârnaţi foaie de mirt după ce le-am pus la fiert ca să se moaie frunzele şi să se piardă mirosul înţepător. Mirii mi-au urat ca pentru asemenea păcat să fiu răpus de primul glonte. Şi cât p`aci era gata-gata să cad răpus de un glonte rătăcit”.

Pe timp de pace, a mai spus Svejk cu o neobişnuită seriozitate, toată milităria se învârtea în jurul bucătăriei şi al celor mai felurite mâncări. „La Budejovice am avut un obrailtnant pe care îl vedeai tot timpul în jurul popotei ofiţereşti. Şi când cineva o strâmba, tăbăra cu gura pe el: Mă, nătărăule, dacă se mai întâmplă o dată, apoi să ştii că din botul tău, bine bătut, fac friptură la grătar, apoi te zdrobesc în picioare până scot din tine piure de cartofi. O să mai curgă din tine măruntaie de gâscă cu orez şi o să arăţi ca un iepure împănat la tigaie. Dacă nu te îndrepţi, fac din tine friptură cu varză”. Continuarea expunerii şi instructiva discuţie în legătură cu folosirea listei de bucate în educarea ostaşilor fu întreruptă de un râset puternic, continuat cu exclamaţia: „Nătărăilor, luaţi aminte, ostaşul trebuie să ştie încă din timp de pace, ca şi în timp de război, din ce anume se înfruptă la masă, deoarece tăria luptătorului din maţ porneşte”.

Departe de noi intenţia de a-l aşeza pe Svejk în postura de simbol al armatei cehe din alte vremuri. Nu, ferească Dumnezeu, deoarece una era să fii soldat credincios al împăratului austro-ungar şi cu totul altceva e să fii soldat ordonat, disciplinat şi aliniat al NATO în noua armată de specialişti. Diferenţa dintre acestea nu trebuie căutată prea mult: Svejk lupta cu ruşii pe meleagurile Galiţiei şi era mai tot timpul flămând, pe când acum oşteanul ceh este bine hrănit şi îndopat, s-a avântat pe câmpurile de luptă din Afganistan şi Kosovo. Un ziar praghez comenta cu simpatie, în maniera lui Hasek, părintele literar al lui Svejk, noua armată. De unde în 1990 erau 200.000 de militari supli dar mai puţin hrăniţi, în anul 2012, după o operaţiune radical de restructurare şi diminuare masivă, s-a ajuns la 22.000 de… grăsuţi, evident, pe deplin devotaţi NATO. Se înţelege că nu ne îndoim de virtuţile lor militare, ci îndrăznim doar să glumim împreună cu colegii noştri de la ziarul ceh „Ludove noviny”. Iată şi textul iniţial care ne-a împins la acest „păcat”: „Republica Cehă dispune de o armată cu greutate. Soldaţii sunt prea graşi şi trebuie să urmeze un tratament medical. Potrivit unui studiu bazat pe vizitele medicale din 2010, jumătate din cei 22 000 de soldaţi profesionali presupuşi să apere ţara suferă de o prea mare pondere, iar unul din şapte este obez. Comandamentul a decis deci să lanseze un plan chimic pentru a combate fenomenul, ceea ce va costa aproximativ 33 euro lunar pentru fiecare soldat. Ar trebui să prescriem armatei mai multă activitate fizică, o metodă mult mai naturală şi chiar mai puţin costisitoare pentru stat, remarcă totuşi un medic militar. Dacă am avea o armată populară, bazată pe o recrutare obligatorie, ar fi evident ca soldaţii să constituie un eşantion mai puţin sătul al populaţiei”, comentează ziarul. Însă din 2004 Republica Cehă dispune de o armată profesională ai cărei soldaţi ar trebui să aibă obiceiuri şi responsabilitate profesională” (ceea ce este greu de realizat posedând un abdomen respectabil – n.r.) este de părere ziarul. Încă de pe timpul Imperiului austro-ungar se făceau glume pe seama acestor soldaţi, care semănau cu Svejk şi tovarăşul său de arme Baloun, şi care înfulecau tot ce întâlneau în cale, necruţând nici mesele corpului ofiţerilor”.

Nota noastră serioasă: din 1990, armata cehă a participat la operaţiuni militare şi de menţinere a păcii cu peste 24.000 de militari, în Afganistan, Kosovo şi Somalia, achitându-se cu onoare de misiunile încredinţate. Deci…

Carol Roman