NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Repoziționări în spațiul euroatlantic

Reporter: editura August - 10 - 2020 Comments Off on Repoziționări în spațiul euroatlantic
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau nescrise ale Covidului: prudență și suspiciune, iar de aici distanțare, izolare, carantinizare… Comentariile analiștilor constată, mai toate, că raporturile transatlantice sunt în acest moment la ce mai joasă cotă din întreaga perioadă postbelică. Oricât de alarmiste ar părea asemenea afirmații, fapt este că în fața celor două mari sfidări ale momentului cu care se confruntă lumea, și nu numai cea occidentală – Covid și criza economică mondială – comunitatea euroatlantică, dar și cea internațională nu au conlucrat efectiv, nu s-au întrajutorat coordonat, nu au pus în mișcare proiecte comune.

SUA dețin, în anul 2020, președinția anuală a G7

Iar toată această „lehamite a conlucrării”, cum o numea un ziarist vest-european, intervine: 1. într-un moment internațional tensionat, marcat de pandemie și de incipienta criză economică prevăzută a fi de amploarea și gravitatea celei din anii 1930 și 2. în anul în care principalii doi protagoniști ai lumii democrației liberale dețin prerogativele conducerii în importante formate internaționale: SUA are președinția anuală a G-7, iar Germania exercită, de la 1 iulie, Președinția semestrială a Uniunii Europene. Dar cancelarul german Angela Merkel a declinat invitația președintelui SUA, Donald Trump, de a participa la un summit G-7, iar în replică, Washingtonul a decis reducerea cu o treime a efectivelor sale militare de pe teritoriul Germaniei. Decizia Casei Albe a dezlănțuit un puhoi de reacții la Berlin, care reproșează SUA că n-a fost măcar avertizat. Ba da, a răspuns Washingtonul, care a reamintit că a explicat în repetate rânduri și din ce în ce mai imperativ Germaniei că efortul său financiar la bugetul NATO e prea mic, că Berlinul nu-și respectă propriile angajamente asumate de a spori contribuția la bugetul de apărare al NATO și, în același timp, că Germania profită din schimburile comerciale cu SUA, dar în paralel construiește cu Rusia Nord Stream-2.


Acutizarea tensiunilor Washington-Berlin sunt însă doar vârful unui aisberg. Deteriorarea relațiilor interstatale și a solidarității aliaților și partenerilor se extinde pe întregul areal euroatlantic și al Europei Unite dar, mai preocupant, pune tot mai mult – și pentru tot mai mulți – sub semnul întrebării nu doar eficiența, dar însăși rațiunea de a fi a NATO și UE, cele două formate instituționalizate create în timpul „războiului rece” și cuprinse azi de febra reformatării și adaptării lor la noile realități europene și mondiale.

Blocul NATO, în fața unor noi provocări strategice

Disputele interatlantice se poartă astăzi în principal pe terenul economic și pe cel strategic. Relațiile economice americano-vest-europene pendulează „între competiție și sfidare”, cum observă analiștii francezi Celia Belin și Quentin Lopinot, într-un studiu publicat în revista „Vie publique”. După încheierea „războiului rece”, Europa Unită și instituțiile sale au început să fie percepute tot mai accentuat la Washington mai degrabă ca un concurent decât ca un partener. „Uniunea Europeană – declara la 25 noiembrie 2008 președintele Donald Trump – profită de ani de zile de noi prin intermediul comerțului, dar nu sunt la înălțimea angajamentelor lor militare din NATO. Lucrurile trebuie să se schimbe și repede!”. Chiar repede nu se schimbă, dar mari mutații geopolitice se prefigurează tot mai distinct. 


Poziția abrazivă a președintelui Trump față de aliații și partenerii europeni nu este însă singulară în politica externă a SUA, deoarece mai toți președinții care s-au perindat la Casa Albă au atras atenția vest-europenilor asupra asimetriilor din relațiile SUA-Europa. 

Prin îndepărtarea sa de practicile diplomației multilateralismului și deviza „America First”, Washingtonul mizează tot mai puțin pe instituțiile inter/supra-statale care, în lumea occidentală, sunt în primul rând NATO și UE. Președintele Trump a declarat, încă înainte de preluarea mandatului de la Casă Albă, că NATO este o „instituție depășită” (iar președintele francez Macron s-a grăbit să o diagnosticheze ca fiind „în moarte cerebrală”…). Washingtonul privește cu scepticism și constructul Europei integrate, pe care îl consideră mai degrabă o himeră ineficientă, minată de diviziuni interne insurmontabile, cu angrenaje birocratice, greoaie și sterile. De aici, o abordare pragmatică de către Casă Albă a relațiilor cu statele europene, abordare care privilegiază cadrul bilateral și agendele punctuale. 

Răceala din relațiile interoccidentale are temeiuri concrete. În plan economic, începând cu anii 1970, balanța comercială devine deficitară pentru SUA, iar din 1973, PIB-ul însumat al statelor UE îl depășește pe cel al SUA până în 2015, adică timp de mai mult de patru decenii. Concurența comercială e dublată și de temerile privind o „emancipare europeană în domeniul strategic”, cum o numesc eufemistic analiștii vest-europeni. Abordarea diferită de pe cele două țărmuri ale Atlanticului a relațiilor cu Rusia și China, implicarea diferită în crizele și conflictele din Orientul Mijlociu și nordul Africii (din Irak și până în Libia), proiectatul paralelism NATO – „armata europeană”, conceptul de „autonomie strategică europeană” etc., exemplifică diversitatea și complexitatea relațiilor interoccidentale, proces care a primit un impuls viguros după încheierea confruntării canonice Vest-Est din anii „războiului rece”.

Iar disarmoniile din lumea euroatlantică nu sunt doar conjuncturale, ci acced și în zone esențiale, antrenând în discuție și probleme de ordin principial. Pentru Washington, scriu autorii francezi de la „Vie publique” sus-menționați, institutiile europene „întruchipează un model ideologic concurent și incompatibil cu cel promovat acum în capitala americană”. Pentru conservatorii americani, UE nesocotește trei principii fondatoare: suveranitatea, națiunea și libertatea individuală. Iar integrationiștii europeni sunt văzuți ca promotori ai proiectului mondialist. Faimosul discurs al președintelui Trump la ONU, cuvântările secretarului de Stat Pompeo de la Bruxelles și Munchen cheamă la restaurarea națiunii și a statului-națiune în sistemul internațional și dezavuează formatele multinaționale (de fapt, supranaționale). Iar în politica să concretă, Washingtonul s-a disociat de multilateralism prin gesturi spectaculoase, precum retragerea din sau revizuirea unor instituții și tratate internaționale. Directoarea planificării politicilor din Departamentul de Stat, Kiron Skinner, denunță public multilateralismul, tratatele, organizațiile internaționale care, afirmă ea explicit, „împietează asupra drepturilor națiunilor suverane”.

Într-o lume supusă ea însăși unor transformări radicale, conceptul de Occident, de „lume liberă”, a democrației liberale, tinde să se dilueze și să se recompună tot mai derutant, după dispariția lumii postbelice bipolare, ceea ce nu înseamnă în niciun caz că în ce o privește, comunitatea organică euroatlantică ar tinde să devină o simplă alianța conjuncturală, după ce, timp de jumătate de mileniu, a fost vectorul progresului și civilizației sub semnul valorilor umaniste consacrate astăzi la scară planetară. 

Într-o asemenea paradigmă istorică și geopolitică, sunt greu de acceptat ca realiste unele reacții intempestive care țâșnesc în vestul continentului și chiar în centri de putere de certă influență. La Berlin se vehiculează, inclusiv în cercuri oficiale, variante de axe extraeuropene de tipul Berlin-Beijing (eventual Moscova), trecându-se cu dezinvoltură peste deloc neglijabila „necunoscută” americană din această complicată ecuație. Iar la Bruxelles, noul titular al departamentului de politică externă și securitate, Josep Borell, avertizează – probabil Washingtonul – că „pe fondul schimbărilor geopolitice, Europa ar putea fi nevoită să aleagă între China și SUA ca principal aliat pe scenă mondială”. Atitudinea lui Borell i-a făcut pe unii observatori diplomatici să susțină că „UE nu ar mai fi în alianță transatlantică cu SUA în privința Chinei”, după cum scria un comentator în „South China Morning Post”, din 17 iunie 2020. Oricum, președintele Donald Trump nu avea de ce să se mire de poziția exprimată de înaltul demnitar european, ba chiar, într-un fel, a anticipat-o, căci într-o discuție telefonică purtată anterior cu președintele Putin, a făcut publică intenția de a invita la viitorul G-7 nu numai Rusia, ci și state din zona Asia-Pacific, ca India, Australia, Coreea de Sud. Iar secretarul de Stat Mike Pompeo a pledat cât se poate de explicit pentru o solidarizare mondială în fața a ceea ce el a numit „sfidarea chineză”, care spune el, nu privește doar SUA, ci întreagă lume. 

Dacă posibila realiniere a lumii pe o asemenea viziune e greu de imaginat, nu e mai puțin adevărat că solidaritatea euroatlantică va traversa o perioadă de mari încercări, reevaluări, opțiuni, impuse de mutațiile, frământările și convulsiile care vor remodela structural lumea post-Covid. Contururile acestei lumi sunt încă mult prea incerte pentru a putea fi aproximate, dar o lume a viitorului fără o comunitate euroatlantică viguroasă, coerentă, viabilă, cu imensul ei patrimoniu ei de cultură și civilizație și cu valorile ei umaniste adânc înrădăcinate în conștiințe (dar și tot mai virulent atacate de feluriții „furioși” ai clipei) este foarte greu, ba chiar imposibil de imaginat.

Corneliu Vlad