NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Moment de adevăr și luciditate

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Moment de adevăr și luciditate

Nu peste mult timp, România va prelua Președinția Consiliului Uniunii Europene; de asemenea, societatea românească va avea de răspuns la un examen de maturitate pe care îl reprezintă alegerile interne, precum și cele europarlamentare. Și de această dată, cotidianele noastre supraviețuitoare, altădată „repere obiective ale opiniei publice”, mimând aşa-numita echidistanţă, prin poziția partizană pe care se plasează în mod evident devin organe semi-oficiale ale unor competitori politici.

Carol Roman

Din păcate, din nou, viața politică nu ține seama de ideologii sau de buna cuviinţă, nici de normele democratice sau de funcționarea normală a unui stat, făcându-și apariția, îndeosebi, amenințările, șantajul, invectivele, manifestările troglodite care vădesc o lipsă de pregătire, precum și de anvergură politică a combatanților. Dar mai există o circumstanță agravantă. Şi aici vom apela la un un cititor al revistei, care constata, într-o scrisoare trimisă redacţiei, frecvenţa tot mai mare a termenului „duşman”, cu derivatul „duşmănos”, în discuţiile dintre partide şi dintre oamenii politici. Am deschis străvechiul „Dicţionar Universal al Limbii Române”, de Lazăr Şăineanu, şi am găsit următoarea definiţie a termenului: „cel cu care ne aflăm în război şi trebuie distrus”. Deci, cum s-ar zice, atunci când aflăm că reprezentanţii unei coaliţii de partide au spus, la unison, că duşmanul lor este un anume partid, ar însemna că aceste onorabile partide şi-au propus o bătălie pe viaţă şi pe moarte, iar prin extensie figurativă, „ciuruirea” milioanelor de oameni care i-au dat votul formațiunii vizate.

În mod firesc – dacă ar fi să ținem seama de rigorile Uniunii Europene – n-ar trebui să fie folosită terminologia de „dușman” între formațiunile politice și mai curând ar fi indicat limbajul de „rivali”, „competitori” etc.

Ca urmare, spectacolul pe care îl prezintă viața politică românească este nepotrivit și nu ține seama de standardele la care ar trebui să se prezinte un stat membru al blocului comunitar, în care există mai multe opțiuni și diverse soluții în problemele curente și de perspectivă ale țării. În ultimă instanță, este pusă în discuție alternanța la putere, ce ar trebui să fie acceptată de către „dușmanul” din dreapta sau din stânga eșicherului politic. În această atmosferă de rivalitate exacerbată și păguboasă pentru țară, ar putea fi, oare, imaginat partidul câștigător al alegerilor viitoare pornind mai departe fără să demoleze propagandistic ceea ce au încercat să construiască predecesorii la guvernare? Nu putem trece cu vederea faptul că în mai multe ţări europene construcţia şi concilierea merg mână în mână, într-un sens pozitiv, aducător de progres, folositor pentru societate și pentru întregul construct european. În mod nefiresc, la noi, uneori se depășește anatemizarea rivalilor din alte partide, acești „dușmani” găsindu-se chiar în interiorul propiilor alcătuiri atunci când apar puncte de vedere sau opțiuni diferite de cele socotite a fi „oficiale”. Drept urmare, asistăm și la excluderi din principalele formațiuni politice.

Să ne mai întrebăm dacă este normal ca președintele unei țări să clameze în public, la un moment dat, supărat fiind, că formațiunea aflată la putere nu ar avea capacitatea de a se pregăti să răspundă înaltelor exigențe pe care le solicită Președinția UE, chiar dacă șeful statului ar avea numeroase argumente? Remarcăm faptul că, din motive de obiectivitate, președintele a revenit și și-a arătat speranța că vom putea să ne prezentăm pregătiți la acest mare examen. Pentru România, este un moment de afirmare a maturității societății românești, în care întreaga națiune este chemată să-și demonstreze capacitatea de a gestiona marile probleme ale Europei, aflată în fața unor provocări majore.

Carol Roman

Spre ce ne îndreptăm?

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Spre ce ne îndreptăm?
La ordinea zilei europene se află dificilele probleme ale redresării parcursului comunitar, în contextul evoluţiei atât de sinuoase a raporturilor economice dintre marile state şi nu numai – ne referim la „Brexit”, la politica „America first” ş.a. În mod deosebit abordăm locul pe care îl are România în Uniunea Europeană la trecerea a mai bine de zece ani de când facem parte din această grupare eminentă de state. Putem afirma, în mod categoric, că, prin adeziunea acest la bloc comunitar, ne-am asigurat menţinerea demnă a entităţii noastre naţionale, alături de state care, prin istorie şi realizări, şi-au dovedit superioritatea asupra oricăror forme experimentate anterior. Numai că, în momentul intrării în UE, eram dominaţi de ideea că, din acel moment, toate lucrurile vor merge bine, de la sine, şi că am fi intrat în Paradis… Anii ce s-au scurs ne-au dovedit că temeiul intrării în UE era justificat istoric, dar… împlinirile ce au urmat nu au fost pe măsura aşteptărilor noastre. Statele iniţiatoare ale proiecului european s-au dezvoltat tumultuos, pe când participanţii „minori” nu s-au bucurat de aceeaşi soartă. Nu ne propunem să venim cu cifre care să demonstreze cât de puternice sunt Germania şi Franţa astăzi faţă de anii în care România devenea membru al familiei europene. Oricine vede fără să mai fie nevoie de vreo argumentaţie. 
 

Carol Roman

Şi iată că s-a ajuns la momentul actual, în care liderii Franţei şi Germaniei, Emmanuel Macron şi Angela Merkel, se pregătesc, în numele întregului conglomerat, să definească liniile de dezvoltare viitoare ale Uniunii Europene, cu prilejul Summit-ului de la Bruxelles, din luna iunie a.c. Pe bună dreptate, toţi cei circa 500 de milioane de locuitori ai Europei Unite aşteaptă să vadă paşii ce urmează a fi făcuţi de către toţi pentru a se asigura un viitor comun şi deplină prosperitate europeană. 


Cea mai răspândită construcţie ar fi, potrivit celor doi lideri amintiţi, dezvoltarea unui proiect bazat pe autoritatea democraţiei, având în centru suveranitatea europeană, concept socotit a fi superior suveranităţii ţărilor. Un lucru neliniştitor pentru România îl reprezintă încă analizarea atentă a planului de buget pentru 2021-2027, cu propuneri discutabile: reducerea politicilor agricole şi regionale sau condiţionarea accesării fondurilor europene de respectarea statului de drept. Notăm că respectarea statului de drept reprezintă o condiţie prealabilă, esenţială pentru buna gestiune financiară şi pentru eficacitatea finanţării din partea Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, Uniunea va avea dreptul să suspende, să reducă sau să restricţioneze accesul la finanţarea din partea UE în mod proporţional cu natura, gravitatea şi amploarea deficienţelor care afectează statul de drept. Deci, acordarea fondurilor europene ar urma să fie condiţionată de respectarea, de către guverne, a statului de drept. Pentru a activa această suspendare de fonduri ar fi necesară doar o recomandare din partea Comisiei Europene… Iar la nivelul Bruxelles-ului se consideră că ţările ce sunt vizate ar fi Polonia, Ungaria, Malta şi România. 

Să ne fie iertată întoarcerea la acceptarea României în spaţiul Schengen, când ţara noastră, achitându-se 100% de toate obligaţiile sale financiare şi tehnice pentru asigurarea graniţei de est a Uniunii Europene, a constatat apariţia peste noapte a unor condiţii suplimentare, de cu totul altă natură decât cele convenite iniţial pentru toate celelalte state care au devenit membre titulare ale spaţiului de liberă circulaţie. La ce ne putem aştepta, în condiţiile în care, ca urmare a contribuţiilor noastre şi a tuturor eforturilor făcute de România pentru a-şi susţine partenerii euro-atlantici, ne aflăm din nou într-o situaţie în care depindem de jocurile politice la nivel înalt? 

Şi în ziua de astăzi poporul român îşi apreciază folclorul şi de aceea dublează faptele prezentului prin… Stan Păţitul. 

Carol Roman

Traseişti politici celebri 

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Traseişti politici celebri 

Traseismul în politică este considerat în general o conduită nepotrivită şi, cel puţin la nivel declarativ, o abdicare de la principii. Totuşi, este practicat chiar şi în democraţii consolidate, de către politicieni de renume.

Ronald Reagan

Ronald Reagan

Unele dintre cele mai răsunătoare mişcări de traseism politic le regăsim în marea democraţie americană. În acest context, câteva nume care au schimbat tabăra pot fi relevante. Astfel, fostul preşedinte Ronald Reagan, adevărată efigie a Republicanilor, a fost un suporter – înregistrat ca atare – al Democraţilor. Se întâmpla la începutul carierei sale politice şi stau mărturie eforturile de susţinere a campaniei lui Helen Gahagan Douglas (oponenta lui Richard Nixon) pe care le-a depus, ca şi suportul pentru Dwight D. Eisenhower şi candidatura acestuia la prezidenţiale din 1952, sub semnul aceloraşi Democraţi. Funcţia de purtător de cuvânt la „General Electric” pare să-i fi schimbat optica politică. Noua opţiune republicană a lui Reagan a devenit tot mai evidentă, iar în 1962 trecerea devenea realitate. Acest moment a fost punctat cu o frază rămasă celebră, din multele pe care popularul (ulterior) preşedinte le-a lăsat posterităţii: Nu eu am părăsit Partidul, ci Partidul m-a părăsit pe mine”. O altă personalitate a politicii americane, Condoleezza Rice (prima femeie de culoare în funcţia de secretar de stat) era, la 27 de ani, înregistrată la Partidul Democrat şi a votat pentru preşedintele Jimmy Carter. Totuşi, în 1979, ca tânără profesoară, s-a declarat dezamăgită de ce a văzut în interiorul acestei formaţiuni, de răspunsul preşedintelui la provocările Uniunii Sovietice şi la gestionarea crizei iraniene de atunci şi în 1980 a decis să voteze pentru… candidatul republican la Preşedinţie. Patru ani mai târziu devenea membru al Partidului Republican.

Trecând în Europa, găsim alte exemple celebre. De pildă, Winston Churchill, erou al naţiunii britanice, a schimbat tabăra politică de mai multe ori. Şi-a început cariera la Conservatori, apoi a trecut la Partidul Laburist vreo două decenii, după care s-a întors la „Tories”. Nemulţumit, totuşi, pe deplin, a instituit o facţiune disidentă în interiorul acestui partid. Fără să-şi ascundă migraţiile politice, Churchill, dimpotrivă, chiar se mândrea cu ele, spunând că oricine poate trăda, dar îţi trebuie ceva ingeniozitate să re-trădezi”

Mai recent, mai spre est şi în democraţiile europene mai tinere avem cazul lui Stjepan (Stipe”) Mesić, care a avut un parcurs politic sinuos (dacă nu de-a dreptul indecis) până la a deveni cel de-al doilea preşedinte al Croaţiei (2000–2010). În 1990, (după ce fusese cvasiinexistent în politică…) intra în Uniunea Democratică Croată, formaţiune care l-a desemnat ulterior premier. Doar patru ani mai târziu părăsea partidul care-l propulsase şi crea o formaţiune nouă, Democraţii Independenţi Croaţi. Nu a durat decât trei ani, întrucât în 1997, Mesić şi formaţiunea sa se „topeau” în masa Partidului Poporului din Croaţia.

Nici în Turcia traseismul politic nu este ceva neobişnuit, dar există un caz care „a bătut recordul”: alesul Kubilay Uygun a reuşit ca într-o singură legislatură (1995 – 1999) să părăsească Partidul Democratic al Stângii, să treacă la Partidul Adevărata Cale, apoi să se întoarcă de unde a plecat, pentru… a pleca din nou. A sfârşit mandatul în Adunarea Naţională ca independent, reuşind „performanţa” de a fi trecut în acest scurt răstimp şi pe la formaţiunea Mişcarea Naţionalistă şi pe la Partidul Democrat din Turcia…

Din politica europeană se mai poate consemna faptul că în legislaturile italiene de după 1996, circa un sfert dintre parlamentari au schimbat taberele cel puţin o dată. Din 2008 încoace, circa o şesime dintre parlamentari au trecut la alte formaţiuni, cu aproximativ jumătate dintre ei făcând acest lucru de două sau mai multe ori. România nu face excepţie: pe lângă numeroşi parlamentari care practică frecvent traseismul, există şi cazuri de formaţiuni politice întregi care schimbă doctrina – de la stânga la dreapta – sau tabăra – de la liberali la populari. Şi ulterior, unii dintre aceşti politicieni declară că vor interzice traseismul imediat ce vor accede la putere…

Cetăţenia unică, o idee depăşită?

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Cetăţenia unică, o idee depăşită?

Globalizarea, multitudinea şi diversitatea raselor, precum şi mobilitatea forţei de muncă pun în centrul preocupărilor statelor – implicit ale opiniei publice – o întrebare căreia lumea de azi îi cere un răspuns: este cetăţenia unică o idee depăşită? Este mai în acord cu datele contemporaneităţii să avem mai multe identităţi? Sau păstrarea unei cetăţenii stă la baza coeziunii statului, aşadar nu poate fi clintită? Argumente există, pro şi contra.

Din perspectiva statelor, în mod firesc, cetăţenia multiplă este privită ca o dezordine, chiar o ameninţare. Oficialităţile ar prefera ca oamenii să se nască, să trăiască, să muncească, să plătească impozite şi să moară în acelaşi loc, să călătorească numai cu un singur paşaport şi să lase moştenire urmaşilor lor o singură naţionalitate, se arată într-un articol publicat de „The Economist”. Entităţile statale au şi argumentele lor: cetăţenia este liantul care menţine uniţi indivizii şi ţările, orice modificare a acesteia conducând la separarea celor două; în vremuri de război, statul are dreptul unic de a face apel la loialitatea cetăţeanului, chiar la viaţa lui; numeroase probleme politice şi fianciare sunt asociate cu cei care nu sunt cetăţeni: mulţi evită impozitele, încasează beneficiile sau menţin obiceiuri retrograde din ţările lor de origine. Şi argumentaţia ar putea continua.

Ţările europene cu precădere manifestă conservatorism faţă de cetăţenia multiplă. Germania nu acceptă dubla naţionalitate decât pentru cei care provin din alte ţări europene. În acest context, la sfârşitul anului 2011 a fost respins un proiect de lege care ar fi permis germanilor născuţi din părinţi străini să păstreze naţionalitatea părinţilor, odată ajunşi la vârsta adultă. Franţa se menţine pe aceeaşi linie. De la 1 ianuarie 2012, noilor cetăţeni francezi li se cere să semneze o cartă prin care acceptă faptul că „nu mai au dreptul de a pretinde la loialitate faţă de altă ţară atâta vreme cât sunt pe teritoriul francez”, chiar dacă dubla naţionalitate este în continuare tolerată. În Danemarca, o nouă lege propusă de guvern vizează limitarea dublei naţionalităţi a imigranţilor (în 2011, aproximativ 20.000 de persoane au dobândit naţionalitatea daneză prin naturalizare). Şi totuşi, un studiu al „Institutului de Politică Migratorie” a relevat faptul că aproape jumătate din ţările lumii acceptă, într-o formă sau alta, dubla naţionalitate.

Realitatea dă tonul

Vechea noţiune de cetăţenie unică pentru fiecare individ pare depăşită: peste 200 de milioane de oameni lucrează în prezent în afara graniţelor ţărilor în care s-au născut, dorind în continuare să meargă acasă, să se căsătorească sau să investească acolo.

Unul din motivele accentuării liberalizării în ceea ce priveşte cetăţenia multiplă este de ordin practic: este dificil să se verifice dubla naţionalitate. Creşterea migraţiei şi sporirea numărului de căsătorii transfrontaliere au drept consecinţă un număr şi mai mare de copii care se nasc în familii multinaţionale. Guvernele care acceptă mulţi imigranţi văd beneficiile acordării dreptului de a le permite să-şi păstreze vechile paşapoarte. Studiile indică faptul că imigranţii care nu se tem că îşi vor pierde naţionalitatea pe care o deţin au mai multe şanse de a se integra decât cei care îşi păstrează statutul de rezidenţi. Pe de altă parte, unele state consideră că loialitatea faţă de entităţi politice nu trebuie să fie exclusivă: mulţi evrei au paşapoarte israeliene în spirit de solidaritate cu statul evreiesc, concomitent cu cetăţenia ţărilor lor de origine. La rândul lor, teutonii sunt în acelaşi timp bavarezi, germani şi europeni. O altă temere invocată de statele care menţin restricţiile în cazul cetăţeniei pare şi ea depăşită: securitatea. Cetăţenia conta în vremurile în care apărarea se baza pe recrutarea militară, dar războaiele moderne nu mai necesită armate de recruţi. Puţine ţări se bazează, la ora actuală, pe serviciul militar obligatoriu şi cele care sunt în această situaţie reduc, în general, recrutările.

În multe state, cetăţenia se poate obţine uşor, chiar se poate cumpăra de-a dreptul. În altele, precum America, se datorează naşterii, fără a implica o alegere conştientă. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că state mai liberale din perspectiva cetăţeniei multiple folosesc rezidenţa – şi îndeosebi rezidenţa fiscală – pentru stabilirea drepturilor şi responsabilităţilor unui individ (de remarcat politica Americii de a-şi impozita cetăţenii indiferent în care parte a globului trăiesc…). Mai mult, unele state luptă împotriva evaziunii fiscale, îşi protejează limba naţională sau împiedică unele obiceiuri străine, precum căsătoria forţată, prin legi specifice, concepute în aceste scopuri şi nu neapărat prin apelul la simbolistica cetăţeniei.

Cât priveşte problema spinoasă a votului, realitatea arată că în Franţa şi Italia, de exemplu, cetăţenii care s-au stabilit definitiv în străinătate (adesea având o dublă naţionalitate) au drept de vot, iar irlandezii pot să voteze la alegerile britanice. Ţările Uniunii Europene acordă acest drept cetăţenilor europeni.

Cetăţenia multiplă pare inevitabilă, date fiind coordonatele lumii de azi. Rămâne la latitudinea statelor să decidă în ce măsură decid să încetinească sau să accelereze acest proces.