NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Celebre demisii politice la nivel înalt

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Celebre demisii politice la nivel înalt
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel de personalități care conduc popoarele au conștiința propriilor acte și, atunci când este cazul, își asumă responsabilitatea pentru faptele lor și își prezintă demisia de onoare.

Charles de Gaulle

Unele dintre cele mai răsunătoare demisii politice la nivel înalt au ținut de diverse crize naționale sau internaționale. O retragere din funcția supremă care a uimit, dar în același timp a dat măsura unei asumări de răspundere politică, a fost cea a președintelui Franței, Charles de Gaulle, care în 1969 a plecat din fruntea statului după eșecul referendumului constituțional din țara sa. Câțiva ani mai târziu, în 1974, afacerea de spionaj numită „Guillaume” genera demisia de onoare a însuși cancelarului Germaniei, Willy Brandt. Acesta a fost și anul în care exploda scandalul „Watergate”, care l-a făcut, prin amploare și implicații, pe președintele SUA, Richard Nixon, să demisioneze. Și premierul israelian Golda Meir a considerat că este nevoie să cedeze funcția pentru ceea ce o comisie condusă de șeful Curții Supreme din Israel a considerat a fi „lipsa de pregătire a țării pentru Războiul Yom Kippur” notează „israeled.org”. Una dintre retragerile care au avut un impact major asupra scenei politice internaționale a fost cea a lui Mihail Gorbaciov, înregistrată în anul 1991, care destrăma fosta URSS și încheia „războiul rece”, ce măcinase geopolitica internațională după cel de-Al Doilea Război Mondial.


În anul 1998, Levon Ter-Petrossian, președintele Armeniei, își părăsea funcția cea mai înaltă în stat din cauza Războiului din Nagorno-Karabah. Asumările unor eșecuri politice, ale unor declarații nefericite sau ale unor promisiuni neonorate au continuat și în anii următori. În 2010, președintele Germaniei, Horst Köhler, făcea o serie de afirmații referitoare la trupele germane aflate în teatre externe de operațiuni, care, prin reacțiile generate, l-au determinat să demisioneze. A fost și anul în care primul-ministru al Japoniei, Yukio Hatoyama, se retrăgea din funcție după ce nu reușise să-și țină cuvântul dat în legătură cu închiderea bazei militare americane de la Okinawa. De altfel, politicienii de rang înalt din Țara Soarelui-Răsare sunt modele de asumare a răspunderii: și premierul Naoto Kan a demisionat, în anul 2011, asumându-și politic dezastrul nuclear de la Fukushima. 

Și criza economică izbunită în anul 2008 a generat retrageri din funcții înalte în lanț: primul-ministru al Greciei, George Papandreou, Silvio Berlusconi, șeful Cabinetului din Italia, și premierul României, Emil Boc. Un alt gest de asumare a răspunderii politice a venit în anul 2018 de la premierul slovac Robert Fico, care și-a anunțat demisia ca urmare a protestelor naționale ce au urmat asasinării jurnalistului de investigații Ján Kuciak. Un an mai târziu părăsea funcția de prim-ministru, după un discurs în care afirma că „a fost o onoare să servească poporul britanic”, premierul Theresa May, pentru că nu reușise să ajungă la un Acord cu Uniunea Europeană în legătură cu ieșirea Regatului Unit din blocul comunitar.

Câteva alte exemple recente ar putea fi relevante pentru modul în care lideri de o anumită factură înțeleg să dea un exemplu de atitudine politică responsabilă, inclusiv pentru eșecuri. Astfel, în anul 2005, primul-ministru al Franței, Jean-Pierre Raffarin, demisiona din pricina rezultatului Referendumului pentru Constituția Europeană, premierul britanic David Cameron renunța la fotoliul din Downing Street nr. 10 după Referendumul prin care poporul a decis ieșirea Marii Britanii din UE, iar șeful Executivului de la Roma, Matteo Renzi, se retrăgea din funcție pentru că nu reușise să obțină rezultatul pe care l-a dorit la Referendumul constituțional din anul 2016. 

Problemele de integritate, în toate aspectele pe care le implică pentru un politician de rang înalt, au încheiat mai multe cariere sau mandate politice. De pildă, în anul 1963 se retrăgea din funcția de premier al Marii Britanii Harold Macmillan, ca urmare a controverselor legate de dosarul Profumo, în care politicianul a fost suspectat de comportament neadecvat; în deceniile următoare, Spiro Agnew, vicepreședinte al SUA, ieșea din scena politică după acuzații de nereguli financiare, la fel ca premierul Israelului, Yitzhak Rabin. Un caz cu totul remarcabil este cel al premierului canadian Pierre Trudeau, care se retrăgea complet din politică, în anul 1984, după 15 ani în funcție, din motiv de… lipsă de popularitate a Partidului Liberal. În anul 1986, în Albania se înregistra demisia președintelui Sali Berisha, compromis din perspectiva imaginii după eșecul unor scheme piramidale din țara sa, iar primul-ministru al Finlandei, Anneli Jäätteenmäki, demisiona după ce a fost implicată într-un scandal de folosire necorespunzătoare a unor documente confidențiale. 

Acuzații (sau suspiciuni…) de corupție, plagiat, amestec în afaceri controversate sau comportament nepotrivit au dus la retragerea din funcții a președintelui Ungariei, Pál Schmitt, a premierilor Stanislav Gross, din Cehia, și Sigmundur Davíð Gunnlaugsson, din Islanda, precum și a unui mare număr de minștri.

Cele mai faimoase demisii din motive de vârstă înaintată și stare precară a sănătății, percepute public tot ca asumări ale actului de conducere și al capacității de a-l exercita, au fost cele ale premierului britanic Winston Churchill și Papei Benedict al XVI-lea, suveran al Vaticanului. 
 

Occidentul, alarmat de starea justiției din Albania

Reporter: editura May - 28 - 2020 Comments Off on Occidentul, alarmat de starea justiției din Albania
Cei mai importanți parteneri occidentali ai Albaniei, Uniunea Europeană și SUA, privesc cu îngrijorare ultimele evoluții pe direcția reformei justiției din această țară și trag un semnal de alarmă vizavi de unele „mișcări” menite să abată acest domeniu de pe calea trasată prin programul convenit în anul 2016. Ambasadele vestice au criticat ceea ce au numit „o nouă înțelegere politică” la Tirana, fără însă să dea detalii despre ce acord ar fi vorba. 

Ambasadorul UE la Tirana, Luigi Soreca, Ambasadorul SUA, Yuri Kim și Olsian Cela, procuror general al Albaniei

Ambasadorul UE la Tirana, Luigi Soreca, Ambasadorul SUA, Yuri Kim și Olsian Cela, procuror general al Albaniei

La patru ani de când Parlamentul din Tirana aproba un set de reglementări care să ducă la depășirea tarelor unui sistem de justiție „corupt și ineficient”, partidele politice albaneze sunt suspectate acum că ar fi intrat într-o procedură de modificare a acordului cu UE și SUA, acționând „în spatele ușilor închise”, notează „BalkanInsight”. „Sper că nu există un adevăr în spatele zvonurilor despre aceste discuții care ar putea să ucidă reforma justiției din Albania. Aceasta este lentă, dureroasă și imperfectă, dar este necesară și progresul pe această direcție trebuie să continue”, arată Ambasadorul SUA, Yuri Kim. La rândul său, Ambasadorul Uniunii Europene, Luigi Soreca, punctează faptul că „implementarea reformei justiției continuă și trebuie menținută. Nu este momentul redeschiderii discuțiilor asupra fundamentului acestei reforme, ci al intensificării eforturilor de a maximiza rezultatele demersurilor de până acum”


Începută cu ambiții mari în anul 2016, reforma justiției albaneze și-a propus să curețe un sistem marcat de corupție prin investigații de anvergură, la nivel înalt, și să genereze un climat de independență pentru această putere a statului. Pe parcurs, însă, după numeroase demiteri și demisii din sistem, inclusiv în rândul Curții Constituționale și al Înaltei Curți, marile dosare vizate încă stagnează.

 

„Serbia apreciază susținerea continuă a integrării europene din partea României”

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on „Serbia apreciază susținerea continuă a integrării europene din partea României”

ne declară E.S. dl. Branko Branković,
Ambasador al Republicii Serbia la București

– Cum apreciaţi stadiul actual al relaţiilor economice dintre ţările noastre?
– România, în calitate de cel mai mare stat vecin, este un partener comercial semnificativ al Republicii Serbia. Comerțul bilateral se derulează în conformitate cu Acordul referitor la comerț și relațiile comerciale dintre Comunitatea Europeană, pe de o parte și Republica Serbia, de cealaltă parte.

E.S. dl. Branko Branković

– Care sunt, în opinia dvs., realizările, dar şi neîmplinirile în relaţiile economice dintre cele două ţări?
– Potrivit celor mai recente date obținute de la Biroul de Statistică al Republicii Serbia, în anul 2017, valoarea totală al comerțului cu România s-a ridicat la 1,3 miliarde de euro. În același an, exporturile noastre au atins cifra de 726 milioane de euro. Pe lista statelor în care ajung produsele de export ale Serbiei, România figurează pe locul al cincilea (4,8% din totalul exporturilor). Tot în 2017, importurile din România au totalizat 570 milioane de euro, România fiind pe locul al nouălea în totalul importurilor realizate de către Republica Serbia (2,9% din totalul importurilor). Anul trecut, s-a înregistrat un surplus în comerțul exterior cu România, în valoare de 156 milioane de euro, acoperirea importurilor prin exporturi fiind de 127%.

În conformitate cu datele Biroului de Statistică din Republica Serbia, în primele șase luni ale anului 2018, comerțul cu România s-a ridicat la 724,3 milioane de euro. Exporturile au înregistrat, în acest răstimp valoarea de 424,2 milioane de euro, în creștere cu 10,3% față de aceeași perioadă a anului precedent. România rămâne pe locul cinci în totalul exporturilor Serbiei, cu 5,3%. Importurile, în primele șase luni ale acestui an, au însumat 300 de milioane euro, înregistrând o creștere cu 12% comparativ cu aceeași perioadă a anului 2017. România este pe locul nouă în totalul importurilor Serbiei. Balanța comercială a atins 141,4%.

Vizită la biserica din Clejani

Principalele produse pe care Serbia le-a exportat în România în primele șase luni ale anului 2018 sunt: porumb (altul decât semințe); conductori de până în 80 V, seturi de conductori de aprindere (cu alte destinații decât pentru vehicule); grâu (cu altă destinație decât pentru însămânțare); bitum din ulei; metanol; rezistențe electrice de încălzire; combustibil pentru motoare cu reacție (kerosen).

Principalele produse care au fost importate de Serbia din România în primele șase luni ale anului 2018 sunt: conductori de până la 80 V; părți de instalații; combustibili; fire și cabluri; papetărie; conductori pentru aprindere, seturi pentru vehicule; componente tv; produse din rapiță; componente de mașini.

– Luând în considerare faptul că cele două ţări au legături strânse de colaborare, cum vedeţi viitorul raporturilor dintre ele?
– Serbia și România vor sărbători anul viitor 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice. De atunci, cele două țări au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a îmbunătăți aceste raporturi.

Relațiile politice dintre Republica Serbia și România sunt foarte diversificate. Cele două state vecine, pe lângă prietenia lor istorică, nu au fost niciodată implicate în vreun conflict, una cu cealaltă, sau angrenate în vreun episod de ostilitate reciprocă. Acest fapt este relevat de numeroasele vizite oficiale la nivel înalt – șefi de stat, prim-miniștri, miniștri ai Afacerilor Externe și alți înalți reprezentanți ai celor două țări.

Participare la Conferinţa „Actul Final de la Helsinki – de 40 de ani fundamentul securității europene”

Relațiile bilaterale între statele noastre, ca țări vecine, au la bază trei elemente principale: sprijinul acordat de România procesului de integrare al Republicii Serbia în Uniunea Europeană, poziția României în chestiunea „Kosovo” și promovarea cooperării economice.
Serbia apreciază în mod deosebit susținerea continuă pe care o primește din partea României în procesul de integrare europeană.

Experiența României din propriul parcurs de integrare, pe drumul accederii în UE este una foarte extinsă. Pe această direcție, România oferă Serbiei sprijin deplin, prin vizite de studiu, ateliere de lucru, programe de pregătire etc.
Respectând principiile de bază ale legislației internaționale și ale Cartei ONU, România nu a recunoscut declararea unilaterală a independenței provinciei autonome Kosovo și Metohia. Referitor la acest aspect, România a susținut în mod substanțial dialogul dintre Belgrad și Priștina, de la Bruxelles.

Cooperarea politică și economică dintre cele 2 țări reprezintă două părți ale parteneriatului stabilit la nivel bilateral și multilateral. Acestea nu sunt doar complementare, ci se și bazează una pe cealaltă. În condițiile în care relațiile politice dintre România și Serbia sunt la cel mai înalt nivel, este și firesc să ne așteptăm la o continuă îmbunătățire a cooperării economice dintre cele două țări.

Incizie în epoca Parlamentelor incipiente

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Incizie în epoca Parlamentelor incipiente
Una dintre cele mai cunoscute şi apreciate cărţi apărute după 1989 este cea a profesorului Ştefan Cazimir, spumoasa şi inspirat intitulata „Râsete în Parlament”. Era la început de epocă…

Văzând ca nimeni altul în spatele scenei politice româneşti postdecembriste umbra marelui Caragiale, neimpresionat de discursurile „de tip nou”, profesorul Ștefan Cazimir a avut ideea de a adera, în februarie 1990, la Partidul Liber-Schimbist. Era ilustrarea perfectă a abordării de către finul intelectual Ştefan Cazimir a scenei politice româneşti din anii democraţiei, pe care un rol însemnat avea să-l joace, şi continuă s-o facă, şi comedia. „La drept vorbind, misiunea unui parlamentar nu este să-şi exprime ideile proprii, care sunt puţine şi s-ar isprăvi repede.Rolul lui este să exprime opiniile alegătorilor”, spunea în plenul forului legislativ, politicianul Ştefan Cazimir, în 1992.

Cu un umor de cea mai bună calitate şi cu un condei ascuţit, care a ştiut să rămână critic, dar şi constructiv şi cordial, profesorul Ștefan Cazimir a dăruit recent publicului o nouă şarjă de „Râsete în Parlament”, ediţie a II-a proaspătă, cu texte revizuite, care a văzut lumina tiparului la Editura „Balcanii şi Europa”. Caustic şi vădind un miez serios în spatele fiecărei „înţepături”, volumul este înmănuncherea unor momente de sclipire care l-au făcut pe Ştefan Cazimir un unicat în peisajul public românesc. (R.I.)
 
 
 

Scriitori excluşi din motive politice(4)

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice(4)

Cultura după 1989

Schimbarea regimului politic în România, din decembrie 1989, nu s-a petrecut peste noapte în nici un sector al vieţii publice, nici măcar acolo unde s-a decretat schimbarea (în administrația de stat și cea locală).

Dar în nici unul dintre domenii schimbarea nu a fost atât de arbitrară și de spasmodică așa cum s-a petrecut în domeniul cultural. După ce oamenii de cultură și de artă s-au manifestat activ în procesul schimbării politice, actorii și scriitorii fiind actanți vizibili ai evenimentelor, locul lor a fost luat de alte tipuri de intelectuali, mai cu seamă de cei veniți din rangurile minore ale aparatului partidului defunct, de cei aflați într-un fel sau altul în contact cu cercurile de putere aparent demantelate, din zona activităților practice – ingineri (mulți geologi sau hidrotehnicieni) sau avocați, pentru ca mai târziu să-și facă simțită prezența oameni de afaceri, economiști și, în mod ciudat, teologi ori istoricii cu preocupări în domeniul religiei. Oamenii de cultură au rămas să-și desăvârșească revoluția lor. Putem să credem că revoluția la care au contribuit destui dintre talentații noștri creatori era de fapt o revoluție culturală și, spre deosebire de celelalte tentative, cea din zilele noastre continuă, cu forțe cam sleite, dar cu participanți neobosiți, cu șanse destul de mari de a reuși măcar în programul său minimal.

D.R.Popescu

D.R.Popescu

Semnalul care a declanșat lupta pentru instaurarea unui nou canon cultural a fost dat de preluarea insistentă a sintagmei „România a fost o Siberie a spiritului”. Nimic de zis, expresivă și chiar răpitoare expresia, dar mincinoasă în chiar alcătuirea sa. Spiritul unei culturi, al unei națiuni este principala resursă a acestora. Ori când vorbim de resurse, Siberia este departe de a fi un loc epuizat. Dimpotrivă, pe resursele Siberiei se întemeiază orgoliul, imperialismul și forța celor care o dețin. Desigur, nu adevărul contează atunci când vorbim despre clișee, ci puterea de sugestie a acestora. Iar a imagina un îngheț cultural vreme de o jumătate de secol în România este la fel de propagandistic, în sensul politizat al cuvântului, de prăpăstios ca și discursul despre putrefacția poeziei burgheze.

De fapt, metodele și uneori și termenii folosiți în această operațiune de epurare culturală sunt direct inspirate din vechile campanii anti-culturale din anii stalinismului românesc. S-au aplicat câteva rețete – de exemplu rețeta care spune că trebuie să strigi tare și, dacă se poate, cel dintâi. Aplicarea acestei rețete a dus la crearea polului activ, care a arătat cu degetul, a ocupat televiziuni, ziare, a privatizat industria cărții, folosindu-se de intimidarea asa-numiților „dalmațieni politici”. Pentru a-și dovedi atașamentul față de noul regim politic, oamenii de decizie s-au grăbit în a oferi toate beneficiile necesare celor care au ocupat pozițiile cheie politice ori administrative din cultură. Cred că este un exercițiu al puterii, absolut normal. La fel s-a procedat și în anii preluării puterii ce au urmat celui de al doilea război mondial.

Celălalt pol, ocupat cu creația, interesat să folosească libertatea de expresie recent câștigată, a devenit o masă informă și inertă, din care polul activ s-a hrănit copios. Culmea nerușinării culturale a fost declanșarea operațiunii „Generația expirată”. Un aer de brigăzi roșii în acțiune plutește prin bibliotecile României. Deocamdată, noul Mao e discret. Termenele de garanție sunt fixe, iar timpul trece…

Al doilea fapt a fost acela al plivirii trecutului. Această operațiune a fost extrem de complexă și a cuprins programele școlare, producția editorială, programele de radio și televiziune. Astfel, am asistat la excluderea din moștenirea culturală a viitoarelor generații, a autorilor care au avut nenorocul să fie studiați în școală, chiar dacă ei au constituit temelia pe care s-a construit identitatea culturală națională în vremuri în care politica oficială impunea identități diferite- de clasă, de bloc militar, de ideologie internaționalistă, de prietenie politică. Așa se face că peste noapte au părăsit spațiul educațional Mihail Sadoveanu ori Nicolae Labiș. Din multe manuale au dispărut George Călinescu sau Marin Preda. Lista e lungă și are un aer humoristic dacă nu ar fi vorba de reperele educației de bază. Apoi a venit la rând Mihai Eminescu. De vreme ce s-a spart vraja, torentul tulbure al noii revoluții culturale a măturat mai totul în cale. Căile, locurile bântuite sunt cele mai diverse, de la pagina rară de publicistică dedicată culturii la și mai rarele realizări de televiziune ori radio. Mari autori români în viață cum ar fi Augustin Buzura, Nicolae Breban, D.R. Popescu, George Bălăiță se află în pragul ignorării generale, cu toate că ei au creat opere care rezistă la orice examen critic; Nichita Stănescu nu este ignorat, ci hulit, voci importante din tinerele generații de literați mândrindu-se că … nu-l citesc! Chiar așa, de ce l-ar citi când critica mai nouă sau chiar mai veche consideră că adevărata literatură română abia începe?…

Mă voi referi la unele operațiuni interne pentru uz extern, care se bazează pe lipsa, cultivată cu obstinație, a interesului pentru cultura națională și pe circularea a doar câtorva nume (nu e cazul de operă) în orice situație și în orice vehicul informațional. Astfel, am ajuns să fim o cultură reprezentată de cel mult o duzină de creatori (mă refer la toate genurile artei). E jenant și neproductiv. Astfel, s-a ajuns la situația din anii 50, când mari creatori români erau înlocuiți în comunicarea publică cu iluștri mediocri sau chiar strașnici debutanți. Autori care au publicat doar o carte sau cel mult două sunt declarați „Vârfuri ale literaturii române” – într-un catalog destinat târgurilor de carte internaționale de către Ministerul Culturii de la București, în primăvara anului 2012. Incompetență, politizare? Și una și alta. Chestiunea care se pune este următoarea – cum poți să exporți un produs cultural care nici măcar nu a fost verificat pe piața internă? Ei, bine, tot așa cum, pe vremuri A. Toma a fost impus ca poet național.

În cultură , valoarea se adaugă, nu se impune. În cultură nu se mai poate porni de la zero. Surghiunirea lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, uitarea lui Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Zaharia Stancu, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, referindu-mă doar la câțiva dintre cei care nu mai sunt, poate fi socotită, oare, a face loc liber unor importante „lăstărişuri”?

Eugen Uricaru

Scriitori excluşi din motive politice – Anii „Revoluţiei Culturale”(2)

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice – Anii „Revoluţiei Culturale”(2)

Continuăm publicarea articolelor dedicate -Scriitori excluşi din motive politice- de astă dată din perioada anilor de după cel de-al doilea război mondial, anii „Revoluţiei Culturale” de la noi.

Titu Maiorescu art

Titu Maiorescu

Sfârșitul celui de al doilea război mondial a însemnat pentru cultura românească o perioadă de confuzie în ceea ce privește înțelegerea sensului istoriei, de speranțe înșelate, de relativă libertate dar și de semne rău prevestitoare. Viaţa culturală publică se polarizează, destul de repede, se construiesc centrele de putere și de influență ale forței politice care își dorea acapararea totală a puterii în România, nu fără sprijinul direct sau mai puțin brutal al forţei militare de ocupaţie. Prezența Comisiei Aliate de Control nu a făcut decât să inducă în eroare pe cei care credeau că va putea exista o coabitare între România tradiţională și noii veniți, la propriu sau la figurat. O campanie de de-fascizare a societății a avut ca țintă nu doar pe cei care au avut un rol executiv în vechea Administrație, ci și pe cei care, într-un fel sau altul, au garantat moral această Administrație. Între acești garanţi se vor număra mari nume ale culturii românești. Umbra incriminatoare nu se întindea doar asupra celor care au cochetat cu dreapta extremistă (legionară sau cuzistă) ci și asupra celor care în momentul de criză intensă generat de Mișcarea Legionară s-au îndreptat către Carol al II-lea, considerat ca o soluție salvatoare. Unii dintre cei care au avut contacte mai mult sau mai puțin vizibile cu această dreaptă , sau înţeleseseră rapid care urma să fie cursul istoriei în România, cum au fost Cioran sau Eliade, Constantin Virgil Gheorghiu sau Vintilă Horia, Eugen Ionescu, Brâncuși sau Enescu și mulţi alţii, un șir nesfârșit de fapt, au rămas în Occident. Unii au rămas aflându-se deja acolo, alţii au profitat de ultimele canale rămase deschise – de la burse de studiu oferite de puținele Institute Culturale care funcţionau încă la Bucureşti până la asumarea proprie a aventurii ce o presupunea o emigrare voluntară. Doar minţile foarte lucide și norocoșii puteau lua această hotărâre, dacă ne gândim că până la abdicarea silită a Regelui Mihai, atmosfera era atât de confuză şi atât de plină de promisiuni și speranțe care s-au dovedit a fi cumplit de nefondate, încât asistăm la fenomene culturale uluitoare. Apăreau reviste culturale de tot soiul, asistăm la o renaștere a avangardei literare și artistice (Gherasim Luca și Trost au apărut atunci în plină forță), asociațiile de tip occidental ori de tip sovietic co-existau, aveau loc manifestații publice de diferite orientări politice, forțele de represiune ale statului erau când timide, când excesive, existau ziare și polemici în ziare, la parăzi și defilări portretele liderilor occidentali și cele ale lui Stalin stăteau zâmbitoare în șir, veghind la bizara evoluție a unei ţări care fusese în aceeași tabără şi cu Axa și cu Aliaţii, care pierduse și câștigase războiul, care pierduse și recâștigase în parte ce i se răpise teritorial, căreia i se promisese păstrarea orânduirii de stat și suferea în fiecare zi o golire de conținut a acestei orânduiri. Ziarele erau pline de atacuri la persoanele care trebuiau să fie înlăturate din viața public, ori, mai mult, înlăturate și pedepsite. Tot aceleași ziare erau gazde ospitaliere pentru mărturisirile de credință ale acelor nume publice care aveau o putere de convingere şi care treceau în tabăra învingătorilor. Totul a căpătat altă dimensiune prin abdicarea forțată a regelui Mihai I. Preluarea puterii de către marionetele Moscovei a fost rapidă, surprinzătoare pentru cei care credeau în regulile democrației și mai ales în puterile democratice ce făcuseră promisiuni, dovedite acum cu totul nefondate. Instituţiile statului fuseseră deja cucerite prin mișcări de cadre făcute cu ajutorul campaniei de de-fascizare care se chema fie epurare, fie reformare, fie restructurare fie oricum altcumva.

Presa a fost supusă unui regim de control editorial și economic strict. Au urmat editurile. Iniţiativa privată în domeniul culturii a fost suprimată. Climaxul crizei s-a manifestat prin două feluri de arestări – a persoanelor și a cărţilor. Pentru „arestarea” cărților s-a întocmit un Index al titlurilor ce trebuie scoase din toata bibliotecile publice. Cele mai multe dintre aceste titluri aparțineau culturii naționale dar au fost incluse și enorm de multe titluri din cultura universală. Am avut în mână un asemenea Index. Probabil că nu a fost o singură ediţie. Criteriile au fost schimbătoare, uneori fără noimă, alteori cu țintă precisă, măruntă şi chiar personală. Au fost interzise cărţi de filosofie, literatură, istorie, știință şi, desigur şi multă maculatură de propagandă. A avut loc o acțiune directă de epurare a bibliotecilor dar şi a fondurilor de carte private (spre exemplu, Fondul de carte de la Blaj), trecându-se la distrugerea fizică a cărţilor. E drept, chiar incendiate, cărţile lui Sadoveanu au rămas în circulaţie și la dispoziţia celor voiau să le citească, cărţile lui Blaga au fost interzise, distrugerea lor fiind un fapt ce decurgea din interzicere. Un alt exemplu semnificativ poate fi soarta cărţilor lui Lucrețiu Pătrășcanu, un proeminent lider al noii puteri, care după arestarea autorului au intrat în lista lucrărilor interzise, alături de titlurile aparţinând adversarilor săi ideologici. Pe lista neagră se găseau cărţile lui Titu Maiorescu, Octavian Goga, Eugen Lovinescu – mai tot fondul de valoare certă al culturii naţionale.

Iar lista victimelor din rândul oamenilor de cultură este lungă dar pentru a înțelege că nimic nu stătea în calea tăvălugului noii puteri, trebuie să amintim nume ca istoricul Gh. Brătianu, scriitorul Vasile Voiculescu, filosoful Mircea Vulcănescu, teologul Vladimir Ghika. Sunt nume emoţionante prin semnificaţia lor dar ele nu sunt decât o frântură din marele gheţar care a fost represiunea intelectualilor, a oamenilor de cultură din România. Mulţi au fost interziși ca autori, amintim pe Lucian Blaga şi Tudor Arghezi, deşi, cel puțin Arghezi a avut o atitudine deschisă împotriva alianței cu Germania, deci nu putea fi acuzat de fascism. Dar nu i s-a iertat colaborarea postbelică la ziarul țărănist „Naţiunea”.

Noul regim suferea de convulsii interne, iar acestea își găseau imediat reflexul în lista interzicerilor. De fapt, asistăm la localizarea unor conflicte din lumea culturii sovietice, polemica dintre revistele „Zvezda“şi „Moskva” este copiată, parcă, de conflictul dintre revista „Steaua” şi „Gazeta literară”. Nu erau simple polemici literare, deoarece o cronică, o părere negativă reluată în oficiosul de partid ducea la aruncarea în neant a scriitorului. Aşa s-a întâmplat în cazurile Alexandru Jar sau Ion Caraion, oameni declaraţi de stânga dar imprudenți sau chiar naivi. Mulțimea celor aflați în închisori era întrecută doar de mulțimea celor cu domiciliu forțat sau cu interdicție de publicare. Toate aceste nume însemnau cărţi interzise la care se adăugau cărţile interzise în general. Erau interzise cărţile lui Stere, Xenopol, Densușianu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, chiar și Ionel Teodoreanu. Toată această reprimare a cărţilor era un pas hotărât pe calea unei Revoluţii Culturale. O revoluţie care a refuzat intrarea în țară a operelor lui Brâncuși, care a ciuntit zdravăn opera lui Eminescu, o revoluţie care așeza pe piedestalul gloriei literare pe A. Toma , Theodor Neculuță ori Marcel Breslașu voind să arunce la lada de gunoi a culturii operele tuturor celor care nu intrau în tiparul variabil al “noii culturi”. Cea mai importantă specie culturală a devenit critica. Critica înţeleasă ca instituţie de “igienizare” a mediului cultural. Creaţia, cercetarea, sinteza nu sunt luate în considerare decât în măsura în care sunt angajate şi militante. Revoluţia culturală era pe cale să triumfe. Energiile sale se epuizează odată cu „Declaraţia din Aprilie” şi „Amnistia deţinuţilor politici,” anunţate în anul 1964 de Gheorghiu- Dej, care începuse desprinderea de politica Moscovei.

Urmează un răgaz. Un răgaz scurt dar decisiv pentru viitorul culturii româneşti.

Eugen Uricaru

Scriitori excluşi din motive politice

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice

Caragiale

Ideea de a pedepsi creatorii şi operele acestora care nu convin unor conjucturi a intrat în arsenalul politicului de multă vreme. Epoca modernă a adus o accentuare a grijei politicului pentru supravegherea libertăţii cuvântului, a autorului şi îndeobşte a influenţei operei scrise asupra societăţii.

Dacă în Evul Mediu lista cărţilor interzise cădea în seama Bisericii, epoca modernă a introdus instituţia cenzurii într-o formă dură sau mai precaută ca un instrument preţios al guvernării. Napoleon Bonaparte este cel care instituie cenzura înaintea publicării aceasta căpătând forme din ce în ce mai subtile şi mai eficiente, trecându-se, cu vremea, până la cenzurarea autorilor ca persoane publice sau chiar private.
Formele și căile de aplicare ale cenzurii ţin de interesele, deprinderile şi fanteziile cenzorilor. Lucrarea lui Petru Maior care se referea la istoria românilor era declarată bună de incendiat iar autorul de atârnat în ştreang. Cartea a fost supusă prohibiţiei dar autorul şi-a continuat lucrarea sa de luminare, încă nu se ajunsese la isprăvile în domeniu ale secolului al XX-lea. Efortul intelectualilor români de a crea o cultură naţională scrisă au atins un nivel critic odată cu anul revoluţionar 1848 şi în perioada ce a urmat. Bălcescu este poate autorul emblematic al vremii acesteia cuprinsă de idei și energii noi. Bălcescu a trebuit să plece din ţară din motive politice iar opera sa să fie pusă în circulaţie după ani şi ani.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

Epoca imediat următoare a fost aceea a exploziei marilor clasici, cei care au făurit limba literară și au alcătuit fondul culturii scrise româneşti. Ceea ce s-a întâmplat în acei ani ne arată cu prisosinţă că politicul a fost foarte atent în a controla influenţa asupra autorilor şi scrierilor acestora. Eminescu şi Caragiale sunt ilustrativi pentru a înţelege cum mergeau lucrurile în societatea modernă românească. Dacă ne referim la cazul Petrino, un atac direct la Eminescu, tribulaţiile sale ca amploaiat minor, viaţa chinuită de jurnalist, publicarea tardivă şi din chetă amicală a singurului său volum de versuri, sfârşitul înconjurat de mister, toate acestea nu pot să nu fie puse în paralel cu extraordinarele sale analize asupra soartei românilor din ţinuturile aflate sub ocupaţie străină, fie că e vorba de Imperiul ţarist, fie de Imperiul habsburgic. Activitatea sa în Societatea “Carpaţii”se afla sub stricta supraveghere a agenţilor austro-ungari de la Bucureşti, articolele publicate în „Timpul” au stârnit o agitaţie agresivă la adresa sa, invidiile literare sau mondene au alimentat din plin formele indirecte sau directe de persecuţie.

I.L. Caragiale, prietenul hâtru al poetului, a avut mai mult noroc datorită averii Momuloaiei, o rudă nu foarte apropiată dar şi simţul acut al realităţii. Procesul deschis de Caion, boicotarea pieselor, atacurile furibunde din presă, eşecul continuu în a-şi găsi o soluţie de supravieţuire financiară, un eşec anunţat, l-au determinat să se auto-exileze. Un exil unde suferea pentru România, mult mai mult şi mai profund decât mulţi dintre cei rămaşi acasă. Dovadă stă excepţionalul său eseu „1907 – Din primăvară până în toamnă”.

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi

Societatea românească evolua, se moderniza. Atenţia acordată autorilor şi operelor acestora devine tot mai mare, aceştia devenind, printre altele, obiective de supraveghere a autorităţilor prin mijloace specifice. Aşa se face că marele prozator Ioan Slavici, cunoscut pentru poziţia sa anti-ţaristă, considerând că orice alianţă cu Rusia nu va duce decât la un dezastru naţional, iar argumentaţia sa se baza pe procesul de deznaţionalizare a românilor din Basarabia şi pe raptul celor trei judeţe din sudul acesteia, în urma războiului din 1877. Marele patriot român Ioan Slavici este arestat imediat după intrarea ţării în război alături de Antantă, iar manuscrisele sale sunt confiscate şi au dispărut fără urmă. Slavici nu era singur pe poziţii de adversitate faţă de o intrare în război alături de Rusia. Constantin Stere, era o altă voce puternică, Tudor Arghezi şi Petre Carp, politicianul redutabil erau în aceeaşi tabără. Dezastrul militar, în urma absenţei totale a sprijinului militar promis de Rusia şi Franţa, urmat de Pacea de la Buftea, a creat o stare de cumplită deznădejde în populaţia zonei ocupate. Inamicul a organizat o administraţie militară iar aceasta, printre altele, a decis publicarea unei gazete la care, fireşte, au colaborat şi Arghezi şi Slavici. Miraculosul sfârşit al războiului prin care Antanta a ieşit învingătoare fără ca nici un soldat al ei să fi pus piciorul pe pământ german, a salvat România. Comportamentul Rusiei, democratice întâi şi bolşevice apoi, a demonstrat din plin că previziunile şi avertismentele lui Slavici, Arghezi, Stere şi a tuturor celor care vedeau ameninţarea unui Imperiu primitiv, în criză şi cu porniri cuceritoare, erau întemeiate. Dar istoria se scrie cu fapte nu cu avertismente ori ipoteze. Slavici şi Arghezi au fost judecaţi şi condamnaţi de un Tribunal de Război. Cert rămâne faptul că manuscrisele lui Slavici au fost distruse, că Arghezi a trebuit să aştepte aproape zece ani până va publica prima sa carte de poezii, că marginalizarea lui Stere a căpătat dimensiuni punitive.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Dar nu era decât începutul. România intrase pe cursul vijelios al modernizării sale, lupta politică pentru preluarea puterii și mai cu seamă pentru alinierea ţării unui curent politic autoritar care se instaurase în Italia și care urma să triumfe sub Adolf Hitler în Germania, înfruntarea dintre vechile și noile partide devenea acută. Pentru prima dată se recurgea la populism, la demagogia cea mai pură, pentru prima dată violenţa fizică își făcea loc pe scena politică. Asasinatele, hărţuielile fizice, atacurile imunde din presa din ce în ce mai polarizată au devenit instrumente politice predilecte. Cel mai grav fapt s-a petrecut atunci când regele Carol al II-lea a luat decizia ca Statul să răspundă la terorism cu terorism de stat. Controlul asupra opiniei publice a devenit esenţial, întâi din motive electorale, şi până la instaurarea dictaturii, alegerile au fost mai dese decât recoltele, apoi din nevoia de adeziune totală a societăţii la stăpânire. În aceşti ani tulburi s-au aprins ruguri din cărţi. Au fost stigmatizaţi scriitorii evrei, amintim de Mihail Sebastian ş.a. şi cei declarați „jidoviţi”. Mihail Sadoveanu a fost o ţintă predilectă. Nicolae Iorga a fost asasinat. Ca el Petre Andrei sau Virgil Madgearu. După o scurtă perioadă de modernitate, cu extrema sa de avantgardă, cultura a intrat sub obrocul unei cenzuri declarate dar şi a uneia nedeclarate, constând în presiuni asupra opiniei publice prin care se stimulau valorile democraţiei şi influenţele culturii occidentale. Eugen Lovinescu și opiniile sale privind sincronismul cultural nu erau agreate. Nu era decât semnul că politicul decisese că opinia publică devenise un obiectiv de prim rang și că nu putea fi lăsată în libertate. Germania şi Italia, în care nazismul şi fascismul cuceriseră puterea dădeau tonul. Intelectualii de stânga sunt arestaţi, consemnaţi la domiciliu ori internaţi în lagăre. Mă refer la Petre Pandrea, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petre Andrei ş.a. Cei de dreapta pleacă, sub diferite forme, în străinătate.

Când războiul real se va fi încheiat, cel dus împotriva cărţilor va continua cu o mai mare vigoare.

Eugen Uricaru