NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Cine se îndreaptă spre „Ordinul Cangurului”…

Reporter: editura February - 17 - 2019 Comments Off on Cine se îndreaptă spre „Ordinul Cangurului”…

Alegătorul contemporan, aflat în apropierea alegerilor europarlamentare, încearcă să se descurce printre lozincile ce ar veni să identifice doctrina – dacă ar exista așa ceva – fiecărui partid.

De ceva vreme, „jocurile” legate de aterizarea în Uniunea Europeană pe post de parlamentar sunt mai greu descifrabile. Uneori, bazându-te pe un partid de dreapta constați că în realitate acesta manipulează lozinci ce țin de competitorii din stânga. Atunci, multe partide, foarte ingenioase, se dezlipesc de sorginte și încearcă să împace și capra, și varza. Ne amintim că la alegeri din trecutul nu foarte îndepărtat, liberalii, dorind să se arate a fi „rafinați”, postând „EU promovez România”, alegătorii ar fi trebuit să înțeleagă că EU ar fi însemnat abrevierea englezescului European Union. Și fostul partid PD devenise faimos într-o vreme atunci când își prezenta candidații sub lozinca „Populari în Europa, democrați în România”, încât bietul votant nu o scotea decât cu greu la capăt. În curând începe sezonul și, ca sigur, vom afla multe alte alcătuiri ciudate, pe care abia așteptăm să le vedem apărute în ring. 

Istoria păstrează exemple celebre. Ne amintim, bunăoară, de faptul că analele americane consemnează că în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865), un soldat s-a hotărât să se pună bine cu ambele tabere aflate în confruntare dură, pe viață și pe moarte. Mintea lui a conceput o strategie sui generis: s-a îmbrăcat cu tunica albastră a nordiștilor și cu pantalonii verzi ai sudiștilor. Ca să iasă bine în orice împrejurare. Însă, ce a câștigat din această stare duplicitară? S-a tras în el din ambele părți. 

Din păcate, dorința de a câștiga locul mult dorit în Parlamentul European a fost mai presus de orice moralitate. Tare sunt mulți acei care până mai ieri au avut o credință politică de care au atârnat atât timp cât au fost la putere, pentru ca după aceea să devină adversarii acelorași idei, polemizând chiar cu ele. În schimb, s-au întrecut în a aduce elogii noilor vederi însușite, ce aduceau cu ele și binefacerile oferite noilor clienți ai celor ajunși la putere în Europa și, prin urmare, și în țara noastră. 

Un asemenea caz a devenit celebru în urmă cu ani. După întremare, purtătorul suflării oranj, dl. Stolojan, revenea în față la PNL și făcea mizerii venerabilului președinte al Partidului Național Liberal, dl. Tăriceanu. Mai departe, povestea ar fi următoarea: dl. Stolojan schimbă vestonul și pantalonii, iar noul produs se intitulează PDL, de costumație bivalentă.

Dar… și aici apare ridicolul: pantalonii aminteau de social-democrația de dinainte, iar tunica de „liberalismul de campanie”. Și astfel s-a izbutit ca în acest ostaș, și el dublu colorat, să tragă pe rând PSD, PNL, PC, PRM, PIN, ce mai, toți! De unde ar rezulta că de va fi întrebat purtătorul de costum gri despre crezul său politic, el va răspunde că… gândește albastru. 

Nu ne rămâne decât să admirăm inițiativa fostului Partid Liber-Schimbist, de prin anul 1992, când a conferit o Diplomă de Membru de onoare al amintitului partid celebrului Manneken-Pis, copilul bruxellez de bronz din Rue de l`Etuve, care poseda un număr considerabil de costume, pe care le schimba de câteva ori pe săptămână, în funcție de necesități. Ați ingenioși au instituit o decorație, „Ordinul Cangurului cu plăci de rubin”, marcând corespunzător numărul salturilor efectuate de la un partid la altul. 

Un gând năstrușnic ne îndreptățește: oare câți europarlamentari de pe la noi ar trebui decorați cu acest ordin evocator al moralității epocii pe care o parcurgem?

 

Carol Roman

Partidele istorice pe scena politică românească

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Partidele istorice pe scena politică românească

Odată cu alegerile din decembrie 2016, ne putem întreba în ce măsură mai dăinuie în viața noastră politică partidele istorice. Într-adevăr, în acest ciclu electoral, PNȚCD nu mai apare, iar PNL și PSD nu păstrează de fapt decât numele vechilor partide, în vreme ce identitatea lor tradițională este mai mult decât problematică.  

Ion I.C (Ionel) Brătianu (stânga) la Conferința de Pace de la Paris (1919)

Toate cele trei partide au adus contribuții esențiale la progresul României și al democrației românești. Din păcate, propaganda istorică comunistă a trecut sub tăcere multe dintre acestea, și imaginarul comun de azi nu le-a recuperat decât parțial.  

De departe cel mai venerabil dintre acestea rămâne Partidul Național Liberal, al cărui nucleu se formase în focul revoluțiilor din 1848 și care preluase cele mai importante inițiative de modernizare proclamate de aceste revoluții, jucând un rol de seamă în toate evenimentele importante ale sec. XIX, de la Unirea Principatelor la Independență, de la emanciparea și împroprietărirea țăranilor la dezvoltarea unei economii industriale și a instituțiilor statului modern, inclusiv învățământul primar general și obligatoriu.  

Fondat la 24 mai 1875, Partidului Naţional Liberal avea, deci, o considerabilă tradiție. Alături de mica boierime progresistă de la 1848, burghezia a format baza socială a PNL. Alături de aceștia s-au aflat cei mai mulți funcționari, dezvoltarea socială a României moderne având particularitatea unei prezențe foarte accentuate a funcționarilor ca susținători activi ai partidelor politice, și mai ales ai PNL. Tot în preajma PNL gravitau și reprezentanții profesiilor liberale: avocaţi, ingineri, medici, profesori. După 1900, Partidul Naţional Liberal a atras de partea sa și intelectualitatea satelor, pe preoţi şi învăţători, prin mişcarea cooperatistă iniţiaţă de Spiru Haret. 

I.G. Duca, Iuliu Maniu şi Nicolae Titulescu

Partidul Naţional Liberal a avut o activitate politică şi legislativă efervescentă, pe măsura îndelungatei sale prezențe la guvernare. Cea mai lungă perioadă a durat nu mai puțin de 12 ani, între 1876 şi 1888. O perioadă atât de îndelungată de deținere și exercitare a puterii a tensionat viața politică. De altfel, tocmai în acești ani a compus I.L. Caragiale geniala sa „Scrisoare Pierdută” (1884), care satirizează acerb politica liberală și pe reprezentanții acesteia.  

În 1907, Partidul Naţional Liberal a înăbuşit răscoala țăranilor, dar nu cu violența sângeroasă pe care i-au atribuit-o adversarii politici și, ulterior, propaganda comunistă. De menţionat faptul că liberalii, care inițiaseră și împroprietărirea din vremea lui Cuza, militau încă din 1881 pentru o reformă agrară radicală și au căutat soluții care să amelioreze situația țăranilor. Au izbutit să realizeze acest mare proiect, însă abia după încheierea victorioasă a Primului Război Mondial. 

Din guvern al reformelor, guvernul Brătianu a devenit unul al neutralității și apoi al participării României la război, pentru realizarea unității naționale. După Marea Unire, cu susținerea Regelui Ferdinand, care se angajase personal în fața soldaților că le va da pământ, în 1921, se realizează cea mai mare reformă agrară din istoria României: 66% din suprafața arabilă deținută de moșieri, expropriată cu justă despăgubire, a fost alocată țăranilor. Noua Constituţie (1923) consacră Marea Unire și depline libertăți cetățenești.  

Alexandru Ionescu, Vasile G. Morțun și Ioan Nădejde, conducătorii PSDMR

PNL a jucat un rol foarte important în refacerea economică, după principiul „Prin noi înşine: în 1938, industria a atins nivelul maxim de dezvoltare din perioada interbelică. Dușmănit cu violență de legionari, care i-au asasinat chiar președintele, pe I.G. Duca, PNL și-a văzut suspendată activitatea între 1938 și 1944, în perioada dictaturii regale și apoi în dictatura antonesciană. După Armistițiu, când Constituția din 1923 este repusă în drepturi, PNL revine pe scena politică. Proclamarea Republicii, la 30 decembrie 1947, a dus însă la interzicerea tuturor „partidelor burgheze” și deci la întreruperea activității politice a PNL. O mare parte a fruntașilor săi au fost închiși, mulți murind în închisorile comuniste – cel mai cunoscut, dar departe de a fi singurul, fiind marele istoric și om politic Gh. Brătianu. Mulți alții au fost forțați să ia calea exilului.  

Se putea crede atunci că drumul partidelor istorice se încheiase definitiv. Până și Partidul Socialist, care nutrise unele iluzii de colaborare cu comuniștii, s-a văzut înghițit de aceștia. Era o formaţiune cu o experiență istorică importantă, partid participant activ la Marea Unire, cu contribuții doctrinare foarte substanțiale, cum a fost, în 1886, studiul lui Gherea, „Ce vor socialiştii români?”, care susţinea o serie de revendicări democratice (votul universal, libertatea presei, egalitatea femeilor cu bărbaţii).  

La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Principalele direcţii de acţiune ale partidului erau instituirea votului universal, adoptarea unei legislaţii a muncii şi reforma radicală a sistemului agrar în favoarea ţărănimii, gratuitatea învăţământului, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea şi autonomia comunală. Spre deosebire de alte partide similare din Europa, PSDMR a adoptat o poziţie moderată, în sensul acceptării cadrului constituţional existent. PSDR a salutat Marea Unire din 1918, solicitând democratizarea ţării.  

Guvernul I.C Brătianu la şantierul de gaze Deleni (1924)

Începând din 1918, PSDR s-a scindat în mai multe grupuri disidente. Cea mai gravă sciziune a fost cea din 1921, care a dus la constituirea Partidului Comunist Român. În perioada dictaturii regale, PSDR şi-a continuat activitatea în ilegalitate, sub conducerea lui Constantin – Titel Petrescu, protestând activ față de anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la URSS. După 23 august 1944, PSDR a fost implicat în constituirea primelor cabinete provizorii, dar la instalarea guvernului Petru Groza, în martie 1945, mulţi lideri ai partidului au refuzat să participe la guvernare. La Conferinţa din decembrie 1945, în urma hotărârii majorităţii delegaţilor de a merge în alegerile parlamentare pe liste comune cu PCR, Constantin – Titel Petrescu şi susţinătorii săi au părăsit PSDR. În februarie 1948, ce mai rămăsese din partid a fuzionat cu PCR, în cadrul Partidului Muncitoresc Român. Două luni mai târziu, toți liderii PSDR au fost arestaţi, astfel că socialiștii au dispărut din viaţa politică. 

Partidul Naţional Ţărănesc s-a format în 1926, prin fuziunea Partidului Național Român din Transilvania (prezidat de Iuliu Maniu) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (prezidat de Ion Mihalache). Alegerile din decembrie 1928 au adus victoria PNȚ, care a câștigat 77,76% din voturi și 348 de mandate de deputat. Președinția Consiliului de Miniștri a fost încredințată lui Iuliu Maniu. Guvernul PNȚ a reușit stabilizarea leului și convertibilitatea deplină a monedei naționale. La 16 martie 1929 s-a publicat legea pentru administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor publice, care prevedea că toate concesiunile urmau a se face prin licitație publică; pe baza legii s-au constituit regii autonome în domeniul căilor ferate, telecomunicațiilor, petrolului, gazului metan etc. Alte măsuri legislative importante au privit vânzarea pe credit a mașinilor industriale, organizarea Creditului Funciar Rural și a Creditului Agricol, introducerea contractului colectiv de muncă, prin care apărea pentru prima dată concediul de odihnă plătit, de 7-30 de zile pe an, reorganizarea administrativă a țării ş.a. În contextul în care liderii PNȚ erau acuzați că s-ar fi îmbogățit pe căi necinstite, Ion Mihalache a depus un proiect de lege privind controlul averii tuturor funcționarilor publici și demnitarilor de după 1914. Proiectul nu a trecut însă de comisiile tehnice ale Parlamentului decât în a doua guvernare PNȚ. 

Fruntaşul ţărănist Ion Mihalache, în boxa acuzaţilor după instaurarea regimului comunist (1947)

Legislația promovată de guvernul PNȚ Vaida -Voievod a dus la scăderea impozitelor. S-a adoptat și legea controlului averii funcționarilor publici: dacă averea nu putea fi justificată, se aplica un impozit de 90%; dacă, însă, cel controlat își justifica averea, denunțătorul putea fi pedepsit cu închisoare până la un an.. Guvernul Vaida a operat într-o conjunctură dificilă. În februarie 1933 a fost nevoit să recurgă la forță pentru reprimarea grevelor muncitorilor de la „Atelierele Grivița”. Confruntat cu nemulțumirea regelui Carol și cu agitația liberalilor, guvernul Vaida a demisionat în noiembrie 1933. 

În 1938, regele Carol abrogă Constituția din 1923 și interzice activitatea partidelor politice. Totuși, PNȚ continuă acţiunea internă. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost solicitați să participe le cele două consilii de coroană din 29-30, respectiv 30-31 august 1940 în care s-a dezbătut poziția României față de Dictatul de la Viena. Ambii s-au opus cedării fără luptă a Transilvaniei de Nord.  

PNȚ a salutat intrarea României în războiul împotriva URSS, dar nu a fost de acord cu participarea la război peste râul Nistru. Pe măsură ce situația frontului din est se înrăutățea, Maniu și-a sporit insistențele pentru ca Antonescu să încheie un armistițiu cu puterile aliate. 

După Al Doilea Război Mondial, PNȚ a fost principala forță politică care s-a opus instaurării comunismului în România. La 31 august 1944 a fost repusă parțial în vigoare Constituția din 1923, ceea ce a permis reluarea legală a activității PNȚ. Perioada următoare a fost dominată de lupta împotriva instaurării regimului comunist în România și salvarea libertăților democratice puse în pericol de instaurarea, cu sprijin sovietic, a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. 

Alegerile din noiembrie 1946 s-au încheiat cu victoria Blocului Partidelor Democrate, dar, potrivit opiniei majorității istoricilor, aceste rezultate nu reflectă nici pe departe rezultatele reale, favorabile PNȚ. Conducerea partidului a luat hotărârea ca o parte din liderii formaţiunii să plece în străinătate, pentru a-și desfășura activitatea în exil. La 14 iulie 1947, la Tămădău, însă, Ion Mihalache, atunci vicepreședinte al partidului, Nicolae Penescu (secretar general al partidului), Nicolae Carandino (directorul ziarului „Dreptatea”) și Ilie Lazăr (membru în Delegația Permanentă) au fost arestați. Represiunea care a urmat a fost extrem de dură. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la închisoare pe viață, alți lideri ai partidului au primit și ei pedepse grele.  

Amnistia din 1964 a scos din închisori pe supraviețuitorii opoziției comuniste, după aproape două decenii de represiune feroce. Partidul Național Țărănesc, care nu se dizolvase formal niciodată, devine, printr-un act secret de aderare din 1987, partid creștin-democrat, membru al Internaționalei Creștin Democrate. Mutilate însă de cinci decenii de manipulare a istoriei, de ignorarea deliberată și de îmbătrânirea inevitabilă a reprezentanților partidelor istorice, de neîncredere invidioasă față de emigrați, imaginea și mai ales legitimitatea partidelor tradiționale („burgheze” în vocabularul stereotip comunist, chiar atunci când era vorba de social-democrați) păreau foarte îndoielnice. Din generația martirizată a vechilor membri mai trăiau câțiva bătrâni domni anonimi, care supraviețuiseră, exilați – fie în propria țară, fie în cîteva capitale ale lumii libere – în marginea societății. Cu toate acestea, cele trei partide își reiau imediat activitatea și își redobândesc statutul legal încă din primele zile ale lui ianuarie 1990.  

PNȚCD, rămas în afara Parlamentului din anul 2000, deși fusese principala forță politică în prima alternanță la putere din 1996 – sau poate tocmai de aceea – are o existență îndoielnică, gravitând în proximitatea PD și a noului PNL. Ne putem, așadar, întreba dacă nu cumva istoria partidelor istorice s-a încheiat definitiv odată cu alegerile din 2016…  

 

Prof. dr. Zoe Petre 

 

Cuibăritul în politica românească

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Cuibăritul în politica românească

În aceste vremuri de sarcasm general, nimic nu mai impresionează. De pildă, oamenii politici se pregătesc să facă faţă alegerilor din toamnă. O agitaţie furibundă mişcă regimente întregi de senatori, deputaţi, consilieri, experţi etc, etc. Dar în ce sens? Nu doresc să-şi părăsească cuibarul şi asistăm parcă la o pantomimă: vechi partide politice, dintre care unele stimabile, de tradiţie, în loc să-şi onoreze „firma” şi să propună alegătorilor programe temeinic întocmite de dezvoltare a ţării, fac combinaţii ciudate între ele, de te cruceşti: se amestecă Roşu cu Galben cu Verde, ce mai, tot spectrul curcubeului, de iese un melanj fără identitate… dar folositor. Stimabilii senatori şi deputaţi actuali vor să meargă mai departe, cu aceleaşi gradaţii, trese şi beneficii. Şi au loc o seamă de împerecheri între partide care cândva s-au urât între ele multă vreme. Motivul: domnii X, Y, Z din partid ţin neapărat să-şi continue opera lor demolatoare, adesea cu influenţe nefaste asupra vieţuitorilor de pe pământurile româneşti. Şi asistăm la acest tumult general cauzat de goana pentru încuibărire.

Carol Roman

Carol Roman

Fără să dorim să jignim pe nimeni, va trebui, totuşi, să remarcăm zecile de glisări ce au loc în conştiinţele unor oameni politici – după cum am mai scris şi altădată – care, deşi până mai ieri erau „capre”, acum ies în faţa rândurilor, făloşi că sunt „iepuri” sau Dumnezeu mai ştie în ce s-or fi transformat. Un lucru este sigur: nu mai doresc să li se spună că sunt „capre” şi chiar devin ruşinaţi când li se aminteşte.

Bunăoară, ce se mai poate vorbi despre săritura de trambulină a UNPR, partid de sorginte social-democrată provenind dintr-un grup de „independenţi”, plonjat în apa partidului încă fără de istorie PMP, al rutinatului om de dreapta şi fost preşedinte Traian Băsescu, care şi el a început-o tot cu social-democraţia? Deci, se întâmplă şi la case mari. Şi PNL a făcut curte UNPR, cu care în cele din urmă nu s-a înţeles la târgul pentru candidaţi în Parlament, iar PMP a fost mai practic şi mai darnic. Înainte de unificare nu am văzut nicăieri să fi avut loc vreo dispută de idei privind dezvoltarea ţării!

Amintim apoi şi de plasa „pescărească” a celor care încearcă să adune la un loc rămăşiţele unor partide minuscule, pe care toată lumea le ştie, încât te poţi mira ce anume vor ei să facă pentru… progresul ţării, decât poate să ciupească un loc-două de demnitari!

Nimeni nu a văzut vreo înştiinţare a luptătorilor pentru posturi în cuibarul călduţ şi care să arate ce-şi propun pentru detronarea României de pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte rata sărăciei relative, cu un procent de 25,4% (INS). Sau măcar câteva idei ori programe substanţiale pentru alarmanta ştire că în prima jumătate a anului, populaţia ţării s-a redus cu 37.515 de locuitori, din cauza declinului demografic, ceea ce corespunde unei scăderi medii cu 247 de persoane pe zi, ceea ce ar determina ca peste 30-40 de ani, populaţia României să ajungă la 14-15 milioane de locuitori.

Nu ne propunem să tragem concluzii. Se speră că de data aceasta alegătorii vor înţelege că ei nu aleg pe „X” sau pe „Y”, ci doresc să li se ofere programe reale, care să fie duse la capăt, nu ca acum, când aproape toate partidele ce s-au derulat la putere s-au întrecut între ele în… promisiuni, lucruri făcute pe jumătate ori, privind realitatea în ochi, manifestând lipsă de capacitate de a face faţă exigenţelor unei dezvoltări progresive. Şi aceasta din cauza „calităţii” oamenilor din componenţa lor. Din nou s-ar părea că sunt propuşi, printre alţii, un număr important de rentieri români, deveniţi astfel prin continuitate în Parlament, în Senat, în ministere de mulţi, mulţi ani. Dumnezeu mai ştie din ce pricini!

Problema rămâne deschisă: vor reuşi alegerile care se apropie să aducă în fruntea ţării un număr tot mai mare de oameni aflaţi la mijlocul vieţii, competenţi, cu experienţă, doritori cu tot sufletul, chiar prin sacrificii personale, să declanşeze energiile latente pe care poporul român le-a dovedit în decursul istoriei?

Carol Roman

Preoţi în politică

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Preoţi în politică

Preşedinţi, Prim-miniştri, Miniştri

Lumea politicii mondiale include şi un număr semnificativ de prelaţi de toate cultele care au decis să fie mai aproape de „cele lumeşti”… până acolo încât să devină demnitari de stat şi să poată face legi.

 

Joachim Gauck

Joachim Gauck

O trecere în revistă a prezenţei la vârful statelor a unor prelaţi poate începe cu preşedintele în funcţie al Germaniei, Joachim Gauck, care a fost iniţial pastor luteran. Ulterior a intrat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă din fosta RDG, consacrându-şi imaginea publică din această perspectivă. Un alt preot, de această dată romano-catolic, Jean-Bertrand Aristide, a fost cel dintâi preşedinte ales democratic în Haiti. Demersurile sale de implementare a unor reforme au generat o puternică opoziţie din partea elitei financiare şi militare a ţării, soldată cu o lovitură de stat în 1991. Istoria secolului XX îl consemnează în fruntea statului cipriot pe Makarios al III-lea, Arhiepiscop al Bisericii Autocefale a Ciprului, cel dintâi preşedinte al Republicii Cipru, funcţie pe care a deţinut-o pentru trei mandate între anii 1959-1977, timp în care a supravieţuit unei lovituri de stat şi mai multor tentative de asasinat. Tot şef de stat a ajuns şi Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Grecii Damaskinos Papandreou, care a reuşit să stabilizeze ţara, în calitate de regent, până la întoarcerea regelui Georgios al II-lea, în 1946. Peste ocean, un alt preot a fost foarte aproape de a deveni preşedinte al SUA. Este vorba despre părintele James Renshaw Cox, romano-catolicul care s-a remarcat prin acţiunile sale sociale, în special prin marşul spre Washington al unui număr de 25.000 de şomeri americani numiţi „Armata lui Cox”. A fost candidat la Preşedinţie din partea Partidului Şomerilor în 1932, retrăgându-şi candidatura în favoarea lui Franklin Roosevelt.

.Jean-Bertrand Aristide

.Jean-Bertrand Aristide

Mulţi preoţi au ajuns şi prim-miniştri. Printre cele mai proeminente personalităţi din această galerie face parte, de pildă, Ian Richard Kyle Paisley, Baron Bannside, lider religios protestant din Irlanda de Nord care a devenit şi premier al ţării în 1970, remarcându-se prin discursul tăios şi susţinerea unionismului. A avut de asemeni şi o îndelungată carieră în Parlamentul European, din 1979 până în anul 2004. Un alt prelat care şi-a condus ţara în calitate de prim-ministru a fost Ignaz Seipel, care a deţinut funcţia de cancelar al Austriei în două rânduri, în anii 1920 ai secolului trecut, fiind şi ministru al Afacerilor Externe. Prelatul s-a aflat în fruntea unei coaliţii de extremă dreapta. Tot prim-miniştri au fost şi Kjell Magne Bondevik, preot luteran norvegian care a servit în această calitate în două rânduri (1997–2000, 2001–2005), precum şi Lars Johannes Ingman, episcop şi teolog finlandez al Bisericii Evanghelice Luterane, ministru în mai multe cabinete, ulterior premier de două ori, în anii 1920-1930. Din celălalt capăt al lumii, mai exact din Africa de Sud se deosebeşte un alt preot devenit premier în perioada 1948 -1954: Daniel François Malan. Considerat un campion al naţionalismului african, a fost iniţial ministru de Interne şi s-a remarcat în lupta pentru adoptarea propriului steag naţional al ţării. Din Australia poate fi amintit Brian Leslie Howe, preot metodist care a intrat în politică cu succes, ajungând şef de cabinet între 1991-1995. Din galeria preoţilor care au avut demnităţi de miniştri este notabil cazul lui Ernesto Cardenal Martinez, ministru al Culturii în Nicaragua pentru o perioadă îndelungată (1979-1987). Preot catolic, a fost de asemeni remarcat pentru polemicile pe care le-a declanşat în opinia publică în calitate de scriitor de renume şi de istoric.

Makarios al III-lea

Makarios al III-lea

Altă carieră politică notabilă stă în dreptul numelui preotului Anglican Timothy Wentworth Beaumont, devenit Baron Beaumont of Whitley. Acesta a fost trezorier al Partidului Liberal în anii 1960, apoi a condus această formaţiune, inclusiv ca lider al liberalilor din Consiliul European. În SUA, preotul baptist american Ernest Lee Fletcher a fost ales în Camera Reprezentanţilor de trei ori consecutiv, apoi a devenit guvernator al statului Kentucky.

Influenţa majoră a unei formaţiuni politice create de un preot poate fi ilustrată cu cazul lui Luigi Sturzo, preot catolic italian cunoscut drept „clericul socialist”. A fondat Partidul Popular Italian la începutul secolului XX. Această formaţiune a fost esenţială în formarea şi menţinerea tuturor cabinetelor din anii 1919 -1922. Între timp, se pare că Biserica Catolică şi-a nuanţat poziţia faţă de preoţii care fac politică, cel puţin în cazul preotului croat Ivan Grubišić, ales independent în Parlamentul ţării sale în 2011. Imediat a urmat suspendarea din rândul clericilor şi interdicţii cum ar fi practicarea confesiunii sau purtarea veşmintelor preoţeşti.

Roxana Istudor


Mai mulţi preoţi din ţară au anunţat că s-au decis sau că intenţionează să candideze pentru un post de consilier local, judeţean sau chiar de primar, fie ca independenţi, fie din partea unor partide politice. Şi asta chiar dacă îşi vor pune în cap Sinodul, care a anunţat recent că interzice implicarea feţelor bisericeşti în politică, permiţând un singur lucru: preoţii pot candida pentru un fotoliu în Consiliul Local sau Judeţean, doar ca independenţi şi doar după ce au binecuvântarea superiorilor din Biserică. În ţară, însă, lucrurile sunt departe de ce vor şefii BOR: unii preoţi s-au autosuspendat deja şi s-au înscris în diverse formaţiuni politice, aruncându-se în cursa electorală pentru alegerile locale din 5 iunie.(…)” („Adevărul”, 19 aprilie a.c.)

Dreapta şi stânga în politica europeană

Reporter: editura December - 6 - 2015 Comments Off on Dreapta şi stânga în politica europeană

Politică

La începutul lunii octombrie, alegerile din Portugalia s-au încheiat cu un rezultat care reflectă în felul său confuzia şi dificultăţile pe care le traversează multe state europene. Programul de austeritate pus în operă de guvernul de dreapta condus de Pedro Passos Coelho a primit pe 4 octombrie 2015 o lovitură letală, căci electoratul portughez a acordat 52% din sufragiile însumate partidelor anti-austeritate: Partidul Socialist, Bloco de Esquerda, BE – un partid radical de stânga – şi Partidul Comunist Portughez, PCP.

Partidele de stânga au generat căderea Guvernului portughez (noiembrie 2015)

Partidele de stânga au generat căderea Guvernului portughez (noiembrie 2015)

În ciuda acestui rezultat, Preşedintele Portugaliei s-a adresat coaliţiei neoconservatoare conduse de fostul prim-ministru, Pedro Passos Coelho – reprezentantul partidului care a obţinut cele mai multe voturi, 38,6%, deşi acesta a pierdut majoritatea în Parlament. După doar 11 zile de guvernare însă, moţiunea de cenzură depusă de partidele de stânga a pus capăt acestei situaţii ambigue, guvernul demisionând marţi, 10 noiembrie 2015.

Acesta este doar un episod din confruntările dintre dreapta şi stânga pe care le traversează cu destule turbulenţe Europa. În anii care au urmat imediat după marea ruptură din 1989, aneantizarea partidelor comuniste sub presiunea prăbuşirii sistemului şi transformarea cvasi-totalităţii partidelor socialiste în partide social-democrate, care au renunţat la măsuri radicale ca naţionalizarea, au deschis calea unei apropieri, fără precedent probabil, între „dreapta” şi „stânga”.

Liderul Syriza, Alexis Tsipras

Liderul Syriza, Alexis Tsipras

Această „idilă” s-a dizolvat în eter însă, imediat ce confortul economic şi social al continentului s-a prăbuşit sub impactul crizei globale. În condiţii de bruscă diminuare a disponibilităţilor, poziţiile politice s-au înţepenit brusc, diferite variante de populism – de la refuzul oricărei reduceri a cheltuielilor la obsesiva „luptă contra corupţiei” – au parazitat până la exasperare percepţia publică. Teama de „celălalt”, fie el imigrant, „instalatorul polonez”, rom sau refugiat, a desfigurat, cu o viteză greu previzibilă cu doar câţiva ani mai devreme, chipul democraţiilor europene.

Noul context socio-economic a dus foarte repede la o masivă regrupare de forţe în plan politic. Probabil cea mai pregnantă dintre faţetele acestei reorganizări este acutizarea – pe care nu o mai vedeam posibilă – a raporturilor dintre stânga şi dreapta în majoritatea ţărilor europene. Dreapta a virat spre extrema dreaptă, iar stânga a început să redescopere farmecul extremismului şi să recuze integral sistemul.

Dreapta germană, promotoare a politicilor de austeritate

Dreapta germană, promotoare a politicilor de austeritate

Efectele cele mai spectaculoase s-au putut observa acolo unde partidele stângii tradiţionale, social-democrate, au fost marginalizate în favoarea unor noi formaţiuni generate de explozia sistemului: Syriza în Grecia sau Podemos în Spania. Criza greacă din acest an este în cel mai înalt grad expresia acestor procese, dar şi a limitelor cu care ele se confruntă. Naufragiul partidelor politice tradiţionale, fie că vorbim de dreapta creştin-democrată sau de PASOK, partidul socialist, dusese confruntarea la extrem, poziţionând faţă în faţă, ireductibil, extremiştii neo-nazişti de la Chrysí Avgí – Zorii Aurii – şi extremiştii stângişti de la Coaliţia Stângii radicale, Syriza. Din fericire, Zorii Aurii nu au reuşit să se impună în alegerile din ianuarie, când victoria Syriza a dat destui fiori în partea dreaptă a spectrului politic.

Triumful electoral al lui Alexis Tsipras şi al partidului condus de el s-a încheiat însă de fapt a doua zi după marea lor victorie – referendumul din 5 iulie 2015. Atunci, Tsipras, care izbutise să organizeze consultarea populară în pofida opoziţiei foarte dure a „troicii” – FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană – al cărei dictat îl refuza, declara plin de optimism: „Azi e o zi de sărbătoare fiindcă democraţia este un motiv de sărbătoare, de bucurie. Atunci când democraţia învinge frica şi şantajul, ea deschide calea salvării şi drumul înainte. Azi, poporul elen a transmis un mesaj foarte puternic. Un mesaj de demnitate şi de determinare. Un mesaj prin care poporul preia controlul propriilor opţiuni… Sunt încrezător că vom deschide un drum nou pentru toate popoarele Europei. Un drum care ne va readuce la valorile fondatoare de democraţie şi solidaritate”. A doua zi, guvernul grec pornea pe drumul austerităţii, acceptând principalele condiţii pe care Troica le impunea pentru a acorda Greciei ajutorul minimal solicitat.

Sărăcia endemică, pericol pentru Europa (Agenţia „Oxfam”)

Sărăcia endemică, pericol pentru Europa (Agenţia „Oxfam”)

Zilele trecute, la o reuniune a PPE la Madrid, Angela Merkel, principala figură politică a dreptei populare europene şi promotor neclintit al politicilor de austeritate, îşi exprima îngrijorarea în legătură cu impactul alegerilor din Portugalia, Spania şi Irlanda asupra acestor politici, pe care le susţine, spun unii, cu o determinare demnă de o cauză mai bună. Faptul că până acum un număr semnificativ de mari economişti, în frunte cu Paul Krugman şi Joseph Stiglitz, ambii laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie, au denunţat politicile de austeritate ca generatoare de sărăcie endemică, nu pare să tulbure cu nimic opţiunile dreptei neoconservatoare. Ne putem întreba, în aceste condiţii, cui prodest? Dacă nici majoritatea electoratului, nici elita mondială a specialiştilor nu susţin politicile de austeritate, cine le susţine oare, în spatele politicienilor care le promovează în ciuda voinţei politice majoritare, uneori chiar cu preţul unor entorse aduse principiilor democratice?

Nu pretind că aş avea un răspuns la această întrebare, dar cred că trebuie să luăm în considerare câţiva factori care nu sunt prea frecvent aduşi în discuţie în publicistica românească. Voi porni de la un fapt adesea ignorat: studii recente elaborate sub egida marilor universităţi americane, în frunte cu Harvard şi Duke, pun în evidenţă faptul că, dacă în anii 1960, un şef de întreprindere prosperă din SUA câştiga în medie de 20 de ori salariul unui subordonat mediu, în prezent, el câştigă între de 272 până la de 354 ori un salariu obişnuit. Statisticile AFL-CIO documentează pentru vărfurile executive salarii de circa 12 milioane de dolari anual, când salariul mediu al subordonaţilor lor este de aproximativ 34.000 de dolari. Am putea crede că e vorba de o particularitate americană, dar nu e aşa: în ţările cu reputaţia cea mai egalitară din Europa, ţările scandinave, cei mai bogaţi 10% dintre cetăţeni deţin între 60-70% din averi, mai mult decât în Marea Britanie, Canada sau Australia, apreciate ca mai de dreapta.

Globalizarea, aşadar, a adus cu sine o consolidare de tip pre-modern a clivajelor dintre cei mai bogaţi cetăţeni şi restul societăţii, dimpreună cu o erodare vizibilă a clasei de mijloc. A doua jumătate a secolului XX asista la un efort semnificativ de atenuare a inegalităţilor, cel puţin în interiorul societăţilor democratice, dar, odată cu dispariţia ameninţării comuniste, nu doar politica externă, ci şi cea internă s-a relaxat şi acum ameninţă energic sistemul de beneficii sociale pe care îl construise capitalismul „cu faţă umană” după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Noi unde ne aflăm? În ultimul mandat al lui Traian Băsescu, societatea românească s-a confruntat explicit cu alternativa între o dreaptă radicală, practicând şi teoretizând darwinismul social cel mai explicit, a cărei austeritate era corectată pentru sine, punctual, de marea corupţie, şi o coaliţie relativ surprinzătoare pentru tradiţia politică post-decembristă, între liberali atenţi la problematica socială şi socialişti atenţi la exigenţele mediului privat. După eşecul suspendării preşedintelui Băsescu, această alianţă politică s-a spart, dar un mix de politici social-liberale angajate prin programul de guvernare din 2012 a reuşit să pună capăt nu doar austerităţii, ci şi recesiunii. Rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2014, oricât de surprinzător, nu a reuşit să răstoarne situaţia şi abia zilele trecute un crescendo de mişcări de stradă, de obicei asociate cu progresele stângii radicale, a adus o jumătate de victorie partidelor de dreapta. Cel puţin aşa se văd lucrurile din perspectiva echipei de tehnicieni în frunte cu Dacian Cioloş.

Prof. Dr. Zoe Petre
 

Balcanii aşteaptă integrarea

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on Balcanii aşteaptă integrarea

La aproape un secol de la izbucnirea primului război mondial şi la aproape un sfert de secol de la încheierea războiului rece (dacă acesta se va fi încheiat, în realitate), zona Balcanilor cunoaşte, în sfârşit o vreme de pace. O perioadă tot nesigură, mai ales că după cel de-al doilea război mondial au lăsat urme adânci războaiele din spaţiul ex-iugoslav. Alături de Irlanda de Nord şi de Cipru, Balcanii aspiră să se instaleze şi ei într-o geopolitică a continentului, care, după ce şi-a regăsit pacea, îşi caută stabilitatea prin NATO şi prosperitatea prin Uniunea Europeană.

Un proces prudent şi lent

Extinderea UE în Balcani a continuat în 2013 cu Croaţia

Extinderea UE în Balcani a continuat în 2013 cu Croaţia

La început, (încă) de secol XXI, Balcanii se singularizează nu atât ca zonă geopolitică distinctă – pentru că, dacă ar fi să enumerăm trăsături comune arealului, acestea ar fi mai degrabă căutările, instabilitatea, labilitatea şi impredictibilitatea – ci prin dorinţa tuturor statelor din zonă de a face parte din Uniunea Europeană şi, în general, din lumea democraţiei şi a economiei de piaţă. Procesul de integrare europeană a înaintat aici cu prudenţă şi au trebuit depăşite destule dificultăţi şi obstacole. Greciei, primul stat din zonă care a intrat în instituţiile integratoare europene, i s-au alăturat, în timp, România şi Bulgaria, apoi state noi apărute în spaţiul ex-iugoslav (unele dintre ele fiind încă pe lista de aşteptare), în timp ce Turcia, eternul candidat, îşi exprimă tot mai des şi mai pe faţă dezamăgirea că şansele sale de aderare la UE nu se împlinesc, drept care este tot mai tentată să aşeze în plan subaltern opţiunea europeană, pentru a se exprima ca putere regională şi ca unul din statele emergente de mare viitor ale lumii.

Uniunea Europeană este astăzi prezenţa internaţională cea mai activă şi mai creativă care acţionează în spaţiul balcanic, mai mult decât oricare alt organism cu vocaţie internaţională sau regională sau decât marile puteri cu interese în zonă. În aprilie 2013, UE a înscris la activ o performanţă diplomatică numită, însă, de unii analişti (de la „Le Monde”, de pildă) „un succes moderat”: acordul – pe anumite probleme – între Belgrad şi Priştina, ceea ce nu înseamnă că problema Kosovo a devenit istorie asumată de toată lumea, ci doar că Belgradul şi Kosovo, care-şi urmăresc fiecare propria integrare europeană, au făcut un gest de bunăvoinţă Bruxelles-ului.

Un succes într-adevăr cert a obţinut, în 2013, Uniunea Europeană în Balcani prin aderarea Croaţiei, al doilea stat post-iugoslav care face acest pas, după Slovenia, în 2004. Următoarele candidate cu şanse reale sunt, după opinia observatorilor, Macedonia, Muntenegru şi Serbia. În partea inferioară a listei aspiranţilor la UE – Albania şi Bosnia-Herţegovina, „state cu societăţi divizate şi cu instituţii dicfuncţionale” („Le Monde diplomatique”). Albania a făcut cerere de aderare în 2009. Bosnia-Herţegovina încă nu, după cum nici Kosovo nu şi-a propus deocamdată candidatura.

Marile puteri, mereu prezente în zonă

Discuţii pentru normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo

Discuţii pentru normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo

Mai mult decât în alte părţi ale lumii, evoluţiile din zona Balcanilor nu pot fi înţelese fără raportare la interesele şi acţiunile în zonă ale marilor puteri. Iar pentru că relaţiile dintre acestea s-au mai relaxat întrucâtva după anii 1990, dar mai ales după războaiele din Iugoslavia, şi peisajul balcanic, cândva sumbru şi incert, începe să se clarifice şi să se însenineze treptat, cu toate că – nu trebuie ignorat – competiţia est-vest, convertită acum într-una angajată între UE şi Uniunea eurasiatică lansată de Rusia, acţionează în mod evident, cu motivaţii reale şi serioase, şi nu doar ca replică întârziată a războiului rece. Duelul energetic Rusia-UE este în plină desfăşurare şi Moscova a câştigat o victorie certă prin lansarea magistralei South Stream, care a îngropat proiectul Nabucco (de care îşi legase speranţele şi România). Tradiţionala rivalitate/pactizare Moscova-Berlin îşi află în spaţiul Balcanilor o zonă vulnerabilă la competiţie şi coliziuni, aşa cum s-a întâmplat adesea în istoria mai recentă. În sfârşit, Statele Unite, care îşi anunţă fără echivoc dezangajarea masivă din Europa, îşi menţin totuşi în Kosovo, cea mai mare – şi mai discretă – bază militară de pe continent, care, împreună cu bazele militare mai vechi din Grecia şi Turcia, la care s-au adăugat şi cele din România şi Bulgaria, perpetuează o prezentţă militară convingătoare a Americii în această parte a lumii. În sfârşit, tabloul ar fi incomplet dacă nu am aminti, fie şi doar enunţiativ, de prezenţa tot mai marcantă a Chinei în peisajul economic şi de afaceri al zonei balcanice, prezenţă mai accentuată şi mai eficientă în state tradiţional orientate spre instituţiile occidentale (Grecia, Cipru, Turcia) decât în (paradoxal şi nu prea…) state cândva cu regimuri comuniste.

Percepţie greşită, situaţie preocupantă…

În mentalul colectiv (care poate fi atât de uşor de manipulat!), zona Balcanilor rămâne cantonată cu obstinaţie într-un brand pronunţat negativ. România şi Bulgaria (dacă includem în zonă şi România, aflată la nord de Dunăre, care este considerată în general drept frontiera nordică a regiunii Balcanilor), aşadar România şi Bulgaria ar fi «elevii-problema ai clasei europene» ; Grecia şi Cipru – parteneri mai puţin înclinaţi către muncă şi sinceritate în afaceri, care au agravat criza europeană; Turcia – partenerul veşnic intratabil; spaţiul post-iugoslav – unul mereu imprevizibil şi cu probleme; Albania – ţinut mai puţin cunoscut, deci potenţial cu riscuri. O asemenea percepţie, chiar dacă pare mai degrabă caricaturala, nu e prea departe de adevăr şi tributara unor mai vechi, aproape legendare poncife, cu adânci rădăcini istorice, culturale, religioase etc. Dar e drept şi faptul că, în statisticile economice şi sociale ale continentului, statele din regiune se regăsesc, de cele mai multe ori, în partea de jos a clasamentelor „pozitive” (la dezvoltare, performante economice, nivel de trai etc.) şi pe locuri nedorit de „fruntaşe” la indicatori negativi (şomaj, îndatorare externă, corupţie, subdezvoltare, speranţa de viaţă, deficit de democraţie etc).

Preocupările europene vizează mai nou regiunea „decupată” din ansambul Balcanilor – a Balcanilor de Vest, care include statele post-iugoslave şi Albania, entitate sui generis marcată de instabilitate politică şi precaritate economică, dar care tinde, prin toate statele sale, către integrare europeană. „Balcanii occidentali au cunoscut, din anii 2000, o creştere superioară celei din Vechea Europa – rezuma situaţia de ansamblu politologul francez Catherine Samary. Dar în spatele cifrelor, risipa birocratică şi corupţia care au dominat în vechiul regim, nu s-au redus, ci au sporit odată cu liberalizarea pieţii şi privatizările; în plus, s-au instalat inegalităţile şi şomajul de masă. Dezbaterea europeană a zilei, privitoare la criză, se concentrează pe statele „Europei de Sud, dar problemele Europei de Sud-Est nu sunt deloc mai puţin preocupante.

Indignatul – omul momentului”

Manifestaţii antiguvernamentale la Sofia

Manifestaţii antiguvernamentale la Sofia

Dacă alungarea spectrului războaielor locale în regiune este bun câştigat, atmosfera la nivel naţional nu e întru totul liniştită şi lipsită de tensiuni. Ca pretutindeni în lume, din Brazilia în Turcia şi Grecia, din centura „primăverii arabe” pe Wall Street şi la Moscova, străzile şi pieţele sud-estului european sunt, de luni de zile, animate de mişcări populare, de proteste şi revolte. În Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia, în Grecia şi Bulgaria, în Turcia, Indignatul pare să fi devenit „omul anului”, aşa cum l-a ales de altfel, ca atare, cu un an înainte, la nivel mondial, o celebră publicaţie americană. „Este pentru prima oară în 20 de ani când oamenii îşi exprimă temerile şi nemulţumirile” – remarca un manifestant din Bosnia unui ziarist olandez de la Trouw. Motivele pentru care oamenii ies în stradă sunt de obicei locale – scrie aceeaşi publicaţie, care explică şi mecanismul fenomenului: „Cauzele iniţiale pot fi scandaluri sau oameni politici, dar foarte rapid mişcarea de contestare se extinde. Revolta se dezlănţuie şi cetăţenii se aşteaptă la mai mult”. Legitimitatea clasei politice stabilite este pusă sub semnul întrebării. Scandalurile de corupţie şi cinismul politic subminează încrederea alegătorilor. Promisiunile electorale sunt luate drept glume. Şi în fiecare ţară sunt politicieni care, fie ei oricât de întinaţi, se agaţă încă de putere. Protestatarii cer mai multă transparenţă şi un comportament responsabil din partea politicienilor. Manifestanţii vor rezultate concrete în schimbul impozitelor pe care le plătesc, şi mai ales respect.

Este adevărat că, în toate aceste mişcări, rareori există vreun program concret. Manifestanţii sunt uniţi prin refuzul general al practicilor politice dominante. Sunt respinşi, deopotrivă şi oamenii politici ai puterii, şi cei ai opoziţiei, care ar încerca să-şi ridice soclu în mijlocul demonstantilor. Partidele politice care încearcă să se alăture manifestanţilor sunt alungate cu huiduieli. Dar fără obiective explicite şi clar formulate, este greu de ştiut care poate fi finalitatea acestor mişcări, chiar dacă ele au reuşit răsturnarea câtorva guverne (în Bulgaria, Slovenia) şi câştig de cauză la unele revendicări. Oricum, apreciază Srdja Popovic, fondatorul Centrului de acţiune nonviolenta CANVAS, de la Belgrad, „cetăţenii învaţă să reamintească politicienilor responsabilităţile lor”.

Un spaţiu balcanic integrat?

Este greu de spus dacă Balcanii vor (re)deveni în viitorul previzibil o entitate geoplitică menită a însemna mai mult decât suma statelor ce o alcătuiesc. Zona este prea diversă (ceea ce nu este, în sine, deloc rău), istoria locurilor prea încărcată şi agenda situaţiilor ce-şi aşteaptă dezlegarea considerabil de lungă. Universitarul britanic Tom Gallagher avansa, timid, într-o carte de la începutul anilor 2000, supoziţia că „se configurează încet un nou spaţiu balcanic comun, politic şi economic, după două experimente – perioada statelor naţionale şi cea a guvernării marxist-leniniste”. Spaţiu comun oricum sunt Balcanii, geograficeşte, dar că, politic şi economic s-ar putea integra cumva doar la nivel regional şi nu general european, nu e deloc plauzibil. Ar fi poate posibil dacă s-ar urmări crearea unei Europe cu mai multe viteze. Dar de aşa ceva, nici Balcanii, nici Europa n-ar avea nevoie.

Corneliu Vlad

Păguboasa zarvă

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on Păguboasa zarvă

În această vară insuportabil de fierbinte, furați de zarva schimbărilor prezidențiale și guvernamentale, de Referendum, s-ar părea că națiunea română nu mai există la televiziune, radio și în publicații decât prin elita politică, aflată în febră și tensiuni. Evident că e important cine anume va conduce mai departe luntrea șubrezită a țării, ce vigoare vor căpăta economia, cultura și învățământul. Dar bătălia care se dă pe toate “fronturile” posibile și chiar imposibile determină constatarea că în țara noastră politicienii sunt dușmani înverșunați între ei și că nici o cale de a atenua gâlceava națională nu pare a fi posibilă. Interesul național este lepădat și este evocat chiar și cu lacrimi în ochi, mai cu seamă la mitinguri. Zăzania dintre cei mari, adică dintre politicieni ce au în spate câte o echipă financiară susținătoare ne-a făcut de râs și peste hotare unde a fost trasă cortina peste întreaga mizerie a scenei dâmbovițene, deși unii vor să transforme un viciu într-o virtute. Consecințele ce vor apărea pentru români nu au mai contat…

Nu ne propunem să judecăm sau să susținem pe cineva ci doar afirmăm că mai toți corespondenții noștri din jurul țării, români ce trăiesc în Serbia, în Republica Moldova, în Ucraina, Bulgaria, chiar și din Turcia ne scriu că sunt tulburați de lipsa de clarviziune a clasei noastre politice care nu găsește drumul înspre înțelegere și competiție morală, cinstită. Pentru mulți dintre aceștia tot ce se întâmplă pe scena noastră politică constituie o turbată alergare după funcții, după influențe. Numai că marele perdant al acestor zile este omul simplu, cel întâlnit pe toate meleagurile țării, la oraș sau la sat, primul dintre sacrificați, dacă nu cumva chiar numai el. Din păcate, titlurile imense din multe ziare, posturi de radio și televiziune se referă cu precădere nu la soarta tristă a salariaților bugetari ori a pensionarilor aflați în groapa fără de sfârșit a mizeriei și suferinței, amplificată de criza economic și financiară ce macină Uniunea Europeană ca și de ravagiile climei, ci la dificultățile și pierderile unor bănci europene devenite adevărate sperietori pentru populație, în loc ca imaginea acestora să fie una robustă, dătătoare de speranțe pentru noua ordine socială în care trăim.

Ce s-ar mai putea face pentru a se îmbunătăți, cât de cât, această situație? În multe țări europene soluția tăierilor de salarii și de pensii s-a dovedit a fi ineficientă, urmată de mișcări sociale destabilizatoare. De aceea U. E., la ora actuală se îndreaptă, prin întemeierea unor noi mecanisme financiare, înspre stimularea dezvoltării economice, a creării de locuri de muncă și de diminuare a șomajului. Bunăoară, guvernul francez a anunțat că intenționează să strângă 7,2 miliarde de euro în 2012 prin majorarea taxelor pentru companii și gospodăriile înstărite. Principala măsură inclusă o reprezintă o suprataxă “excepțională” de 2,3 miliarde de euro ce va fi plătită de gospodăriile ce câștigă mai mult de 1,3 milarde euro pe an și va fi introdusă o taxă specială pentru marile bănci și companii energetice care ar urma să aducă alte 1,1 miliarde de euro. Și un reputat Institut de studii economice din Germania propune introducerea unei taxe substanțiale asupra marilor averi deoarece “și cei avuți ar trebui să suporte efectele negative ale crizei”. Numai că nu toți gândesc la fel. O amintim în acest context pe E.S. doamna cancelar Merkel care propăvăduia, până mai ieri, în mod excesiv, ieșirea din criză prin indexarea salariilor și a pensiilor, prin tăieri masive din bugetele naționale, evident ca măsuri bune doar pentru alții… Și la noi a existat o încercare de a se introduce o taxă pentru averile mari, numai că această inițiativă a fost uitată pe drum. De ce oare, ne-am putea întreba? Bătălia deșănțată pentru putere nu poate aduce nimic bun pentru masa populației, sătulă de vorbe goale și de proiecte eșuate chiar din pornire. Zarva ce o însoțește este păguboasă, la urma urmei, pentru toți.

Oare va putea deveni Referendumul, indiferent de opțiuni, o bornă care să indice o viață mai bună pentru cei mulți?

Carol Roman

Omul anului 2010 – Ilham Heydar Oglu Aliyev

Reporter: editura December - 11 - 2010 Comments Off on Omul anului 2010 – Ilham Heydar Oglu Aliyev

OMUL ANULUI 2010

ILHAM HEYDAR OGLU ALIYEV

Preşedinte al Republicii Azerbaidjan

Una dintre cele mai proeminente personalităţi politice ale prezentului este preşedintele Republicii Azerbaidjan, dl. Ilham Heydar oglu Aliyev. Om de stat patriot, profund ataşat valorilor ţării sale şi ale contemporaneităţii, se remarcă în peisajul politic internaţional ca un susţinător al progresului umanităţii şi al propăşirii Azerbaidjanului.

Doctor în istorie, şeful statului azer a fost vicepreşedinte, apoi prim-vicepreşedinte al Companiei Petroliere de Stat a Republicii Azerbaidjan (SOCAR). Implicarea sa activă în implementarea strategiei petroliere iniţiate de fondatorul noului stat azer, preşedintele Heydar Aliyev, anunţa încă de la începutul anilor 2000 o personalitate cu viziune şi pragmatism. Cariera politică ulterioară a culminat cu alegerea sa în fruntea statului azer în anul 2003, după o perioadă în care îndeplinise funcţia de prim-ministru, apoi a fost reales, cu o majoritate covârşitoare, preşedinte al Azerbaidjanului în anul 2008.

Sub conducerea sa, ţara face paşi fermi spre un viitor tot mai prosper. Azerbaidjanul are o economie în plină ascensiune, este o ţară în care bunăstarea materială şi spirituală a populaţiei se întrepătrunde cu tradiţiile şi modernitatea, în care evoluţia economică, politica de stat şi cultura formează un tot unitar, bine închegat. Este meritul incontestabil al preşedintelui Ilham Aliyev de a fi dovedit înţelegere deplină a complexităţii relaţiilor internaţionale şi, din această perspectivă, de a fi stabilit parcursul dinamic al economiei Azerbaidjanului.

În acest context, trebuie amintite relaţiile strânse, ascendente, româno-azere. Ele se manifestă printr-o colaborare pe toate planurile, de la cel economico-financiar la cel ştiinţific, cultural şi umanitar. O atenţie deosebită se acordă consolidării, de către ambele părţi, a progresului celor două naţiuni şi al întregii regiuni extinse a Mării Negre. Un exemplu edificator este proiectul AGRI (Azerbaidjan-Georgia-Romania Interconnection), viitoare soluţie eficientă a problemelor energetice ale zonei, dar şi ale Europei occidentale.

Deschiderea primei Ambasade a Azerbaidjanului din Europa de Est chiar în România a fost rezultatul relaţiilor de prietenie stabilite de-a lungul istoriei, precum şi al intereselor comune geo-strategice. Ele sunt reliefate prin acordurile dintre cele două ţări, care au dus la extinderea şi aprofundarea relaţiilor bilaterale, susţinute la nivel înalt de cei doi şefi de stat. Vizitele preşedintelui Ilham Aliyev în România şi preşedintelui Traian Băsescu în Azerbaidjan reprezintă repere majore pentru stadiul actual al bunelor relaţii, pe multiple planuri, care deja au trecut la nivelul de parteneriat, între cele două state.

Ilham Aliyev este preşedinte al unui stat modern. Recunoaşterea şi aprecierea de care se bucură s-au concretizat deopotrivă în bunele relaţii pe care Azerbaidjanul le are cu statele lumii şi în numeroase premii, distincţii şi ordine din partea unora dintre cele mai prestigioase instituţii internaţionale.

Pentru întreaga sa activitate de om de stat, susţinător consecvent al dezvoltării relaţiilor multilaterale cu România, revista „Balcanii şi Europa” îi acordă preşedintelui Ilham Heydar oglu Aliyev titlul „Omul Anului 2010”.