NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Jocul politic, sub presiunea alegerilor

Reporter: editura June - 11 - 2020 Comments Off on Jocul politic, sub presiunea alegerilor
Din România în Serbia, anul 2020 vine în Balcani cu serii de alegeri care dintotdeauna au oferit experților nenumărate teme de dezbatere. În această parte a lumii, regulile jocului politic electoral, precum și contextul actual ar putea da la iveală noi episoade care să scoată în evidență felul în care se câștigă și se păstrează puterea.

Alegerile din Serbia sunt programate pentru sfârșitul lunii iunie a.c.

Mandatul actualului Guvern al Serbiei, condus de premierul Ana Brnabic, se apropie de sfârșit. Aflat la putere din anul 2017, Executivul de la Belgrad, în fruntea căruia se află pentru prima dată o femeie, s-a dovedit un susținător al președintelui Vucic, și-a păstrat intacte șansele de aderare la Uniunea Europeană, chiar dacă nu a făcut rabat la atitudinea față de independența Kosovo, și a stârnit rumoare atunci când a discutat despre o eventuală alăturare a Serbiei… Uniunii Eurasiatice, conduse de Federația Rusă. De asemenea, Serbia păstrează o relație foarte strânsă cu China, care are interese economice în statul balcanic. Toate aceste aspecte vor conta în ecuația viitoarelor alegeri din această țară, care vor avea loc nu peste mult timp. O altă particularitate a scrutinului care urmează să se desfășoare în Serbia este prezența pe liste a unor criminali de război care au fost condamnați, și-au ispășit pedepsele și doresc să devină edili sau parlamentari. Unul dintre aceștia este Dragan Vasiljkovic, care s-a întors în țara sa în luna marie a.c., după ce a executat în Croația pedeapsa primită pentru atrocități comise în 1991, în timpul conflictului din fosta Iugoslavie. Acești pretendenți la funcții publice stârnesc oprobriul organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului și anunță dezbateri electorale aprinse în scurta perioadă rămasă până la scrutinul programat pentru sfârșitul lunii iunie.


În Macedonia de Nord, alegerile programate pentru 12 aprilie 2020 au fost amânate, din cauza pandemiei de coronavirus. Ca la un semnal, guvernanții din SDSM și opoziția reprezentată de VMRO-DPMNE au pornit un război al declarațiilor și al contrelor referitoare la data când ar putea avea loc scrutinul electoral. În timp ce puterea dorește o rezolvare rapidă a acestui episod, date fiind unele succese, cum ar fi rezolvarea diferendului de nume cu Grecia și implicit „unda verde” pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, considerate realizări majore ale guvernanților, cu capital electoral semnificativ, opoziția nu se grăbește, „ținând cu dinții” de motivul urgenței sanitare și sperând ca Guvernul să se erodeze ca urmare a inerentelor dificultăți economice pe care le va genera pandemia pe termen scurt. 

În Bosnia-Herțegovina, situația este la fel de complicată. În primul rând, autoritățile nu reușesc să se pună de acord cu privire la data alegerilor, care ar urma să aibă loc în luna octombrie a.c. Unul dintre principalele impedimente este acela că nu va exista un buget adoptat la acel moment, astfel încât finanțarea scrutinului ar putea fi văduvită de sumele necesare, notează „BalkanInsight”. De asemenea, recentele modificări aduse componenței Comisiei Electorale Centrale au stârnit alte valuri de critici, ceea ce pune presiune în plus pe un sistem politic fragmentat, care rareori ajunge la consens și care nu a izbutit să aducă schimbări benefice importante vieții de fiecare zi a cetățenilor acestei țări.

La rândul său, în România semanifestăun joc politic care a necesitat apelul la Curtea Constituțională, chemată recent să se pronunțe cine stabilește data alegerilor – Guvernul sau Parlamentul. Odată decis faptul că Executivului îi revine această misiune, politicienii de la București s-au văzut în postura de a fi nevoiți să rezolve rapid problema expirării mandatelor actualilor primari, care ar fi declanșat ceea ce a fost numit „un haos administrativ”. Între timp, dreapta aflată la putere și opoziția de stânga se „încălzesc” pentru viitoarele runde de alegeri, care vor avea loc cel mai probabil în toamna acestui an, cu valuri de acuze reciproce. 

Liberalii și extrema dreapta

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Liberalii și extrema dreapta
Cu doar câteva săptămâni înainte de alegerile europarlamentare, partidele liberale ale Europei manifestă tendința de a se apropia de formațiunile de extremă dreapta, fenomen care îngrijorează oficialitățile de la Bruxelles.

Partidul VOX, din Spania, are un discurs radical

În anul 2017, Alianța Liberalilor și Democraților Europeni (ALDE) a considerat că nu există garanții suficiente pentru a realiza un program comun cu Mişcarea 5 Stele, din Italia. Liderul ALDE, Guy Verhofstadt, a recunoscut aceste lucruri într-un comunicat, dar a fost suficient pentru opinia publică și analiști să constate cu uimire că politicianul a luat chiar și o clipă în considerare o astfel de alianță cu o formațiune eurosceptică, aflată la polul opus pe eșichierul politic european. Câteva luni mai târziu, însă, partidul „nefrecventabil” câștiga alegerile în Italia și începea un proces prin care țara a devenit, la sfârșitul anului 2018, un „copil rebel” al UE, cu care Bruxelles-ul s-a văzut nevoit să poarte discuții dificile, multe în contradictoriu.


Tot la finalul anului trecut se consemna rezultatul surprinzător de bun în alegerile din Andaluzia, Spania, al extremei dreapta, pentru prima dată din 1978. Departe de a exclude formațiunea din calculele electorale, Partidul Popular a încheiat chiar un acord cu conducerea Partidului Vox, pentru a beneficia de locurile obținute de acesta în Parlamentul regional. Deși reprezentarea acestei formațiuni este relativ limitată, poate fi menționat faptul că vederile partidului, care se opune protecției acordate unor categorii de minorități, acceptarea migrației sau implementarea de măsuri pentru combaterea violenței în familie, au trebuit luate în considerare.

Și în Lituania, noul guvern format în urma alegerilor parlamentare desfăşurate în anul 2018, atestă fragmentarea parlamentară, ceea ce a făcut posibilă intrarea la guvernare a formațiunii de extremă-dreapta KPV alături de partidele de centru. 

În Lituania, extrema dreaptă guvernează alături de formațiunile politice de centru

În Ungaria, este de notorietate faptul că dreapta radicală se află la putere, permițându-i premierului Viktor Orban să treacă la măsuri interne și externe care au dat numele de „iliberalism” politicii sale. În mod paradoxal, una dintre puținele căi de a-l învinge în viitor pe primul ministru de la Budapesta este o eventuală alianță a opoziției cu… extrema dreapta, reprezentată de formațiunea Jobbik, care propagă de ani buni un mesaj acut antieuropean.


Cât despre Austria, această țară a prezidat Consiliul Uniunii Europene timp de șase luni, în 2018, cu un guvern de coaliție format din conservatorii cancelarului Sebastian Kurz și dreapta radicală, reprezentată de Partidul Libertății, care avusese în centrul campaniei electorale împotrivirea în fața cotelor de migranți impuse de UE. După cum se cunoaște, Austria este unul dintre statele europene care au luat măsuri ferme în această direcție, dosarul acceptării migranților pe teritoriul comunitar nefiind rezolvat nici pe perioada Președinției austriece a CE.


UE, inflexibilă în relația cu extremiștii

La Paris, poziția față de eventuale colaborări între partidele liberale și extremiști este inflexibilă. Președintele Emmanuel Macron, care, de altfel, a învins-o în alegeri chiar pe șefa unei astfel de formațiuni, Marine Le Pen, a făcut din lupta împotriva doctrinelor de extremă dreapta unul dintre pilonii viziunii sale politice. Această opinie este împărtășită și de partidul aflat la guvernare. „Nu pot exista compromisuri pentru a crea legături cu un partid de extremă dreapta, care apără valori complet opuse celor pe care le promovăm noi”, punctează ministrul francez pentru Afaceri Europene, Nathalie Loiseau. La rândul său, vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, consideră că „Popularii europeni nu vor forma niciodată o alianță cu extrema dreapta”. Odată cu alegerile europarlamentare din luna mai, componența viitorului Parlament European va fi decisă de votul cetățenilor.

Moment de reflecție – Temeiuri istorice

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Moment de reflecție – Temeiuri istorice

Aniversarea Centenarului Marii Uniri ar trebui să ne îngăduie un moment de reflecție asupra semnificației acestui eveniment în contextul frământat de pasiuni și interese al unei Europe unite și în același timp divizate.

Împlinirea, peste doi ani, a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Versailles, cu tratatele sale subsumate, cel de la Trianon fiind de o importanță capitală pentru România, constituie un bun prilej pentru actualele Mari Puteri europene – care sunt, într-o formă sau alta, aceleași Mari Puteri de la încheierea Armistițiului din 11.11.1918 – de a afirma sau de a contesta pentru viitor prevederile celui mai important document politic al secolului trecut. Trebuie să observăm că, deși cel de-Al doilea Război Mondial a fost, în multe privințe, cauzat de încercarea unor semnatari ai Tratatului de la Versailles de a modifica prevederile acestuia, la sfârșitul conflagrației, situația geo-politică a rămas, în mare, aceeași. Iar anul 1989, în care s-au desăvârșit multe dintre tendințele politice ale perioadei interbelice, nu a adus în nici un fel vreo atingere a prevederilor Tratatului amintit. Putem spune că Tratatul de la Versailles, cu tratatele sale adiacente, a asigurat stabilitatea geopolitică a Europei (chiar dacă pacea nu a fost garantată) vreme de un secol, fapt nemaiîntâlnit în istoria continentului.

Care ar putea fi rațiunile pentru care Tratatul de la Versailles a putut avea o asemenea autoritate și recunoaștere, chiar și în fața unor actori care s-au simțit nedreptățiți? Cu siguranță, un motiv serios și rezonabil a fost faptul că pentru prima dată la nivel continental a funcționat dreptul autodeterminării națiunilor, renunțându-se, cât a fost posibil, la principiile moștenirilor istorice. Destrămarea a două imperii multinaționale, cel Habsburgic și cel Otoman, schimbarea de fond a naturii altor două imperii, cel rus și cel britanic, a făcut posibilă afirmarea identității unor națiuni legitime, până atunci sufocate de o legalitate depășită și partizană. Noua legalitate generată de Tratat a fost contestată imediat de unele puteri învinse, la care s-au adăugat altele, nemulțumite de soluțiile oferite de înțelegerea internațională.

Interesant este că toate puterile contestatoare au fost acaparate de dictatură. Germania, Italia, Ungaria, Rusia au cunoscut după Primul Război Mondial regimuri autoritar-dictatoriale. Se ramarcă faptul că primul regim de natură fascistă s-a instalat în Ungaria, succesoarea parțială a Imperiului dualist Austro-Ungar. Nemulțumirea față de prevederile internațional acceptate ale Tratatului de la Trianon s-au concretizat într-o formulă naționalist-revendicativă, considerând Ungaria marele mutilat al Tratatului, marea victimă a acestuia. Este, în fapt, un sofism seducător, dar, totuși, un sofism. Ungaria ca stat autonom are prea puțin de-a face cu ideile naționalist-revizioniste ale unei clase politice frustate de pierderea unor privilegii acordate de regimul imperial habsburgic. Unul dintre aceste privilegii a fost acela de a administra, exploata, coloniza teritorii și populații nemaghiare, cum ar fi românii, slovacii, sârbii, ucrainenii, croații etc. Practic, de la realizarea dualismului, sistemul de autonomii care cuprindea și Transilvania a fost desființat, regatul ungar, reînființat după câteva sute de ani de la dezastrul militar de la Mohacs, devenind printr-o scamatorie legală posesorul direct al unor teritorii niciodată aparținând coroanei maghiare. Dar nu această însușire a autonomiilor stă la baza politicii naționalist-revizioniste de după Primul Război Mondial, ci legile și măsurile de maghiarizare forțată a populației – de la schimbarea numelor de familie și de botez pînă la schimbarea denumirilor geografice – de desființare a instituțiilor de educație sau culturale ale populațiilor nemaghiare, precum și politica de persecutare religioasă și economico-financiară a acestora. Toate aceste măsuri au constituit izvorul ideologic și propagandistic al politicii naționalist-revizioniste interbelice.
Revenirea la situația creată de Tratatul de la Versailles după încheierea celui de- Al Doilea Război Mondial, din cauza condițiilor specifice din partea de est a continentului – instalarea unor regimuri controlate de sovietici – a pus între paranteze relative puseurile revendicative ale puterii politice de la Budapesta. Relative deoarece în anii `80 a început o adevărată ofensivă propagandistică împotriva Tratatului de la Trianon și a consecințelor sale. Unul dintre ingredientele acestei acțiuni a fost – și este – susținerea nelegitimității României de a administra o provincie istorică numită Transilvania sau Ardeal, deși termenul este extins și asupra altor regiuni istorice, cum ar fi Banat, Crișana, Maramureș. Argumentele sunt de o subiectivitate, care, în termenii unei judecăți imparțiale, devin ridicole. Unul ar fi acela că România nu este un stat civilizat, iar românii sunt un popor barbar, fără o cultură semnificativă. Acest argument a fost folosit in extenso în cadrul tratativelor de la Trianon.

Răspunsul românesc a fost simplu: pe masa tratativelor, delegația României a așezat colecția „Convorbiri Literare”. Faptul a convins delegațiile celorlalte puteri convocate. Un alt argument este de natură istorică – Transilvania era lipsită de locuitori când detașamentele maghiare au pătruns în ea. Spre completare, se susține că românii au început să se strecoare în Ardeal către secolul al XIV-lea, venind din Balcani. Desigur, răspunsurile sunt simple – „Cronica” notarului regelui Bela, Anonimus Notarius, care descrie faptele de arme ale ungurilor în cucerirea patriei și a Transilvaniei notează conflictele militare cu autohtonii, dând nume de conducători și locuri. Cu cine să se fi luptat ungurii, ieșind învingători, dacă nu cu locuitorii autohtoni care sunt denumiți mereu ca vlahi sau valahi? E denumirea pe care germanicii o dădeau romanicilor (walla, olla, vlaha). Ori, măcar atâta ni se recunoaște, că românii sunt romanici. Cum argumentul demografic nu funcționează, românii deținând majoritatea în orice moment al istoriei, se utilizează argumentul dreptului dinastic, al dreptului nobiliar. Char și acest argument este demontat prin faptul că multe familii nobiliare maghiare din Transilvania au de fapt nume românești – Banffi e Ban, Kendeffi e Cândea, Dragffi e Dragu etc. Cum au ajuns nobilii români mari nobili maghiari? Prin edictul regelui Carol Robert de Anjou, dat la Bistrița, prin care se hotăra că nu puteai avea pământ dacă nu ești nobil, iar nobil nu puteai fi decât dacă erai catolic. Ori, românii, de la țăran la nobil, erau ortodocși, cum era, de altfel, și regele magniar Vajk (Voicu), cunoscut sub numele de Ștefan cel Sfânt, care purta o coroană bizantină. Nobilii care au putut rămâne nobili au trecut la catolicism și, cu timpul, s-au maghiarizat. Cel mai bun exemplu în acest sens este Iancu de Hunedoara, tatăl regelui Mathias Corvinul, nobil român care, căsătorindu-se cu Elisabeta Szilagyi, a intrat în protipendada maghiară, ajungând regent al Ungariei și un erou al creștinătății. Iancu de Hunedoara aparținea vestitei familii de boieri români din Hațeg, ultima fortăreață a nobilimii autohtone, cea a Drăculeștilor. Mathias era rudă cu Vlad Țepeș, dar asta nu l-a împiedicat să îl țină pe acesta în temniță ani de zile.

Eugen Uricaru