NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Pluripartidismul postcomunist în România (II)

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Pluripartidismul postcomunist în România (II)

Esenţa liberalismului constă în promovarea unor schimbări care să ţină cont de condiţiile istorice nou apărute și, mai ales, de libertatea economică şi politică a individului în relaţia cu statul. În această relaţie, statul nu trebuie să intervină în viaţa social-economică şi trebuie să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor individului, inclusiv libertatea de întreprindere economică pe baza apărării şi respectării proprietăţii private. 

Ludovic Orban

În cadrul liberalismului clasic se disting două direcţii: liberalismul politic și liberalismul economic. Liberalismul economic îşi exprimă sintetic, esenţa în formula “laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul firesc). Semnificaţia concretă a acestei expresii constă în necesitatea înlăturării piedicilor și restricţiilor din domeniul producţiei și comerţului. 

Atât timp cât mecanismele producţiei și pieţei capitaliste se autoreglau, mai mult sau mai puţin spontan, doctrina liberală era dominantă. Trecerea la organizarea monopolistă a economiei a fost însoţită de o criză a liberalismului, incapabil să rezolve marile probleme izvorâte din complexitatea vieţii economice. Criza liberalismului a dat naştere unei noi doctrine şi anume: neoliberalismul. 

Frământările din cadrul doctrinei liberale s-au soldat cu apariţia mai multor variante ale neoliberalismului: liberalismul “nostalgic”, liberalismul “organizat” și un liberalism “social”. Liberalismul “nostalgic” crede în valabilitatea tezelor liberalismului clasic, considerând ca principiile acestuia sunt valabile și astăzi. Pentru a se redresa activitatea economică este suficientă reîntoarcerea la principiile individualismului și ale liberei concurente. Liberalismul “organizat” se distanţează de liberalismul clasic, proclamând necesitatea intervenţionismului accentuat al statului în toate domeniile sociale şi pledând pentru controlul substanţial al statului asupra activităţii economice.  

Evoluţia liberalismului de la teza statului minimal, la teza statului maximal, care intervine în toate domeniile sociale, a avut loc sub influenţa schimbărilor din viaţa economică şi socială a ţărilor capitaliste. Liberalismul “social” consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activităţii economice, în scopul ajutorării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic. Reprezentanţii acestei forme de liberalism susţin, asemenea celor ai doctrinei statului “providenţial” sau “al bunăstării generale”, necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalităţi prin care statul foloseşte o parte a venitului naţional pentru protejarea păturilor dezavantajate din punct de vedere economic. 

Aceste forme ale neoliberalismului se referă mai ales, la problemele privind organizarea activităţii economice și sociale. Liberalismul este o doctrină elitistă, nu egalitară. Egalitatea de tip liberal, și anume, egalitatea în faţa legii şi egalitatea şanselor, favorizează apariţia unei elite calitative, susţin unii analişti. 

Doctrina liberală, sub diferitele sale forme, a început sa aibă un rol din ce în ce mai însemnat şi în ţările est-europene, mai ales după prăbuşirea sistemului comunist. Aşa s-a întâmplat şi în România. Liberalismul din România vizează inclusiv protejarea categoriilor sociale defavorizate. 

Liberalismul se pronunţă pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor în stat, pentru respectarea drepturilor si libertăţilor cetăţeanului, pentru un stat de drept, indiferent de forma de guvernământ. 

Radu Campeanu

Partidul cu cea mai importantă contribuţie la formarea şi modernizarea statului român – Partidul Naţional Liberal (PNL) – a reapărut oficial pe scena politică postcomunistă pe 15 ianuarie 1990, sub conducerea unui grup de vechi liberali avându-l în frunte pe Radu Câmpeanu. În primul său deceniu al existenţei postcomuniste, PNL a avut o traiectorie extrem de sinuoasă. Numeroasele schisme şi desele schimbări ale strategiei politice l-au împiedicat să joace un rol politic important, pe măsura celui din perioada antecomunistă. Imediat după alegerile din 1990, unde s-a plasat al doilea, cu circa 7% din voturi, PNL a cunoscut prima fractură internă, prin desprinderea Partidului Naţional Liberal – Aripa Tânără (PNL-AT), având în frunte lideri precum Dinu Patriciu, Horia Rusu sau Viorel Cataramă. Ulterior, acesta din urmă va fonda Noul Partid Liberal. Părăsind CDR, alianţa care i-a adus câştigarea primăriei Bucureştiului, PNL a ratat intrarea în parlament la alegerile din toamna lui 1992, ceea ce nu s-a întâmplat, însă, şi cu dizidenţele sale – PNL-AT şi PNL-CD – rămase fidele Convenţiei. După alegeri, încercările grupărilor liberale de a reunifica partidul liberal au eşuat. Mai mult, în urma congresului PNL din februarie 1993, care l-a înlocuit pe Radu Câmpeanu cu Mircea Ionescu-Quintus, liberalii s-au scindat în două partide: PNL-Câmpeanu şi PNL-Quintus. Acesta din urmă, recunoscut de justiţie ca adevăratul PNL, a revenit în CDR şi, în urma alegerilor din 1996, a făcut parte din coaliţia guvernamentală condusă de Convenţie.  

Mircea Ionescu Quintus

La scrutinul din 2000, PNL a participat din nou pe liste independente, reuşind intrarea în parlament cu un scor similar celui din 1990. Din 2001, preşedinte al liberalilor a devenit Valeriu Stoica. Artizanul reunificării mişcării liberale, dar cu oponenţi puternici în partid, Stoica i-a predat ştafeta lui Theodor Stolojan, nou venit în partid, dar bucurându-se de o largă popularitate printre liberali. Devenit preşedinte PNL din august 2002, Stolojan a continuat politica inaugurată de Stoica şi, după fuziunile cu Alianţa pentru România (ApR), UFD şi PNL-C, a pus bazele alianţei cu PD. Retras (temporar) din viaţa politică înainte de alegerile din 2004, câştigate totuşi de Alianţa PNL-PD, Theodor Stolojan, a fost înlocuit la şefia partidului de Călin Popescu-Tăriceanu, noul premier al României, confirmat preşedinte al PNL la congresul din 2005. Pe măsură ce raporturile dintre partenerii Alianţei s-au deteriorat, în interiorul PNL s-a cristalizat o grupare favorabilă preşedintelui Băsescu care, la începutul lui 2007, s-a constituit în Partidul Liberal Democrat, iar la sfârşitul anului a fuzionat cu PD. PNL şi-a menţinut poziţia de partid guvernamental, iar alegerile europarlamentare din 2007 şi cele locale din 2008 l-au clasat pe poziţia a treia a eşichierului politic. Totuşi, în urma scrutinului parlamentar din 2008, PNL a pierdut guvernarea.  

Crin Antonescu

În martie 2009, Crin Antonescu a devenit cel de al şaselea preşedinte liberal de după 1990, reconfirmat de congresul PNL din martie 2010. Datorită strategiei sale privind alianţa cu PSD, în cadrul Uniunii Social Liberale, liberalii au reuşit cea mai bună cotare parlamentară din istoria lor postcomunistă în urma alegerilor din 2012, adjudecându-şi 100 de mandate în Camera Deputaţilor şi 50 în Senat. Totodată, PNL şi-a sporit prezenţa în noul guvern USL, liberalii ocupând 11 portofolii, inclusiv un post de vicepremier. După 14 luni, PNL a părăsit guvernarea şi alianţa USL, iar Crin Antonescu s-a retras din fruntea PNL, dar şi din viaţa politică. Succesorul său a devenit Klaus Iohannis, primar în exerciţiu al Sibiului, membru al partidului liberal de doar un an. În pregătirea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014, câştigate de Klaus Iohannis, PNL şi PD au iniţiat un proces de fuziune, noua formaţiune păstrând numele istoric al partidului liberal. În data de 26 iulie 2014, PDL şi PNL au aprobat, într-un congres comun, protocolul de fuziune prin contopire. Cu aceeași ocazie, liberalii și democrat-liberalii au decis să participe la alegerile prezidențiale sub forma unei alianțe electorale – Alianţa Creştin Liberală PNL- PDL.  

Aşadar, începând cu mandatul lui Stolojan, primul preşedinte ne-liberal al partidului (al patrulea în ordine istorică), PNL a revenit în prim planul scenei politice, chiar dacă situaţiile critice nu l-au ocolit, pentru a ajunge, în 2014, sub conducerea celui de al doilea preşedinte ne-liberal (al şaptelea din 1990), partidul cel mai titrat al momentului. Oarecum paradoxal prin raportarea la acestă etapă a evoluţiei sale, ce probează un nivel sporit al depersonalizării organizaţionale, la ultima schimbare de lider din decembrie 2014, Alina Gorghiu l-a înlocuit pe Klaus Iohannis, optându-se pentru o delegare de mandat, odată cu premiera preluării preşedinţiei liberale de către o femeie. În decembrie 2014, după ce Klaus Iohannis și-a anunțat demisia din partid, pentru a putea prelua mandatul de președinte al României, Biroului Politic Național al PNL a predat șefia formațiunii liberale deputatei Alina Gorghiu, aceasta devenind co-preşedintă a „noului PNL”, alături de Vasile Blaga.  

Alina Gorghiu

Fără a se face remarcată prin strategii organizaționale pragmatice pentru a acomoda spinoasele probleme nerezolvate dintre PD și PNL, Alina Gorghiu i-a cedat locul la șefia partidului Ralucăi Turcan, în decembrie 2016, în urma demisiei. 

Al optulea președinte al PNL, (al treilea, ne-liberal), Raluca Turcan a avut o evoluție meteoritică, rămânând în fruntea partidului doar până în iunie 2017, când a fost organizat un nou congres, în urma căruia la șefia PNL a fost ales Ludovic Orban. PNL-ist cu state vechi, Orban se înscrisese în 2016 în bătălia pentru primăria generală a Capitalei, fiind însă forțat în urma unor acuzații de corupție să își retragă candidatura. Achitat în ianuarie 2017 în primă instanță de magistrații Înaltei Curții de Casație și Justiție, Orban a reușit să câștige pe 17 iunie 2017 mandatul de președinte al PNL, fiind votat de aproape 80% din delegații prezenți la congres. 

 

 

Anca Ştefănescu 

 

Pluripartidismul postcomunist în România

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Pluripartidismul postcomunist în România

În numerele viitoare ale revistei vom publica prezentări ale altor partide importante ce au jucat un anume rol de-a lungul vremurilor, în istoria ţării: PNŢCD, PNL, PDL şi PRM. 

În România după evenimentele din decembrie 1989 au activat câteva sute de partide, însă relativ puţine au reuşit, în timp, să joace un rol important în organizarea şi conducerea actului politic. Având drept criteriu performanţele electorale şi guvernamentale, putem identifica şase organizaţii politice importante, cinci dintre acestea fiind partide politice – PNŢCD, PNL, PSD, PDL şi PRM – iar una, asimilată categoriei partidelor politice, UDMR. Asupra primelor cinci ne vom concentra analiza în continuare, reconstituind, pe scurt, istoria acestora prin intermediul crizelor de succesiune, dependente de raporturile organizaţiilor partidiste cu liderii lor (re)fondatori. Totuși, vom aminti în scurta și concisa noastră istorie a pluripartidismului postcomunist românesc și de alte formaţiuni politice care, însă, au jucat un rol politic minor, având prezenţe parlamentare sau guvernamentale meteoritice: ApR, PAC, PER, PSDR, PSM, PUNR sau UFD. Astăzi, niciuna dintre aceste formațiuni nu mai este o prezenţă politică activă.  

 

PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT 

Constituit în 1992, sub numele de Frontul Democrat al Salvării Naţionale, Partidul Social Democrat (PSD) este, aşa cum sugerează şi denumirea adoptată iniţial, continuatorul unei părţi a Frontului Salvării Naţionale, respectiv a grupării din jurul lui Ion Iliescu.  

Frontul Salvării Naţionale, ale cărui baze au fost puse chiar pe 22 decembrie 1989, a căpătat statutul oficial de partid politic la data de 6 februarie 1990. Condus de tandemul Ion Iliescu – Petre Roman, FSN a obţinut o victorie covârşitoare la primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale postcomuniste, primul devenind preşedintele României, iar cel de al doilea, prim-ministru. Partidul dominant al perioadei, FSN, nu şi-a putut conserva unitatea organizaţională, grupările din jurul celor doi lideri separându-se oficial la congresul din martie 1992.  

Adepţii lui Ion Iliescu au decis înfiinţarea unui nou Front – FDSN, înregistrat oficial ca partid politic pe 29 aprilie 1992. Cu Ion Iliescu pe post de locomotivă electorală, FDSN a câştigat alegerile parlamentare din septembrie 1992, chiar dacă performanţa sa electorală s-a situat la nici jumătatea celei a FSN din mai 1990. Ion Iliescu şi-a reconfirmat şi el poziţia de preşedinte al României, fiind obligat să părăsească (formal) partidul, la şefia căruia i-a succedat Oliviu Gherman. A urmat lunga guvernare Văcăroiu, la sfârşitul căreia FDSN, rebotezat PDSR în 1993, deşi mai puternic ca partid, a fost sancţionat de electorat pentru tendinţele sale hegemonice, dar şi pentru proliferarea corupţiei. În urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1996, PDSR a trebuit să se recunoască înfrânt şi să cedeze întreaga putere adversarilor săi politici.  

După alegerile pierdute, PDSR a traversat una din cele mai puternice crize din întreaga sa istorie. La Conferinţa Naţională a PDSR din 20-21 iunie 1997, grupul „reformator”, reprezentat de Teodor Meleşcanu, Viorel Sălăgean, Iosif Boda, Mircea Coşea şi Marian Enache, pentru care convieţuirea cu „conservatorii” din partid devenise imposibilă, a anunţat constituirea unui alt fel de PDSR, mai reformator şi “mai moral” – Alianţa pentru România. Președinte al formațiunii politice a devenit Teodor Meleşcanu. De cealaltă parte, participanţii la Conferinţa Naţională i-au încredinţat partidul lui Ion Iliescu, secondat de Adrian Năstase, având convingerea că numai în acest fel partidul va putea fi redresat.  

Alegerile generale din 2000 au readus la putere partidul lui Ion Iliescu. Devenit prim ministru, Adrian Năstase a fost confirmat preşedinte al noului Partid Social Democrat, născut din fuziunea PDSR cu PSDR, în 2001. Succesele guvernării Năstase, în special cele în domeniul politicii externe – intrarea în NATO şi începerea negocierilor de aderare la U.E. – au condus la victoria consecutivă a PSD în alegerile parlamentare din 2004. Totuşi, înfrânt în competiţia prezidenţială, PSD a pierdut guvernarea, partidul traversând o nouă şi îndelungată perioadă de opoziție.  

În aprilie 2005, în condiţiile unei „lovituri de palat” împotriva liderului fondator al partidului, Mircea Geoană a devenit noul preşedinte al PSD. Doi ani mai târziu, Geoană a fost reconfirmat în funcţie, dar şi „foştii” Ion Iliescu şi Adrian Năstase au revenit în prima linie a partidului – primul ca preşedinte de onoare, cel de al doilea ca preşedinte al Consiliului Naţional. Cariera lui Adrian Năstase a urmat o traiectorie descendentă, sfârşind prin condamnarea sa, în 2012, la doi ani de închisoare cu executare în dosarul „Trofeul calităţii”, vizând strângerea de fonduri pentru campania electorală din 2004. Condamnarea unui fost prim-ministru a reprezentat o premieră absolută pentru România postcomunistă. 

Schimbările produse la nivelul conducerii centrale a PSD nu au adus, însă, şi relansarea partidului: la alegerile europarlamentare din 2007, PSD s-a plasat pe poziţia a doua, în urma PD, adiționând cu puţin peste 20% din voturi, rezultat ce poate fi considerat cea mai proastă performanţă a partidului din 1990 încoace. În urma alegerilor parlamentare din 2008, PSD şi-a menţinut poziţia secundă, obţinând un număr mai mic de parlamentari comparativ cu cel deţinut de PDL, chiar dacă a contabilizat cele mai multe voturi, acceptând participarea la guvernul condus de preşedintele PDL. Înfrânt în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, Mircea Geoană a fost înlocuit de Victor Ponta la şefia partidului cu ocazia congresului din februarie 2010.  

Doi ani mai târziu, Victor Ponta a devenit premierul României, ca urmare a demiterii guvernului preşedintelui Băsescu, în contextul unora dintre cele mai mari demonstraţii de stradă de după cele din anii `90. Liderul PSD şi-a menţinut poziţia de premier în urma alegerilor parlamentare din 2012, câştigate de Uniunea Social Liberală (constituită în 2011) şi a fost reconfirmat preşedinte al partidului în 2013. Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale din toamna anului 2014, iar în vara anului următor s-a retras din fruntea PSD, conducerea partidului fiind preluată de preşedintele executiv, Liviu Dragnea, confirmat în această poziție de congresul partidului din 18 octombrie 2015.  

Rezumând, în fruntea partidului fondat de Ion Iliescu s-au succedat, până în 2017, șase preşedinţi aleşi formal de adunările generale ale membrilor partidului: Oliviu Gherman, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta și Liviu Dragnea. Dar atât Oliviu Gherman, cât şi Adrian Năstase au fost mai degrabă delegaţi ai lui Ion Iliescu la conducerea partidului, astfel că, în fapt, până în 2004 destinul PSD s-a aflat sub controlul liderului fondator. Pe de altă parte, Mircea Geoană a reprezentat o soluţie tranzitorie către epoca post-Iliescu, perioadă în care PSD a înregistrat o evoluţie critică, pierzând poziţia de partid dominant al sistemului, dar prezervându-şi continuitatea organizaţională. Tranziţia s-a încheiat odată cu alegerea lui Victor Ponta care, deşi nu l-a concurat direct pe Ion Iliescu, trebuie considerat ca fiind cel care materializează schimbarea liderului fondator. Adăugăm că cel de al şaselea preşedinte al PSD, Liviu Dragnea, a fost primul ales direct de către membrii partidului. 

 
 

Anca Ştefănescu