NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Diplomați celebri

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Diplomați celebri
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de statele lor să le reprezinte la nivel diplomatic. În acest context, ca ambasadori pot fi regăsiți actori, compozitori, astronauți, scriitori, inventatori sau interpreți.

Benjamin Franklin

Una dintre personalitățile remarcabile ale istoriei SUA, unul dintre „părinții fondatori” ai Statelor Unite, Benjamin Franklin, a rămas în istorie ca un inventator redutabil, om de știință, activist civic, pionier al electricității. Franklin a fost desemnat Ambasador al Americii în Franța. De-a lungul misiunii sale, a fost un element catalizator al sprijinului pe care Franța l-a acordat Războiului pentru independența SUA – între anii 1778 și 1782, Ambasadorul a facilitat, prin iscusință diplomatică, transporturi de arme, muniție, trupe, uniforme și suport naval. Un alt diplomat care a contat semnificativ în ecuația câștigării independenței SUA față de Imperiul britanic a fost francezul Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, la rândul său inventator, dar și autor de librete muzicale, printre care celebrele „Nunta lui Figaro” și „Bărbierul din Sevilla”. Ani la rând, Beaumarchais a condus misiuni diplomatice care aveau drept scop sprijinirea eforturilor de independență a SUA, creând și o companie prin intermediul căreia peste trei milioane de lire sterline au luat calea Americii, bani care au ajuns la Congresul Statelor Unite. 

de Beaumarchais

Din galeria diplomaților cu activități artistice face parte marele poet englez Geoffrey Chaucer,deopotrivă filosof și astronom, care a condus, ca diplomat, negocieri cu Flandra, Franța sau Italia în diferite domenii, de la interesele comerciale până la alianțele geostrategice. Mai aproape de contemporaneitate, poetul Miguel Ángel Asturias, deținătorul Premiului Nobel, este considerat un pionier al atragerii atenției întregii lumi asupra situației din țara sa natală, Guatemala. Ca ambasador, a susținut interesele patriei sale în misiuni diplomatice în majoritatea țărilor latino-americane, precum și în Franța. O altă personalitate a lumii literare care și-a reprezentat patria cu cinste în vremuri tulburi a fost poetul român Lucian Blaga. Cariera sa diplomatică a cuprins mai multe etape, acesta debutând ca ataşat de presă pe lângă Legaţia română din Varşovia, apoi la Legaţia română din Praga. Au urmat două mandate la Berna, iar într-o perioadă de mari frământări politice în Austria, a fost consilier de presă la Viena. Începând cu anul 1938, Lucian Blaga a fost numit în fruntea Legaţiei române la Lisabona. Pentru remarcabila sa activitate diplomatică, poetul român are un bust amplasat în dreptul Hotel Palácio din Estoril, unul dintre cele mai prestigioase ansambluri rezidenţiale istorice din Europa. Un alt filosof și eseist român de renume care a avut o carieră diplomatică remarcabilă a fost Neagu Djuvara, care devenea curier diplomatic în Suedia în chiar ziua în care România întorcea armele împotriva Germaniei naziste, 23 august 1944. Un alt compatriot renumit care a fost trimis în misiune diplomatică cu încărcătură de dificultate este Dumitru Prunariu, primul cosmonaut român, numit Ambasador la Moscova într-o perioadă în care pe agenda discuțiilor bilaterale se aflau subiecte delicate, printre care cel al Tezaurului românesc rămas în Rusia.

Shirley Temple

Dintre cei mai cunoscuți artiști care pot fi enumerați printre diplomații cu activitate notabilă poate fi amintit faimosul compozitor și pianist polonez Jan Paderewski. Anvergura culturală l-a adus în funcția de ministru de Externe al țării sale, punându-și semnătura pe Tratatul de la Versailles, care încheia Primul Război Mondial și certifica independența deplină a Poloniei. Un alt artist desemnat Amabador a fost Charles Aznavour, legendă a muzicii franceze, care în anul 2009 devenea reprezentant diplomatic al patriei sale de origine, Armenia, în Elveția, și delegat permanent al Armeniei la Națiunile Unite din Geneva, la doar câteva luni după ce recăpătase cetățenia armeană. Alți artiști remarcabili care au avut misiuni diplomatice au fost Shirley Temple, copilul-minune al cinematografiei americane,numită Ambasador al SUA în Ghana și Cehoslovacia, Sidney Poitier, primul actor de culoare care a câștigat un Premiu Oscar, emblemă a luptei împotriva rasismului. La rândul său, Sir Peter Ustinov, după o carieră cinematografică, tv și teatrală de răsunet, a activat ca Ambasador al UNICEF.


Istoria diplomației mondiale include și personalități controversate desemnate ca ambasadori, Niccolo Machiavelli în Evul Mediu și Ernesto „Che” Guevara în anii 1950 fiind doar două dintre cele mai cunoscute exemple.
 
 
 

Întâlnire cu vechi și prestigioși colaboratori

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Întâlnire cu vechi și prestigioși colaboratori
Participanți: cunoscuți jurnaliști, personalități ale presei din România, care onorează publicația de numeroși ani: Eugen Uricaru, scriitor, critic literar, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, director al „CopyRo”, Ioan C. Popa, jurnalist, analist politic, Corneliu Vlad, politolog, jurnalist, Dan Constantin, senior editor „Jurnalul Național”, Chen Jin, jurnalist, șeful biroului Agenției „Xinhua” la București, Doru Dinu Glăvan, președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Ovidiu Zanfir, secretar al UZPR, alături de Carol Roman, director general al revistei „Balcanii și Europa” și Roxana Istudor, redactor șef al publicației. Au fost abordate locul și evoluția revistei „Balcanii și Europa” în presa noastră. De asemenea, a fost prilejul de a fi evocate momente din tradiția revistei, care, datorită nivelului publicistic, a primit distincția „Meritul Cultural” din partea Academiei Române în anul 2014. 

Uniunea Ziariștilor Profesioniști este de ani buni alături de revista „Balcanii și Europa”, publicație color pe care o consider a fi unul dintre cele mai importante branduri de presă din țara noastră. Este demnă de apreciat susținerea pe care „NIRO Investment Group” a acordat-o publicației în cele două decenii de existență și, de asemenea, editarea seriei de Suplimente „Români peste hotare”. (Doru Dinu Glăvan)


Colaborez cu revista „Balcanii și Europa” de aproape 20 de ani. În primul rând, consider că este o excepție în presa românească, deoarece își continuă drumul stabilit în urmă cu ani. Publicația „Balcanii” s-a dezvoltat, devenind „Balcanii și Europa”. Un merit deosebit al performanțelor revistei de-a lungul anilor revine deopotrivă d-lui Carol Roman, directorul publicației chiar de la începutul apariției, și colaboratorilor săi. Este o revistă insolită în presa din România, devenind o publicație de analiză și comentarii, obiectivă și nepartizană, ceea ce lipsește adesea în peisajul nostru media. De aceea, consider că „Balcanii și Europa”, în plină maturitate, este o revistă care își respectă cititorii și se respectă pe sine.
(Eugen Uricaru)


Mi s-a întâmplat nu o dată, ca ziarist, să văd revista „Balcanii și Europa” pe birourile unora dintre guvernanți – miniștri, secretari de stat etc. – ceea ce m-a făcut să cred că mesajul publicației este urmărit de importanți oameni din stat. Premiile acordate de revistă au onorat personalități din țară și de peste hotare, din diverse domenii. Sunt mândru și onorat să fac parte dintre colaboratorii „Balcanii și Europa”.
(Corneliu Vlad)


Publicația românească „Balcanii și Europa” este deosebit de interesantă. Citesc fiecare ediție a sa, iar unele dintre articolele pe teme internaționale mă ajută, prin viziune, documentare și abordare, în înțelegerea unor dimensiuni balcanice și europene. Remarc, de asemenea, competența autorilor articolelor, care sunt dintre personalitățile românești cele mai renumite.
(Chen Jin)


Sunt un apropiat al revistei „Balcanii și Europa” de mai mulți ani și pot spune că este una dintre publicațiile de înaltă calitate, prin articolele și analizele obiective. Diversitatea punctelor de vedere este o calitate care nu se întâlnește prea des în presa noastră actuală.
(Dan Constantin)


Balcanii și Europa” este o revistă consistentă, foarte elegantă, o publicație de idei, care îmbină frumosul cu utilul. Publicația are un public elevat, iar cei ce o văd pentru prima oară rămân uimiți, dat fiind faptul că se adresează unei tematici atât de puțin abordate la noi, cea a Balcanilor, în contextul european actual. Este un reper publicistic apreciat în mediile politico-diplomatice. Revista este un etalon printre publicațiile românești din punctul de vedere al manierei de abordare a articolelor – fără excese, fără provocări, cu seriozitate și echilibru. De aceea, consider că „Balcanii și Europa” merită toate felicitările, La mulți ani și multe apariții viitoare! (dr. Ioan C. Popa)


Toți jurnaliștii care contribuie la realizarea revistei „Balcanii și Europa”, ca, de altfel, întreaga presă profesionistă, reprezintă cel mai relevant demers de diplomație publică din statul român. Mesajul presei, inclusiv al publicației susținute de „NIRO Investment Group”, a stat întotdeauna deasupra alternanțelor politice și a vremurilor, cei 20 de ani pe care îi aniversează „Balcanii și Europa” fiind o dovadă elocventă a importanței jurnaliștilor în societatea noastră.
(Florin Suicescu, director general „NIRO Investment Group”)

Centenarul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Reporter: editura February - 28 - 2019 Comments Off on Centenarul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Celebrarea unui secol de existență a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, prima organizație de breaslă din România reîntregită prin Marea Unire, a fost prilejul reîntâlnirii generațiilor de ziariști într-o atmosferă de caldă colegialitate.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, ca organizație-etalon a breslei, lua ființă la 11 ianuarie 1919 și avea să intre în conștiința publică din țară și de peste hotare. Pentru a celebra așa cum se cuvine momentul aniversar, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a pregătit o serie de manifestări care să pună în lumină legătura neîntreruptă între gazetăria trecutului, cu marile personalități ale condeiului care au slujit-o, și presa prezentului, în care activează jurnaliști merituoși, oameni de vocație, creatori. 

În ziua de 11 ianuarie 2019, la exact un secol de la înființarea organizației, UZPR a dezvelit o placă omagială pe str. Constantin Mille, la nr. 4, pe clădirea care a găzduit, în urmă cu 100 de ani, înființarea UZPR. În prezența unui mare număr de membri ai Uniunii, cu toții emoționați și de momentul în sine, precum și de întâlnirea cu vechi sau noi colegi de breaslă, s-a sărbătorit momentul aniversar. Festivitatea a continuat în aceleași coordonate amicale și colegiale la Casa Capșa, locul de tradiție al întâlnirilor dintre nume ilustre ale spiritualității românești de-a lungul generațiilor. Aici s-au revăzut, în unele cazuri după decenii, foști președinți ai UZPR, patroni de presă, conducători de redacții, reprezentanți ai tuturor segmentelor mass-media, jurnaliști cunoscuți, personalități academice. S-au aflat alături Ion M. Ioniță, Corneliu Vlad, Sergiu Andon, Horia Alexandrescu, Dan Constantin, Sorin Roșca Stănescu, Octavian Andronic, Andreea Crețulescu, Claudia Nicolae, Adrian Ursu și mulți alții. Cu toții și-au strâns mâinile recunoscându-se într-o breaslă unică și de cea mai mare importanță publică.

Despre însemnătatea evenimentului, legătura dintre istoria și prezentul gazetăriei, precum și despre mesajul de unitate a breslei pe care îl transmite Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a vorbit președintele asociației, Doru Dinu Glăvan, care, printre altele, a subliniat semnificația evenimentului: „Reuniunea noastră este, în fapt, o sărbătoare a jurnalismului profesionist din România”. Acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședintele Academiei Române, prezent la eveniment, alături de acad. Eugen Simion, și-a reamintit cu emoție de anii în care a lucrat în mass-media, concluzionând că „nu se poate scrie istoria României moderne fără istoria presei”.

Jurnaliștii prezenți la eveniment s-au întreținut într-o atmosferă de simpatie și colegialitate care a demonstrat faptul că jurnalismul românesc este în continuare un spațiu al profesioniștilor ce știu să-și aprecieze reciproc munca.

Cu prilejul marcării Centenarului UZPR, Editura „Balcanii și Europa” a oferit celor prezenți la festivitate volumul „Condeieri iluștri de-a lungul vremurilor”, o reeditare a cărții de succes „Ziaristul și fascinația clipei”. Cartea cuprinde interviuri de colecție realizate de Carol Roman cu unii dintre cei mai străluciți gazetari ai ultimelor decenii, printre care Tudor Arghezi, F. Brunea Fox, George Călinescu, Sașa Pană, acad. Al. Graur, Geo Bogza ș.a. 

Redacția

Conferința „Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018”

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Conferința „Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018”
Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului a organizat la București un eveniment de certă relevanță pentru relațiile româno-turce: Conferința cu tema „Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018”.

Afis

Au punctat evoluția relațiilor bilaterale în cei 140 de ani de la stabilirea acestora prof. univ. dr. Emil Constantinescu, fost președinte al României, acad. prof. Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, E.S. Osman Koray Ertaș, Ambasador al Turciei în România, care a rostit alocuțiunea sa în limba română. Lucrările Conferinței au inclus prezentări originale, susținute de personalități din diplomație, istorie, mediul academic. printre care Mustafa A. Mehmed, decan al Turcologiei române, lectorii universitari dr. Adrian-Bogdan Ceobanu, de la Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, dr. Mihai Ghițulescu, de la Universitatea din Craiova, conf. univ. dr. Marian Zidaru, de la Universitatea „Andrei Șaguna“, din Constanța, prof. univ. dr. Liviu Țârău, de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, Melike Roman, publicist, București, prof. univ. dr. gen. (r) Mihail Ionescu, de la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București, dr. Claudiu-Victor Turcitu, de la Arhivele Naționale ale României, drd. Güven Güngör, Academia de Studii Economice București ș.a. 


Prof. univ. dr. Tasin Gemil, de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, coordonatorul Conferinței, a sintetizat însemnătatea momentului aniversării a 140 de ani de relații diplomatice româno-turce: imediat după Războiul de Independență, România și Turcia au pus bazele unor noi relații, de deplină egalitate, preluând din istoria comună tot ceea ce a fost pozitiv. În acest spirit a fost redactată scrisoarea din 1878, adresată de ministrul de Externe român Mihail Kogălniceanu omologului său otoman Safvet Pașa. Ca urmare, Turcia a recunoscut independența României înaintea unor state europene ca Italia, Anglia, Franța sau Germania. În același an, cele două țări au stabilit relații diplomatice și au procedat la schimbul de reprezentanți diplomatici, fiind astfel începute raporturi fundamental noi, de cooperare pe multiple planuri, în avantaj reciproc. 

În prezent, România și Turcia se află în parteneriat strategic și sunt aliate în cadrul NATO. 

M.R.

Opţiunea lui Charles de Gaulle – Europa unită – o „Europă a naţiunilor”

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Opţiunea lui Charles de Gaulle – Europa unită – o „Europă a naţiunilor”

Închei redactarea acestui text în preziua aniversării a 73 de ani de la istoricul discurs rostit la Radio Londra, la 18 iunie 1940, de către generalul Charles de Gaulle, care avea atunci să devină, pentru următoarele decenii, personajul emblematic al Franţei. Nu doar cel mai important om politic francez al anilor celui de-al doilea război mondial şi al deceniilor următoare, nu doar un om de stat de o calitate şi o statură neegalate probabil în epocă, ci un reper al politicii internaţionale, ale cărui decizii sunt până azi influente în marea politică a lumii.

De-Gaulle

Charles de Gaulle

Charles André Joseph Marie de Gaulle (22 noiembrie 1890 – 9 noiembrie 1970) a fost, fără îndoială, un personaj esenţial în construcţia unităţii europene, atât în cursul războiului – când, în ciuda raporturilor destul de tensionate dintre forţele Franţei libere şi Aliaţi, a susţinut fără şovăire cooperarea cu Marea Britanie, acceptând chiar, măcar până la un punct, şi raportul privilegiat al Angliei cu SUA – cât şi în deceniile următoare, cele ale constituirii şi transformării Comunităţii Europene într-o forţă politică şi economică autonomă pe plan mondial. Spre deosebire, însă, de principalii oameni politici ale căror idei au stat la temelia acestui edificiu – Robert Schumann, Alcide de Gasperi, Jean Monnet – şi care afirmau deschis, la orizontul proiectului lor, teza unei Europe federale, de Gaulle a susţinut mereu, explicit şi energic, ideea unei comunităţi europene ca asociere a unor state şi naţiuni independente.

Chiar în interiorul alianţei antifasciste, el militase constant pentru o identitate aparte a fiecărui stat participant, revendicând tot timpul pentru Franţa un statut de sine stătător, dacă n-ar fi decât pentru faptul că, în mai 1945, când, deşi armata germană capitulează pe teritoriul francez, la Rheims, în faţa forţelor anglo-americane, de Gaulle insistă pentru un armistiţiu franco-german separat, semnat la Berlin, tot aşa cum URSS semna încheierea ostilităţilor separat şi cu o zi mai târziu.

„Excepţionalismul” francez a fost forma exterioară pe care această independenţă a Franţei lui de Gaulle a îmbrăcat-o în toţi anii în care acest al doilea Carol cel Mare al Hexagonului a condus destinele patriei sale. Mă grăbesc să observ că efortul său de a repoziţiona Franţa ca pe o mare putere, în ciuda tuturor vicisitudinilor postbelice, a fost susţinut în genere de o mare parte a opiniei publice franceze, asigurându-i „generalului”, cum era el îndeobşte numit, o popularitate constantă, din anii războiului şi până aproape de încheierea îndelungatei sale cariere politice.

Paris. 26 august 1944. La sărbătorirea eliberării orașului.

Paris. 26 august 1944. La sărbătorirea eliberării orașului.

La 23 noiembrie 1959, într-un discurs rostit la Strasbourg, de Gaulle formula viziunea sa asupra Europei ca forţă politică, economică şi militară a lumii: „Da, Europa, întreaga Europă, de la Atlantic la Ural, e cea care va decide soarta lumii!”. Această viziune se deosebea esenţial, cel puţin în câteva privinţe, de concepţiile curente în anii în care a fost ea formulată. Cea mai surprinzătoare este, fără îndoială, definiţia geo-politică a Europei „de la Atlantic la Urali”, ceea ce însemna un refuz al transatlantismului, deopotrivă cu asumarea neaşteptată a unei părţi esenţiale din spaţiul controlat de URSS, cel puţin de la graniţa germano-polonă până la limita imaginară a continentului. Acest joc subtil între geografie şi politică şi între excluderea SUA – poate şi a Marii Britanii – şi includerea, dacă nu a URSS, cel puţin a Rusiei tradiţionale, avea toate şansele să irite spre vest, ca şi spre est, dar a oferit mai ales statelor est-europene un orizont de aşteptare pe care nimeni nu-l mai formulase în Occident de când, în faimosul discurs al lui Churchill rostit la 5 martie 1946, la micul colegiu din Fulton (Missouri), fractura politică a Europei era formalizată prin metafora „cortinei de fier”.

Ca una care am asistat ca adult atent la viaţa politică la triumfala vizită a generalului de Gaulle în România, în mai 1968, pot afirma fără ezitare că, dincolo de sentimentele tradiţional filo-franceze ale românilor faţă de Franţa, viziunea acestuia despre o Europă unică, de la Atlantic la Urali, a animat o bună parte din entuziasmul autentic al oamenilor obişnuiţi – şi, de ce nu, probabil şi al elitei politice ceauşiste. La 18 mai 1968, în discursul adresat profesorilor şi studenţilor Universităţii din Bucureşti, preşedintele francez accentua certitudinile acestei apartenenţe, spunând unui public emoţionat până la lacrimi: „Ieri, ţara voastră, mereu ameninţată în chiar substanţa ei, şi ţara mea, confruntată mereu cu cele mai dure rivalităţi, au făcut din originea lor latină cimentul uniunii lor. Azi, îndemnate să se ajute reciproc, pe de-o parte pentru a rămâne ceea ce sunt în sânul unei Europe care îşi caută propria identitate, şi, de altă parte, pentru a pune în valoare ce au fiecare mai uman şi mai eficace într-o lume în plină gestaţie, ele urcă iarăşi împreună spre acelaşi izvor din care s-au ivit şi datorită căruia sufletele lor sunt înfrăţite”.

În timpul vizitei în România

În timpul vizitei în România

Retorica desăvârşită a formulărilor care, alături de Memoriile sale, au făcut ca de Gaulle să fie socotit nu doar un mare om de stat francez, ci şi unul din ultimii mari clasici ai literaturii franceze, transmit o viziune inspirată a Europei, ar putea reprezenta un volum antologic substanţial. Desigur, asemenea fraze nu au putut juca rolul practic pe care l-a jucat, de pildă, Tratatul Franco-German semnat la Palatul Elysée de către preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, şi cancelarul vest-german Konrad Adenauer, la 22 ianuarie 1963. Criticat atât de opoziţia politică, mai ales de stânga franceză, dar şi de SUA şi Marea Britanie, tratatul de la Elysée s-a dovedit a fi piatra unghiulară a construcţiei europene, cosemnând un lung şi fructuos proces de reconciliere istorică şi servind drept model pentru toate procesele similare din Europa, mai ales după căderea Zidului Berlinului, când atât relaţiile dintre Germania şi Polonia, cât şi cele dintre România şi Ungaria au urmat explicit paşii reconcilierii franco-germane. Mai mult, faptul că tratatul din 1963 asuma explicit ideea reunificării germane a avut un rol decisiv în acest proces, privit cu destulă teamă de actorii politici ai primilor ani de după prăbuşirea sistemului de putere sovietic.

Analiştii contemporani au invocat adesea elemente anecdotice în legătură cu relaţia privilegiată dintre de Gaulle şi Adenauer – de exemplu, faptul că „generalul” era un excelent vorbitor de germană, dar un prea puţin elocvent utilizator al limbii engleze. Dar în realitate, procesul de apropiere franco-german răspundea deopotrivă intereselor imediate ale ambelor ţări – şi mai ales celor franceze, care şi-au văzut consolidată atât dezvoltarea comercială şi industrială, cât şi suportul pentru politica agricolă comunitară, esenţială până azi pentru interesele Franţei – cât şi unei viziuni constant afirmate, cea a Europei Naţiunilor.

În anii recenţi, mai mulţi specialişti în ştiinţele sociale au dezvoltat cercetări referitoare la politica Franţei faţă de Comunitatea Europeană în deceniul al VII-lea al secolului trecut, demonstrând, de exemplu, că perseverenţa cu care de Gaulle a impus veto-ul Franţei la aderarea Marii Britanii, atât în 1963, cât şi în 1967, departe de a avea motivaţii de orgoliu naţional sau de a fi inspirată de temerea faţă de excesiva solidaritate anglo-americană, era dominată de interesele economice majore ale Franţei, care reuşise să transforme Politica Agrară Comună, PAC, în cel mai important instrument de creştere economică internă.

Într-adevăr, cele trei decenii de creştere economică constantă a Franţei, între 1945 şi 1974, susţin din plin această teză impecabil demonstrată. Ea nu are însă nici un motiv pentru a fi opusă celei referitoare la rolul ideii europene ca un „concert al naţiunilor”; dimpotrivă, faptul că de Gaulle urmărea interese economice ale patriei sale prin acţiunea Franţei în Comunitatea Europeană nu făcea decât să confirme cu argumente materiale un ideal de la care preşedintele francez nu a abdicat nici un moment. Cu o oarecare brutalitate explicită, foarte britanică, Dean Acheson scria că de Gaulle foloseşte Piaţa Comună ca pe un mecanism de excludere menit să orienteze comerţul european în direcţia intereselor Franţei şi împotriva celor ale SUA, Marii Britanii şi a celorlalte state.

„Generalul” exprima cu mult mai frumos acest crud adevăr, pe care îl înveşmânta în frazări demne de marea tradiţie clasică a secolului al XIX-lea. Încă din discursul rostit la Lille, în iunie 1947, el vorbea de unitatea europeană, precizând: „Înţeleg o Europă formată din oameni liberi şi din state independente, organizată într-un întreg susceptibil să îngrădească orice pretenţie eventuală la hegemonie şi să stabilească între cele două mase rivale elementul de echilibru de care pacea nu se va putea dispensa”. Un an mai tărziu, într-o scrisoare adresată contelui Richard N. de Coudenhove-Kalergi, unul din personajele-cheie ale primului deceniu de construcţie europeană, de Gaulle preciza şi care va fi elementul de echilibru între „Commonwealth şi o Germanie care se caută pe sine”: de bună seamă, Franţa.

E foarte dificil de prezis, acum, ca şi în primii ani ai Europei unite, dacă viziunea federativă a lui Jean Monnet – succesoarea proiectului cvasi-utopic al lui Saint-Simon – sau ideea gaullistă a Europei Naţiunilor va prevala în viitorul UE. Deocamdată, dacă Monnet are mulţi urmaşi în retorica discursului european, de Gaulle pare să aibă o succesiune bine asigurată în practica politică europeană, în frunte cu acţiunea Germaniei. Abia după sfârşitul, încă cu totul incert, al crizei globale se va putea schiţa, poate, un răspuns la această crucială întrebare.

Prof. dr. Zoe Petre

Un mare matematician – Grigore C. Moisil

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on Un mare matematician – Grigore C. Moisil

Grigore C. Moisil era mândru de tradiţia intelectuală a Moisileştilor, originari din comunele Maieru şi Sunt, lângă Năsăud, grăniţeri – deci români liberi – preoţi şi profesori la Liceul românesc din Năsăud. Constantin Moisil, tatăl lui Grigore Moisil (1876-1958), beneficiar al unei burse acordate de Alexandru Odobescu tinerilor ardeleni merituoşi care doreau să studieze la Bucureşti istoria şi arheologia, se stabilea la sfârşitul sec.al XIX-lea în Vechiul Regat, devenind profesor de istorie la Liceul din Tulcea

Grigore-Constantin-MoisilÎn 1912, familia se mută la Bucureşti, unde va reveni după încheierea războiului. Costantin Moisil, profesor la Liceul Spiru Haret, îşi continuă activitatea şi ca director al Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române, adăugându-i, din 1923 până în 1938, şi Direcţia Arhivelor Statului. Membru corespondent al Academiei Române din 1938, academician zece ani mai târziu, Constantin Moisil rămâne întemeietorul numismaticii ştiinţifice în România şi marele organizator al arhivelor ca patrimoniu al memoriei istorice a naţiunii.

Într-un interviu, Moisil spunea: „Eu cred că omul trebuie să găsească plăcerea în însăşi munca lui. Consider că munca e o pedeapsă numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place”. Încă din anii de liceu, Grigore Moisil a înţeles că, pentru el, a face ceea ce îi place însemna să facă matematică. În anul şcolar 1922-1923, el publică în „Gazeta Matematică” primul său articol, „Teoreme asupra triunghiului” şi înţelege că acest joc al spiritului este marea lui pasiune.

Format la marea şcoală clasică a matematicilor din România, i-a avut profesori la Bucureşti pe D. Pompeiu, Gh. Ţiţeica, A. Davidoglu, Tr. Lalescu, iar la Roma şi Paris pe Vito Volterra. La 4 iunie 1929 susţine teza de doctorat „Mecanica analitică a sistemelor continue”, dezvoltând metoda funcţională recent elaborată de Volterra. În 1930 se află la Paris, unde – la mai puţin de 25 de ani – este invitat să prezinte o comunicare la Academia de Ştiinţe a Institutului Franţei. La 1 iulie 1931 susţine examenul de docenţă în analiză matematică, iar în 1932, la 26 de ani, devine conferenţiar la Universitatea din Iaşi, unde va rămâne pentru următorii 10 ani.

Cum spunea Mircea Maliţa odată, „Moisil a fost mai mult decât un savant, a fost mai mulţi savanţi întruniţi în sesiune permanentă, sau luându-şi locul unul altuia în mari cicluri succesive, reprezentate de temele fundamentale pe care le-a abordat”: analiza funcţională, ecuaţiile fizicii matematice, aplicarea metodelor algebrice în mecanică. Dar în centrul preocupărilor sale rămâne logica ne-chrysipiană – logica ce respinge atât principiul contradicţiei (nici o propoziţie nu poate fi şi adevărată şi falsă), cât şi principiul terţiului exclus (orice propoziţie este adevărată sau falsă). Moisil se consacră sistematic logicii polivalente, intuind că astfel se inaugura un nou câmp de aplicaţie pentru matematici. Academicianul i-a consacrat lui Moisil şi un capitol din discursul său de recepţie la Academia Română, „Opuşii inseparabili”, observând că, încă din 1940, studiul „Cercetări asupra logicilor ne-chrysipiene” deschidea un întreg ciclu, încununat de volumul cu acelaşi titlu, din 1965. Marele matematician este cunoscut ca părintele informaticii în România. În 1957 a asistat instalarea primului computer la Institutul de Fizică Atomică şi i-a încurajat pe studenţii la matematică să înveţe programare, alcătuind primul curs de informatică. În plus, Moisil a fost unul dintre susţinători realizării unor calculatoare româneşti, proiect la care a contribuit activ. El este şi cel care a format primele generaţii de informaticieni din România. Grigore Moisil rămâne în istorie şi pentru contribuţiile aduse la iniţierea studiului informaticii în România, dar şi pentru inventarea de circuite electronice tristabile. În 1946, Moisil a fost numit ambasador al României la Ankara. El a fost laureat al Premiului de Stat al Republicii Populare Române şi i s-a decernat, în 1964, prin decret al Consiliului de Stat, titlul „Om de ştiinţă emerit”. Mircea Maliţa propune şi un scenariu având atingere cu politicul pentru acest capitol esenţial din opera marelui matematician. Ofensat de campania de denigrare a universităţilor din anii ’50, declanşată de publicaţiile oficiale ale PMR împotriva „formalismului”, campanie în care e acuzat direct de abateri de la ştiinţa „sănătoasă”, orientată spre realizări practice în folosul poporului, Moisil a pus la cale – scrie Maliţa – o replică intelectuală de proporţii, pe care am numit-o „răzbunarea lui Moisil”. Într-o suită de comunicări ştiinţifice, intitulatăÎntrebuinţarea logicilor trivalente în teoria mecanismelor automate”, care apare între 1955 şi 1959, el demonstrează cum o logică formală, şi neclasică pe deasupra, rezolvă probleme esenţiale pentru industrie, iar în 1959 le încununează cu o carte – „Teoria algebrică a mecanismelor automate”, tradusă la Moscova, New York şi Praga.

Citat-Grigore-Moisil-680x360Grigore Moisil a fost profesor nu prin profesie, ci prin vocaţie: adora să se adreseze tinerilor şi a declanşat o adevărată cruciadă informatică, conferenţiind în licee şi şcoli generale – se interesa de fapt şi de grădiniţe – pentru a educa noile generaţii în vederea aplicaţiilor matematicii în întreaga viaţă a societăţii. Datorită eforturilor lui, Universitatea din Bucureşti se număra, în anii ’70 -’80, printre primele zece universităţi din lume în domeniul informaticii. În 1970, Moisil inaugura, la laboratorul de semiotică al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, un ciclu de prelegeri, „Matematica pentru ştiinţele umaniste”, care au influenţat o întreagă pleiadă de lingvişti, muzicieni, pictori, arheologi şi istorici. Ludicul era omniprezent în personalitatea marelui matematician. Întrebat de un reporter dacă glumele lui se potrivesc cu ştiinţa, a răspuns cu un abia disimulat dispreţ: „numai unora ştiinţa li se pare tristă”. A avut şi un har mediatic de excepţie, atât în publicistica scrisă, cât şi – lucru rar printre savanţi – în audio-vizual. Emisiunile de televiziune care îl aveau pe Moisil drept protagonist au rămas memorabile pentru câteva generaţii. Întrebat care este idealul său de fericire, profesorul a răspuns: „Să trăiesc printre oameni care judecă corect”. Iar despre forţa gândirii umane a spus: „Explozivul cel mai puternic nu este toluenul, nici bomba atomică, ci ideea omenească”.

La un an după apariţia monumentalului Tratat de logici ne-chrysipiene, în 1973, Moisil moare, la Ottawa, după un lung turneu de conferinţe în universităţile din Canada şi SUA, unde regăsise peste o sută de foşti elevi, deveniţi profesori. Se pare că familia Ceauşescu a interzis depunerea sicriului la Academia Română şi a acceptat cu greu expunerea lui la Universitate. A doua zi după funeralii, în schimb, mormântul lui Moisil era acoperit de sute de garoafe, de cozile fiecărei flori fiind prinsă o matricolă de elev de liceu.

Am avut privilegiul rar de a-l fi cunoscut îndeaproape în primele trei decenii din biografia mea pe Grigore C. Moisil, fratele mai mare al mamei mele, Florica Moisil, căsătorită Condurachi; o afecţiune foarte profundă îi unea şi între ei, şi cu ceilalţi doi fraţi, Ioan şi George Moisil, tot astfel cum tatăl meu, Emil Condurachi, şi soţia lui Grigore Moisil, Viorica, născută Constante, erau legaţi de familia de adopţie prin legături afectuoase şi statornice.

Prof. dr. Zoe Petre

Confesiunile unui mare savant

Reporter: editura March - 21 - 2012 Comments Off on Confesiunile unui mare savant

În anul 1970 o vizitam des pe doamna Ana Aslan. Într-o bună zi, un tânăr medic prieten mi-a şoptit că în clinica de la spital s-ar afla Juan Peron şi aş fi vrut să fiu eu acel ziarist ce-şi adăuga în panoplie şi un asemenea interviu. Discreţia totală nu a putut fi străpunsă.

În cele din urmă, în afara subiectului care mă presa şi pentru care o deranjasem în acea dimineaţă de septembrie, renumita savantă a consimţit să răspundă la câteva întrebări cu un caracter ceva mai intim. Mi-a povestit despre momentul când s-a decis să-şi dedice cunoştinţele şi forţele profilaxiei îmbătrânirii precoce. Era vorba, bineînţeles, de anii tinereţii…

În anul 1938 lucra la fostul spital „Witing” din Bucureşti, ca medic cardiolog. A fost prima femeie din ţara noastră care deţinea un asemenea titlu, într-o specialitate atât de delicată. Se ocupa intens de o secţie a spitalului care era amenajată pentru oameni în vârstă, cu precădere pensionari. La acea vreme obţinuse câteva rezultate remarcabile în îngrijirea unor bătrâni bolnavi de cord. Devenise o bună prietenă a pacienţilor săi, pe care-i îngrijea ca pe propriii părinţi. Şi cum ziua de naştere a doamnei Aslan coincidea cu prima zi din calendar, în acel an a primit o felicitare iscălită de toţi cei internaţi în secţia de care se ocupa, care suna astfel: „Doamnei doctor Aslan, cu mulţumiri, pentru că se ocupă de aceste jucării stricate ale vieţii”.

Asemenea cuvinte au impresionat-o. Din ele a desprins mult mai mult decât un semn de mulţumire. A înţeles că era vorba de invitaţia de a se dedica acestei categorii de oameni, care aşteptau din partea medicilor un efort acordat exclusiv lor. Mai ales că la acea scrisoare de mulţumire se adăuga şi regretul său de copil, care avusese neşansa de a-şi pierde tatăl pe când avea doar vârsta de 13 ani; a avut un moment de cumpănă, după care s-a decis să se ocupe exclusiv de problemele bătrâneţii. „Am fost fericită când, în urma strădaniilor mele, am descoperit o pistă în medicină: o folosire nouă a procainei şi, de aici, Gerovitalul, care, experimentat ani îndelungaţi şi aplicat în numeroase ţări ale lumii, a dus la obţinerea unor rezultate frumoase, cunoscute în general sub denumirea de medicamentul românesc de profilaxie a îmbătrânirii premature”.

Doamna Aslan nu-şi făcuse niciodată probleme în legătură cu vârsta, nici în tinereţe, nici atunci. În copilărie citea romane şi plângea pentru dramele altora, la maturitate s-a preocupat de vârstă, în măsura în care o studia la alţii. Există înţelepţi care spun că omul trebuie să se resemneze la gândul morţii, că acest gând îi dă pace sufletească. Doamnei Aslan i se părea mai înţelept, sau poate mai firesc, ca omul să nu se gândească la moarte, ci să aibă întotdeauna proiecte, întotdeauna ceva foarte important de făcut, care să-l cheme spre viaţă. Goethe a spus-o, poate, cel mai clar atunci când a afirmat că o viaţă nefolositoare nu înseamnă decât o moarte prematură.

În sensul de deces moral…

Desigur. Deci, întâi sensul vieţii, folosul ei, natura ei şi pe urmă durata şi densitatea. Durata vârstei, înaintea oricărui tratament, e o chestiune de contor ereditar. Dar, parafrazând un proverb, natura propune şi omul dispune: durata pe care ne-o „propune” natura, noi putem s-o scurtăm sau s-o lungim, prin regimul nostru de viaţă, începând de la vârsta de 15-16 ani.

Ţin minte că mi-a vorbit îndelung despre îmbătrânirea prematură, al cărei ritm e accelerat de boli şi de intoxicaţiile pe care şi le provoacă omul, încă din adolescenţă, prin alcool, ţigări, medicamente, prin orice lucru care depăşeşte graniţele uzului, pentru a intra în teritoriul abuzului. Şi mai menţiona că epoca noastră nu notifică doar o creştere a mediei de vârstă a oamenilor, ci adulţii sunt mai multă vreme tineri.

Schematizând – îmi spunea – avem între 18-30 de ani perioada de maximă asimilare şi încadrare în viaţa societăţii. Dacă adăugăm ceea ce ştiinţa de azi denumeşte „fenomenul acceleraţiei”, faptul că generaţiile tinere de azi cresc mai repede, intră mai iute în viaţă, putem spune că miezul valoros al vieţii omului s-a extins. Din punct de vedere spiritual, bătrâneţea începe atunci când omul nu mai trăieşte în prezent şi în viitor, ci întoarce faţa spre trecut.

Odată cu dispariţia acestei distinse doamne ce a fost acad. Ana Aslan, medic eminent, care a făcut să se audă despre România în toată lumea în vremuri când ţara era ignorată ori hulită, s-a spulberat şi faima medicamentului românesc Gerovital, dar, de ce să nu recunoaştem, şi renumele Institutului de altădată.

O altă poveste frumoasă uitată de vremuri…

Carol Roman

 

Omul anului 2010 – Ilham Heydar Oglu Aliyev

Reporter: editura December - 11 - 2010 Comments Off on Omul anului 2010 – Ilham Heydar Oglu Aliyev

OMUL ANULUI 2010

ILHAM HEYDAR OGLU ALIYEV

Preşedinte al Republicii Azerbaidjan

Una dintre cele mai proeminente personalităţi politice ale prezentului este preşedintele Republicii Azerbaidjan, dl. Ilham Heydar oglu Aliyev. Om de stat patriot, profund ataşat valorilor ţării sale şi ale contemporaneităţii, se remarcă în peisajul politic internaţional ca un susţinător al progresului umanităţii şi al propăşirii Azerbaidjanului.

Doctor în istorie, şeful statului azer a fost vicepreşedinte, apoi prim-vicepreşedinte al Companiei Petroliere de Stat a Republicii Azerbaidjan (SOCAR). Implicarea sa activă în implementarea strategiei petroliere iniţiate de fondatorul noului stat azer, preşedintele Heydar Aliyev, anunţa încă de la începutul anilor 2000 o personalitate cu viziune şi pragmatism. Cariera politică ulterioară a culminat cu alegerea sa în fruntea statului azer în anul 2003, după o perioadă în care îndeplinise funcţia de prim-ministru, apoi a fost reales, cu o majoritate covârşitoare, preşedinte al Azerbaidjanului în anul 2008.

Sub conducerea sa, ţara face paşi fermi spre un viitor tot mai prosper. Azerbaidjanul are o economie în plină ascensiune, este o ţară în care bunăstarea materială şi spirituală a populaţiei se întrepătrunde cu tradiţiile şi modernitatea, în care evoluţia economică, politica de stat şi cultura formează un tot unitar, bine închegat. Este meritul incontestabil al preşedintelui Ilham Aliyev de a fi dovedit înţelegere deplină a complexităţii relaţiilor internaţionale şi, din această perspectivă, de a fi stabilit parcursul dinamic al economiei Azerbaidjanului.

În acest context, trebuie amintite relaţiile strânse, ascendente, româno-azere. Ele se manifestă printr-o colaborare pe toate planurile, de la cel economico-financiar la cel ştiinţific, cultural şi umanitar. O atenţie deosebită se acordă consolidării, de către ambele părţi, a progresului celor două naţiuni şi al întregii regiuni extinse a Mării Negre. Un exemplu edificator este proiectul AGRI (Azerbaidjan-Georgia-Romania Interconnection), viitoare soluţie eficientă a problemelor energetice ale zonei, dar şi ale Europei occidentale.

Deschiderea primei Ambasade a Azerbaidjanului din Europa de Est chiar în România a fost rezultatul relaţiilor de prietenie stabilite de-a lungul istoriei, precum şi al intereselor comune geo-strategice. Ele sunt reliefate prin acordurile dintre cele două ţări, care au dus la extinderea şi aprofundarea relaţiilor bilaterale, susţinute la nivel înalt de cei doi şefi de stat. Vizitele preşedintelui Ilham Aliyev în România şi preşedintelui Traian Băsescu în Azerbaidjan reprezintă repere majore pentru stadiul actual al bunelor relaţii, pe multiple planuri, care deja au trecut la nivelul de parteneriat, între cele două state.

Ilham Aliyev este preşedinte al unui stat modern. Recunoaşterea şi aprecierea de care se bucură s-au concretizat deopotrivă în bunele relaţii pe care Azerbaidjanul le are cu statele lumii şi în numeroase premii, distincţii şi ordine din partea unora dintre cele mai prestigioase instituţii internaţionale.

Pentru întreaga sa activitate de om de stat, susţinător consecvent al dezvoltării relaţiilor multilaterale cu România, revista „Balcanii şi Europa” îi acordă preşedintelui Ilham Heydar oglu Aliyev titlul „Omul Anului 2010”.