NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Pluripartidismul postcomunist în România

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Pluripartidismul postcomunist în România

În numerele viitoare ale revistei vom publica prezentări ale altor partide importante ce au jucat un anume rol de-a lungul vremurilor, în istoria ţării: PNŢCD, PNL, PDL şi PRM. 

În România după evenimentele din decembrie 1989 au activat câteva sute de partide, însă relativ puţine au reuşit, în timp, să joace un rol important în organizarea şi conducerea actului politic. Având drept criteriu performanţele electorale şi guvernamentale, putem identifica şase organizaţii politice importante, cinci dintre acestea fiind partide politice – PNŢCD, PNL, PSD, PDL şi PRM – iar una, asimilată categoriei partidelor politice, UDMR. Asupra primelor cinci ne vom concentra analiza în continuare, reconstituind, pe scurt, istoria acestora prin intermediul crizelor de succesiune, dependente de raporturile organizaţiilor partidiste cu liderii lor (re)fondatori. Totuși, vom aminti în scurta și concisa noastră istorie a pluripartidismului postcomunist românesc și de alte formaţiuni politice care, însă, au jucat un rol politic minor, având prezenţe parlamentare sau guvernamentale meteoritice: ApR, PAC, PER, PSDR, PSM, PUNR sau UFD. Astăzi, niciuna dintre aceste formațiuni nu mai este o prezenţă politică activă.  

 

PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT 

Constituit în 1992, sub numele de Frontul Democrat al Salvării Naţionale, Partidul Social Democrat (PSD) este, aşa cum sugerează şi denumirea adoptată iniţial, continuatorul unei părţi a Frontului Salvării Naţionale, respectiv a grupării din jurul lui Ion Iliescu.  

Frontul Salvării Naţionale, ale cărui baze au fost puse chiar pe 22 decembrie 1989, a căpătat statutul oficial de partid politic la data de 6 februarie 1990. Condus de tandemul Ion Iliescu – Petre Roman, FSN a obţinut o victorie covârşitoare la primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale postcomuniste, primul devenind preşedintele României, iar cel de al doilea, prim-ministru. Partidul dominant al perioadei, FSN, nu şi-a putut conserva unitatea organizaţională, grupările din jurul celor doi lideri separându-se oficial la congresul din martie 1992.  

Adepţii lui Ion Iliescu au decis înfiinţarea unui nou Front – FDSN, înregistrat oficial ca partid politic pe 29 aprilie 1992. Cu Ion Iliescu pe post de locomotivă electorală, FDSN a câştigat alegerile parlamentare din septembrie 1992, chiar dacă performanţa sa electorală s-a situat la nici jumătatea celei a FSN din mai 1990. Ion Iliescu şi-a reconfirmat şi el poziţia de preşedinte al României, fiind obligat să părăsească (formal) partidul, la şefia căruia i-a succedat Oliviu Gherman. A urmat lunga guvernare Văcăroiu, la sfârşitul căreia FDSN, rebotezat PDSR în 1993, deşi mai puternic ca partid, a fost sancţionat de electorat pentru tendinţele sale hegemonice, dar şi pentru proliferarea corupţiei. În urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1996, PDSR a trebuit să se recunoască înfrânt şi să cedeze întreaga putere adversarilor săi politici.  

După alegerile pierdute, PDSR a traversat una din cele mai puternice crize din întreaga sa istorie. La Conferinţa Naţională a PDSR din 20-21 iunie 1997, grupul „reformator”, reprezentat de Teodor Meleşcanu, Viorel Sălăgean, Iosif Boda, Mircea Coşea şi Marian Enache, pentru care convieţuirea cu „conservatorii” din partid devenise imposibilă, a anunţat constituirea unui alt fel de PDSR, mai reformator şi “mai moral” – Alianţa pentru România. Președinte al formațiunii politice a devenit Teodor Meleşcanu. De cealaltă parte, participanţii la Conferinţa Naţională i-au încredinţat partidul lui Ion Iliescu, secondat de Adrian Năstase, având convingerea că numai în acest fel partidul va putea fi redresat.  

Alegerile generale din 2000 au readus la putere partidul lui Ion Iliescu. Devenit prim ministru, Adrian Năstase a fost confirmat preşedinte al noului Partid Social Democrat, născut din fuziunea PDSR cu PSDR, în 2001. Succesele guvernării Năstase, în special cele în domeniul politicii externe – intrarea în NATO şi începerea negocierilor de aderare la U.E. – au condus la victoria consecutivă a PSD în alegerile parlamentare din 2004. Totuşi, înfrânt în competiţia prezidenţială, PSD a pierdut guvernarea, partidul traversând o nouă şi îndelungată perioadă de opoziție.  

În aprilie 2005, în condiţiile unei „lovituri de palat” împotriva liderului fondator al partidului, Mircea Geoană a devenit noul preşedinte al PSD. Doi ani mai târziu, Geoană a fost reconfirmat în funcţie, dar şi „foştii” Ion Iliescu şi Adrian Năstase au revenit în prima linie a partidului – primul ca preşedinte de onoare, cel de al doilea ca preşedinte al Consiliului Naţional. Cariera lui Adrian Năstase a urmat o traiectorie descendentă, sfârşind prin condamnarea sa, în 2012, la doi ani de închisoare cu executare în dosarul „Trofeul calităţii”, vizând strângerea de fonduri pentru campania electorală din 2004. Condamnarea unui fost prim-ministru a reprezentat o premieră absolută pentru România postcomunistă. 

Schimbările produse la nivelul conducerii centrale a PSD nu au adus, însă, şi relansarea partidului: la alegerile europarlamentare din 2007, PSD s-a plasat pe poziţia a doua, în urma PD, adiționând cu puţin peste 20% din voturi, rezultat ce poate fi considerat cea mai proastă performanţă a partidului din 1990 încoace. În urma alegerilor parlamentare din 2008, PSD şi-a menţinut poziţia secundă, obţinând un număr mai mic de parlamentari comparativ cu cel deţinut de PDL, chiar dacă a contabilizat cele mai multe voturi, acceptând participarea la guvernul condus de preşedintele PDL. Înfrânt în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, Mircea Geoană a fost înlocuit de Victor Ponta la şefia partidului cu ocazia congresului din februarie 2010.  

Doi ani mai târziu, Victor Ponta a devenit premierul României, ca urmare a demiterii guvernului preşedintelui Băsescu, în contextul unora dintre cele mai mari demonstraţii de stradă de după cele din anii `90. Liderul PSD şi-a menţinut poziţia de premier în urma alegerilor parlamentare din 2012, câştigate de Uniunea Social Liberală (constituită în 2011) şi a fost reconfirmat preşedinte al partidului în 2013. Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale din toamna anului 2014, iar în vara anului următor s-a retras din fruntea PSD, conducerea partidului fiind preluată de preşedintele executiv, Liviu Dragnea, confirmat în această poziție de congresul partidului din 18 octombrie 2015.  

Rezumând, în fruntea partidului fondat de Ion Iliescu s-au succedat, până în 2017, șase preşedinţi aleşi formal de adunările generale ale membrilor partidului: Oliviu Gherman, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta și Liviu Dragnea. Dar atât Oliviu Gherman, cât şi Adrian Năstase au fost mai degrabă delegaţi ai lui Ion Iliescu la conducerea partidului, astfel că, în fapt, până în 2004 destinul PSD s-a aflat sub controlul liderului fondator. Pe de altă parte, Mircea Geoană a reprezentat o soluţie tranzitorie către epoca post-Iliescu, perioadă în care PSD a înregistrat o evoluţie critică, pierzând poziţia de partid dominant al sistemului, dar prezervându-şi continuitatea organizaţională. Tranziţia s-a încheiat odată cu alegerea lui Victor Ponta care, deşi nu l-a concurat direct pe Ion Iliescu, trebuie considerat ca fiind cel care materializează schimbarea liderului fondator. Adăugăm că cel de al şaselea preşedinte al PSD, Liviu Dragnea, a fost primul ales direct de către membrii partidului. 

 
 

Anca Ştefănescu