NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

România în flancul estic al NATO

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on România în flancul estic al NATO

În vara și toamna acestui an, și NATO, și Rusia, cu aliați ai săi, au făcut cele mai mari manevre militare din istoria post-război rece a coalițiilor politico-militare având ca nucleu Washingtonul și Moscova. În spațiul euroatlantic extins s-au creat două arcuri de criză: în flancul estic al NATO / vestic al Rusiei și în flancul de Sud al NATO / nordic și vestic al lumii islamice. 

Exerciții NATO în Marea Neagră

Interfață europeană a polarizării vest-est, flancul estic al NATO are ca patrimoniu un trecut zbuciumat, precar, și un spațiu mereu disputat. În perioada modernă, s-a conturat aici și o polarizare tot mai distinctă între Moscova și Berlin, care a pendulat dramatic între colaborare strânsă și războaie de amploare (inclusiv mondiale). Numai în secolul trecut, pe aici au trecut Linia Curzon, „cordonul sanitar”, formula „Intermarium”, a lui Pilsudski, Zidul Berlinului și „cortina de fier”. Urmașul tuturor acestor încercări de despărțire a apelor într-o zona de „ciocnire a civilizațiilor”, cum i-ar fi spus, discutabil, Huntington, este azi flancul de est al NATO, vecin direct cu partea de vest a teritoriului Federației Ruse. Fâșia de uscat european care se întinde de la Baltica la Marea Neagră și care s-a transformat, în ultimele câteva decenii, și mai ales după izbucnirea crizei ucrainene, într-un teren de confruntare între Noul Vest (SUA, Europa – și mai ales „Noua Europa”, cea fosta Răsăriteană, acum mai toată în NATO și UE) și Noul Est (Rusia și aliații/partenerii săi din statele foste republici unionale sovietice din Europa). Dacă acceptăm că lumea a intrat într-un nou „război rece”, ori îl prelungește pe cel canonic, aici este principala sa linie a frontului. 


Oricum, miza acestei fâșii de uscat europene este una decisivă, căci, așa cum ne învață clasicii geopoliticii, cine stăpânește Europa de Est domină Heartlandul, cine îl stăpânește pe acesta domină Insula Lumii, iar cine stăpânește această imensă întindere eurasiatică domină întreagă lume (Mackinder). 

Trupe Speciale ale Armatei Române

Dar cine stăpânește astăzi, de fapt Europa de Est, și care mai este astăzi fosta Europă de Est? În „războiul rece”, era clar: statele din Europa Răsăriteană, adică țările membre ale Tratatului de la Varșovia și CAER plus. Acum, Europa de Est „s-a mutat” mai spre răsărit, în statele post-sovietice europene (Ucraina, Georgia, R. Moldova, Belarus – ? -), căci celelate foste aliate ale Moscovei sunt Europa Centrală sau Europa de Sud-Est, integrate, în cea mai mare parte, în NATO și UE. 


Un areal, așadar, incert, instabil, disputat, în căutare și frământare și nu o dată exploziv (R. Moldova, Georgia, Ucraina). Iată un excurs istoric poate cam lung, dar lămuritor pentru a realiza focalizarea prioritară a celor două forțe mondiale într-o zonă în care concentrările de armament și de trupe sporesc continuu, tensiunea crește, gesticulatiile de forță sunt tot mai frecvente și mai ample. 

Prin preluarea Crimeei de către Rusia, în 2014, echilibrul relativ de forțe din zona Mării Negre, care este tronsonul sudic al flancului de Est al NATO, zona în care se află și România, s-a modificat substanțial. Strategii și analiștii occidentali (în primul rând cei de la RAND Corporation) acuză o vulnerabilitate evidentă a NATO pe flancul său de Est. Summiturile NATO de după izbucnirea crizei ucrainene, din Țara Galilor, Varșovia, Bruxelles, au pus în mișcare o amplă strategie pentu consolidarea politico-militară a poziției Alianței pe întinderea europeană dintre Norvegia și Turcia. În acest context, România, care, împreună cu Polonia, este unul dintre principalele bastioane de apărare ale NATO pe flanc, a fost înzestrată cu structuri militare semnificative, în cadrul Alianței: divizia multinațională și brigada multinațională de la Craiova, bazele de la Kogălniceanu și Câmpia Turzii, scutul antirachetă de la Deveselu, cărora li se adaugă, mai nou, un comandament NATO la nivel de corp de armată. Toată această structură vizează apărarea și descurajarea comună la periferia estică a NATO, într-o manieră coerentă și integrată. 

Exerciții ale trupelor SUA, Bulgariei și României, pe teritoriu românesc

Statele NATO din regiune – Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Ungaria – acționează coordonat, în cadrul Formatului București – 9, inițiat de România și Polonia, alături de Inițiativa celor Trei Mări, pentru identificarea și implementarea căilor de consolidare a prezenței aliate întărite pe flancul estic. În cuprinsul acelorași eforturi, de consolidare a flancului de Est și al Alianței în general, șase state europene – Germania, Grecia, Olanda, Polonia, România, Spania, Suedia – s-au înzestrat, sau urmează să o facă, cu sisteme de apărare antiaeriană și antirachetă Patriot. România a semnat, în 2017, un acord de 3,99 miliarde de dolari pentru șapte sisteme Patriot în cea mai modernă configurație. În aceeași finalitate, statele din regiune solicită o prezență strategică americană mai puternică în Europa Centrală și de Sud-Est, atât în plan militar, cât și în domeniile energetic, de transport și digital, pentru creșterea interesului american și implicarea sporită a SUA în zona, în spiritul reafirmării angajamentelor asumate de fiecare stat din NATO față de prevederile Art. 5 din Carta Atlanticului.


Așa cum era de așteptat, Rusia acționează, la rândul ei, prin potențarea capacităților sale militare la frontierele sale vestice, de-a lungul întregului flanc estic al NATO, prin amplasarea de structuri militare din Kaliningrad până în Crimeea, manevre militare de amploare, zboruri de recunoaștere, ciberatacuri, război psihologic etc. Moscova subliniază că replica să la planurile și programele Alianței atlantice vor include acțiuni asimetrice, hibride, militare și nonmilitare. În SUA și în NATO se remarcă faptul că, în acest moment, Rusia nu privilegiază presiunile directe asupra statelor NATO din Estul Alianței, ci acționează pentru cointeresarea și atragerea statelor vest-europene din NATO în proiecte comune reciproc avantajoase, abordare care, în vest, este interpretată ca o încercare de fisurare și centrifugare a solidarității atlantice. 

Și totuși, politologi occidentali nuanțează discursul despre „sfidarea rusă”. Analistul francez Pierre Emmanuel Thomann apreciază că „pe Flancul oriental al UE este necesară evaluarea atentă a percepției de securitate a Rusiei, care reprezintă al doilea pol european, pentru identificarea amenințărilor și riscurilor la scară europeană”. Exemplificând, el susține că „în ce privește criza din Ucraina, Rusia nu este o amenințare pentru UE. Criza – spune el – este înainte de toate o consecință a erorilor strategice succesive ale SUA, UE și a statelor membre”. Și, mai adaugă el, „cheltuielile militare însumate ale statelor NATO le depășesc cu mult pe cele ale Rusiei”. Într-o optică similară, Joseph A. Day, membru al Adunării Parlamentare a NATO sublinia, într-un raport din aprilie 2018, că, pentru Alianță, forțele nucleare și cele convenționale sunt doar o parte a posturii de apărare și descurajare a NATO. „De aceea, obiectivul descurajării este de a-l face pe adversar să înțeleagă că avantajul pe care l-ar putea obține dintr-o acțiune militară s-ar reduce la neant prin prețul pe care l-ar plăti pentru aceasta și, deci, o asemenea acțiune ar fi de neconceput”. 

Într-un tablou preponderent încărcat, tensionat și tot mai „hibridat”, asemenea puncte de vedere, chiar neoficiale, pot deschide perspective noi de abordare și acțiune, disociate de opțiunile militare, care și-au sporit considerabil ponderea în strategiile NATO și în primul rând a SUA în raporturile cu Rusia. 

Într-o lume tot mai interdependentă, care are de făcut față unor sfidari planetare din fața cărora nu se pot sustrage nicun stat și nicio coaliție, și în care superputerile sunt legate prin tot mai multe fire de importanță esențială, un „război cald” ar fi pe cât de absurd, pe atât de catastrofal. Reconcilierea și reluarea conlucrării în lume se profilează, de aceea, ca opțiune rațională obligatorie pentru forțele acum în confruntare, în estul continentului european sau oriunde în lume.

Corneliu Vlad
 

Partidele istorice pe scena politică românească

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Partidele istorice pe scena politică românească

Odată cu alegerile din decembrie 2016, ne putem întreba în ce măsură mai dăinuie în viața noastră politică partidele istorice. Într-adevăr, în acest ciclu electoral, PNȚCD nu mai apare, iar PNL și PSD nu păstrează de fapt decât numele vechilor partide, în vreme ce identitatea lor tradițională este mai mult decât problematică.  

Ion I.C (Ionel) Brătianu (stânga) la Conferința de Pace de la Paris (1919)

Toate cele trei partide au adus contribuții esențiale la progresul României și al democrației românești. Din păcate, propaganda istorică comunistă a trecut sub tăcere multe dintre acestea, și imaginarul comun de azi nu le-a recuperat decât parțial.  

De departe cel mai venerabil dintre acestea rămâne Partidul Național Liberal, al cărui nucleu se formase în focul revoluțiilor din 1848 și care preluase cele mai importante inițiative de modernizare proclamate de aceste revoluții, jucând un rol de seamă în toate evenimentele importante ale sec. XIX, de la Unirea Principatelor la Independență, de la emanciparea și împroprietărirea țăranilor la dezvoltarea unei economii industriale și a instituțiilor statului modern, inclusiv învățământul primar general și obligatoriu.  

Fondat la 24 mai 1875, Partidului Naţional Liberal avea, deci, o considerabilă tradiție. Alături de mica boierime progresistă de la 1848, burghezia a format baza socială a PNL. Alături de aceștia s-au aflat cei mai mulți funcționari, dezvoltarea socială a României moderne având particularitatea unei prezențe foarte accentuate a funcționarilor ca susținători activi ai partidelor politice, și mai ales ai PNL. Tot în preajma PNL gravitau și reprezentanții profesiilor liberale: avocaţi, ingineri, medici, profesori. După 1900, Partidul Naţional Liberal a atras de partea sa și intelectualitatea satelor, pe preoţi şi învăţători, prin mişcarea cooperatistă iniţiaţă de Spiru Haret. 

I.G. Duca, Iuliu Maniu şi Nicolae Titulescu

Partidul Naţional Liberal a avut o activitate politică şi legislativă efervescentă, pe măsura îndelungatei sale prezențe la guvernare. Cea mai lungă perioadă a durat nu mai puțin de 12 ani, între 1876 şi 1888. O perioadă atât de îndelungată de deținere și exercitare a puterii a tensionat viața politică. De altfel, tocmai în acești ani a compus I.L. Caragiale geniala sa „Scrisoare Pierdută” (1884), care satirizează acerb politica liberală și pe reprezentanții acesteia.  

În 1907, Partidul Naţional Liberal a înăbuşit răscoala țăranilor, dar nu cu violența sângeroasă pe care i-au atribuit-o adversarii politici și, ulterior, propaganda comunistă. De menţionat faptul că liberalii, care inițiaseră și împroprietărirea din vremea lui Cuza, militau încă din 1881 pentru o reformă agrară radicală și au căutat soluții care să amelioreze situația țăranilor. Au izbutit să realizeze acest mare proiect, însă abia după încheierea victorioasă a Primului Război Mondial. 

Din guvern al reformelor, guvernul Brătianu a devenit unul al neutralității și apoi al participării României la război, pentru realizarea unității naționale. După Marea Unire, cu susținerea Regelui Ferdinand, care se angajase personal în fața soldaților că le va da pământ, în 1921, se realizează cea mai mare reformă agrară din istoria României: 66% din suprafața arabilă deținută de moșieri, expropriată cu justă despăgubire, a fost alocată țăranilor. Noua Constituţie (1923) consacră Marea Unire și depline libertăți cetățenești.  

Alexandru Ionescu, Vasile G. Morțun și Ioan Nădejde, conducătorii PSDMR

PNL a jucat un rol foarte important în refacerea economică, după principiul „Prin noi înşine: în 1938, industria a atins nivelul maxim de dezvoltare din perioada interbelică. Dușmănit cu violență de legionari, care i-au asasinat chiar președintele, pe I.G. Duca, PNL și-a văzut suspendată activitatea între 1938 și 1944, în perioada dictaturii regale și apoi în dictatura antonesciană. După Armistițiu, când Constituția din 1923 este repusă în drepturi, PNL revine pe scena politică. Proclamarea Republicii, la 30 decembrie 1947, a dus însă la interzicerea tuturor „partidelor burgheze” și deci la întreruperea activității politice a PNL. O mare parte a fruntașilor săi au fost închiși, mulți murind în închisorile comuniste – cel mai cunoscut, dar departe de a fi singurul, fiind marele istoric și om politic Gh. Brătianu. Mulți alții au fost forțați să ia calea exilului.  

Se putea crede atunci că drumul partidelor istorice se încheiase definitiv. Până și Partidul Socialist, care nutrise unele iluzii de colaborare cu comuniștii, s-a văzut înghițit de aceștia. Era o formaţiune cu o experiență istorică importantă, partid participant activ la Marea Unire, cu contribuții doctrinare foarte substanțiale, cum a fost, în 1886, studiul lui Gherea, „Ce vor socialiştii români?”, care susţinea o serie de revendicări democratice (votul universal, libertatea presei, egalitatea femeilor cu bărbaţii).  

La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Principalele direcţii de acţiune ale partidului erau instituirea votului universal, adoptarea unei legislaţii a muncii şi reforma radicală a sistemului agrar în favoarea ţărănimii, gratuitatea învăţământului, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea şi autonomia comunală. Spre deosebire de alte partide similare din Europa, PSDMR a adoptat o poziţie moderată, în sensul acceptării cadrului constituţional existent. PSDR a salutat Marea Unire din 1918, solicitând democratizarea ţării.  

Guvernul I.C Brătianu la şantierul de gaze Deleni (1924)

Începând din 1918, PSDR s-a scindat în mai multe grupuri disidente. Cea mai gravă sciziune a fost cea din 1921, care a dus la constituirea Partidului Comunist Român. În perioada dictaturii regale, PSDR şi-a continuat activitatea în ilegalitate, sub conducerea lui Constantin – Titel Petrescu, protestând activ față de anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la URSS. După 23 august 1944, PSDR a fost implicat în constituirea primelor cabinete provizorii, dar la instalarea guvernului Petru Groza, în martie 1945, mulţi lideri ai partidului au refuzat să participe la guvernare. La Conferinţa din decembrie 1945, în urma hotărârii majorităţii delegaţilor de a merge în alegerile parlamentare pe liste comune cu PCR, Constantin – Titel Petrescu şi susţinătorii săi au părăsit PSDR. În februarie 1948, ce mai rămăsese din partid a fuzionat cu PCR, în cadrul Partidului Muncitoresc Român. Două luni mai târziu, toți liderii PSDR au fost arestaţi, astfel că socialiștii au dispărut din viaţa politică. 

Partidul Naţional Ţărănesc s-a format în 1926, prin fuziunea Partidului Național Român din Transilvania (prezidat de Iuliu Maniu) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (prezidat de Ion Mihalache). Alegerile din decembrie 1928 au adus victoria PNȚ, care a câștigat 77,76% din voturi și 348 de mandate de deputat. Președinția Consiliului de Miniștri a fost încredințată lui Iuliu Maniu. Guvernul PNȚ a reușit stabilizarea leului și convertibilitatea deplină a monedei naționale. La 16 martie 1929 s-a publicat legea pentru administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor publice, care prevedea că toate concesiunile urmau a se face prin licitație publică; pe baza legii s-au constituit regii autonome în domeniul căilor ferate, telecomunicațiilor, petrolului, gazului metan etc. Alte măsuri legislative importante au privit vânzarea pe credit a mașinilor industriale, organizarea Creditului Funciar Rural și a Creditului Agricol, introducerea contractului colectiv de muncă, prin care apărea pentru prima dată concediul de odihnă plătit, de 7-30 de zile pe an, reorganizarea administrativă a țării ş.a. În contextul în care liderii PNȚ erau acuzați că s-ar fi îmbogățit pe căi necinstite, Ion Mihalache a depus un proiect de lege privind controlul averii tuturor funcționarilor publici și demnitarilor de după 1914. Proiectul nu a trecut însă de comisiile tehnice ale Parlamentului decât în a doua guvernare PNȚ. 

Fruntaşul ţărănist Ion Mihalache, în boxa acuzaţilor după instaurarea regimului comunist (1947)

Legislația promovată de guvernul PNȚ Vaida -Voievod a dus la scăderea impozitelor. S-a adoptat și legea controlului averii funcționarilor publici: dacă averea nu putea fi justificată, se aplica un impozit de 90%; dacă, însă, cel controlat își justifica averea, denunțătorul putea fi pedepsit cu închisoare până la un an.. Guvernul Vaida a operat într-o conjunctură dificilă. În februarie 1933 a fost nevoit să recurgă la forță pentru reprimarea grevelor muncitorilor de la „Atelierele Grivița”. Confruntat cu nemulțumirea regelui Carol și cu agitația liberalilor, guvernul Vaida a demisionat în noiembrie 1933. 

În 1938, regele Carol abrogă Constituția din 1923 și interzice activitatea partidelor politice. Totuși, PNȚ continuă acţiunea internă. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost solicitați să participe le cele două consilii de coroană din 29-30, respectiv 30-31 august 1940 în care s-a dezbătut poziția României față de Dictatul de la Viena. Ambii s-au opus cedării fără luptă a Transilvaniei de Nord.  

PNȚ a salutat intrarea României în războiul împotriva URSS, dar nu a fost de acord cu participarea la război peste râul Nistru. Pe măsură ce situația frontului din est se înrăutățea, Maniu și-a sporit insistențele pentru ca Antonescu să încheie un armistițiu cu puterile aliate. 

După Al Doilea Război Mondial, PNȚ a fost principala forță politică care s-a opus instaurării comunismului în România. La 31 august 1944 a fost repusă parțial în vigoare Constituția din 1923, ceea ce a permis reluarea legală a activității PNȚ. Perioada următoare a fost dominată de lupta împotriva instaurării regimului comunist în România și salvarea libertăților democratice puse în pericol de instaurarea, cu sprijin sovietic, a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. 

Alegerile din noiembrie 1946 s-au încheiat cu victoria Blocului Partidelor Democrate, dar, potrivit opiniei majorității istoricilor, aceste rezultate nu reflectă nici pe departe rezultatele reale, favorabile PNȚ. Conducerea partidului a luat hotărârea ca o parte din liderii formaţiunii să plece în străinătate, pentru a-și desfășura activitatea în exil. La 14 iulie 1947, la Tămădău, însă, Ion Mihalache, atunci vicepreședinte al partidului, Nicolae Penescu (secretar general al partidului), Nicolae Carandino (directorul ziarului „Dreptatea”) și Ilie Lazăr (membru în Delegația Permanentă) au fost arestați. Represiunea care a urmat a fost extrem de dură. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la închisoare pe viață, alți lideri ai partidului au primit și ei pedepse grele.  

Amnistia din 1964 a scos din închisori pe supraviețuitorii opoziției comuniste, după aproape două decenii de represiune feroce. Partidul Național Țărănesc, care nu se dizolvase formal niciodată, devine, printr-un act secret de aderare din 1987, partid creștin-democrat, membru al Internaționalei Creștin Democrate. Mutilate însă de cinci decenii de manipulare a istoriei, de ignorarea deliberată și de îmbătrânirea inevitabilă a reprezentanților partidelor istorice, de neîncredere invidioasă față de emigrați, imaginea și mai ales legitimitatea partidelor tradiționale („burgheze” în vocabularul stereotip comunist, chiar atunci când era vorba de social-democrați) păreau foarte îndoielnice. Din generația martirizată a vechilor membri mai trăiau câțiva bătrâni domni anonimi, care supraviețuiseră, exilați – fie în propria țară, fie în cîteva capitale ale lumii libere – în marginea societății. Cu toate acestea, cele trei partide își reiau imediat activitatea și își redobândesc statutul legal încă din primele zile ale lui ianuarie 1990.  

PNȚCD, rămas în afara Parlamentului din anul 2000, deși fusese principala forță politică în prima alternanță la putere din 1996 – sau poate tocmai de aceea – are o existență îndoielnică, gravitând în proximitatea PD și a noului PNL. Ne putem, așadar, întreba dacă nu cumva istoria partidelor istorice s-a încheiat definitiv odată cu alegerile din 2016…  

 

Prof. dr. Zoe Petre 

 

Un parcurs estival dificil

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Un parcurs estival dificil
Carol Roman

Carol Roman

N-ar mai avea rost să evocăm vara neaşteptat de capricioasă pe care am parcurs-o. Cu toţii am trăit temperaturi caniculare, nopţi reci urmate de ploi torenţiale, inundaţii, grindină. Şi va trebui să remarcăm în special că acestui zbucium al naturii i se adaugă şi o seamă de evenimente social-umane ce ne-au complicat existenţa. Ne referim la Uniunea Europeană, care traversează cu greu impasurile datorate stagnării economico-sociale. Ţări ca Italia, Spania, Portugalia, Franţa încearcă să depăşească cotele slabe ale performanţelor lor economice, de mai mulţi ani dorind să revină la o linie de plutire sustenabilă. În acest context, un moment deosebit de dificil l-a reprezentat, şi mai continuă încă să fie, cazanul grecesc pe cale de a exploda. Nu exagerăm cu nimic dacă afirmăm că toate forţele lucide ale Europei s-au concentrat pentru a rezolva situaţia gravă a Greciei şi găsirea unei soluţii pentru salvarea statului elen de la prăbuşire ori de la ieşirea din Uniunea Europeană.

E drept că Grecia a evitat la limită falimentul statului, dar noile împrumuturi oferite cu mare greutate şi cu surplusuri de condiţionări nu fac decât să majoreze datoria enormă a statului grec. Se remarcă refuzul prelungit al Fondului Monetar Internaţional de a deveni parte la Acordul de ajustare a Atenei, condiţionând participarea la efortul economic doar dacă datoria ţării, de 178 % din PIB, nu ar fi fost modificată. Oricum, marea masă a populaţiei greceşti va trebui să plătească cheltuielile nesăbuite făcute chiar de ea cu sumele imense primite cu uşurinţă, pe datorie, de la marile bănci internaţionale care au cerut restituirea lor, evident, inclusiv dobânzi.

În această vară, Europa a mai fost supusă şi la torentul de emigranţi din Africa: mii de oameni veniţi din Tunisia, Siria, Nigeria, Somalia, Mali traversează în continuare apele mediterane, în căutarea unei vieţi fără grija supravieţuirii şi a pericolului de a fi decimaţi de gloanţe din propriile lor ţări. Potrivit ONU, aproximativ 28.843 de emigranţi au sosit în Grecia sfâşiată de dileme economice între 8 şi 14 august, ce se adaugă celor 160.000 de emigranţi ajunşi în primele opt luni. Un mare număr de refugiaţi africani înaintează zilnic spre Italia, Serbia, Ungaria, mulţi dintre aceştia având drept obiectiv Marea Britanie, Franţa şi Germania. Din păcate, până la ora actuală nu există o soluţie europeană pentru rezolvarea acestei avalanşe umane prăbuşite asupra Europei. Iar încercarea de a se lua unele măsuri în urma cărora câteva mii de transfugi ar urma să fie adăpostiţi în ţări europene nu progresează, deoarece sunt tot mai multe state ce nu s-au declarat dispuse să primească mii de refugiaţi cărora să le asigure şi mijloace de supravieţuire. Aproape toate ţările europene sunt alarmate de torentul de nou-sosiţi pe continent, care ar putea deteriora statutul social şi nivelul lor de trai. O problemă nouă cu faţă veche a apărut în Germania, unde se preconizează ca în acest an să se primească peste 500.000 de refugiaţi, ceea ce ar tulbura climatul social-politic al ţării. Sunt tot mai numeroase cazurile de atacuri şi discursuri rasiste. Numai în decursul acestei veri au existat peste 250 de manifestări rasiale, iar reţelele sociale sunt pline de atacuri dure împotriva emigranţilor. A venit şi replica unor personalităţi democratice din Germania, care au condamnat atacurile împotriva africanilor ce-şi căutau un adăpost. Din păcate, multe atitudini retrograde împotriva refugiaţilor utilizează terminologia veche nazistă. „Dacă nu eşti de părere că toţi refugiaţii sunt paraziţi care trebuiesc vânaţi, arşi sau gazaţi, atunci ar trebui să-ţi faci cunoscut punctul de vedere” s-a adresat populaţiei, sub forma unui protest antirasist, o prezentatoare de la televiziunea publică ARD, în cadrul unei dezbateri la nivel naţional. La rândul lor, oficialităţi germane au condamnat atacurile asupra unor centre de refugiaţi din Germania, iar cancelarul Angela Merkel a avertizat că problema azilului pentru nou sosiţi ar putea deveni o provocare mai mare pentru Uniunea Europeană decât criza financiară din Grecia şi chiar depăşirea efectelor unor momente critice economice, prelungite încă, în ţări europene.

În mod cert, parcurgem o vară fierbinte, extrem de dificilă, care solicită clarviziune, responsabilitate, soluţii, şi mai cu seamă păstrarea unei ambianţe democratice, statornicite în lumea europeană.

Carol Roman 

 

România – Schengen, un incident de parcurs, cu implicaţii mai largi

Reporter: editura February - 21 - 2011 Comments Off on România – Schengen, un incident de parcurs, cu implicaţii mai largi

Moment al adevărului, la mai puţin de cinci ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007: Franţa şi Germania “sugerează” amânarea includerii încă noilor veniţi în UE, România şi Bulgaria, în Spaţiul Schengen. N-ar fi, pentru Bucureşti, un eşec de proporţiile amânării intrării în NATO şi UE, cum susţin unii, dar nici prea agreabil nu este. Efectele negative de ordin practic nu sunt nemaipomenite, dar gestul franco-german – ca să-i luăm partea profitabilă – îndeamnă la o discuţie mai largă privind poziţionarea mai exactă a României în UE. Care e locul şi prestaţia Bucureştiului în UE? Ce relaţii cu partenerii de Uniune şi cu centrul de la Bruxelles avem? Cât de eficientă este politica europeană a României şi care este forţa ei de negociere?

Ce ar însemna amânarea

În Spaţiul Schengen nu mai există controale între frontierele interne ale statelor membre, ci doar o frontieră externă, unde controalele se fac după reguli clare în materie de vize, migraţie, azil etc. A călători prin Spaţiul Schengen, cetăţean al unui stat membru fiind, este aşa cum ai călători prin propria ţară, cu indiferent ce document de identitate valabil. Dar britanicii, irlandezii şi ciprioţii, cetăţeni, aşadar, ai unor state membre ale UE, nu beneficiază de facilităţile Schengen, căci ţările lor nu au aderat la acest spaţiu, şi nu se arată prea nemulţumiţi.

La nivelul cetăţeanului, însă, apartenenţa sau nu la Spaţiul Schengen oricum se resimte. Pe teritoriul unui stat din Spaţiul Schengen nu se poate sta mai mult de 30 sau 90 de zile dacă nu-ţi justifici prin acte prezenţa. Şi mai afectaţi sunt cetăţenii români ce vor să muncească în străinătate, mai precis în Spaţiul Schengen, căci, fiind în Schengen, eşti mai uşor angajat şi altfel îţi negociezi contractele de muncă şi beneficiile ce derivă din ele (asigurările de sănătate, sociale). Şi firmele au mai multe bătăi de cap, căci transporturile comerciale sunt supuse controlului la vămi. Fără Schengen, la trecerea frontierelor în acest spaţiu, şi persoanele, şi mărfurile au mai mult de aşteptat la controale. În sfârşit, unii mai susţin că dacă intrăm în Schengen, şi vizele pentru SUA ar fi mai uşor de obţinut.

Neaderarea la Schengen nu este un semnal bun nici pentru mediul de afaceri străin, căci posibilii investitori ar putea deveni mai neîncrezători, mai prudenţi. Experţi guvernamentali de la Bucureşti susţin că amânarea adertării la Schengen ar avea, însă, implicaţii legate mai degrabă de imaginea ţării, nu de economie. Şi totuşi, este vorba şi de un impact psihologic, de slăbirea încrederii în România, ceea ce se poate traduce şi prin reducerea investiţiilor străine directe. Dar impactul asupra economiei nu va fi măsurabil, pentru că oamenii de afaceri circulau liber şi până acum, opinează alţi specialişti.

România şi „motorul” franco-german

Unde se află România (şi Bulgaria) în UE, acum, când aşteaptă în pragul Schengen? Nu într-o poziţie prea comodă. Pe fondul necazurilor de ordin general ale crizei şi al repoziţionărilor în UE şi chiar la nivel continental, se reanimă aprecierile că România şi Bulgaria n-au fost, de fapt, pregătite pentru aderarea la Uniune. Confruntaţi cu dificultăţi în propriile ţări, europenii „mai vechi” regretă admiterea celor două state de la Dunărea de jos, iar unii merg până la a teoretiza pe ideea unei Europe „cu mai multe viteze”, cu toate că, într-un fel, aceste piste diferite există deja: zona euro, Spaţiul Schengen etc.

„Sugestia” franco-germană de amânare sine die, de fapt până una- alta, a aderării la Schengen se explică, simplist şi punctual, inclusiv de presa franceză, prin relaţiile oficiale franco-române, nu tocmai cordiale. Franţa preşedintelui Sarkozy, care i-a gesticulat sugestiv omologului său Băsescu la o reuniune de vârf a UE, a fost pusă într-o poziţie incomodă în instituţii şi instanţe europene în problema ţiganilor şi se pare că la Elysee nu s-a uitat acest lucru. Presa de la Paris trimite şi la insatisfacţia „părţii franceze” (care o fi ea?) în legătură cu nefinalizarea unor proiecte de afaceri şi aminteşte, în acest sens, de sulfurosul episod cu compania Vinci. Germania, ca partener de „motor” al UE cu Franţa, s-a solidarizat cu poziţia Parisului, mai ales că nici relaţiile Berlin-Bucureşti nu sunt cele optime, aşa cum s-a putut constata şi cu ocazia desantului operativ şi fără rezultate deosebite al cancelarului Merkel în România. România are pateneriat strategic cu Franţa, dar acest atu nu a funcţionat în favoarea noastră, iar unii chiar s-au grăbit să ceară renunţarea la el, iar cu Germania, parteneriatul strategic se perpetuează de ani de zile doar ca proiect.

Se aminteşte, totuşi, că o serie de state membre ale Uniunii Europene, care deţin calitatea de membri ai Forumului Salzburg (Austria, Ungaria, Polonia, Slovenia, Cehia, Slovacia), şi-au exprimat anterior sprijinul pentru demersurile ţării noastre de a deveni membru Schengen.

Cum a reacţionat Bucureştiul

Sunt situaţii când, în familia instituţionalizat-unită europeană, trebuie să-ţi afirmi, uneori, interesele într-un mod mai ferm şi mai energic ca de obicei, chiar cu riscul de a fi cotat că soliciţi limitele unui presupus consens. Aşa procedează, tradiţional, Marea Britanie, aşa au făcut-o, în diverse împrejurări, Spania, Polonia, Cehia sau alţii şi de obicei au avut, fiecare, câştig de cauză. România, care obişnuise areopagurile europene cu o poziţie mai degrabă comună, neactivă, nereactivă, şi-a spus, de data aceasta, poziţia direct şi fără menajamente. Nu însă prea coerent. Preşedintele, ministrul de Externe, parlamentari şi europarlamentari s-au pronunţat public şi uneori tăios, chiar dacă unii au revenit cu precizări, corective, retractări. Discursul european al şefului statului a conţinut nuanţe noi, deloc de neglijat. El a vorbit de tratamentul diferenţiat ce riscă a fi aplicat statelor mari şi statelor mici din Uniune şi a remarcat că, din păcate, s-ar părea că în UE ar trebui să vorbeşti pe un ton mai ridicat pentru a-ţi putea afirma poziţia şi interesele. Aprecieri esenţiale, dar pe care preşedintele României, deocamdată, doar le-a enunţat. Mai important este, însă, altceva, faptul că, aşa cum sublinia şi comisarul european din România, iată că „atunci când este convinsă de dreptatea sa, România învaţă să spună Nu, respectiv să îşi apere cu fruntea sus o poziţie în care crede”. Mai ales că, de data aceasta, „realitatea tehnică este cel mai bun aliat al României”, iar şicanele care i se fac ţin de zona politicii sau chiar a micilor orgolii, inclusiv de relaţiile la vârf ale Bucureştiului cu mai-marii din UE.

Dramatizând oarecum, am spune că România are alianţe, parteneriate, e în uniuni şi alte instituţii, dar îi trebuie şi aliaţi, parteneri, interlocutori de încredere şi pe care să se poată bizui în situaţii importante sau delicate.

Ce va urma?

Problema nu e dacă România va intra în Spaţiul Schengen, ci când va intra, afirmă mai toată lumea. Dar „încercarea Schengen” nu se va topi în uitare. Partenerii europeni vor şti, de acum încolo, că Bucureştiul nu este neapărat un coleg pasiv, lipsit de idei, iniţiative şi reacţii. Cu încercări de diverse tipuri, România, ca şi alţi relativ noi intraţi în UE, se va confrunta în continuare. Solicitată intens de criză, Europa e stimulată să se reaşeze. O obligă şi dezangajarea treptată a SUA, politica mai activă a Rusiei, implicarea tot mai evidentă a Chinei, gesturile de preeminenţă ale Germaniei, noua orientare a Poloniei, iar de la un moment dat şi cuvântul mai greu al Turciei. În viitoarea Uniune Europeană, în viitoarea Europă, România va fi obligată să-şi aibă şi să-şi afirme o poziţie activă şi un interes naţional bine definit. Episodul Schengen e doar un început, doar un semnal.

Corneliu Vlad