NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Prea mici pentru o aniversare atât de mare!

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Prea mici pentru o aniversare atât de mare!

Doar de o sută de ani să existe România?! Pentru că asta aflăm din unele discursuri oficiale și de pe unele mici, foarte mici ecrane. Și numai o sută de ani să numere Centenarul în care sunt cuprinse ființa și identitatea noastră națională?

Toamna românească la Zikhron Ya’akov, Israel.

Dacă e să judecăm strict calendaristic, da! Doar că înăuntrul Centenarului despre care vorbim și pe care ne prefacem că-l serbăm, se vede, dacă e să privim cu atenție, și să privim musai cu ochii inimii, toată istoria noastră, de la întâiul ei început, până departe, în viitor.
1918 e anul cel mai cuprinzător al României, pentru că adună în durata lui toți cei 1917 ani de până la el, plus anii de dinaintea acestora. D-aia și este atât de mare acest Centenar. Pentru că el este despre trecut. Despre tot trecutul pe care stă așezat prezentul. Dar este, totodată, și despre viitor. Îndeosebi despre viitor.
Părinții și bunicii noștri ne-au lăsat această Românie, mare și când a fost mai mică decât acum, dar mai ales atunci când a fost cu adevărat mare. Ca să ne-o poată lăsa, mulți dintre ei au fost nevoiți să-și dea viața. Care pe la Oituz, care pe la Mărășești. După exemplul părinților și bunicilor lor, ce făcuseră tot așa, murind pe la Grivița și Plevna, unii, pe la Călugăreni și Rovine, alții. S-au găsit în mai toate timpurile din care este alcătuit acest mare Centenar locuri bune de murit. Și s-au găsit întotdeauna părinți și bunici gata să moară. La vârsta când abia începeau să trăiască. Căci toți au murit tineri, pentru că tinerețea este vârsta dragostei, iar ei au murit din dragoste. Față de fâșia lor de pământ, de bucata lor de cer, de căsuța lor cu pridvor, de femeia cu ochii înlăcrimați din pridvor, de copiii din brațele femeii, toate acestea numindu-se, în cărțile pe care mulți dintre ei nu le-au citit niciodată, dragoste de țară. Adică dragostea despre care este sau ar trebui să fie vorba atunci când rostim numele acestui Centenar.

Concert al naistului Nicolae Voiculeţ la Gyula, în Ungaria

Un Centenar mare cât o dragoste, putem spune. O spunem însă degeaba, dacă nu oferim suficiente dovezi în acest sens. Și se pare că nu oferim.
Vremurile nu ne cer dovada supremă, care e sacrificiul, așa cum le-au cerut celor de până la noi. Ci să arătăm că ne pasă. Că putem fi măcar într-un astfel de moment istoric împreună.
Anul acesta, care se va încheia curând, a fost mai degrabă festivist ,nu festiv. A lipsit și lipsește starea de sărbătoare. Cum să vorbim convingător de Unire când suntem mai dezbinați ca oricând? Sărbătoarea Centenarului Marii Unirii ne este trimisă din trecut. De către cei de acum 100 de ani, în speranța că vom ști să fim la înălțimea ei. Dar se pare că nu știm. Și când spun asta, mă gândesc la calendarul manifestărilor desfășurate pe parcursul acestui an. Bunăoară, Cerbul de Aur. Un festival prestigios și necesar. Dar de ce să fie așezat între acțiunile culturale dedicate Centenarului?
S-a constituit la nivel național un fond pentru finanțarea acestor acțiuni. O ocazie taman bună pentru asigurarea banilor necesari Cerbului, fiindcă altă legătură…. Altminteri, simpozioane mititele și spectacole onorabile, risipite pe tot cuprinsul țării, căci la noi funcționează din plin principiul acoperirii naționale. Și chiar internaționale. Doar avem ditamai Institutul Cultural Român, care continuă să creadă ce ne putem legitima cultural în fața lumii cu același dansuri și costume populare… Doar cu ele nu facem decât să batem sârba pe loc! Toate acestea în detrimentul ideilor naționale, menite să-i strângă pe toți oamenii unei națiuni în jurul lor, încărcându-se reciproc cu lumină și forță. Prima dintre acestea ar fi trebuit să fie, în cazul de față, cea a solidarității. Însă exact solidaritatea ne-a lipsit și ne lipsește în acest an al Centenarului Unirii. O mare sărbătoare pe punctul de a fi ratată! Peste următoarea sută de ani n-o să mai fie, cel mai probabil, niciunul dintre noi, cei de azi. Vor fi, însă, copiii și nepoții noștri. Această Românie a dezbinării vrem să le trimitem în viitor?
Și cât de simplu ar fi să-i facem mândri de noi! Nu continuând să ne înrolăm în războiul româno-român, pe care îl punem zilnic la cale, ci străduindu-ne să le lăsăm celor de după noi o moștenire de care să nu le fie rușine. Cu alte cuvinte, bucuria de a privi cu respect și recunoștință spre trecutul în care se va transforma prezentul în care trăim.
Centenarul Marii Unirii este mai ales despre respect și recunoștință. Dar se pare că n-am înțeles încă lucrul acesta. Ar fi o greșeală de neiertat ca sfârșitul acestui an sărbătoresc să ne prindă atât de mici cum suntem acum. A mai rămas destul de puțin timp până atunci. Suficient de mult însă ca să mai putem crește. Noi în ochii noștri, în primul rând. Apoi în ochii celor ce ne privesc din depărtarea veacului trecut și din zarea celui viitor.
Cum să așezi lângă o sută de ani de mândrie și demnitate națională o sută de ani de rușine? Istoria nu ne va ierta niciodată! E timpul să ne trezim!

Ștefan Mitroi

Pământul şi apa – mize globale

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Pământul şi apa – mize globale

Se observă tot mai des că unele dintre statele lumii îşi vând „comori” care le pot asigura supravieţuirea şi bunăstarea: pământul fertil şi apa potabilă. Ne propunem să constatăm cât de departe au mers lucrurile şi care sunt resorturile unui proces care nu va întârzia să-şi arate efectele devastatoare.

„Opriţi acapararea pământului!” O lozincă întâlnită tot mai des, în numeroase ţări.

„Opriţi acapararea pământului!” O lozincă întâlnită tot mai des, în numeroase ţări.

O altă formă de neo-colonialism”?Achiziţia de teren arabil în ţări subdezvoltate nu este un fenomen nou, dar avântul pe care l-a luat în ultimii ani această practică demonstrează limpede că procesul este unul de amploare mondială: concentrarea resurselor vitale – solul fertil, deci hrana, şi apa – în mâinile câtorva state şi ale unor corporaţii multinaţionale, comercianţi-gigant sau bănci şi fonduri de investiţii. „Magnitudinea şi natura speculativă a unora dintre aceste tranzacţii pot fi îngrijorătoare”, se arată într-un raport al Băncii Mondiale. Iar statisticile sunt mai mult decât grăitoare. Se estimează că în ultimii cinci ani, în lume s-au vândut între 15 şi 20 de milioane de hectare de teren arabil. „În 2011, erau anunţate tranzacţii internaţionale pentru 45 de milioane hectare, în timp ce, înainte de 2008, aveau loc tranzacţii pentru patru milioane de hectare pe an”, scrie cotidianul britanic „Financial Times”. Aşadar, o creştere de peste zece ori în doar trei ani! Aceste suprafeţe sunt echivalente cu întreaga suprafaţă agricolă a Franţei sau suprafaţa totală a statului Uruguay (!), notează şi „The Guardian”.

Cine cumpără? Economiile emergente care dispun de lichidităţi serioase, de regulă ţări suprapopulate care îşi văd periclitată securitatea alimentară. Lor li se adaugă unele multinaţionale, precum şi mari comercianţi sau bănci şi fonduri de investiţii. Iată câteva exemple. India şi China deţin în străinătate, fiecare, peste 5.000.000 de hectare, SUA 4.136.973 hectare, Malaezia şi Marea Britanie câte aproximativ 3.000.000 de hectare, cu peste 2.000.000 hectare figurează Coreea de Sud, Israel, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. La rândul lor, sute de fonduri de investiţii sau de pensii, corporaţii multinaţionale din sectorul agricol şi chiar bănci de investiţii de pe Wall Street derulează astfel de achiziţii, arată organizaţia non-guvernamentală internaţională„Oxfam”.

Cine vinde? Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare notează că circa 50 de ţări, în special din emisfera sudică, sunt ţinta investiţională funciară pentru mai mult de 1.000 de multinaţionale. O trecere în revistă a datelor existente arată că gigantul „Hyundai” a arendat 10.000 hectare de teren în Rusia, 690.000 hectare de teren agricol deţine „NRG Chemicals” în Filipine, compania indiană „Tata Power” are 2.000.000 hectare de teren agricol în Indonezia, chinezii de la „Phou Mady Investment Group” deţin 10.000 hectare în Cambodgia, în Liberia companiile cu acţionariat străin controlează 67% din terenul agricol, în Siera Leone 15 procente, iar în Paraguay un sfert din terenurile agricole sunt înstrăinate. Şi exemplele pot continua. „Ar putea fi o altă formă de neo-colonialism, ce poate duce la consecinţe grave“, consideră David Hallam, director adjunct la Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură din cadrul ONU.

Membri ai „La Via Campesina” (mişcare global ţărănească din 70 de ţări), protestând faţă de afacerile speculative cu apă

Membri ai „La Via Campesina” (mişcare global ţărănească din 70 de ţări), protestând faţă de afacerile speculative cu apă

Europa, o ţintă. Investitorii în căutare de pământ fertil (de preferinţă aflat şi în apropierea resurselor de apă, cu facilităţi de export şi exploatare a mâinii de lucru ieftine) nu au ocolit nici Europa, îndreptându-se către Ucraina, Bulgaria, Lituania, România sau Moldova. De altfel, la nivelul continentului european, aceste „acaparări” se văd cel mai bine în statele foste comuniste: companiile chineze sunt omniprezente în Bulgaria, cele din Orientul mijlociu au „invadat” România, iar în Ucraina, zece corporaţii cu profil alimentar deţin 2,8 milioane hectare de teren agricol. În ce priveşte ţara noastră, aceasta se află pe primul loc între statele din Europa în funcţie de procentul de teren agricol controlat de companiile cu capital străin – circa 8% (aproximativ 800.000 de hectare), în valoare de cel puţin 1,5 miliarde de euro, arată mass-media.

Cum a fost posibil acest lucru până acum, în condiţiile în care abia din acest an, potrivit Tratatului de aderare a României la UE, a fost liberalizată achiziţia terenurilor? Simplu: prin interpuşi locali. Iar motivaţia profitului stă în cifre relevante: cotaţia medie a unui hectar de teren agricol în ţara noastră se cifrează la 5.000 de euro, în timp ce aceeaşi suprafaţă costă dublu în Slovacia, Cehia sau Polonia. Diferenţe şi mai mari sunt înregistrate în comparaţie cu statele din occident: în Germania, un hectar de teren agricol se tranzacţionează la 33.000 de euro, în Belgia costă 29.000 de euro, iar în Franţa, preţul este de 24.800 de euro. Singura ţară cu preţuri la terenul agricol apropiate de cele din România este Bulgaria, unde un hectar se tranzacţionează pentru 6.000 de euro. „Terenul agricol din România şi Bulgaria este mult subevaluat în comparaţie cu restul Europei. Având în vedere că terenurile de aici sunt cele mai fertile din întreg continentul, este logic de făcut previziunea că preţul terenurilor agricole are potenţialul de a creşte mai mult de 200% pe măsură ce se va realiza o convergenţă cu preţurile din Europa centrală“, explică Jeffrey Notaro, reprezentant al companiei americane de brokeraj „Global Quest”. Aşadar, străinii îşi pot face calcule optimiste şi în cazul în care cultivă terenurile pe care le cumpără aici, dar şi dacă şi-ar dori, în timp, să le vândă.

Un angajat filipinez lucrează în Sudan, pe pământul care aparţine unor investitori arabi

Un angajat filipinez lucrează în Sudan, pe pământul care aparţine unor investitori arabi

Demnă de a fi menţionată în acest proces este şi componenta concentrării excesive a terenurilor agricole, care ajung să fie controlate de doar câteva persoane sau firme în fiecare ţară. Un studiu al Institutului Transnaţional „La Via Campesina” arată că aproximativ jumătate din terenul arabil al Uniunii Europene aparţine câtorva exploatări mari: în Germania, terenul deţinut de ferme mai mici de două hectare a scăzut dramatic, de zece ori în intervalul 1990-2007; în Spania, mai exact în Andaluzia, 2% dintre proprietarii de teren deţineau jumătate din întreaga suprafaţă în 2010, iar Marea Britanie bate recordul european, cu 70% din terenurile arabile aflate în proprietatea a mai puţin de 1% din populaţie. România nu face excepţie: cei mai mari proprietari (români şi străini) deţin 11% din suprafaţa totală a terenului destinat agriculturii. „Este o dinamică fără precedent a concentrării de pământ în câteva mâini. A agravat situaţia existentă, mulţi tineri care vor să facă agricultură neavând acces la terenuri”, afirmă profesorul Jan Douwe van der Ploeg, de la Universitatea Wageningen, unul dintre autorii cercetării. Din păcate, acelaşi studiu relevă că modul de acordare a fondurilor europene a facilitat procesul. De pildă, în Spania, trei sferturi din subsidii au mers către doar 16% dintre fermieri, iar în Ungaria, în 2009, peste 70% din alocări au fost atrase de un procent redus, de 8.6% dintre ferme.

Intervenţiile „apărării”. Am expus mai sus felul în care statele care deţin teren arabil sunt supuse unor manevre externe de acaparare a pământurilor arabile. Guvernele au început să conştientizeze ce înseamnă să nu mai ai acces, ca naţiune, la cel mai important element al securităţii alimentare, pământul. Ca urmare, unul câte unul, reacţionează. Autorităţile din Ungaria, de pildă, au legiferat în 2013 ca investitorii străini să nu mai poată achiziţiona terenuri arabile. Mai mult, s-au luat măsuri de protejare a terenurilor de speculanţi şi bancheri, dându-se prioritate fermierilor mici în faţa marilor concentraţii agricole, în acest sens fiind luată decizia de a se crea o bancă agricolă publică. Pe lângă aceste măsuri interne, statul ungar are în plan cumpărarea de terenuri agricole în exterior, mai precis în zona Ardealului, din România vecină, anunţă Szabo Jozsef, ataşatul pe probleme de agricultură al Ambasadei Ungariei la Bucureşti, într-un interviu pentru postul de radio Erdely FM, preluat de site-ul de limba maghiară transindex.ro. Şi Bulgaria a luat măsuri interne restrictive, chiar dacă riscă să încalce astfel obligaţiile internaţionale şi sancţiuni din partea Comisiei Europene. Mai exact, Parlamentul bulgar a extins până în 2020 interdicţia pentru străinii care vor să achiziţioneze terenuri fertile. „Trebuie să prevenim jefuirea celei mai valoroase resurse a Bulgariei”, consideră Volen Siderov, liderul partidului Ataka, citat de EurActiv”. În Polonia este nevoie de acordul Guvernului pentru a cumpăra teren arabil. În plus, trebuie făcută dovada rezidenţei timp de 12 ani. Guvernul din Estonia a făcut notificare către UE, pregătind şi o lege care prevede că nu se poate cumpăra teren decât de către cei care sunt cetăţeni estonieni. România, la rândul ei, prevede, prin noua lege funciară, ca românii să aibă drept de întâietate la achiziţa terenurilor. Cât priveşte Europa occidentală, ţările din această parte a continentului s-au pus de mult „la adăpost” de intrarea pământului pe mâna străinilor – în Germania nu se poate cumpăra teren decât dacă persoana care achiziţionează face dovada că plăteşte taxe către statul german, în Italia, pentru a vinde teren agricol, trebuie anunţaţi toţi vecinii, care au drept de preemţiune asupra proprietăţii, iar în Franţa, cinci ministere trebuie să-şi dea acordul pentru încheierea unei tranzacţii funciare. Legea obligă orice cumpărător să lucreze pământul în scopuri agricole timp de 15 ani, perioadă în care vânzarea și închirierea proprietății este nu doar blocată, ci şi ilegală, arată o analiză a „agrostandard.ro”.

Muncă grea la o plantaţie din Etiopia deţinută de o companie indiană

Muncă grea la o plantaţie din Etiopia deţinută de o companie indiană

Goana după apă. Mână în mână cu marile tranzacţii care privesc pământul arabil merg afacerile cu apa potabilă, care este, la rândul ei, ţinta celor ce vor s-o exploateze speculativ. Există şi „calcule” în acest sens, generate de realitatea că există deja multe ţări în care deficitul de apă afectează vieţile oamenilor. Strâns legat de hrană, întrucât agricultura este cel mai mare consumator de apă la nivel mondial, deficitul de apă poate deveni o ameninţare la adresa aprovizionării cu alimente. Regula este valabilă, totodată, şi pentru multe procese industriale care se bazează pe disponibilitatea apei.

În sensul cel mai simplu, deficitul de apă înseamnă că oferta nu face faţă cererii. Cererea de apă dulce va creşte în cele mai multe regiuni ale lumii, datorită creşterii populaţiei. Pe cale de consecinţă, ca şi în cazul terenurilor, au apărut entităţile interesate de speculaţiile cu apă. Acapararea acestei resurse vitale a ajuns să însumeze la nivel mondial 454 miliarde de metri cubi pe an (5% din consumul de apă al lumii), întreaga cantitate fiind în proprietatea câtorva multinaţionale – printre alţii, americanii de la „Nile Trading & Development”, australienii de la „BHP Billiton”, gigantul taiwanez „Unitech” sau chiar magnatul media Ted Turner. Ţinta sunt ţările sărace sau în curs de dezvoltare, pentru care „cantitatea de apă exploatată de străini ar fi suficientă pentru a eradica foametea”, susţine profesorul Paolo D’Odorico, de la Universitatea din Virginia. Per ansamblu, investitori din şapte ţări – SUA, Emiratele Arabe Unite, India, Marea Britanie, Egipt, China şi Israel – care se regăsesc şi pe lista marilor cumpărători de pământ – controlează circa 60% din afacerile cu apă potabilă.

Toate aceste „mişcări” pe harta resurselor vitale demonstrează că marele capital acţionează continuu, asigurându-se că o parte cât mai mare din producţia alimentară de care are nevoie omenirea – producţie care ar trebui să se dubleze până în 2050, avertizează cercetătorii – şi din necesarul de apă va fi acaparat.

Prin Tratatul de aderare la UE, străinii vor putea cumpăra pământ (…) Avem obligaţia – Preşedinţie, Guvern, Parlament – să găsim soluţia de a-i credita pe agricultorii români în condiţii avantajoase, pentru a putea fi ei cei care cumpără pământul. El ne garantează şi bunăstarea, nu numai hrana“ (Traian Băsescu, preşedinte al României)


Reglementări restrictive

  • „În Germania nu se poate cumpăra teren decât dacă persoana care achiziţionează face dovada că plăteşte taxe către statul german, în Italia, pentru a vinde teren agricol, trebuie anunţaţi toţi vecinii, care au drept de preemţiune asupra proprietăţii.
  • În Franţa, cinci ministere trebuie să-şi dea acordul pentru încheierea unei tranzacţii funciare. Legea obligă orice cumpărător să lucreze pământul în scopuri agricole timp de 15 ani, perioadă în care vânzarea și închirierea proprietății este nu doar blocată, ci şi ilegală”

(agrostandard.ro”)

Intre „nu ne vindem ţara” şi „pământ să cumpere cine vrea să-l muncească”- Un conflict păgubos

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Intre „nu ne vindem ţara” şi „pământ să cumpere cine vrea să-l muncească”- Un conflict păgubos

Revista noastră propune în dezbatere o problemă ce afectează o mare parte a populației țării

Agricultura românească, încotro?

între „nu ne vindem ţara” şi „pământ să cumpere cine vrea să-l muncească”- Un conflict păgubos

În ultimii 20 de ani, în România au fost înregistrate peste jumătate de million de procese generate de aplicarea legii funciare. Patimi, conflicte, discordie, blesteme peste garduri şi ţarini, toate pentru pământ. Marile exploatări agricole ale CAP-urilor şi IAS-urilor au fost fărâmiţate în milione de parcele, în numele unui drept legitim, dreptul la proprietate. Apoi a venit pasul următor: avem o bucată de pământ, ce facem cu ea? Unii au început să lucreze pământul, alţii l-au lăsat de izbelişte, alţii l-au vândut, fiecare după cum i-a dictat propriul interes şi, mai ales, putinţa. Numai că timpul a adus şi efecte discutabile ale fărâmiţării fondului funciar. Iar conflictul nu s-a stins, ci tinde să se aprindă iar, cu implicaţii mult mai vaste, pentru că în noul cadru a intrat Uniunea Europeană şi politica agricolă a acesteia, etichetată drept discriminatorie pentru ţările din est. Ultima dezbatere este legată de faptul ca de la 1 ianuarie 2014, conform directivei europene, comerţul cu pământ va fi liberalizat, în sensul că străinii vor putea achiziţiona, fără condiţii prealabile, comerciale sau de rezidenţă, pământ în România. E bine? E rău? Părerile sunt împărţite, ca şi soluţiile. Se susţine necesitatea înfiinţării unei bănci funciare care să cumpere parcelele de pământ şi să le comaseze în exploataţii mari, apoi să le concesioneze străinilor. Întrebările curg firesc: cu ce bani va achiziţiona statul pământ? Ce se întâmplă cu terenurile comasate deja de particularii care aşteaptă investitorii?

Întrucât este vorba despre o problemă ce afectează o mare parte a populaţiei ţării, revista noastră a intervievat actuali şi foşti propietari de pământ, cu rugămintea de a-şi exprima părerea cu privire la liberalizarea pieţei funciare începând cu 31 decembrie 2013.

PĂMÂNT NU SE VINDE, SE CUMPĂRĂ”, se aude vocea ţăranilor

Imediat după revoluţie, mi-am dat seama că pământul ajunsese o valoare, cu toate că bătrânii satelor au început să-şi vândă loturile retrocedate pe care aveau numai adeverinţe de proprietate. Eu am învăţat de la tata că pământul nu se vinde, se cumpără, fiind o valoare sub orice regim politic. Aşa am achiziţionat circa 30 de hectare şi m-am dedicat culturilor mari: grâu şi porumb. Am luat în arendă tot pe atâtea hectare şi am trecut la treabă. Următorul pas a însemnat cumpărarea de utilaje. Am apelat la o bancă şi am luat toate maşinile, noi, de la fabrica Ceahlăul Piatra Neamţ, azi doar o amintire”. (Vasile Gherasim – Luduş, jud Mureş).

Noi toţi am muncit prin Franţa şi Spania. Am avut şi nişte pământ, moştenire, cam 10 hectare, apoi am mai cumpărat şi am început să facem ce am văzut pe la alţii. Acum, muncim cam 70 de hectare, toată familia. Primim subvenţie şi de la Guvern şi de la UE, cam 100 euro de hectar pentru grâu şi porumb. Am primit banii în avans, ceea ce a fost bine, am avut de combustibil, seminţe… O să mai cumpărăm cam până la 100 de hectare. Cam atât poate lucra o familie. Deci, noi ne străduim să mai cumpărăm, nu să vindem” (Gheorghe Balint, Slatina).

Investiţia în pământ şi agricultură sunt singurele lucruri care au mai rămas certe pe lumea asta. În rest, nimic nu e sigur. Un serviciu poţi să îl pierzi oricând, pe când pământul, dacă îl munceşti, îţi asigură traiul. Familia mea creşte vaci, acum 6 ani aveam două, acum sunt 70. Am locuit în Timişoara 30 de ani, apoi am rămas şomer şi am decis să vindem tot ce aveam la oraş şi să ne ducem în satul în care m-am născut eu. A fost cea mai bună decizie. N-am vândut pământul, ci am mai cumpărat ceva“ (Nicolae Surdu, Bogheşti, jud. Bacău)

Pe aici, pe la noi, pământul l-a luat un cetaţean arab. Zece ani a tot cumpărat pământ de la ţărani sau l-a luat în arendă. Cei care l-au vândut acum se cam zgârăie pe ochi, ca ăia de l-au dat în arendă primesc în fiecare an bani şi produse. Ăia care l-au vândut au terminat banii şi acum se duc să muncească prin Spania şi Italia, tot la pământ.” (Dorin Stuparu, Izvoarele, Giurgiu)

SĂ VINDEM PĂMÂNT STRĂINILOR, CĂ EI ŞTIU CE SĂ FACĂ CU EL”, afirmă alţii

După ce s-au desfiinţat şi CAP-ul şi IAS-ul, ce să mai facem cu pământul? Cu ce să îl muncim? L-am luat înapoi, că ni l-a dat, dar l-am vândut unui italian. A adunat pământul de la toţi si acum face agricultură adevărată pe sute de hectare. Statul ne-a dat pământul înapoi şi ne-a lasat de izbelişte. Nici bani, nici animale, nici utilaje, nici seminţe. Nici iarba nu mai creştea pe el, că era în drumul vitelor către islazul comunal”. (Alexandru Ciocâlteu, Teleorman)

Pe de-o parte, noi am fost norocoşi, ca l-am putut vinde. Am aşteptat ani şi ani până ce am primit titlurile de proprietate. Şi titlurile nu erau suficiente pentru vânzare. Întabularea, notarul, topograful, toate au costat bani. De ce trebuia să plătim noi? Pământul e al ţării, nu plecăm nicăieri cu el… Cel care l-a cumpărat a platit şi toate formalităţile. Putem spune că am avut noroc. Cine a avut bani să îl lucreze, l-a păstrat, cine nu… l-a vândut. Alţii îl ţin nelucrat şi asta e un mare păcat! Ne bate Dumnezeu, că alţii mor de foame pe lumea asta!” (Ana-Maria Ghiţă, Giurgiu)

Eu nu înţeleg de ce toată tevatura asta cu nu ne vindem ţara! E vorba de exploatarea pământului, că nu pleacă nimeni cu pământul în camioane. Nu suntem în stare să facem agricultură! Mâna de lucru a plecat peste hotare, utilajele sunt scumpe, băncile nu dau credite şi dacă dau, te trezeşti îngropat în datorii. E nevoie de investiţie mare în pământ ca să rodească eficient. Cu ce să faci agricultură? Cu doi moşi şi două babe neputincioase, cu un măgar vai de capul lui?” (Marin Antemir, Izvoarele, jud. Giurgiu)

Nu sunt de acord ca străinii să cumpere pământul, dar e bine să îl concesioneze. Chiar şi pe 50-100 de ani. Statul român să cumpere pământul de la cei care vor să vândă, apoi să facă exploataţii mari şi să îl concesioneze cui are bani să investească şi să îl lucreze. Aşa o să devenim iar grânarul Europei”. (Bogdan Ene, Bucureşti)

Cu ce mă încălzeşte pe mine un câmp plin de buruieni ecologice? Am văzut cum arată terenurile cultivate de străini… şi mi s-a făcut ruşine că suntem neam de ţărani, de-ăia care se laudă că veşnicia s-a născut la sat. Doar vorbe! Suntem contemporani cu ultima generaţie de ţărani. Lumea se schimbă. Jos pălaria în faţa străinilor care au adunat pământul de la ţărani, bucată cu bucată, şi acum fac agricultură ca la carte. Cred că de fapt ne deranjează că străinii au reuşit şi noi am eşuat…” (Adrian Sima, Bucureşti)

Politica agricolă comunitară este discriminatorie

Ţările nou intrate în UE, printre care se numără şi România, beneficiază de o schemă de plăţi diferită faţă de cea aplicată vechilor membri ai Uniunii. Astfel, vechile state UE primesc subvenţii în funcţie de un criteriu istoric (sume anuale fixe), iar noilor state intrate li se aplică un alt criteriu: plata pe suprafaţa agricolă. Dar fermierii din Europa Centrală şi de Est nu mai sunt dispuşi să accepte politici pe care le consideră discriminatorii din partea Uniunii Europene şi cer echitate în alocarea de subvenţii, după cum afirmă Federaţia Naţională a Producătorilor Agricoli din România (FNPAR). „Nu putem concura pe aceeaşi piaţă, în condiţiile în care un fermier francez primeşte o subvenţie de circa 600 de euro, iar în regiunea noastră valoarea medie este de 150 de euro”, consideră preşedintele FNPAR, Viorel Matei, punctând îngrijorarea fermierilor cu privire la modul în care Comisia Europeană, prin propunerile legislative de reformă a Politicii Agricole Comune, promovează redistribuirea plăţilor directe la hectar, păstrându-se „dreptul istoric” (statele occidentale, precum Franţa şi Germania, fiind avantajate, în detrimentul noilor ţări membre – România, Polonia, Ungaria, Slovacia etc). De altfel, reprezentanţii producătorilor agricoli din România, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Croaţia, Lituania, Letonia şi Estonia s-au întâlnit, la Budapesta, pentru a identifica strategiile de sensibilizare a Comisiei Europene privind includerea în Politica Agricolă Comunitară (PAC) 2014-2020 a unor măsuri de reducere a decalajelor actuale şi a procedeelor care defavorizează net noile state membre. „Ultimii cinci ani din regulamentual actualei PAC s-au dovedit a fi o dezamăgire pentru majoritatea ţărilor noastre. Mărimea şi puterea agriculturii noastre, în cele mai multe cazuri, au pierdut teren, în loc să continue să se dezvolte, iar veniturile fermierilor noştri au scăzut”, se arată în declaraţia comună a fermierilor, care adaugă că propusa direcţie a Comisiei nu cuprinde nici o schimbare majoră faţă de sistemul actual.

Exploatări mari sau exploatări mici?

Cel mai mare neajuns al agriculturii est-europene este considerat de mulţi specialişti fragmentarea excesivă. Dar şi aici părerile sunt împărţite. Elinor Ostrom, laureată a Premiului Nobel pentru Economie, consideră că dezmembrarea terenului agricol în loturi mici a fost „o gravă eroare” a multor state foste comuniste din estul Europei. La rândul său, Mihail Dumitru, preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Agricultură, este de părere că fermierii români vor rezista în economia de piaţă doar prin asociere: „Peste 70% din agricultura rurală nu este integrată în economia de piaţă şi produce tot ca pe vremuri, pentru consumul familiei”. Fostul ministru al Agriculturii, Stelian Fuia, are aceeaşi opinie: „După 20 de ani de fărâmiţare a patrimoniului agricol, trebuie să vedem că Ceauşescu n-a fost tâmpit cu asocierea în cooperativă şi că fără asociere irosim potenţial agricol. Asta este risipa prin fărâmiţare”.

În schimb, comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş, crede că reducerea numărului de ferme de semi-subzistenţă nu este nici pe departe o soluţie, ci orientarea lor spre economia de piaţă ar fi mult mai folositoare: „Sunt regiuni întregi în Uniunea Europeană unde fermele mici au un rol crucial, nu numai pe plan economic, ci şi pe plan social şi de mediu”, argumentează oficialul european, pledând pentru acordarea de sprijin pentru acest tip de entităţi, chiar dacă admite că, totuşi, „Comisia Europeană susţine asocierea producătorilor”.

În loc de epilog

O întrebare domină. Statele est-europene, marcate de decalaje, de fărâmiţarea terenurilor, de mentalitatea învechită şi, nu în ultimul rând, de greutăţile crizei, vor cădea din nou la mijloc în „jocurile” celor mari, care urmăresc „partea leului” din subvenţiile agricole comunitare? Pe de altă parte, fără subvenţii, are şanse agricultura estului să prindă din urmă occidentul şi să contribuie la rezistenţa Europei în faţa unei epoci în care foametea este unul dintre cele mai grave spectre?

Violeta Scurtu