NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Constituţiile – în pas cu vremurile?

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Constituţiile – în pas cu vremurile?

Modificările profunde, de substanță, ale Constituțiilor sunt procese anevoioase, care trebuie să întrunească un larg consens politic și social. În foarte multe cazuri, aceste propuneri de reformă stârnesc dezbateri și controverse aprinse. 

Adunarea Națională a Franței

Unul dintre cele mai disputate procese de reformă constituțională este cel aflat în dezbatere în Turcia. După cum se cunoaște, Parlamentul de la Ankara a aprobat un pachet de reformă constituțională care îi sporește puterile președintelui Recep Tayyip Erdogan, dându-i acestuia posibilitatea să-și prelungească menținerea în fruntea statului. Cum argumentează puterea actuală necesitatea acestor modificări? Președintele și susținătorii săi afirmă că este nevoie de un leadership mai puternic, pentru a se putea preveni crizele guvernamentale, care au zdruncinat în trecut societatea turcă. Ce se dorește, de fapt? Introducerea în legea fundamentală a posibilității ca președintele să poată numi și concedia miniștri și să poată fi din nou concomitent președinte de partid. Așadar, per ansamblu, o republică prezidențială extinsă, cu președintele Erdogan având oportunitatea și șansa de a mai sta încă un deceniu în fruntea Turciei după alegerile din 2019. „Trebuie să existe o autoritate executivă unică. Doi căpitani pot scufunda vasul, trebuie să fie un singur căpitan”, sintetiza președintele turc în argumentația sa, la momentul votului din Legislativ. Cum era lesne de previzionat, aceste modificări constituționale cu sporire de prerogative pentru un singur om au generat un val de critici, atât interne, cât și internaționale. „Opoziția consideră că noile prevederi amplifică în plus puterea și așa foarte mare pe care o are Recep Tayyip Erdogan. Alte aspecte, ca declinul statului de drept în condițiile stării de urgență care a urmat tentativei de lovitură de stat din vara anului trecut sau controlul asupra mass-media sunt de natură să stârnească îngrijorare din perspectiva alunecării statului turc spre autoritarism”, notează „Deutsche Welle”

Premierul Turciei votând noile prevederi constituționale

Nu doar dorința de a spori și menține puterea poate genera inițiative de reformare a Constituției, ci și evoluțiile curente. O demonstrează amendamentele pe care Adunarea Națională a Franței le-a aprobat în 2016, după atacurile teroriste care au lovit această țară. Mai precis, legiuitorii au decis, printre altele, că este nevoie să le fie retrasă cetățenia franceză celor condamnați pentru acte teroriste. Această măsură are largul suport al populației, dar în Parlament a trecut cu greu, cu 162 de voturi la 148, după dezbateri aprinse, ceea ce reflectă faptul că există o tabără solidă care se opune acestei noi reglementări, cu ministrul Christian Taubira dându-și demisia în semn de protest. Care sunt, totuși, argumentele care susțin această poziție aflată în contradicție cu opinia majorității cetățenilor? Unul dintre cele mai importante este chiar faptul că modificarea încalcă un principiu al societății franceze, acela de a nu lăsa un om fără cetățenie, aspect care s-ar putea întâmpla dacă persoana condamnată pentru terorism este născută pe teritoriul Franței. La rândul lor, organizațiile pentru apărarea drepturilor omului au arătat imediat că aceste reglementări generează discriminare pentru minoritarii din Hexagon. Așadar, în timp ce premierul Manuel Valls afirma în ziua votului că „din cauză că suntem în război, trebuie să ne unim. Este o zi mare pentru lupta Franței cu terorismul”, fostul premier Alain Juppé atrăgea atenția că „reforma constituțională nu are sens”. 

Protest față de limitarea libertății de exprimare, în Ungaria

Și Italia a înregistrat o tentativă de modificare de amploare a Constituției, dar demersul nu a fost o izbândă. Cetățenii au respins la referendum propunerile care vizau modificarea structurii Parlamentului și concentrarea unei mai mari puteri în mâinile Guvernului. Deși promotorul principal al reformei, fostul premier Matteo Renzi, a susținut că acest proces ar conferi țării o mai mare stabilitate, italienii nu au fost de acord. Ca urmare, primul ministru și-a dat demisia, iar acest vot negativ a constituit un semnal puternic pentru celelalte democrații europene. 

Probleme constituţionale există de asemenea şi în cazul unor state est-europene, cum sunt Ungaria şi Polonia. 

 

Ziua Victoriei, Ziua Europei

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Ziua Victoriei, Ziua Europei

Zilele de 8 şi 9 mai 2015 au reunit europenii – cetăţeni şi guverne – sub semnul unei duble simbolistici: 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin înfrângerea Germaniei naziste şi celebrarea Zilei Europei. Cu mai puţin ceremonial decât cu un an în urmă, de pildă, când la aniversarea a şapte decenii de la debarcarea Aliaţilor în Normandia participau numeroşi şefi de state, manifestările din acest an au avut un caracter preponderent naţional, din cauza conjucturii internaționale actuale.

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Germania a semnat capitularea necondiţionată la 7 mai 1945, iar prevederile ei au intrat în vigoare la 8 mai. Actul de capitulare a fost semnat şi la sediul Statului Major al forţelor sovietice, iar încetarea focului a intrat în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. În acest fel, de şapte decenii, aliaţii occidentali marchează Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar urmașa Uniunii Sovietice, Federația Rusă, sărbătorește pe 9 mai Ziua Victoriei împotriva fascismului, organizând în anul 2015 cea mai amplă paradă militară de până acum.

La şapte decenii de la încheierea unui dezastru global, Europa se prezintă în faţa lumii cu un proiect al păcii, Uniunea Europeană sărbătorind tot pe 9 mai Ziua Europei. Este de asemeni o zi a unei victorii, dar o cu totul altfel de victorie: una paşnică. Acest răstimp istoric a marcat evoluţia conştiinţei europene de la confruntare la convieţuire şi progres. Stau mărturie formele instituţionalizate prin care se exprimă statele europene în scena internaţională, care nu mai sunt militare, ci dedicate dezvoltării: de la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, din 1950, până la Uniunea Europeană de azi.

Trăim zile în care Europa unită reprezintă o realitate socială, economică, geopolitică. Celebrarea pe 9 mai a Zilei Europei arată că în conştiinţa europeană generală, coeziunea se adânceşte, Uniunea Europeană de azi fiind un spaţiu tot mai coerent şi mai solidar, format din naţiuni distincte, dar unite prin multe interese şi idealuri comune.

Ungaria şi „jocul la două capete”

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on Ungaria şi „jocul la două capete”

Cu unsprezece ani în urmă, Ungaria adera cu entuziasm la Uniunea Europeană. Azi, nu s-a conformat politicii dure impuse Rusiei de către occident.

Ungaria a devenit în ultimii ani un fel de „oaie neagră” a Uniunii Europene în domeniile democratic, economic, al politicii externe. După cum se cunoaşte, una dintre ultimele imagini ale tabloului „frondei” faţă de blocul comunitar a avut loc la începutul acestui an, când premierul Viktor Orbán l-a primit pe preşedintele rus Vladimir Putin în vizită oficială la Budapesta, în plină perioadă de tensiuni Rusia-UE. Evenimentul a dat prilej opiniei publice şi specialiştilor să rememoreze reperele involuţiei acestui stat membru.

Miting de protest faţă de vizita liderului de la Kremlin

Miting de protest faţă de vizita liderului de la Kremlin

În plan intern, sunt binecunoscute măsurile guvernamentale care au tensionat relaţiile Ungaria-UE: limitările impuse Curţii Constituţionale, ştirbirea independenţei Băncii Centrale, intervenţiile în zona legilor şi a drepturilor mass-media etc. „Orbán este un premier care a declarat că modelele sale sunt China, Turcia lui Erdogan, Rusia lui Putin şi Singapore”, sintetizează Wolfgang Reinicke, preşedinte al „Global Public Policy Institute” din Berlin.

Toate aceste derapaje au atras atenţia şi oprobriul partenerilor europeni, dar nu şi sancţiuni serioase, fapt ce l-a convins pe primul ministru al Ungariei să continue aplicarea politicilor sale, sub aparenţe diplomatice şi practicând cu succes dublul discurs.

După ce Uniunea Europeană l-a avertizat pe primul ministru Orbán pentru politica sa internă şi externă, Ungaria a continuat totuşi să beneficieze de fondurile europene, să aibă toate avantajele apartenenţei la UE, ba chiar să-şi susţină pe un ton tăios interesele. De pildă, Budapesta a anunţat că nu va susţine planul Uniunii Europene pentru realizarea unei viitoare integrări energetice. Astfel, ajungem la cea mai recentă sfidare la adresa UE: apropierea făţişă faţă de Rusia, concretizată în vizita oficială a preşedintelui Vladimir Putin în Ungaria, ceea ce au generat ample reacţii internaţionale, inclusiv din România. Luările de poziţie nu au fost doar externe: vizita preşedintelui rus a stârnit ample mişcări de stradă. „Orbán îşi bate de joc de Ungaria chemându-l aici pe Putin pentru a încheia înţelegeri secrete cu el în timp ce lângă noi, în Ucraina, este război”, argumentează Marton Gulyas, unul dintre organizatorii protestelor. Dar cabinetul de la Budapesta „şi-a văzut de ale sale”.

De altfel, dublul discurs nu este ceva neobişnuit pentru Viktor Orbán. Astfel, în faţa liderului rus, premierul maghiar declara că nu concepe o Europă fără Rusia şi că „Bruxelles-ul ar trebui să renunţe la sancţiunile economice”. Este interesant de remarcat faptul că acelaşi Orbán se evidenţia în plan politic în 1989, când tuna tocmai împotriva Moscovei, pe care o soma „să permită Ungariei să-şi urmeze viitorul occidental”…

Preşedintele rus Vladimir Putin împreună cu premierul ungar Viktor Orbàn

Preşedintele rus Vladimir Putin împreună cu premierul ungar Viktor Orbàn

Şeful cabinetului ungar a avut ocazia şi în Polonia să constate că toată clasa politică poloneză, inclusiv dreapta din această ţară, care l-a susţinut mereu, se dezicea de apropierea sa faţă de Rusia. Şi un alt exemplu al politicii „după cum bate vântul intereselor”: ca şi când nu el ar fi criticat occidentul pentru sancţiunile impuse Moscovei, nu el ar fi susţinut „South Stream” în dispreţul opoziţiei UE sau nu el ar fi cerut guvernului de la Kiev autonomie pentru etnicii ungari din Ucraina (în timp ce această ţară era zguduită de război civil), Orbán a primit-o cu fast pe Angela Merkel, cancelarul Germaniei, la Budapesta, dându-i asigurări că „cel mai important obiectiv al politicii externe ungare în 2015 va fi întărirea alianţei cu Germania”. Se întâmpla la puţin timp după vizita preşedintelui rus, când discursul, după cum am punctat, fusese diferit…

Dar ce face Bruxelles-ul în faţa faptului că unul dintre statele membre se ridică pe faţă împotriva politicii de restricţionare a oricărui summit bilateral cu Moscova? Ultimele evoluţii arată că Uniunea Europeană a fost de acord ca Ungaria să primească combustibil nuclear din Rusia pentru a-şi extinde centrala în numele căreia Budapesta a primit împrumutul rusesc…

Deci, ne putem întreba: ce „joc” face guvernul ungar? Iată unul dintre răspunsuri: „Gestul lui Orbán reprezintă o breşă în sistemul decizional al NATO şi UE. Orbán a încălcat decizia NATO şi UE ce presupune ca relaţiile politico-diplomatice cu Rusia să fie reduse la minim. Să ne imaginăm că în acest context Ungaria este încă ataşată principiului din Articolul 5: «Toţi pentru unul şi unul pentru toţi»”, explică Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe al României.

Un alt exemplu al duplicității guvernului Orbán o reprezintă atitudinea faţă de România, stat vecin şi partener în interiorul Uniunii Europene. Ani la rând au fost emise serii de declaraţii oficiale de bună vecinătate, promisiuni de eforturi pentru îmbunătăţirea continuă a climatului dintre cele două ţări, au avut loc şedinţe comune ale guvernelor, reuniuni ale Comisiei Mixte Româno-Ungare de Cooperare Economică, la finalul cărora se anunţa că „s-au înregistrat progrese în multe domenii” ş.a. De pildă, în octombrie 2014, ministrul ungar de Externe Péter Szijjártó spunea despre relaţia cu România că este una „de importanţă strategică”: „Cooperarea economică dintre cele două ţări influeţează performanţele economiei externe ungare şi, astfel, şi pe cele ale întregii economii naţionale. Interesul Ungariei este acela de a menţine cea mai echilibrată, cea mai eficientă şi cea mai stabilă cu putinţă relaţie cu România. Ce se întâmplă în realitate? Vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, afirmă că „nu se poate accepta” să nu se acorde autonomie comunităţii maghiare din Transilvania: „Trebuie să spunem clar şi răspicat că Ungaria este ţara tuturor maghiarilor şi în spatele fiecărui maghiar este Ungaria”, aluzie străvezie la faptul că Budapesta acordă cetăţenie maghiară pe bandă rulantă locuitorilor din Transilvania. Şi toate acestea în condiţiile în care orice încercare politică a revizionismului este respinsă atât de statul român cât şi de Comisia Europeană. Ce se mai poate vorbi despre statornicie şi predictibilitate în cazul politicii maghiare față de România?…

Este investiţia în educaţie recuperabilă?

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Este investiţia în educaţie recuperabilă?

Reîntoarcerea investiţiei în educaţie preocupă tot mai mult statele lumii, în condiţiile în care cheltuielile cresc, iar „exodul inteligenţei” afectează îngrijorător viitorul multor naţiuni.

Mulți studenţi din Grecia se pregătesc sӑ pӑrӑseascӑ țara.

Mulți studenţi din Grecia se pregătesc sӑ pӑrӑseascӑ țara.

O realitate alarmantă. Procesul de globalizare, aflat într-o continuă accelerare, a făcut ca oamenii, bunurile, serviciile şi obiceiurile să treacă graniţele cu o dinamică fără precedent. Din păcate pentru multe ţări, printre care şi România, această deplasare are, deocamdată, sensuri unice – dinspre ţările sărace către cele mai bogate, dinspre sud către nord, dinspre est către vest. Oameni de ştiinţă, ingineri, arhitecţi, medici, informaticieni au luat calea străinătăţii, atraşi de condiţii de muncă mai bune şi salarii mai mari. În ţări ca Statele Unite, Canada, Australia, dar şi în vestul Europei, emigranţi cu înaltă calificare formează o componentă semnificativă a forţei de muncă şi contribuie la păstrarea acestor ţări în elita mondială a cercetării, după ce statele de origine şi familiile lor au investit în ei decenii la rând.

Exodul inteligenţei este o realitate cruntă pentru Balcani. Potrivit unui Raport Global al Competitivităţii din 2012, publicat de Forumul Economic Mondial, ţările din această zonă sunt pe primele locuri din lume în ceea ce priveşte numărul tinerilor educaţi care îşi părăsesc ţara în căutarea unui loc de muncă. Astfel, dintr-un total de 144 de ţări (cele de pe ultimele poziţii fiind cele care au înregistrat cel mai ridicat nivel de „exod de inteligenţă”), reiese că Bosnia şi Herţegovina se află pe locul 140, Serbia pe 139, Macedonia pe 133, România pe locul 131, fiind urmată de Croaţia, pe locul 128, Bulgaria pe 127, Grecia pe 119 şi Albania pe 96.

Câteva date sunt relevante pentru amploarea fenomenului: România a ajuns să „exporte” în favoarea spitalelor din occident un medic la fiecare cinci ore. Din 1990, peste 21.000 de medici români au plecat la muncă în străinătate.

Medici români opereazӑ în spitale strӑine

Medici români opereazӑ în spitale strӑine

Bulgaria suferă şi ea de pe urma migraţiei inteligenţei. „În ultimii 15 ani au plecat două treimi din cercetătorii de la Institutul de Matematică din Sofia”, arată Mihail Konstantinov, profesor de inginerie civilă din Bulgaria.

Indiferent de natura motivelor care stau la baza deciziei de emigrare a creierelor – în principal atracţia financiară exercitată de statele bogate, care pot plăti mult mai avantajos – efectele sunt grave pentru ţara din care se pleacă. Amintim numai costurile pe care le implică formarea profesională a unui specialist, cele cu şcoala şi facultatea, asigurările de sănătate, destructurarea unui sistem social (familie, prieteni, localitate), precum şi şubrezirea suportului economic pentru bugetul de pensii. „În plus, statul aşteaptă ca după cel puţin 25-30 de ani de asistenţă şcolară şi de sănătate să beneficieze de contribuţia tânărului specialist, atât prin taxele pe care le-ar încasa de pe urma activităţii lui, cât şi prin contribuţia, ca specialist, la dezvoltarea societăţii”, sintetizează Laurenţiu Tănase, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”. Acest lucru aproape că nu se mai întâmplă în ţările afectate de „migraţia creierelor”. De altfel, chiar preşedintele României, Klaus Iohannis, aflat în vizită la Berlin, a declarat: „Cunosc personal sute de astfel de persoane care s-au integrat perfect şi muncesc în Germania cu folos. Aceste persoane sunt o pierdere pentru România”.

În aceste condiţii, se ridică o problemă: guvernele care au suportat financiar dezvoltarea acestor tineri şi au investit pot fi mulţumite doar cu renumele tinerilor lor, de buni specialişti? Pe de o parte, nu poate fi trecut cu vederea faptul că numeroase familii rămase în urmă trăiesc de pe urma banilor primiţi din străinătate; de asemeni, visteria acestor state primeşte de la imigranţi miliarde de euro, valută care contează în ecuaţiile financiare. Iar libera circulaţie, principiu sacrosanct al Uniunii Europene, nu poate fi îngrădită. Aşa se face că cei mai străluciţi elevi sunt curtaţi de universităţile occidentale pentru a-i avea ca studenţi. Apoi, tinerii specialişti plecaţi cu burse sau contracte de muncă se transformă în lideri sau şefi de proiecte în străinătate şi, după ce au fost educaţi prin investiţii ale ţării natale, contribuie la dezvoltarea altui stat. Din nou, cifrele vorbesc de la sine: prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, atrage atenţia că pentru formarea unui singur medic timp de şase ani, statul cheltuieşte aproximativ 30.000 de lei, iar pentru specializarea acestuia încă 21.000 de lei, adică aproximativ 51.000 de lei în total. Estimările arată că prin „exodul” cadrelor medicale, statul a pierdut circa 160 de milioane de euro în doar câţiva ani. Per ansamblu, circa 50.000 de români învaţă în afara ţării în prezent. Pentru fiecare tânăr, statul pierde între 10 şi 20 de mii de euro. Trei sferturi dintre ei nu vor să se întoarcă acasă după terminarea studiilor…

Un tânăr fizician croat a ales Germania

Un tânăr fizician croat a ales Germania

De altfel, nenumărate rapoarte avertizează că România a pierdut aproape 50 miliarde de euro din cauza plecării specialiştilor săi din ultimii 35 de ani. România nu pierde doar sumele investite în formarea specialiştilor şi potenţialii bani pe care aceştia i-au aduce la buget prin contribuţiile salariale, ci şi alte taxe pe care le-ar putea colecta de la ei, precum accize sau TVA. Poate părea paradoxal, dar totuşi în România costurile cu educaţia sunt cele mai mici din Uniunea Europeană, raportat la PIB/locuitor. Adică un student din România „costă” mai puţin de jumătate decât media UE. Dar ţara se află într-un cerc vicios: cu cât investeşte mai mult în educaţie, cu atât „migraţia creierelor” se accentuează, iar investiţia se recuperează foarte greu, chiar deloc!

Cât despre efectul recrutărilor de imigranţi calificaţi, Israelul, stat care s-a edificat de la zero, poate fi un model elocvent. „Ţara a avut o ascensiune meteorică între puterile lumii datorită atragerii de forţă de muncă de înaltă calificare, dacă ar fi să-i amintim doar pe cei 1 milion de specialişti ruşi sosiţi aici între 1990 şi 2000”, arată publicaţia „Financial Post”. La fel, SUA, bastionul „migraţiei inteligenţei”, pentru care cifrele vorbesc de la sine: imigranţii calificaţi aduc PIB-ului american peste 37 de miliarde de dolari anual; peste un sfert din comapniile de înaltă tehnologie şi modelele de afaceri din această ţară au fondatori străini; circa 25% din patentele de invenţii prezentate de Statele Unite aparţin imigranţilor. Şi, ca un efect interesant, economiştii au calculat că „90% din americani au câştigat efectiv, la venituri, de pe urma evoluţiei ţării generată de munca străinilor de pe teritoriul american”, notează „brookings.edu”.

Aşadar, pe de o parte, statele prospere îi pot atrage pe viitorii specialişti care le vor spori dezvoltarea şi astfel, prin munca acestora şi viitoarele taxe, respectivele state îşi vor fi recuperat aceste investiţii. Pe de altă parte, ţările aşa-numite „emergente” cheltuiesc cu educaţia acestor tineri, apoi îi pierd „de două ori”: pe termen scurt nemaiputând să recupereze investiţia în educaţia lor întrucât aceştia părăsesc ţara, ca şi pe termen lung, fiind văduvite de dezvoltarea pe care capitalul uman educat, de neînlocuit, o aduce întotdeauna.

Tot mai mulţi specialişti din Bosnia se îndreaptă spre ţări din Europa

Tot mai mulţi specialişti din Bosnia se îndreaptă spre ţări din Europa

Soluţii „cu bătaie lungă”. În condiţiile în care nimeni nu se poate ridica împotriva fenomenului migraţiei, care ar însemna îngrădirea unui drept fundamental, ce pot face ţările „perdante” în faţa golirii accelerate de potenţial ştiinţific de elemente valoroase, atât oameni maturi, cât mai cu seamă tineri? Există soluţii, iar unele state le-au şi aplicat, cu rezultate rapide şi vizibile. Una dintre ele este atragerea către casă a celor plecaţi. Este binecunoscut faptul că ţările care au reuşit să-şi aducă specialiştii şi intelectualii înapoi se află acum în plină dezvoltare. „Noile” economii din Irlanda, India, China, Coreea de Sud, Taiwan se bazează tot mai mult pe specialişti care se întorc în patria-mamă după ce au avut succes în străinătate. Cu experienţa lor, cu legăturile şi cu capitalul câştigat, contribuie la dezvoltarea unor ramuri industriale în ţara de origine. De pildă, în Bangalore, India, explozia industriei soft s-a făcut cu specialiştii indieni întorşi din SUA. Un alt exemplu este China, care, după cum se exprima un oficial, „şi-a depozitat inteligenţa peste Ocean pentru a fi folosită mai târziu, iar acum a sosit vremea să fie folosită”. Acestea sunt câteva dintre cazurile fericite care au ştiut să transforme fenomenul „brain drain” (scurgerea de inteligenţă) în „brain gain” (câştigul de inteligenţă).

O altă soluţie ar putea fi motivarea prin salarii de către statele care au investit şi nu vor să-i piardă pe aceşti oameni valoroşi, şcoliţi cu cheltuieli semnificative. La acest capitol, însă, ţările emergente nu pot concura cu ofertele occidentale nici în prezent şi, după toate estimările, nici în viitorul apropiat.

În ultimă instanţă, există şi o metodă practicată pe alocuri în lume, aceea ca guvernele să acorde împrumuturi studenţilor pentru şcolarizare, urmând ca aceştia să returneze sumele într-un anumit interval de timp. S-a ajuns la această măsură întrucât chiar şi în societăţile dezvoltate, investiţia în educaţie tinde să devină contraproductivă din punct de vedere economic, în sensul că cheltuielile cu şcoala au devenit atât de mari, încât aproape nu mai pot fi recuperate. Astfel, un studiu al Băncii Mondiale arată că, în practică, studenţii nu au returnat decât în mică măsură împrumuturile iniţiale, ba chiar, în unele cazuri, aceste programe s-au dovedit „mai costisitoare decât granturile externe”. Documentul propune şi soluţii de îmbunătăţire a sistemului de recuperare: „elaborare de planuri de rambursare care să ţină cont de estimările câştigurilor viitoare ale studentului, certitudinea că instituţiile de supraveghere pot să colecteze rambursările şi o vor face”. În plus, ar putea exista pe viitor sisteme alternative de recuperare, cum ar fi o aşa-numită „taxare graduală”, mai exact un nivel mai mare de taxare viitoare pentru beneficiarii prezenţi ai educaţiei asigurate pe banii statului. Pe scurt, aşa cum sintetizează documentul, „plătirea studiilor din viitoarele câştiguri”.

boyAmintim şi câteva exemple dintre cele 50 de state (dezvoltate şi emergente) care acordă împrumuturi studenţilor, în încercarea de a-şi recupera investiţia în educaţia lor. Astfel, majoritatea acestor programe se derulează după tiparul „împrumuturilor ipotecare”, mai exact studenţii fac viitoare plăţi fixe într-o anumită perioadă de timp. În schimb, în Australia, Suedia sau Ghana, plăţile sunt stabilite în funcţie de venit, iar Chile permite efectuarea de plăţi anuale. În orice caz, toate studiile au demonstrat că recuperările de acest tip s-au făcut într-o foarte mică măsură şi că, în special în statele mai puţin dezvoltate, aceste rambursări nu au izbutit să reducă povara statului cu investiţia în educaţie. Cu atât mai mult cu cât pentru implementarea mijloacelor de colectare ulterioară, care se poate întinde pe ani, este necesară crearea unor sisteme financiare care să implice bănci, operatori specializaţi în recuperări financiare, agenţii specializate ale statului etc.

O dată în plus se poate observa că până şi ţărilor bogate le este tot mai greu să investească în educaţia înaltă – chiar cu perspectiva recuperării acestor bani prin aportul adus societăţii de viitorul specialist. În aceste condiţii, competiţia de „racolare” a celor gata educaţi pe banii altora va continua, iar statele care îi pierd pe oamenii valoroşi vor continua… să-i piardă, cu şanse minime de a-şi recupera investiţia.


Un caz aparte

Există şi situaţii speciale – cum ar fi cel al familiei Tătaru, din Târgu Jiu – când unii părinţi se asigură că ajung copiii lor la şcoli de renume, apoi lucrează pentru multinaţionale, susţinându-le educaţia prin forţe financiare proprii. Astfel, părinţii tânărului Călin – tatăl inginer electronist, mama infirmieră – au decis ca fiul lor să studieze în Marea Britanie de la nivelul liceului şi au părăsit România pentru a câştiga suficient în acest scop. După ce adolescentul învăţase o lună la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu“ din Târgu-Jiu, fiind unul dintre cei mai buni elevi, familia s-a stabilit în Hailsham, din comitatul East Sussex.

Ţelul a fost atins: din toamna acestui an, Călin Tătaru va studia la Oxford, unde a fost deja admis. Deci, în viitor, prin susţinerea financiară a părinţilor, va putea lucra la gigantul informatic „Google”.

Opţiuni ireversibile

Reporter: editura November - 2 - 2014 Comments Off on Opţiuni ireversibile

Republica Moldova se pregăteşte să încheie anul 2014 cu performanţe de excepţie în privinţa parcursului său european: liberalizarea vizelor privind circulaţia în Europa (28 aprilie), semnarea (27 iunie) şi ratificarea (2 iulie) a Acordului de Asociere cu UE, urmate de începerea aplicării provizorii a acestuia, de la 1 septembrie. Un parcurs ce confirmă estimările şi, desigur, aşteptările cele mai optimiste de la începutul anului. Pe fondul acestor deschideri evidente, ca şi al sprijinului prompt primit din partea UE în contextul presiunilor economice ale Rusiei, semnificativă şi, desigur, explicabilă este şi creşterea încrederii în rândul populaţiei în Uniunea Europeană şi instituţiile sale. Pentru prima dată, după cum arată rezultatele publicate recent ale „Eurobarometrului de Vecinătate” pentru Primăvara 2014, cetăţenii Republicii Moldova consideră, în proporţie de 59 la sută, că UE este un partener important şi are o contribuţie majoră la dezvoltarea ţării. Tot peste 50 la sută este şi procentul celor care sunt convinşi că UE aduce pace şi stabilitate în regiune, iar Republica Moldova şi Uniunea împărtăşesc un set de valori comune, care le permit să coopereze în mod eficient.

pirkka tapiola

Pirkka Tapiola, ambasadorul Uniunii Europene la Chişinău

În acelaşi timp, însă, dificultăţile întrevăzute în calea integrării europene depline a Republicii Moldova nu au întârziat să apară. O parte dintre ele ţin de cursul reformelor interne, atât în domeniile economic şi comercial, cât mai ales în ce priveşte asanarea administraţiei şi combaterea corupţiei din instituţiile publice. Noul ambasador al SUA la Chişinău, William Moser, s-a arătat îngrijorat de „nivelul neobişnuit de înalt al corupţiei” din Moldova. Critici la fel de severe au venit şi din partea UE, care a penalizat, de altfel, guvernarea de la Chişinău, diminuând cu două milioane euro cea de-a doua tranşă dintr-un fond total de 60 milioane euro alocat pentru aplicarea unei Strategii de reformare a justiţiei, demarată în 2011 şi cu termen de finalizare în 2016. Cele mai multe reproşuri vizează lipsa unor progrese evidente în combaterea corupţiei din sistemul judiciar şi în procesul de reformare a Procuraturii. Din aceste considerente, sublinia ambasadorul Uniunii Europene la Chişinău, Pirkka Tapiola, combaterea corupţiei trebuie abordată ca „prioritate naţională şi prioritate a relaţiilor dintre UE şi Moldova”.

România este unul dintre partenerii din UE care acordă Republicii Moldova un sprijin important şi dezinteresat nu doar în plan economic, ci şi în domeniul reformelor şi al procesului de asimilare a standardelor europene. La rândul lor, statele membre ale Grupului de la Vişegrad – V4 (Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia) acordă asistenţă Republicii Moldova privind integrarea economică în UE, într-un program finanţat cu sprijinul Ministerelor de Externe ale Olandei şi Suediei. În cadrul acestui program sunt avansate sugestii privind oportunitatea unor măsuri coerente care să asigure eficienţa acţiunilor de integrare, cum ar fi crearea unei Agenţii naţionale pentru implementarea prevederilor Zonei de Comerţ Liber cu UE, stimularea unor ramuri industriale orientate spre export, modernizarea sectorului agricol şi chiar elaborarea unei strategii de comunicare a chestiunilor legate de integrarea în Uniune.

William Moser, ambasador al SUA la Chişinău

William Moser, ambasador al SUA la Chişinău

Parcursul european al Republicii Moldova este presărat, aşa cum am mai subliniat în articole anterioare publicate de revista „Balcanii şi Europa”, de o serie de obstrucţii care ţin atât de factori interni, cum ar fi rezistenţa manifestată de partidul comuniştilor la deschiderile spre Europa, dar şi de factori externi, cum ar fi în special atitudinea Rusiei şi presiunile acesteia pentru descurajarea şi blocarea acţiunilor Chişinăului în direcţia Vestului. Guvernul condus de premierul Iurie Leancă şi coaliţia proeuropeană aflată la putere au adoptat până acum o atitudine moderată şi echilibrată, evitând să intre în retorica antioccidentală a Moscovei ori să răspundă cu măsuri de retorsiune la sancţiunile economice iniţiate de partea rusă. Pentru a linişti spiritele din Rusia privind o eventuală aprofundare a relaţiilor Republicii Moldova cu NATO, premierul Leancă a reiterat cu tărie că guvernul său respectă litera şi spiritul Constituţiei, care consfinţeşte statutul de neutralitate al Republicii Moldova. O declaraţie fără echivoc, în consonanţă cu paragraful 1 al articolului 11 al Constituţiei Republicii, care proclamă „neutralitatea permanentă” a statului moldovean, dar şi cu preferinţele populaţiei, care în proporţie de peste 50 la sută consideră această opţiune ca fiind cea mai bună pentru securitatea ţării. Din păcate, acest statut de neutralitate este încălcat chiar de către Rusia, deoarece prezenţa pe teritoriul Moldovei a unor forţe militare ruse neagreate de guvernul de la Chişinău contravine paragrafului 2 al articolului 11 menţionat mai sus, care interzice „dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Indiferent de motivele invocate şi de titulatura folosită, prezenţa unor forţe militare ruse pe teritoriul moldovean constituie o pârghie de presiune inacceptabilă, sesizată chiar de partenerii occidentali ai Chişinăului, care avertizează că Rusia începe să utilizeze în Republica Moldova şi în Transnistria scenariul „războiului hibrid”, aplicat în Ucraina, după cum au afirmat o seamă de oficiali NATO.

Chişinăul speră ca, prin prezervarea statutului său de neutralitate, să tempereze atitudinea „belicoasă şi revizionistă” a Rusiei, cum o califica Anders Fogh Rasmussen, în preajma încheierii mandatului său de secretar general al Alianţei. În circumstanţele actuale, NATO este preocupată să clarifice politica sa şi în relaţia cu ţări precum Republica Moldova, care nu sunt membre ale Alianţei, dar riscă să le fie încălcată suveranitatea de către Rusia. „Adaptăm Alianţa Nord-Atlantică pentru un viitor diferit”, a declarat generalul american Philip Breedlove, comandantul forţelor aliate din Europa, iar Statele Unite au nevoie şi de cooperarea Rusiei, pentru a edifica o Europă „întreagă, liberă şi aflată în pace”. Un asemenea obiectiv, pe termen lung, face necesar ca „Rusia să fie parte a acestei Europe”. Într-o astfel de perspectivă, fireşte, îşi pot găsi locul cuvenit şi opţiunile confraţilor noştri moldoveni.

Dr. Ioan C. Popa