O lume multipolară, dar cu două vârfuri, Statele Unite și China, pare să fie formula cea mai aproape de realitate care încearcă să definească starea de fapt geopolitică mondială a momentului. „Relația dintre Statele Unite și China va modela secolul XXI”, afirma în 2009 președintele de atunci al SUA, Barack Obama. Strategia „America First” a președintelui Donald Trump și deviza „visul chinez” a președintelui Xi Jinping „se bazează pe aceeași idee: ca ambele superputeri economice să aibă totală latitudine de a acționa conform propriilor interese”, adaugă politologul francez Olivier Canchois. 

În același timp, însă, trebuie observat că, la Forumul de la Davos din 2017, președintele R.P. Chineze s-a afirmat ca un promotor de prim rang al globalizării, liberului schimb și antiprotecționismului, în fața președintelui american, care a pledat pentru preeminența intereselor țării sale și reevaluarea acordurilor și instituțiilor multilaterale neconforme acestui obiectiv. Lumea a părut atunci uimită de răsturnarea spectaculoasă operată în paradigma raporturilor de forțe americano-chineze, iar unii s-au grăbit să decreteze că America se va retranșa în izolaționism, cu riscul de a abdica de la rolul sau de hegemon mondial. „America lui Donald Trump, naționalistă și protecționistă, își subminează propriul leadership, în timp ce China lui Xi se transformă în putere globală” – astfel definea, în 2017, sinergia raporturilor dintre cei doi mari analistul francez Nicolas Baverez, în cotidianul „Le Figaro”. Nonagenarul Henry Kissinger, clasic în viață al politologiei și redutabil om politic și diplomat, vede în Donald Trump „una dintre figurile istoriei care apare din când în când pentru a marca sfârșitul unei epoci și a forța abandonarea vechilor ambiții”. În sfârșit, actualul președinte al SUA, Donald Trump, prezenta, în maniera sa caracteristică, relațiile dintre cele două superputeri: „China este un inamic economic, este în mod evident un inamic. Dar această nu vrea să spună că ei sunt răi. Vrea să spună că sunt competitivi”. O formulare pe cât de echivocă, pe atât de nuanțată și care nu trimite, în niciun caz, la o concluzie catastrofală. Un raport al Pentagonului, din 2017, care explica poziția americană față de China, vedea în acțiunea mondială a Beijingului „probabil cea mai ambițioasă mare strategie promovată de un singur stat-națiune în timpurile moderne”. O strategie în care, observă analiști americani citați de „New York Times”, Beijingul „joacă deschis”.

Toate aceste aprecieri au în vedere vastul și temerarul proiect chinez „O centură, un drum”, care vizează o interdependență și o conlucrare amplă între Europa și Asia, dar implică și alte continente – Africa, chiar America Latină – nu însă și Statele Unite. Un proiect evaluat la aproximativ un trilion de dolari și care urmează să antreneze peste 64 de state. Washingtonul vede în acest proiect o sfidare la adresa hegemoniei mondiale a SUA și de aceea, spunea vicepreședintele Mike Pence, trebuie „să resetăm relațiile economice și strategice ale Americii cu China”. Așadar, competiție de anvergură globală. Dar și confruntare, inclusiv militară? Nu, spune fostul premier australian Kevin Rudd, care neagă că suntem la începutul unui nou „război rece”, însă un conflict strategic care se anunță a fi profund și durabil. 

Analistul Mark Leonard, de la Consiliul European pentru Politică Externă, respinge eventualitatea unui nou „război rece” între Washington și Beijing, enunțând patru argumente: un război ar fi considerabil mai riscant decât în trecut, căci mai complicat datorită interconexiunilor, războaielor comerciale, ciberatacurilor, sancțiunilor, interferențelor în actul electoral etc; posibilele două tabere în confruntare n-ar mai fi monolitice, ca în cazul războiului rece sovieto-american, ci cu state având politici și interese proprii bine stabilite și urmate; liderii statelor protagoniste sunt autoritari și au sprijin și solidaritate națională; politicile externe devin tot mai orientate pe propriile probleme interne. Și SUA, și China au propriile probleme economice, sociale etc. de rezolvat, iar confruntarea le-ar dăuna. Iar în ce privește rezolvarea marilor probleme și crize ale vieții internaționale, America și China ar putea acționa mai eficient prin conlucrare, atrăgând eventual în aceste eforturi Rusia și Germania, așa cum sugerează Ngaire Woods, universitar la Oxford. 

Războiul vamal dintre cei doi este parte a competiției lor pentru supremație mondială, în formula clasică a confruntării între o putere care-și apără poziția de lider, iar cealaltă, în ascensiune, tinde să o înlocuiască. Dar cum o confruntare directă și de proporții ar fi prea riscantă pentru ambele părți, intenția președintelui Trump de a detensiona relațile economice bilaterale găsește receptivitate la Beijing. 

Într-o lume tot mai tensionată, relațiile americano-chineze au un rol preeminent. Se vor înțelege/concura pașnic cele două superputeri, ori se vor înfrunta tot mai violent, inclusiv prin război deschis? Majoritatea covârșitoare a cunoscătorilor exclud varianta războiului. Decisiv este, însă, că și cei doi actori planetari o exclud, căci, așa cum spunea Woods, confruntarea lor „poate slăbi cele două țări și poate duce la instaurarea unei noi lumi, multipolară”. Ceea ce n-ar fi în interesul lor. 

Corneliu Vlad